close

Social

CreștinătatePromovateSocial

Evanghelia despre vindecarea celor 10 leproși – Comentarii patristice

Predica3248

Duminica a 29-a după Rusalii (Ev. Luca 17, 12-19)

 

„Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.” (Luca 17, 11-14)

De ce Hristos nu a spus: „Voiesc, fiți curăţați!” (Luca 5, 13), așa cum a făcut cu celălalt lepros, în loc să le poruncească să se arate preoților? Pentru că Legea aşa poruncea celor ce se vindecau de lepră (Levitic 14, 2). Le poruncea să se arate preoților și să aducă jertfă pentru vindecarea lor. Hristos le-a poruncit să meargă, curățiți deja fiind, ca să aibă și mărturia preoților, a mai-marilor evreilor și întotdeauna pizmași pe slava Domnului. Aceștia au mărturisit că în chip minunat și nesperat au fost sloboziți de necazul lor de către Hristos, Care a voit să-i vindece. Hristos nu i-a vindecat îndată, ci i-a trimis mai întâi la preoți, pentru că ei cunoșteau când cineva era bolnav de lepră și tot ei cunoșteau când cineva este vindecat.

(Sfântul Chiril al AlexandrieiComentariu la Luca, Omilia 113-116, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Luca 17, 15) „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.”

Astăzi, Domnul îi mustră pe cei ce țineau Paștele cum o făceau evreii precum și pe unii leproși pe care i-a curățit. Amintiți-vă că iubea pe cei recunoscători și se mânia pe cei nerecunoscători, pentru că nu aduceau mulțumire Mântuitorului lor. Ei s-au gândit mai mult la vindecarea lor de lepră decât la Cel care i-a vindecat. De fapt, unuia i s-a dat mai mult decât celorlalți, căci în afară de vindecare, Domnul i-a spus: „Ridică-te și mergi în pace. Credința ta te-a mântuit.”

Vedeți, cei care aduc mulțumire și cei care slăvesc au același fel de simțăminte, slăvesc pe Ajutătorul lor pentru darurile primite. De aceea, Pavel a îndemnat pe toți să slăvească pe Domnul în trupul lor (1 Cor. 6, 20). Isaia a poruncit și el același lucru: „să preaslăvească pe Domnul” (Isaia 42, 12).

(Sfântul Atanasie cel MareOmilii la sărbători 6,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Luca 17, 15) „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.”

Căzând într-o stare de neglijare a recunoștinței, cei nouă leproși, care erau din neamul iudeilor, nu s-au întors să aducă slavă lui Dumnezeu. Prin aceasta, Hristos vrea să arate că Israel era cu inima împietrită și uita cu totul să fie recunoscător. Străinul, samarineanul care s-a vindecat, era de neam străin, venit din Asiria. Cuvântul „prin mijlocul Samariei şi al Galileii” are un înțeles. el „s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu”. Aceasta arată că samarinenii erau recunoscători, iar iudeii, chiar și când se bucurau de mari daruri, uitau să fie recunoscători.

(Sfântul Chiril al AlexandrieiComentariu la Luca, Omilia 113-116 traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Predică la Duminica după Botezul Domnului – Sfântul Nicolae Velimirovici

BotezulDomnului

Oamenii se plâng de sărăcie şi despre faptul că nu-şi cunosc originile, deşi, dacă cercetăm trecutul, toţi oamenii sunt împărăteşti prin naşterea de la Dumnezeu Împăratul. Şi El, singurul Fiu al lui Dumnezeu zămislit şi iubit, nu S-a plâns niciodată că S-a născut în ieslea oilor dintr-o peşteră, sau pentru că nu avea un loc unde să-Şi plece capul.

„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus în aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.

Nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, care să nu fi fost încălcată de către oameni şi iarăşi, nu există nici măcar o singură poruncă pe care oamenii să o fi împlinit fără să cârtească sau să se plângă. Şi iarăşi, nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, pe care Domnul Iisus să o fi încălcat şi nici una pe care să o fi împlinit cu cârteală sau cu plângere.

Tot ceea ce a trebuit să rabde, să împlinească şi să îndure, El a făcut în desăvârşită smerenie şi ascultare faţă de Tatăl Său din cer – şi a făcut aceasta numai ca să ne înveţe pe noi smerenia şi ascultarea; numai ca să ne încurajeze în răbdare; numai ca să ne arate că tot ceea ce porunceşte cerul este şi posibil şi ne este de trebuinţă, ca noi să împlinim sub supravegherea şi îndrumarea atotovăzătoare a Dumnezeului Celui viu.

Oamenii se plâng de sărăcie şi despre faptul că nu-şi cunosc originile, deşi, dacă cercetăm trecutul, toţi oamenii sunt împărăteşti prin naşterea de la Dumnezeu Împăratul. Şi El, singurul Fiu al lui Dumnezeu zămislit şi iubit, nu S-a plâns niciodată că S-a născut în ieslea oilor dintr-o peşteră, sau pentru că nu avea un loc unde să-Şi plece capul.

Oamenii îşi blestemă vrăjmaşii, deşi foarte adesea, chiar păcatul lor i-a schimbat în vrăjmaşi pe cei ce le erau aproape. Dar El, Mielul lui Dumnezeu cel fără de păcat, a fost silit, pe când era prunc la sânul maicii Sale, să fugă într-o ţară îndepărtată, dinaintea sabiei mânjite de sânge a lui Irod. Aceasta aşa s-a întâmplat, deşi El nu Şi-a blestemat vrăjmaşii.

Cei mai mulţi oameni se răzvrătesc adesea împotriva cârmuitorilor şi a legilor, când se află în ei tulburare. Dar El, Dătătorul de lege pentru toată lumea, S-a supus puterilor şi legilor care erau, dând Cezarului cele ce sunt ale Cezarului (Marcu 12, 17).

Oamenilor le vine greu să postească, deşi pâinea şi legumele sunt îngăduite în zilele cele mai grele de post şi cu toate că postirea este de cea mai mare însemnătate pentru curăţirea minţii şi a conştiinţei. Dar El, Preacuratul, cu toate că nu avea nimic să curăţească, de bunăvoie Şi-a luat post de patruzeci de zile, post fără pâine, legume sau apă.

