Sfântul Mucenic Ioan Valahul – 12 mai

Născut în Țara Românească, în vremea domnitorului Matei Basarab, Sfântul Mucenic a fost prins de către turci și dus în Istanbul, pe când avea 15 ani. Fiind cumpărat de un păgân, acela pusese gând rău asupra lui, ispitindu-l spre desfrânare, dar cum Sfântul Ioan a refuzat, a vrut să îl silească. Atunci sfântul, rugându-se, a prins prilej și l-a ucis pe păgân. Pentru aceasta a fost prins și purtat în lanțuri pe drumul Țarigradului, ca să-l înfățișeze vizirului spre judecată.
Văzându-i frumusețea, văduva păgânului tocmai ucis a cerut să îi fie dat ei, pentru a-i ține locul bărbatului său. Vreme de doi ani și jumătate l-a ispitit pe Sfântul Ioan să desfrâneze cu ea, dar acesta se ținea curat și credincios în fața Domnului. Plină de furie, femeia l-a dat pe sfânt în mâinile eparhului și, după multe torturi, Sfântul Ioan Valahul a fost spânzurat.

Trimis de Biserica Ortodoxă Rusă în secolul al XIX-lea în Hakodate, Hokkaido, ca preot al capelei consulatului rus, Sfântul Nicolae a fost însoțit în misiunea sa de doi călugări, Anatolie și Iacob Tihai. Ajuns în Japonia, deși guvernarea interzicea convertirea la creștinism, cei trei au reușit să le insufle oamenilor dragostea pentru Dumnezeu, încât au început să fie botezate persoane din toată țara.
Fiind hirotonit primul episcop al Bisericii Ortodoxe din Japonia, Sfântul Nicolae a fost prezent acolo și în timpul războiului ruso-japonez, fondând Catedrala din Tokyo. Cu hramul Învierii Domnului, catedrala poartă numele de Nikorai-Do, în cinstea Sfântului Nicolae, luminătorul Japoniei.

 Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului – 22 decembrie

Născut la Suceava, Petru Movilă (1596–1646) a fost nevoit, după uciderea tatălui său, să pribegească împreună cu mama și frații lui în Polonia. Și-a continuat studiile la școala „Frăției Ortodoxe” din Lvov și la Academia Zamoiska din Zamosč. De asemenea, a studiat în limba latină la Sorbona. Însușindu-și mânuirea armelor, a luat parte ca militar la două lupte împotriva turcilor, la Țuțora și Hotin. Cu binecuvântarea starețului Mănăstirii Pecerska și datorită chemării lăuntrice, a luat hotărârea de a se călugări, iar în toamna anului 1627, pe când avea 31 de ani, a fost ales egumen al mănăstirii.
A avut misiunea de a restaura mănăstirile și peșterile în care se regăseau sfinte moaște și a continuat activitatea tipografică. A făcut posibilă tipărirea mai multor cărți de slujbă și învățătură, apărând Ortodoxia în fața prozelitismului catolic. A înființat și un colegiu la Lavra, iar apoi la Mănăstirea Bratska, formându-se, astfel, renumita Academie Duhovnicească de la Kiev, instituție căreia i-a pus la dispozițiile domeniile sale pe care le cumpărase înainte de călugărie.
Activitatea sa culturală nu îl împiedica să practice nevoința, căci din primii ani de călugărie, pe sub hainele obișnuite, purta o cămașă din păr foarte aspru, presărată cu nasturi de fier, și un brâu din fier cu dinți ascuțiți pe partea interioară, care îi provoca multe răni. Își petrecea timpul rugându-se și făcând metanii, iar adesea plângea. A fost ales mitropolit al Kievului în 1633 și a ocupat scaunul arhieresc al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia vreme de 13 ani. Cea mai importantă lucrare a sa a fost Mărturisirea Ortodoxă, carte folosită drept manual de teologie în Rusia și Țările Române.
Intitulându-se „fiu de domn moldovean”, a ajutat poporul român adesea, trimițând tipografii în mai multe orașe. Trecând la viața veșnică, a fost înmormântat în biserica mare a Mănăstirii Pecerska.

Cătălin Rusu

6 decembrie – Sfântul Ierarh Nicolae

Sfântul Apostol Petru

Era pescar din Betsaida, la Marea Galileei, şi se chema Simon înainte de a se întâlni cu Domnul. Era frate cu Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat” la slujirea credinţei. Era cel mai vârstnic dintre cei doisprezece Ucenici şi deseori vorbea în numele Apostolilor, rugând pe Învăţătorul să le tâlcuiască înţelesul tainelor credinţei.

