Prăznuim azi pe cei mai aleşi dintre Apostoli, pe Sfinţii Pe­tru şi Pavel. Aşa au rânduit Sfinţii Părinţi, ca aceşti cori­fei ai Apostolilor să fie pomeniţi împreună în aceeaşi zi, în 29 iunie.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel erau însă firi foarte deosebite. Cu multe calităţi care-i deosebesc şi care ne fac să ne punem în­trebarea: Cum de Biserica s-a gândit să-i cinstească în aceeaşi zi de sărbătoare?

1. Iată, de exemplu, în timp ce Sfântul Apostol Petru era pes­car, om simplu şi necărturar, celălalt, Sfântul Apostol Pavel, era învăţat, având dascăl pe vestitul Gamaliel.

2. Sfântul Apostol Petru era o fire entuziastă, vulcanică, volun­tară, gata oricând să-şi dea viaţa pentru Hristos, Sfântul Apostol Pavel însă eră o fire analitică, prelucrând şi dezvoltând în Episto­lele sale învăţătura Sfintelor Evanghelii.

3. În sfârşit, Sfântul Apostol Petru a fost verhovnic al Apostoli­lor, căpetenia sau liderul lor, în timp ce Sfântul Apostol Pavel nici măcar nu a avut privilegiul de a-L vedea vreodată pe Hristos în via­ţa Sa pământească. Cu toate acestea însă, „Apostol al neamurilor”.

Iată, aşadar, că prăznuim astăzi două persoane sfinte foarte de­osebite: unul pescar, celălalt cărturar; unul – fire entuziastă, celă­lalt – fire analitică de scriitor; unul – verhovnic sau căpetenie a Apostolilor, celălalt – fară să-L fi văzut pe Hristos vreodată -Apostol al tuturor neamurilor.

Sfântul Apostol Petru, dragii mei, era un pescar din Betsaida Galileii. Om simplu şi fară nici un fel de şcoală, dar care a învăţat direct de la Mântuitorul Iisus Hristos. Vreme de trei ani şi jumăta­te, necărturarul şi neînvăţatul Petru a ascultat învăţătura Sa mân­tuitoare, iar când, la Cincizecime, Duhul Sfânt S-a pogorât şi i-a inundat cu dumnezeirea Sa fiinţa pescarului Petru, acesta a deve­nit Apostol, ba încă verhovnicul lor. El, necărturarul, care n-a în­văţat niciodată la nici o şcoală, a ieşit în faţa mulţimilor la Cinci­zecime şi a vorbit atât de dumnezeieşte şi atât de înalt despre tainele lui Dumnezeu, încât nimeni nu a îndrăznit să-l întrebe alt­ceva, decât numai: „Bărbaţi fraţi, ce să facem?” – „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte II, 37-38).

Sfântul Apostol Pavel, din Tarsul Ciliciei (în teritoriul Turciei de astăzi), a fost pregătit încă de tânăr la şcoala lui Gamaliel, însuşindu-şi toată învăţătura şi filozofia timpului. Pe aceasta a pus-o în slujba lui Dumnezeu, de îndată ce l-a transformat din Saul – prigonitorul, în Pavel – Apostolul neamurilor. Astfel, Sfântul Pa­vel, întrarmat cu învăţătura şi ştiinţa lumii acesteia, dar peste care s-a aşternut şi harul lui Dumnezeu, Care i S-a arătat pe drumul Damascului, şi dumnezeiasca învăţătură a Duhului Sfânt pe care a deprins-o în chip minunat în pustiul Arabiei, devine cel mai mi­sionar dintre Apostoli, cel care a încreştinat nu doar Asia Mică, ci şi Europa, ajungând până în Italia şi Spania. Fire analitică şi înţe­leaptă, a preluat în Epistolele sale învăţătura Sfintelor Evanghelii, analizând-o şi dezvoltând-o şi arătându-ne nouă, până astăzi, care sunt înţelesurile cele mai adânci şi mai profunde ale acelora.