Rugăciunea este o luptă pentru oameni, atât în biserică, cât şi în singurătate, deşi rugăciunea este scara care îl ridică pe om din ţărână şi dintr-o existenţă animalică spre Dumnezeu. Dar Cel care, în trup fiind, se afla împreună cu oameni la baza scării vieţii, iar în duh se afla în vârful scării, a mers cu bucurie la rugăciune în sinagogă şi a petrecut nopţi întregi singur în rugăciune.

Oamenii nu vor împlini, fără să se plângă, nici măcar un  pic sau o mică parte din legea lui Dumnezeu, cu toate că această lege este dată pentru propria lor mântuire. Dar El, Mântuitorul lumii, care nu avea pentru ce să se mântuiască, a împlinit cu ascultare poruncile cele mai grele din legea lui Dumnezeu, şi cu smerenie S-a adus pe Sine jertfă pentru oameni, numai pentru că ştia că era voia Tatălui Său cel ceresc şi pentru că era de trebuinţă pentru mântuirea oamenilor.

Adam şi Eva, care vieţuiau în belşugul Raiului şi erau îndestulaţi de toate bogăţiile şi bunătăţile dumnezeieşti, nu au fost în stare să se opună unei ispite mici din partea diavolului şi să nu se atingă de pomul oprit. Dar El, în sigurătate şi în pustiu, fiind flămând şi însetat, fără pâine sau apă, fără prieteni sau o mână de ajutor, a rezistat celor mai mari ispite pe care necuratul Satan a fost în stare să I le pună la cale.

Cât de măreţe, cât de măreţe în mod tragic, sunt toate întâmplările din viaţa lui Hristos! Ele sunt ca un munte ale cărui poale sunt spălate de apele mării fără de folos şi al cărui vârf nu este văzut de ochiului omenesc.

Mulţi dintre cei care citesc Sfintele Scripturi cred că învăţătura cea mai importantă se află în Predica Sa de pe Munte. Totuşi, în viaţa lui Hristos se află o mare mulţime de întâmplări în viaţa lui Hristos care, prin învăţătura pe care o dau, se aşează pe aceeaşi treaptă cu Predica de pe Munte.

Este greu de spus ce este de cea mai mare însemnătate şi ce este de însemnătate mai mică în învăţătura lui Hristos. Totuşi, este sigur că nu se află nimic fără însemnătate în viaţa Sa. Şi mai este de asemenea sigur faptul că, nu se poate spune că învăţăturile pe care le dă prin cuvinte au o însemnătate mai mare decât învăţătura pe care o arată prin lucrările Sale şi în întâmplări.

Mai mult, cineva ar putea spune mai degrabă că lucrările lui Hristos şi întâmplările din viaţa Sa lasă, pentru majoritatea credincioşilor, o impresie mai profundă şi produc simţăminte mai puternice decât învăţătura pe care o dă prin cuvinte.

La fel, oamenii ar fi mult mai impresionaţi dacă un doctor ar deschide ochii unui orb fără să vorbească despre aceasta, decât unul care explică cu ajutorul cuvintelor cum un orb şi-ar putea căpăta vederea. Dar, pe de altă parte, lucrările nemaipomenite şi minunate şi întâmplările din viaţa Eroului Dumnezeiesc rămâneau la fel de tăinuite ca tunetele de nepriceput din vârful muntelui, dacă nu căpătau viaţă, lămurire şi îndreptare prin învăţătura pe care a dat-o în cuvinte Sfântul Învăţător.

Cugetând asupra unui lucru sau altul, omul trebuie să spună, cu frică şi cu umilire adâncă şi smerită, că acestea sunt lucruri mari, în chip de negrăit prin cuvânt şi că un lucru nu se poate despărţi de altul, tot aşa cum răsăritul nu se poate despărţi de apus. Pentru că, la ce ar folosi cuvintele lui Hristos: „rugaţi-vă neîncetat” dacă El nu ar fi dat o pildă lămurită, de rugăciune neîncetată?

Ori, pe de altă parte, cum am putea pricepe şi cum ne-ar putea fi de folos pilda Sa de postire îndelungată, dacă El nu ne-ar fi desluşit trebuinţa şi chipul mântuitor al postirii? La fel, lucrările Sale de dragoste creştinească şi învăţătura Sa despre milostivire se întregeşte una pe alta; la fel se întâmplă cu lupta Sa cu Satan şi cu învăţătura Sa despre vegherea asupra sufletului şi depăşirea ispitei, şi din multe alte exemple, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, pe care le-am putea da.

Lucrările Sale se află în armonie cu cuvintele Sale, tot aşa cum un trup sănătos se află în armonie cu un suflet sănătos. Doamne, El nu a venit pe pământ numai pentru a-Şi îmbrăca sufletul în trup omenesc, ci şi pentru  a întrupa fiecare cuvânt al Său – ca să îmbrace fiecare cuvânt al Său în veşmânt minunat de lucrări şi întâmplări văzute.

Să vedem acum în ce chip întrupează Domnul cuvintele Sale  despre postire, priveghere şi biruirea ispitelor printr-un trup minunat de lucrări şi întâmplări. După botezul Său în Iordan, El pleacă în pustie, ca să-Şi asume marea nevoinţă a postirii, privegherii şi a luptei cu Satan.

„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. De ce îndată după botez? Ca să ne arate că după botez suntem supuşi ispitei şi că aşa va fi până la moartea noastră cea trupească. Prin botez, noi suntem curăţiţi şi întăriţi cu puterea lui Dumnezeu şi atunci suntem trimişi la luptă.

Înţeleptul Ioan Gură de Aur spune: „Nu ni s-au dat arme ca să stăm degeaba, ci ca să luptăm”,

Prin botez, noi am devenit întocmai ca Adam în Rai. Ne întrebăm din nou de ce Dumnezeu ne aşează în calea ispitei. Mai întâi, ca să ne arate că suntem liberi, prin botez Dumnezeu ne-a înarmat cu puterea Sa şi ne-a lăsat aşa înarmaţi ca noi să alegem: vom îndrepta aceste arme către diavol sau către Dumnezeu?