Era o fire înfocată, cinstită şi plină de rodire pentru Hristos, gata oricând la uitarea de sine. Cu toată dragostea pentru Iisus Hristos, nu şi-a putut învinge slăbiciunea, lepădându-se de trei ori de Domnul său, tocmai când Acesta era batjocorit şi purtat de la Ana la Caiafa.

Dar, cu multe lacrimi şi cu mult zbucium, a ispăşit el întreita lui lepădare de Domnul, iar, la cea de a treia arătare a Domnului Înviat, Petru redobândeşte vrednicia de Apostol, mărturisind de trei ori dragostea lui către Mântuitorul Hristos.

După Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt, a început strădania, cea fără odihnă, pentru răspândirea credinţei şi, ca şi ceilalţi Apostoli, Sfântul Petru nu s-a ferit de nicio osteneală pentru împlinirea poruncii Mântuitorului, de a vesti adevărul mântuirii.

A străbătut drumuri lungi şi grele, propovăduind Evanghelia în Iudeea, în Antiohia şi în Pont, în Galatia, în Capadocia şi în Bitinia, ajungând până la Roma. Deşi mai vârstnic, s-a supus întru totul hotărârilor luate la Sinodul Apostolilor, din anul 50.

Peste tot a întemeiat Biserici, a învăţat, a mângâiat, a întărit credinţa şi nădejdea primilor creştini. Când n-a putut ajunge la fraţi, a luat pana şi a scris cele două epistole din Noul Testament, comori de învăţătură mai preţioase decât aurul şi pietrele scumpe.

Marele pescar şi-a încheiat strădania şi viaţa la Roma, cetatea cezarilor. La anul 67, în ziua de 29 iunie, Sfântul Apostol Petru a îndurat moarte de mucenic, în vremea prigoanei dezlănţuite împotriva creştinilor de crudul împărat Nero (54-68). Pe colina Vaticanului verhovnicul Apostolilor a fost răstignit cu capul în jos, pecetluind cu sângele său credinţa şi dragostea lui faţă de Mântuitorul Hristos.

Sfântul Pavel

A fost bărbat învăţat, fariseu şi rabin în religia evreilor, ucenic al lui Gamaliel şi cunoscător al întregii învăţături din vremea sa. Se numea Saul înainte de a veni la credinţă şi era de origine din Tarsul Ciliciei.

Împuternicit de sinedriul din Ierusalim, Pavel a prigonit cumplit pe cei ce mărturiseau credinţa în Hristos şi propovăduiau Învierea Lui. Pe când călătorea spre cetatea Damascului, pentru a prinde pe creştinii de acolo, Saul a văzut pe Domnul, Care i S-a arătat în chip minunat, şi a crezut în El, lepădând rătăcirea în care trăise până atunci.

Din clipa aceea, Saul s-a dovedit un neînfricat propovăduitor al credinţei creştine şi, sub noul nume de Pavel, a fost unul dintre cei mai mari Apostoli ai lui Hristos. El a dus Evanghelia, adică vestea cea bună a Domnului, printre popoarele păgâne, binevestind în multe locuri din Răsărit, trecând prin Grecia, la Atena, la Corint, în Asia Mică şi în Macedonia şi ajungând până la Roma.

În lungile şi ostenitoarele lui călătorii, a îndurat nenumărate primejdii, a suferit bătăi, a fost întemniţat, a îndurat foamea şi setea. Nicio suferinţă nu i-a micşorat râvna de propovăduire a credinţei, nicio primejdie nu l-a înspăimântat.

Prin toate cetăţile pe unde a trecut, a întemeiat Biserici, de care s-a îngrijit tot timpul, sfătuindu-le şi îndrumându-le prin Epistolele pe care le trimitea către fraţi, când se afla departe, epistole din care ni s-au păstrat paisprezece, ca un adevărat tezaur al vieţii în Hristos, ca o adevărată ştiinţă a mântuirii.

Sfântul Apostol Pavel a fost numit „Apostolul Neamurilor”, deoarece a vestit cel mai mult pe Hristos printre popoarele păgâne din acele timpuri, iar sfârşitul său a fost cu moarte de mucenic, tăindu-i-se capul cu sabia, murind în aceeaşi zi cu Sfântul Petru şi sub acelaşi împărat Nero, la marginea Romei, pe drumul ce duce de la Roma spre mare.