Sfântul Apostol Petru, fire entuziastă, voluntară şi vulcanică, este cel care totdeauna lua cuvântul în numele grupului de Apos­toli. El a răspuns atunci când Hristos i-a întrebat la un moment dat: „Cine spun oamenii că sunt?”Iar ei au răspuns: „Unii, loan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci.” „Dar voi cine ziceţi că sunt?”Şi a răspuns Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. ” „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 16-18). Aşa era Petru: cel mai pregătit dintre Apos­toli să moară pentru Hristos. Când Mântuitorul Hristos, vorbind de patimile ce-I erau pregătite, Şi-a vestit moartea, Petru a arătat hotărât că şi el este gata să moară împreună cu învăţătorul său. Numai că lucrurile nu au stat chiar aşa până la urmă. Totuşi, pen­tru spiritul său voluntar, Petru a fost pus de către Hristos verhovnic sau căpetenie a Apostolilor. Iar celălalt, Pavel, pentru misiu­nea pe care a desfăşurat-o, mai cu seamă în cele trei călătorii mi­sionare pe care le-a întreprins pe coastele Mării Mediterane, a fost supranumit Apostolul neamurilor.

Iubiţi credincioşi,

Deşi firi deosebite, totuşi Biserica a hotărât ca Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să fie prăznuiţi astăzi împreună. Şi aceasta nu doar pentru faptul că amândoi sunt căpetenii, vârfurile apostolilor, ci, cu siguranţă, şi pentru asemănările care îi leagă atât de mult. Ori­cât de deosebiţi ar fi ca firi, iată şi câteva asemănări şi calităţi comune:

1. Şi unul, şi altul au fost răpiţi în lumina dumnezeiască: Sfân­tul Apostol Petru pe Muntele Taborului, unde a pregustat şi a vă­zut încă de pe pământ ce va să fie fericirea cea veşnică, iar Sfântul Apostol Pavel până la al treilea cer, cunoscând astfel, încă de aici, taina celor viitoare. Sfântul Apostol Petru a simţit cu ini­ma sa, cu fiinţa sa, ce înseamnă împărăţia lui Dumnezeu: „Doam­ne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti voi face aici trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una” (Matei XVII, 4), neîn­drăznind să ceară direct înveşnicirea fericirii pe care o trăia. Celă­lalt, Sfântul Apostol Pavel, scrie despre sine însuşi, fară să spună lămurit că se referă chiar la persoana sa, că a fost răpit în Duhul până la al treilea cer de către Dumnezeu şi a văzut şi a simţit ase­menea lucruri pe care gura nu poate să le grăiască, urechea nu poate să le audă, iar la inima omului nu se pot sui (II Cor. XII).

Asemenea taine minunate a cunoscut Apostolul neamurilor încă de pe pământ.