În al doilea rând, de cădem, să ne arate ce a însemnat păcatul lui Adam şi ca să lămurească de ce l-a izgonit Dumnezeu pe Adam din Rai în valea plângerii; sau, dacă suntem biruitori, ca să dezvăluie tăria puterii lui Dumnezeu din noi. Fiindcă Noua Zidire ne arată, cu putere nouă, un Rai nou, un om nou, birunţă şi slavă nouă, dar şi cădere nouă.

De ce a fost Hristos dus de Duhul Sfânt ca să fie ispitit? Ca să arate că Hristos a fost supus ispitei dinadins, iar nu întâmpător. Dumnezeu nu l-a dus pe Adam dinadins înaintea lui Satan, ca să fie ispitit, dar Dumnezeu a făcut aceasta cu Hristos dinadins, pentru a arăta prin aceasta că Adam, în împrejurări mai uşoare, a căzut în ispită, pe când Hristos, în împrejurări mai grele, a fost biruitor asupra ispitei. Aceasta ne mai arată faptul că Adam a căzut pe când se afla în Rai, în vreme ce biruinţa lui Hristos împotriva ispitei a avut loc pe pământ, în valea plângerii şi în surghiun, în pustiu. Căci se spune că Duhul L-a dus pe Iisus în pustiu.

În pustiu, Hristos a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ce privelişte înspăimântătoare! În timp ce păcătoşii, pentru care Hristos a venit pe pământ, trândăvesc petrecând în plăceri pământeşti, cu mâncare şi băutură din belşug, El, Prietenul păcătoşilor, stă în pustiu, singur şi petrece în rugăciune cu lacrimi, zi şi noapte, fără pâine şi fără apă, atât ziua, cât şi noaptea, în toată vremea celor patruzeci de zile şi nopţi.

Domnul a făcut aceasta pentru a-Şi arăta dragostea nemăsurată pentru oameni, pe care El i-a curăţit prin postul Său şi i-a învăţat prin pilda Sa; şi prin aceasta, să arate legătura Sa strânsă cu Tatăl Său Cel ceresc şi ascultarea Sa faţă de Acesta.

Doamne, tot ce spun oamenii că nu pot face, El a făcut; şi tot ceea ce oamenii fac fără de voie şi cu cârteală, El a făcut cu ascultare şi cu râvnă. El a împlinit tot ceea ce poporul ales a crezut că nu se poate împlini.

Poporul ales, în bogăţiile Egiptului, a căzut de la Dumnezeu. A fost şi El în Egipt, dar a rămas neatins de Egipt, aşa cum s-a întâmplat şi cu Iosif. Poporul ales a fost patruzeci de ani în pustiu şi acolo, aceştia s-au simţit departe de Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu cu voia Lui i-a trimis acolo şi i-a hrănit cu mană cerească.

Şi El a petrecut patruzeci de zile în pustiu fără mâncare şi băutură, în smerenie şi ascultare neschimbată faţă de Dumnezeu. În cele din urmă, poporul ales, ajungând în Pământul Făgăduinţei, s-a îndepărtat de Dumnezeu, deşi Dumnezeu necontenit le aducea aminte de El prin legi şi prooroci. Şi El, în Pământul Făgăduinţei, când fusese deja recunoscut de către unii ca Domnul, Mesia, a rămas credincios, smerit şi ascultător faţă de Tatăl Său din cer.

După patruzeci de zile de priveghere necurmată, de post şi rugăciune, Domnul Iisus la urmă a flămânzit. Apoi, apropiindu-se ispititorul de El a început să-L ispitească.

Înşelătorul I-a întins prima ispită împotriva trupului, împotriva trupului înfometat al Mântuitorului, zicând către El: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. De ce nu preface diavolul pietrele în pâini, în loc să-i spună aceasta lui Iisus? Aceasta ar fi fost o ispită mai mare pentru un om flămând – ca să vadă şi să miroasă pâine scoasă din cuptor. De ce nu a făcut diavolul aceasta şi să-i aducă pâine gata făcută flămândului Iisus?

Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că nu putea. În neputinţa sa, el caută chiar în Hristos mijloacele de a pricinui ispita. Dumnezeu este Făcătorul pietrei şi al pâinii. Chiar în facere, Dumnezeu face pâine din piatră: adică din pământ. Schimbarea minunată a pietrei în pâine este lucrarea pe care Dumnezeu o face în fiecare zi, căci El face în fiecare zi minunea de a schimba pâinea în sânge. Dar numai Dumnezeu singur poate să facă aceasta şi nimeni altcineva; Iisus putea să facă aceasta fără nici un îndemn, numai dacă El dorea.

Nu există post pentru cel care nu are ce mânca şi care nu are nimic, ci post este pentru cel care are, care poate avea, dar nu mănâncă. Este clar din cuvintele diavolului că, el este îndemnat să-L batjocorească pe Dumnezeu, că spune: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni! Pustiu pietros şi gol peste tot. Nu este pâine nicăieri pentru omul flămând. Dumnezeu a făcut omul şi l-a aşezat în loc pustiu, fără pâine, ca el să sufere şi să moară de foame”.

„Unde este această putere, unde este această dragoste, unde este mila lui Dumnezeu? Aşa că Tu, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi dacă poţi, schimbă aceste pietre în pâini şi mănâncă. Dacă Dumnezeu nu Ţi-a dat această putere, ce Te ţine legat de Dumnezeu? Hai cu mine împotriva lui Dumnezeu!”. Doamne, aceste şoptiri şi îndemnări au mare izbândă în oamenii cei mulţi, care sunt slabi în credinţă.

Zigabenus spune: „Niciodată să nu ai încredere în diavol, chiar dacă ţi-ar spune ceva de folos şi trebuincios, căci el ademeneşte prin ceva ce este de folos şi sfârşeşte cu ceva ce este rău; să nu faci niciodată voia diavolilor, fie din pricina foamei sau din vreo altă trebuinţă, ci fugi către Dumnezeu”.