Aceşti doi mari Apostoli nu-şi au lauda de la oameni, ci de la Însuşi Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos; că pe Sfântul Apostol Petru l-a fericit pentru mărturisirea lui, numindu-l „piatră”, şi pe adevărul mărturisirii lui a zidit Biserica Sa; iar pe Sfântul Apostol Pavel l-a numit „vas ales”, care avea să poarte numele Domnului înaintea tiranilor şi a împăraţilor.

Să cinstim necontenit pe aceşti mari ctitori ai credinţei noastre. Cât vor dura cerul şi pământul, faptele şi învăţăturile Sfinţilor Apostoli nu se vor şterge din istoria mântuirii. Să-i chemăm în rugăciunile noastre şi să le fim recunoscători, urmând credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe, Una, Sfântă şi Sobornicească, pe care ei au făcut-o să crească pe Piatra-Hristos.

Pentru rugăciunile Apostolilor Tăi, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Via https://basilica.ro

Născut în secolul al II-lea din părinți păgâni, Sfântul Iustin a devenit creștin după ce un bătrân pe care l-a întâlnit pe malul mării i-a vorbit despre Hristos. Ajuns la Roma, a deschis prima școală filosofică în care a predat credința creștină, deși trăia într-o vreme a persecuțiilor, în care creștinii se ascundeau pentru a nu fi omorâți.

Denunțat autorităților, Sfântul Iustin a refuzat să se lepede de Hristos și a murit ca un martir, fiindu-i tăiat capul cu sabia. Sfintele sale moaște se află în Biserica „„Sfântul Ioan Botezătorul”, în Sacrofano, în apropierea Romei.

Cătălin Rusu

Născut într-un sat din Rusia în secolul al XVII-lea, Sfântul Ioan a fost luat în robie de către turci și, refuzând să se facă musulman, a fost rânduit să se îngrijească de vite. Dormind împreună cu acestea în grajd și refuzând mai târziu să se mute de acolo, s-a făcut asemeni Domnului născut într-o iesle săracă. Simpla lui prezență umplea acel locaș al animalelor de bună mireasmă, căci Sfântul Ioan se ruga mult și mânca puțin, împărtășindu-se în fiecare sâmbătă la o biserică apropiată.
Aflând de la Domnul că va trece la cele veșncie, a primit ultima împărtășanie într-un măr scobit, pentru a nu le atrage atenția musulmanilor. După aceea, sufletul său a trecut la cele veșnice și s-a arătat în vis preotului care îl împărtășise ultima dată, spunându-i că trupul său este neputrezit.
Puse spre închinare în Biserica „Sfântul Gheorghe”, sfintele moaște au fost apoi aruncate în foc de către turci, dar acestea s-au mișcat, de parcă erau vii, și nu au ars. Acum se află spre închinare în insula Evvia, în orașul Procopie și continuă să facă minuni în viața celor care se roagă și cer ajutor.

Cătălin Rusu

Cunoscut drept „sfântul cu cap de câine”, Cuviosul Hristofor a trăit pe vremea împăratului Deciu, în secolul al III-lea. Acesta avea o frumusețe aparte și atrăgea privirile tuturor, dar el nu era bucuros de acest lucru, ci se mâhnea, pentru că provoca ispite celor din jur. Și s-a rugat Domnului să îi ia această frumusețe, așa încât a ajuns să aibă cap de câine.
Fiind chemat de împăratul păgân la judecată, Sfântul Hristofor a refuzat să își lepede credința și a defăimat porunca împăratului, iar pentru acestea a fost chinuit îndelung și chiar ademenit cu frumusețea unor desfrânate, dar nimic nu l-a convins să renunțe la Hristos. Așa că i-a fost tăiat capul, iar trupul său a fost cumpărat de episcopul Ataliei și dus într-o cetate care suferea adesea din cauza inundațiilor. De când sfintele moaște au fost duse acolo, cetatea nu a mai fost cuprinsă de ape.