2. O altă asemănare între Apostolii Petru şi Pavel: amândoi au cunoscut căderea. Amândoi au încercat depărtarea de Dumnezeu: Sfântul Petru ca apostat, Sfântul Pavel ca prigonitor sau persecutor al creştinilor. Sfântul Petru ca apostat, pentru că s-a lepădat de Mântuitorul Hristos, în pofida faptului că s-a arătat gata să moară oricând alături de învăţătorul său. Când slugile mai marilor farise­ilor şi cărturarilor l-au recunoscut: „Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui?”, Petru s-a temut şi s-a lepădat de învăţătorul său de trei ori: „Nu cunosc pe omul acesta”. Şi a cântat apoi cocoşul şi şi-a adus aminte Petru că prevăzuse Hristos lepădarea lui. Şi au­zind cântecul cocoşului, Petru, „ieşind afară, a plâns cu amar”(Matei XXVI, 75). Aceasta este căderea Apostolului Petru. Ceea ce-l aseamănă cu Sfântul Apostol Pavel este că şi acesta a gustat din plin depărtarea de Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat mai înainte de convertirea lui. Era fariseu de neam şi respecta cu toată fiinţa lui Legea Veche, Mozaică. Şi cu toată convingerea lui credea că Iisus Hristos, despre care auzise că a propovăduit o anumită învăţătură – după părerea multora, şi mai cu seamă a fari­seilor, potrivnică celei lui Moise – credea cu toată convingerea că Iisus Hristos fusese un impostor, un învăţător fals, un profet fals. Pentru aceasta, auzind, după moartea şi învierea lui Hristos, că ucenicii Lui învăţau despre Hristos că este viu, a luat scrisori de la mai marii sinagogii să meargă şi să persecute pe creştini, pe apostoli şi pe oricine se va dovedi că ştie ceva despre trupul lui Iisus, „dispărut” din mormântul din Ierusalim. Plin fiind el de această râvnă, sinceră de altfel, a plecat către Siria să prindă pe creştini şi să-i aducă în lanţuri la Ierusalim, iar pe drumul Damas­cului s-a întâlnit chiar cu Iisus. Nu însă cu Iisus furat şi mort. Nu cu un mort furat şi ascuns de ucenicii Săi, ci cu Iisus cel viu. Acesta i S-a arătat ziua în amiaza mare şi l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” „Cine eşti, Doamne?” „Eusunt Iisus, pe care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul înţepuşă. (…) Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci” (Fapte IX, 4-5). Şi a înţeles Pavel, dragii mei, că era în minciună, era în întuneric, iar Hristos, „Lumina” care i S-a arătat pe drumul Damascului, i-a dăruit adevărata lumină care l-a făcut să nu mai vadă în Iisus un simplu muritor, un simplu mort furat de către ucenicii Săi, ci să-L vadă pe Iisus viu, Iisus Dumnezeu, să se convertească şi să-i dăruiască Lui întreaga sa viaţă de după aceea. Aceasta este căderea şi ridicarea lui Pavel.

3. În sfârşit, dragii mei, o altă asemănare între Apostolii Petru şi Pavel este aceea că amândoi au primit cununa muceniciei la Roma, capitala Imperiului ce stăpânea în vremea aceea lumea. Sfântul Petru a fost răstignit pe cruce, cerând să nu fie răstignit precum Hristos, pentru că nu se socotea vrednic, ci cu capul în jos şi cu picioarele în sus, privind spre cer, unde dorea a se sălăşlui. Apostolului Pavel însă, fiind cetăţean roman şi neîngăduind legile romane să fie răstigniţi sau să fie omorâţi în fel de fel de chinuri barbare cetăţenii romani, i-a fost tăiat capul, sfârşind, şi unul, şi altul, tot în „Cetatea eternă”.

Iată, dragii mei, câteva repere, câteva cuvinte despre viaţa Apostolilor Petru şi Pavel, prin comparaţie, ca să le reţinem mai uşor. Ce ar trebui să învăţăm noi de la fiecare? Pentru că, de aceea îi cinstim pe sfinţi. Nu-i cinstim pe sfinţi ca să facem istorie, ori naraţiune, relatând în mod sec ce a făcut fiecare. Îi cinstim pe sfinţi ca să le urmăm exemplul şi credinţa.

Ce, aşadar, vom învăţa de la Sfântul Petru? Ce altceva dacă nu râvna, voluntariatul său, entuziasmul său, faptul că totdeauna era gata să se ofere, să-şi dea viaţa pentru Hristos. Şi veţi zice: „Da. Dar a căzut”. Şi noi cădem. Dar să învăţăm de la Apostolul Petru să ne ridicăm, aşa cum el, ieşind după acea tăgăduire „a plâns cu amar” până când Hristos l-a repus în dregătorie, de trei ori întrebându-l: „Simone, fiul lui lona, mă iubeşti?” „Da, Doamne, Tu ştii că Te iu­besc” (Ioan XXI, 17), de trei ori răspunzând şi punându-l să păsto­rească oile cele cuvântătoare în pofida lepădării şi căderii lui.