Dar, la această ticăloşie şi răutate hulitoare, Hristos rămîne în pace şi dă răspunsul care trebuie, la sfârşitul lumii, să slujească drept învăţătură şi mustrare celor lacomi din lumea aceasta: El spune că „Stă scris că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul trăieşte şi cu tot cuvântul ce iese din gura Domnului” (vezi Deuteronom 8, 3).

Este mai greu să faci, decât să dai ca hrană, ceea ce este deja făcut. Şi Dumnezeu, prin cuvântul Său, a făcut tot ceea ce există şi poate, prin cuvântul Său, să hrănească întreaga Sa zidire.

Cum altfel s-ar hrăni puterile şi cetele cereşti, dacă nu prin cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu? Ne-am repezit la hrana făcută din ţărână când am părăsit cuvântul lui Dumnezeu, deşi viaţa care vine la noi prin această ţărână nu vine din ţărână, ci din cuvântul lui Dumnezeu. „Viază-mă după cuvântul Tău” spune psalmistul (Psalm 118, 25) şi cuvintele Domnului sunt „mai dulci decât mierea şi fagurele” (18, 11).

Nu se spune nicăieri în Sfânta Scriptură că se află viaţă şi lumină în pâinea dobândită din ţărână, ci se spune aceasta despre cuvâtnul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 4). Toată viaţa se află în Dumnezeu şi nu există nici un fel de viaţă fără El. Toate celelalte – hrana şi apa şi aerul şi lumina – nu sunt viaţă sau izvor al vieţii, ci numai căi ale vieţii.

Şi acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu înveşmântate în îmbrăcăminte bogată şi ispititoare pentru noi, care suntem făpturi trupeşti. Îngerii, care sunt fără de păcat, nu se folosesc de nici un fel de căi, pentru că ei se hrănesc cu viaţă din cuvintele pline de viaţă ale lui Dumnezeu.

Dar noi nu putem face aceasta, pentru că noi am pierdut din putere şi ne-am făcut slabi prin păcat. Noi nu am putea suporta cuvântul curat şi deschis al lui Dumnezeu – acesta ar fi pentru noi hrană prea bogată. Deoarece Apostolul ne învaţă: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12). Iată cât este de puternic şi lucrător cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi trebuit Hristos, ca plinătatea Cuvântului lui Dumnezeu, să vină pe pământ, fără să fie îmbrăcat în veşmânt gros şi cu simţiri trupeşti, care să-I însoţească venirea?

Simţindu-I atotputernicia lui Hristos, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Proorocul Maleahi a spus cu frică: „Şi cine va putea îndura ziua venirii Lui şi cine se va putea ţine bine, când El Se va arăta? Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului” (3, 2).

Hristos Însuşi este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pâinea vieţii, de la care toată pâinea primeşte putere şi hrană dătătoare de viaţă. De ce ar schimba El pietre în pâine? El era flămând, nu pentru că aşa trebuia să fie, ci pentru că a fost voia Lui să flămânzească, pentru că El de bunăvoie a dorit să împlinească toată legea. Aceasta nu era foamea întâmplătoare a omului obişnuit, muritor, ci foamea Celui fără de moarte, care, prin biruinţa Sa asupra diavolului şi prin învăţătura Sa, va mântui toate neamurile până la sfârşitul lumii.

Cea de-a doua ispită a fost îndreptată către cugetul Său. „Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. Diavolul începe aici din nou cu cuvinte urâcioase: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Dar aici, după cum vedem, el începe să se folosească de Sfânta Scriptură (Psalm 90, 11-12), răsucind cu totul cuvintele pe care le citează, aşa cum fac toţi vrăjmaşi lui Dumnezeu şi ai legii Sale.

Dacă cea dintâi ispită a fost învăţătură pentru cei lacomi şi pentru cei stăpâniţi de pofte, cea de-a doua ispită a fost îndreptată către învăţaţii încrezuţi, cei mândri şi cărturarii, care află câte ceva din lumea materialnică şi din viaţa simţurilor, înălţându-se în mâdria lor deasupra Bisericii lui Dumnezeu, până când, în clipa când se simt foarte sătui de ei înşişi, Satan le porunceşte să se arunce în propria lor pierzare.

Căci, adunând cunoştinţe care nu au nici o legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica lui Dumnezeu, încrezuţii cred că adună putere, în timp ce ei, de fapt, îşi sporesc slăbiciunea. Cel care îşi sporeşte mândria îşi sporeşte slăbiciunea.

Cel care se îndepărtează de Dumnezeu, se micşorează din ce în ce mai mult în duh şi în lucrare (putere), până când, la urmă, el este împrăştiat ca cenuşa în vânt. Şi atunci când un om încrezut îşi sporeşte slăbiciunea până la capăt şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu până la capăt, el socoteşte că atunci stă pe proprile sale picioare, în vârful Bisericii lui Dumnezeu şi astfel L-a aşezat chiar pe Dumnezeu sub picioarele sale. Tocmai atunci se apropie de el Satan cu ispita, spunând: „Aruncă-te! Îngerii tăi (adică idolii tăi) te vor susţine ca să nu cazi!”.

Şi ce răspunde Domnul Iisus ispititorului? Iisus i-a răspuns: „Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.

Dumnezeu îi iubeşte pe oameni cu dragoste de negrăit prin cuvânt şi de aceea, El nu va fi părtaş la jocurile prosteşti ale oamenilor, nici nu va face minuni ca să le împlinească iscodirea. Dumnezeu nu a făcut niciodată nici o minune şi nici nu va face nici una, niciodată, pentru a împlini iscodirea fără de nici un folos a omului.

Toate minunile pe care le-a făcut au slujit nevoilor adevărate ale celor în suferinţă: vindecarea celor bolnavi, întoarcerea la credinţă a necredincioşilor, care caută adevărata credinţă şi lămurirea credincioşilor, atunci când sunt supuşi chinurilor pentru credinţă.