Cătălin Rusu

Platon, în Dialogul Timaios, afirma că istoria este ciclică şi că timpul este o măsura dinamică a veşniciei. Istoria Vechiului Israel, precum şi cea de astăzi, a fost una dificilă, cu inconstanţa suişurilor şi a coborâşurilor. Dar pentru fiecare timp al nostru, istoria pogorâtă din cer, Dumnezeu ne trimite personalităţi profetice, capabile să îi schimbe sensul, spre mântuirea lui. Isaia, profetul-„evanghelist” al Vechiului Testament din secolul al VIII-lea î.Hs., este un astfel de om, nu doar instruit în înţelepciunea celor lumeşti, dar mai ales „lămurit” prin focul cărbunelui încins al Cuvântului revelat (6, 6-7). Profetul „mântuirii lui Dumnezeu”, Ieşaiahu, este modelul de care contemporaneitatea ar avea nevoie: model de politician-diplomat la curtea lui Ahaz, îndemnând umanitatea spre vremurile de pace mesianică (2, 2-4), model de om implicat în viaţa comunităţii, acuzându-i pe cei care „zic răului bine şi binelui rău” (5, 20), model de teolog al luminii dumnezeieşti, lansând îndemnul veşniciei: „Veniţi să umblăm în lumina Domnului!” (2, 5).

În Săptămâna Luminată de Învierea lui Hristos Domnul, Isaia îşi relevă specificitatea de profet al luminii Învierii: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (26, 19). Dumnezeu este Cel care „întocmeşte lumina” (45, 7). El este pentru Israel „o lumină veşnică“ (60, 19-20). Legea lui Dumnezeu va fi „lumină popoarelor” (51, 4), care „va răsări ca zorile” şi „va grăbi tămăduirea” (58, 8). Lumina Slavei lui Dumnezeu nu poate fi pusă sub obroc. În vremurile mesianice, ea „va răsări în întuneric şi bezna va fi ca miezul zilei” (58, 10).

Isaia a fost cel care a afirmat cuvintele pe care Biserica le-a cântat în serile de Denie: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (9, 1). Şi tot el anunţa intrarea plină de lumină, dar şi de smerenie a lui Hristos în Ierusalim: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!” (60, 1). Dar profetul lui Hristos Răstignit, al Robului lui Dumnezeu (42, 1-4; 49, 4-9; 50, 4-9; 52, 13; 53), este şi profetul Învierii Lui, al vieţii noastre în lumina binecuvântării divine. De aceea Biserica ne cheamă astăzi nu doar la o simplă lectură a cărţii Isaia, ci şi la împărtăşirea de lumina înţelepciunii dumnezeieşti, prin cuvintele revelate ale profetului: „Veniţi acum cei ce poftiţi de luaţi darul luminii celei profeţeşti să ne apropiem cu osârdie şi cu poftă necurmată de cartea lui Isaia, cea plină de dumnezeiască cunoştinţă, şi să ne umplem de dumnezeiască lumină”

Cătălin Rusu

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului – 11 aprilie

Născut la București, Sfântul Calinic a fost crescut de părinți binecredincioși, iar la vârsta de 20 ani a mers la Mănăstirea Cernica, fiind tuns monah după numai un an de ucenicie. A viețuit în acest loc 43 de ani, din care 31 având calitatea de stareț al chinoviei de la Cernica.
Episcop al Râmnicului timp de 16 ani, timp în care a zidit o biserică la Schitul Frăsinei, cu chilii și toată rânduiala din Sfântul Munte, Sfântul Calinic, slăbit fiind și îmbătrânit, s-a întors la Mănăstirea Cernica, iar după un an a trecut la cele veșnice. Trăind în sărăcie și aspră nevoință toată viața, Sfântul Calinic era cunoscut pentru blândețea sa și minunile pe care le-a făcut, tămăduind bolnavii și îngrijindu-se de cei săraci și de văduve.

Născută în Eghina, din părinți binecredincioși, Sfânta Teodora, ajunsă la vârsta potrivită, s-a căsătorit și a avut o fiică. Povățuind-o spre calea monahismului, fiica ei s-a călugărit, iar după moartea soțului său, Sfânta Teodora s-a alătura fiicei, în mănăstire, în Tesalonic. După ce a făcut multe minuni, s-a mutat la cele veșnice și a fost îngropată în cimitirul mănăstirii.
La câțiva ani după aceea, când a murit stareța, trupul Sfintei Teodora s-a mutat mai încolo, de parcă ar fi fost viu, ca să îi facă mai mult loc egumenei. Mirându-se toți de cele întâmplate și de mirosul de bună mireasmă, au cules mirul izvorât din trupul Sfintei Teodora, făcându-se multe minuni prin ungerea cu el: demonii erau izgoniți, bolnavii erau vindecați, iar toți cei care cereau ajutor sfintei erau ajutați fără întârziere.

Cătălin Rusu