Ce să învăţăm de la Apostolul Pavel? Să învăţăm dragostea lui pentru un Hristos pe care nu L-a văzut niciodată. Sau L-a văzut doar în starea aceea duhovnicească de viziune, rugăciune şi medi­taţie, aşa cum şi noi, doar în felul acesta îl putem vedea pe Dum­nezeu. Nu-L vedem cu ochii aceştia trupeşti, dar îl simţim în ru­găciunea noastră. Îl simţim în inimile noastre, Îl simţim în fiinţa noastră. Şi să învăţăm de la Sfântul Pavel spiritul acela misionar cu care el L-a slujit pe un Hristos pe Care, mai înainte îl prigonise. Să învăţăm de la Apostolul Pavel să-l propovăduim pe Hristos nu atât cu gura noastră, că poate nu vom şti să fim la fel de convingători. Lumea de astăzi nu mai are atâta nevoie de cuvintele noastre măiestrite, pentru că ştim, slavă lui Dumnezeu, am fost luminaţi, am fost învăţaţi de înaintaşii noştri şi ştim prea bine, fiecare dintre noi, ce avem de făcut. Să învăţăm de la Sfân­tul Apostol Pavel să-L predicăm pe Hristos cu viaţa noastră. Aceasta aşteaptă lumea mai mult de la noi, pentru că ochii sunt mai credincioşi decât urechile. Lumea aşteaptă să vadă exemple vii, creştini vii, care nu doar vorbesc frumos, dar care şi trăiesc la fel de frumos. Care conving nu cu măiestritele lor cuvinte, împo­dobite şi alcătuite să sune cât mai frumos, ci care conving cu fap­tele lor, cu viata lor.

Aşa au fost Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel dincolo de predica lor, necesară pentru vremea aceea, pentru că oamenii nu auziseră încă de Hristos, sau ştiau foarte puţine lucruri despre El. Ceea ce a cucerit lumea însă a fost, mai cu seamă, exemplul lor. A fost viaţa lor, încununată în cele din urmă cu cununa muceniciei. Şi unul, şi celălalt au arătat că atât de mult îl iubesc pe Dumnezeu, aşa de mult s-au lăsat pătrunşi de învăţătura lui Hristos, încât şi-au dat viaţa pentru El.

Iată ce trebuie să învăţăm de la Sfinţii Apostoli de astăzi, Petru şi Pavel! Să-i rugăm, dragii mei, astăzi, la ziua lor, când ei se bu­cură în ceruri că Biserica le-a dăruit această zi comună de prăznuire, să mijlocească pentru noi la învăţătorul lor, ca şi noi, la locurile noastre de muncă, de pe poziţiile noastre sociale, din lo­curile unde trăim, să devenim, fiecare dintre noi, mici apostoli. Dar nu numai cu limba şi cu gura, ci şi cu faptele şi viaţa noastră. Ca văzând cei din jurul nostru bucuria creştină pe care o trăim noi şi suntem în stare să o împărtăşim şi altora, văzând exemplul nos­tru, să-şi pună şi ei întrebarea: „Nu cumva Sfinţii aceştia, Petru şi Pavel, la care creştinii se închină, pot fi exemple bune şi pentru fiecare dintre noi şi suntem datori cu toţii să le urmăm credinţa?”

Să-i rugăm, aşadar, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să mijlo­cească la Dumnezeu pentru noi astăzi, la ziua lor şi în toate zilele vieţii noastre, iertare păcatelor noastre, sănătate trupurilor şi mai cu seamă sufletelor noastre.

Binecuvântare în familiile noastre şi în viaţa noastră, ca trăind viaţa aceasta creştineşte să o dobândim şi pe cealaltă. Amin.

Sursa: PS. Sebastian Ilfoveanul, (Glasul Bisericii nr. 5-8, 2005).

  https://doxologia.ro/predica-la-sfintii-apotoli-petru-pavel

Soarele cel neapus, Hristos, Mântuitorul nostru, vrând să răsară lumii, și acum plecând cerurile și pogorându-Se în pântecele fecioresc cel mai curat decât cerurile, se cădea mai întâi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfântul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind și zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrânețile sale din pântece sterp, precum de demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Inaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea nașterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă nașterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită și să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca și pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică”.

Nașterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintemergătoare Nașterii lui Hristos cea minunată. Minunea se aștepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după nașterea cea minunată a Elisabetei, nașterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă maicile, rânduiala nașterii covârșea rânduielile firii, așa voind Dumnezeu, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.