Noi Îl ispitim pe Dumnezeu cu fiecare faptă, cu fiecare gând şi cu fiecare dorinţă care nu se sprijină pe smerenie şi ascultare faţă de El. Cei care s-au înălţat în minţile lor prin cunoştinţele pe care le au, calcă peste legea lui Dumnezeu, Îl ispitesc pe Dumnezeu, spre propria lor pierzare. Dumnezeu este îndelung răbdător. Şi în această îndelungă răbdare, El le îndură batjocura, mândria şi toată hula, aşteptându-i să-şi smulgă din rădăcini toată iubirea de sine şi cu ruşine, să se pocăiască.

Dar, până la urmă, dacă aceştia rămân cu inima învârtoşată – care vine tot din înălţarea minţii lor – Dumnezeu îi lasă cu totul în puterea diavolului, a ispitei. Sfântul Isidor Pelusiotul spune în a sa Scrisoare către Diaconul Ioan (Scrisori, nr. 4): „Dumnezeu a făgăduit tărie celui ce se află în primejdie, iar nu celui care Îl ispiteşte; celui care se află în necaz, iar nu celui care face totul pentru a dobândi pentru sine o părere înaltă, ca să câştige slavă deşartă”.

Şi diavolul, ispititorul, îi înalţă până în vârful cel mai de sus al mândriei, apoi le spune să se arunce jos. Şi ei sar, ascultând şi pier. Şi numele lor se şterge pentru veşnicie din Cartea Vieţii.

Diavolul îndreaptă cea de-a treia ispită către inima Lui: „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”. Aceasta este ispita bogăţiilor, puterii şi măririi.

Nu se pot număra cei care cad în această prăpastie diavolească. Cum poate să dea diavolul ceea ce nu este al lui? Că spune proorocul: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1).

Dar diavolul minte, fiind, aşa cum spun cuvintele Mântuitorului, mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Numai nebunii, care uită că Dumnezeul Cel viu şi adevărat este atotmilostiv şi este singurul Domn al lumii, intră în cursa acestor minciuni.

Ceea ce le dă Dumnezeu oamenilor le este lor de folos, dar ceea ce le făgăduieşte diavolul să le dea şi chiar le dă, este pierzător. Fiindcă el nu dă din ceea ce este al lui, ci dă ceea ce a luat, a furat – a furat de la Dumnezeu Atotvăzătorul. Aşadar, darurile lui Dumnezeu sunt trainice şi binecuvântate, în timp ce cele ale diavolului sunt trecătoare ca vântul şi blestemate.

În vremea acestei ultime ispite, în care diavolul se foloseşte de cea mai mare minciună din lume şi în care el cere Domnului ceva ce depăşeşte orice închipuire de mândrie, de care numai diavolul este în stare, Domnul Iisus, Care pe toate le cunoaşte, strigă: „Piei, satano!”. Deşi, ca să luăm învăţăminte, El nu lasă fără lămurire şi fără a cita din Sfânta Scriptură şi spune: căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”.

O coajă de pâine uscată din mâna lui Dumnezeu este mai dulce decât toate împărăţiile lumii, cu tot cu slava lor, primite din mâna diavolului. Omul care este legat de Dumnezeu într-un fel oarecare, este mai bogat şi mai slăvit decât diavolul: este cu totul nepotrivit pentru cel bogat, să caute şi să primească ceva din mâna cerşetorului.

Dumnezeu este cu adevărat bogat şi după El, îngerii sunt cei mai bogaţi; apoi omul, apoi animalele, plantele, stelele şi mineralele. Fiecare dintre zidirile lui Dumnezeu au ceva, ce a primit din marea bogăţie a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, diavolul nu are nimic dacă nu fură.

Probabil că Satan L-a mai ispitit pe Hristos şi cu alte ispite, văzând în faţa lui un om fără de asemănare, care niciodată, nici măcar pentru o singură clipă, sau cât de puţin, nu S-a lăsat în mâna lucrăturii lui.

Dar Evangheliştii citează aceste trei ispite importante, în care se pot înţelege toate celelalte ispite din viaţa oamenilor.

Cea dintâi este ispita trupului, sau a firii sale îndărătnice; a doua este ispita minţii, sau a firii noastre cugetătoare şi cea de-a treia este ispita inimii, sau a firii noastre simţitoare. Cea dintăi ispită se arată cel mai adesea înaintea celor împuţinaţi cu anii, cea de a doua ispită se arată mai ales înaintea oamenilor adunaţi cu anii şi cea de a treia ispită se arată mai ales celor mai trecuţi cu anii.

Lupta celor împuţinaţi cu anii, este împotriva patimilor trupeşti şi a poftelor; cei adunaţi cu anii se luptă împotriva înălţării minţii, împotriva darurilor cunoaşterii şi ale minţii; cei mai trecuţi cu anii se luptă împotriva iubirii de arginţi, de putere şi de înălţare – şi dintre acestea trei, iubirea de arginţi este cea mai îngrozitoare dintre toate patimile. Şi astfel cele trei mari ispite ale lui Satan, cu care L-a ispitit pe Domnul Iisus şi cu care ne ispiteşte pe fiecare dintre noi sunt: iubirea de lenevire, iubirea de înălţare şi iubirea de arginţi.

Domnul nostru a ieşit biruitor din toate cele trei de ispite şi aceasta s-a întâmplat în împrejurările cele mai grele: foame şi sete, fără nici un acoperiş deasupra capului, fără prieteni, în pustiu şi în singurătate. El a răbdat într-un asemenea chip, încât l-a alungat pe diavol de la El: „Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Î slujeau”.

Dar unde fuseseră îngerii până atunci? De ce nu se aflau în preajmă ca să Îl ajute? Fără, îndoială, ei s-au retras la porunca Lui, cum este iarăşi fără nici o îndoială că, El putea să le ceară ajutorul când şi în măsura în care dorea El.

Chiar El a dovedit aceasta, când a fost dus în locul numit Ghetsimani pentru judecată. Un ucenic de-al Său a scos sabia ca să-L apere pe Învăţător, dar Hristos l-a oprit zicând: „Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 53).

Dar El nu dorea aceasta. Ca om, El dorea să fie ispitit de Satan. Fiecare om are cel puţin un înger păzitor, ca să-l ajute în lupta lui împotriva ispitei. Hristos a vrut să fie singur, fără nici un înger măcar.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, oamenii obişnuiţi sunt de obicei ispitiţi de mai puţine duhuri rele, dar El a vrut să fie ispitit chiar de Satan, căpetenia tuturor duhurilor rele. Pe scurt, El a vrut să lupte, în împrejurările cele mai grele, cu cele mai grele ispite şi împotriva celui mai mare înşelător al neamului omenesc, căruia Adam şi Eva i s-au supus în Rai.

Şi El a luptat şi a fost biruitor şi ne-a lăsat un exemplu de izbândire fără de asemănare, plin de încurajare şi însufleţire. Marele Isaia, văzând mai dinainte această luptă şi biruinţă a Domnului, a proorocit astfel: „Domnul iese ca un viteaz, ca un războinic Îşi aprinde râvna Lui” (Isaia 42, 13).

Când Eroul eroilor câştigase izbânda, atunci El a îngăduit îngerilor Săi să se apropie: „Şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.

Cel mai mare Iubitor al omenirii şi cel mai mare Prieten pe care îl putem avea, ne-a dat acest pildă de a fi venit pe acest pământ păcătos, care dintre noi ar cuteza să se plângă de vreo suferinţă din această viaţă? Nimeni care are ruşine sau conştiinţă.

De aceea să ne grăbim cât ne mai aflăm încă în această viaţă tulburătoare (care îndată se va scurta); cu grabă mare să ne pocăim de lenevire şi de nebăgarea de seamă, în împlinirea legilor lui Dumnezeu.

Cu ascultare faţă de Dumnezeu, să ne repezim să ne lepădăm de păcatul de a cârti împotriva voii Lui. Cu smerenie şi cu ascultare, să împlinim tot ceea ce ne cere Dumnezeu: post, rugăciune, trezvia duhului nostru şi paza atentă asupra vicleşugurilor ispititorului celui rău şi ale tuturor slujitorilor lui neputincioşi.

El nu caută neapărat să izbândim, pentru că El ştie că nu putem dobândi aceasta. El caută numai evlavie faţă de voia Lui, smerenie şi ascultare. Armele sunt ale Lui şi biruinţa este tot a Lui. El va fi totdeauna alături de noi şi îngerii Lui ne vor sluji.

Minunat este Dumnezeu întru puterea Lui, neasemuit este El întru bogăţiile Lui şi de negrăit prin cuvânt întru mila Lui. Mila Lui pentru noi oamenii este atât de mare, că ne dăruieşte   biruinţa Lui.

Lui I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, din partea îngerilor din cer şi a oamenilor de pe pământ, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimea cea Deofiinţă şi Nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Boboteaza/Epifania

Epifania

Epifania sau Teofania (din grecescul theophania, însemnând “apariția / arătarea lui Dumnezeu”) este unul dintre Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit pe 6 ianuarie. Este praznicul care dezvăluie Sfânta Treime lumii, prin Botezul Domnului (Matei 3,13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3,21-22). Este cunoscut în popor și cu numele de Bobotează.

Botezul lui Hristos
În această zi se prăznuiește botezarea Domnului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul în râul Iordan și începutul propovăduirii timpurii a lui Hristos. Praznicul Epifaniei marchează sfârșitul sărbătoririi Crăciunului, care începe de la 25 decembrie și se încheie pe 6 ianuarie. În cadrul slujbei acestei sărbători, în această zi se face slujba de sfințire a Aghiasmei Mari, care este folosită de preoți pentru a binecuvânta casele credincioșilor.

Sărbătoarea se numește a Teofaniei deoarece la botezul lui Hristos Sfânta Treime a apărut lumii pentru prima data – glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat și stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh se pogoară asupra Lui în chip de porumbel.

Epifania
Această sărbătoare mai este uneori numită și Epifania. Unii consideră că acest nume ar fi preluat din vocabularul catolic, făcând referire mai degrabă la sărbătoarea catolică din aceeași zi care comemorează venirea magilor la Pruncul Iisus. Totuși, termenul de „Epifanie” apare și în cadrul slujbelor ortodoxe.

Inițial exista un singur praznic creștin la care se sărbătorea arătarea lui Dumnezeu lumii, în forma umană a lui Iisus din Nazaret. Acesta includea sărbătoarea Nașterii Domnului, Închinarea Magilor și toate evenimentele din copilăria lui Hristos, cum ar fi Tăierea împrejur a Domnului și Întâmpinarea Domnului, împreună cu botezul Lui în Iordan de către Ioan. Fără îndoială că această sărbătoare, la fel ca și Paștile și Cincizecimea, a fost înțeleasă ca o împlinire a unei sărbători evreiești precedente, în acest caz Sărbătoarea Luminilor.

Sărbătorirea
Slujba Botezului Domnului este organizată în același fel cu aceea a Nașterii. Istoric vorbind, slujba Crăciunului a fost stabilită mai târziu.

Se citesc Ceasurile și se face Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare; în ajunul sărbătorii se face slujba Vecerniei. Privegherea este alcătuită din Miezonoptică și Utrenie.

Liturghia începe cu psalmi de slavă și laudă, în locul celor trei Antifoane obișnuite. Versetul botezului de la Galateni 3,27 înlocuiește din nou Trisaghionul.

Câți în Hristos v-ați botezat,
în Hristos v-ați și-mbrăcat
Aliluia!
Evanghelia citită la toate aceste slujbe vorbește despre Botezul Domnului în râul Iordan. Apostolul care se citește la Sfânta Liturghie vorbește despre consecințele arătării Domnului ca Epifanie.

Deoarece principalul eveniment al sărbătorii este sfințirea mare a apei, ea urmează Sfintei Liturghii a ajunului și Sfintei Liturghii din ziua praznicului. Totuși, în cele mai multe parohii, aceasta se face doar atunci când sunt prezenți cea mai mare parte a credincioșilor. Sfințirea atestă faptul că omenirea și întreaga Creație au fost făcute pentru a se umple de prezența sfințitoare a lui Dumnezeu.

Ajunul praznicului este zi de ajunare, chiar post negru, în orice zi ar cădea.