Iar după ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile și cunoscuții și toți se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la dânsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Binevestitorului Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naște fiu și mulți se vor bucura de nașterea lui! Deci pe de o parte se bucurau rudeniile, iar pe de alta, aceia care erau cuprinși cu mare dorință pentru Mesia Cel așteptat, deși nu stiau că a sosit taina întrupării lui Hristos, însă în vremea nașterii Inaintemergătorului lui Hristos, duhul lor se pornea într-înșii spre bucurie, Sfântul Duh veselind inimile lor, ca și cum le dădea o înștiințare pentru câștigarea așteptării lor.

Și în ziua a opta au venit preoții și prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur și toți voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soție de prooroc și născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era ea însăși plină de darul proorociei. Deci ea proorocește a poruncit ca pruncul cel născut al lor să se numească cu acel nume pe care nu îl auzise de la bărbat, de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa avându-și legată limba cu amuțire și nu putea să spună soției sale cum a văzut pe îngerul care i-a binevestit zămislirea fiului său și a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci de Sfântul Duh fiind povățuită maica, a numit pe prunc Ioan, ca o proorocită, căci ea a cunoscut proorocește și venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu și i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l numească. Iar el, cerând o tăbliță, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Și îndată s-a deschis gura lui Zaharia și limba lui s-a dezlegat din amuțire și vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.

Atunci toți s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut cea îmbătrânită, cum maica și tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu și cum, după scrierea numelui, mutul îndată a grăit și, ce a scris cu mâna, aceea a grăit și cu limba. Deci numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinților, deschizându-le spre slava lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica și mirarea pe toți cei ce viețuiau împrejur, pentru că toți cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu și se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, cetatea preoților, unde era casa lui Zaharia. Pentru că acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărâtă sfințitei seminții a lui Aaron; iar de la Ierusalim și până la dânsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, și se numea „cetatea muntelui”, pentru munții săi cei înalți, iar hotarele ei se numeau „părțile muntelui”, precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu: Sculându-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte degrabă în cetatea Iudeei – adică în Hebron -, și a intrat în casa lui Zaharia și s-a închinat Elisabetei.

Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult și grăiau între ei: Ce va să fie pruncul acesta? Că mâna Domnului era cu el și Dumnezeu înmulțea într-însul darul Său și-l păzea de sabia lui Irod, căci despre minunata naștere a lui Ioan ajunsese vestea până la Irod, care se mira de aceea și zicea: Ce va să fie pruncul acesta ? Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei și au venit magii de la răsărit, întrebând de Impăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimițând ostași în Betleem să ucidă pe toți pruncii de acolo, și-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, și a zis în sine: „Oare acela are să fie împăratul Iudeei?”. Și, gândindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigași la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimișii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, s-a auzit în Hebron glas și strigare, că nu era foarte departe, și s-a știut pricina acelei strigări.

Și îndată Sfânta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan și a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului; iar Sfântul Zaharia, precum se scrie în viața lui, era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase tocmai în acea vreme. Deci, ascunzându-se Sfânta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere împreună cu pruncul. Și când a văzut de sus pe ostași cercetând cu de-amănuntul și apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu fiul său!”. Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela și, primind-o pe maică înăuntrul său, s-a ascuns de ucigașii care o căutau. Iar ostașii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.

Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău, Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu știu unde este!”. Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, că, dacă nu-și va da fiul, atunci să-l ucidă și pe el. Deci s-au dus niște ucigași sălbatici ca niște fiare, sârguindu-se să-și săvârșească porunca, și au zis cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că așa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!”. Sfântul Zaharia a răspuns: „Voi îmi veți ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul”. Atunci ucigașii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică și altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat și s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod și spre veșnica lui osândă. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse lor acolo o peșteră. Tot acolo curgea și un izvor de apă și crescuse înaintea peșterii un finic plin de roade, iar când era vremea mâncării, acel pom se pleca și-și dădea roadele sale spre mâncare, apoi iar se ridica.

Apoi, după patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului înainte, a murit în peștera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea și acoperea mâna Domnului pe Sfântul Ioan, ca el să meargă înaintea feței Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie și să gătească cale Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc. Deci pentru toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.