Tradiții de Bobotează
Conform unei vechi tradiții, în ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, episcopul sau preotul (în sate) face slujba de sfințire a apei pe malul celui mai mare râu sau fluviu din acel loc. După sfințirea apei, episcopul sau preotul aruncă în apa râului o cruce mare (în secolele trecute aceasta era uneori dintr-un metal prețios). Un număr de bărbați mai destoinici pornesc apoi să recupereze crucea, căutând-o în apele înghețate. Primul care o găsește primește binecuvântarea preotului sau a episcopului. În vechime, cel care găsea primul crucea și o aducea la mal primea și daruri de la domnitorul țării și era ținut la mare cinste de către ceilalți. Tradiția s-a păstrat până în ziua de astăzi.

Imnografie
Tropar, Glasul 1:

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne,
închinarea Treimii s-a arătat;
că glasul Părintelui a mărturisit Ție,
Fiu iubit pe Tine numindu-Te,
și Duhul în chip de porumbel a adeverit
întărirea cuvântului.
Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule,
și lumea ai luminat, slavă Ție!
Condac, Glasul al 4-lea:

Arătatu-Te-ai astăzi lumii
și lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi,
care cu cunoștință Te lăudăm.
Venit-ai și Te-ai arătat,
Lumina cea neapropiată.

(Wikipedia)

mai mult
PromovateSocial

Întrebări despre vaccin

question

Întrebări despre vaccin

1 – Vaccinul nu împiedică transmisia virusului, doar reduce gravitatea bolii în cazul în care te infectezi. Dacă te vaccinezi o faci așadar pentru tine și nu pentru alții.
2 – Într-adevar, durata imunizării este necunoscută
3 – vaccinul dezvoltat până în prezent nu este efficient împotriva noii tulpine. El va trebui adaptat.
Întrebare: în acest caz, e indicat să facem ambele vaccinuri?…Și dacă apare o noua tulpină…, câte vaccinuri vor trebui făcute!?

(Marcela Feraru)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

BUCURAȚI-VĂ! S-A TERMINAT 2020

biserica457

 

Dragii mei,

Se termina un an în care dupa cca 30 de ani după perioada comunistă, am fost din nou încercați.
Anul 2020 a fost anul încercarii PALIDE a credinței noastre.
Prin comparație cu sfinții închisorilor si cu creștinii practicanți de atunci AM FOST PENIBILI. Ca să fiu îngaduitor.
NU AM CREZUT NICIODATĂ Că DRACU VA PUTEA SĂ NE TAIE PUNȚILE ÎNTRE NOI ATÂT DE SIMPLU.
Vai de credința noastra!
Am văzut ierarhi mascați făcând pe ei de frică în fața autoritatilor si lăsând turma în ceață. Cu câteva laudabile excepții.
Am văzut preoți slujind cu manusi chirurgicale.
Am văzut teologi susținând ca HRISTOS EUHARISTIC este contagios. ANATEMAAAA!!!
Am vazut “creștini” cărora le-a fost și le este frică să se împărtășească de teama bolii. Dacă nu credețu că înn Potir este TRUPUL SI SÂNGELE LUI HRISTOS apucați-vă de yoga sau de Reiky, fraților!
Văd creștini convinși că aproapele lor este cel prin care vine moartea.
Am văzut în continuare Bisericile nevizitate chiar și după ce s-a dat drumul oficial. Toți și-au văzut de “treburi” dupa ce urlau că vor slujbe la biserică.
Am văzut cât de ușor au făcut cu noi ce au vrut niște CETĂȚENI  ROMÂNI ca ARAFAT, WERNER, LUDOVIC și alții asemenea.
Și la finalul anului am văzut cum lumea a votat niște SATANIȘTI NEOMARXIȘTI care nu vor să jure pe Biblie. Asta dupa ce aceștia și-au bătut tot anul joc de Biserică.
Păi ce să zic?
Credeți că am făcut voia Domnului? Mai avem noi obrazul să-i cerem Lui Dumnezeu să faca voia noastră când vom avea nevoie?

Pentru unii a fost un bun prilej de a mărturisi, de a se ruga mai profund, de a dobândi HAR. Ferice de aceștia!
Aceștia au înțeles că fară sacrificiu, mărturisire, curaj și încredere în Hristos suntem niște impostori duhovnicești.
Este IMPOSIBIL să sporim duhovnicește în condiții de confort!
Creștem intelectual sau moral, dar nu dobândim Har.
Ne-a dat Hristos ocazia să dobândim mult Har anul ăsta. Practic ne-a dat mură în gură și n-am văzut.

Dar nu vă faceți griji! O să vină din ce în ce mai multe ocazii. Trecem la nivelul superior!
Urmează 2021 – anul vaccinarii!

Hristoase, Dumnezeul nostru, luminează-ne și întarește-ne pentru ce o să vină asupra noastră!
Fă-ne Biserica Ta, fă-ne mădularele Tale!

(Cătălin Rusu)

mai mult
PromovateSocial

UN CRĂCIUN DIN VIAŢA MEA

tren21

Nu o să uit niciodată Crăciunul din acel an.

Aveam paisprezece ani, Maria, sora mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de 5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun, preotul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică.
A cerut ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.

Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel, puteam economisi 300 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară mai puteam economisi 100 lei.
Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea.
Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică noi și încă 80 de membri, iar mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că preotul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.

Cu o zi înainte de Craciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa învăţaserăm noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu.
Am venit acasă cu 800 lei. O bancnotă de 500 lei si trei bancnote de 100 lei. Niciodată nu avuseserăm atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare.

A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi. Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână eram bogate. Când s-a facut colecta, mama a pus bancnota de 500 lei, iar noi fiecare câte una de 100 lei.

Pe drum spre casa cântam de bucurie. La amiază mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiti. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine. Dar pe la ora 15 a venit la noi preotul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis.
În plic era o bancnotă de 500 lei, trei bancnote de 100 lei si 40 de bancnote de 10 lei. În total 1.200 lei.

Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
Nouă ne părea bine că suntem bogaţi față de alţii – că aveam cartofi. Apoi ştiam că suntem bogaţi că aveam o mama grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii.
Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci.

Text preluat de la Ela Rădoi

mai mult
PromovateSocial

O propagandă furibundă pentru vaccinare

vacc

Vad o propaganda furibunda in favoarea vaccinarii in Romania, atat din partea medicilor cat si a jurnalistilor.

Eu va sfatuiesc sa fiti putin mai rezervati. Nu sa propovaduiti abstinenta, dar entuziasmul asta e neproductiv. Doar ceva mai multa rezerva, ar fi atitudine de bun simt. Pentru ca, totusi, nu avem suficient recul pentru a judeca in absolut efectele vaccinului. Si daca in viitor se intampla, Doamne fereste, o catastrofa, s-ar putea sa aveti mustrari de constiinta. Imi sare in ochi diferenta de abordare intre presa franceza si cea romana.

((Marcela Feraru)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Constantin Galeriu: Profilul preotului care a oficiat primul parastas pentru eroii din ‘89

PrGaleriu2

Vorbea despre jertfă și înțelegea perfect suferința, dar mai mult decât atât, o justifica în logica iubirii.

„Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă”, scria părintele Galeriu într-o scrisoare-testament vorbind despre jertfa tinerilor care au strigat în ’89 „Vom muri și vom fi liberi”.

Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! Creaţia e întemeiată pe jertfă. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.

Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul.

A fost pe front în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a cunoscut închisoarea și munca silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost bătut și jefuit de Securitate, iar evenimentele din decembrie ’89 l-au găsit în stradă alături de oamenii pe care-i iubea atât de mult.

El este primul preot care s-a rugat atunci pentru victimele căzute în Piața Universității: Părintele Constantin Galeriu – a cărui personalitate rămâne adânc întipărită în memoria Bisericii şi a ţării, ca părinte de familie, ca preot de parohie şi ca profesor de înaltă conştiinţă pedagogică şi misionară, cum a spus Patriarhul Daniel.

La aproape 30 de ani de la evenimentele care au dus la căderea comunismului, propunem un scurt profil biografic al preotului care a oficiat primul parastas pentru eroii din ’89:


Părintele Galeriu s-a născut în data de 21 noiembrie 1918 în satul Răcătău-Răzeși din județul Bacău.

După încheierea studiilor teologice a fost numit preot în județul Prahova, iar din 1974 a devenit slujitor la Biserica „Sfântul Silvestru” din București.

Împreună cu preoteasa Argentina, Părintele Galeriu a crescut şi educat patru copii, într-o perioadă dificilă. După instalarea dictaturii comuniste, a fost permanent urmărit şi supravegheat de autorităţi, fiind chiar întemniţat pentru o vreme.

Familia

A cunoscut-o pe Argentina, o fată orfană de 18 ani, în timp ce era cântăreț la Biserica Zlătari. Părintele era student și avea 25 de ani.

Întâlnirea a fost una așezată, cum se făcea în acele vremuri, în casa unei familii apropiate de biserică. Argentina nici nu știa inițial motivul pentru care a fost chemată.

„Mi-a plăcut nespus că a vorbit foarte frumos despre cum vedea el viaţa şi slujirea bisericii alături de Dumnezeu, cum să-şi împlinească şi să-şi facă datoria un preot. Fiind tânăr, cu mult elan, cu sănătate deplină, cu dor de muncă, vorbea, te electrocuta, parcă nu mai aveai nimic în faţă decât chipul lui. La plecare, totuşi, s-au făcut prezentările, arătând scopul pentru care venisem, iar eu, când am auzit, am roşit până în vârful urechilor”, își amintea prezbitera Argentina în 2009.

„M-a întrebat dacă îmi place viaţa la ţară, întrucât era repartizat în comuna Poienarii Burchii, cătunul Podul Văleni, la un număr de 120 de familii”.

„Întrebarea cea mai grea la care nu am răspuns nimic a fost: «Domnişoară, dar de mine îţi place?». Ce puteam eu să răspund la o asemenea întrebare, văzându-l pentru prima dată, nici prea mult vorbind ca să-mi dau seama. Nu i-am dat răspuns, dar răspunsul meu a fost că am roşit, am tăcut şi am plecat capul ca un semn, din care s-a înţeles mai mult decât dacă aş fi vorbit”.

Prezbitera Argentina care a trecut la cele veșnice la începutul acestui an, își amintește că a stat patru ani la țară, „într-o casă a unui ţăran, cu prispă, fără de lumină, cu grindă în tavan”. A profesat ca învățătoare până a avut primii doi copii, pe Narcis şi Rodion.

„A fost frumos, nu mi s-a părut greu, măcar că războiul venise, era sărăcie, am trăit şi o perioadă de foamete. Dar, fiind un om al cărţii, s-a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbeşte”.

Părintele cu familia s-au mutat de patru ori în perioada în care slujea la Podu Văleni, apoi a fost transferat la oraș unde, spune preoteasa, „parcă era mai greu decât la ţară”, întrucât au urmat perioada de detenție, boli și multe alte provocări.

Amvonul şi Catedra

Din anul 1973 a activat pe rând ca asistent, lector și profesor la catedra de Catehetică-Omiletică a Institutului Teologic Universitar din București. Apoi a continuat ca profesor consultant și conducător de doctorat al Facultății de Teologie Ortodoxe din capitală până la finalul vieții.

„Părintele Galeriu nu a fost profesor în sensul comun, didacticist, ci educator, în toată puterea cuvântului”, mărturisește Pr. Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie din București.

„Pe noi, foştii săi studenţi şi doctoranzi, ne-a scos dintr-o anumită stare, sufocată de rutina scolastică, şi ne-a crescut până la punctul în care noi înşine am fost receptivi şi râvnitori”, scrie același părinte în Ziarul Lumina.

Părintele Galeriu avea un talent strălucit de orator și uimea pe cei care aveau ocazia să-l vadă predicând.

Părintele Nicolae Bordașiu, slujitor al altarului de la Sfântul Silvestru, spunea despre Pr. Galeriu: „În viaţa mea am ascultat mulţi predicatori, dar nici unul nu avea o gestică atât de expresivă şi îţi dădeai seama câtă convingere exprima toată fiinţa lui”.

„Părintele vorbea cu toată fiinţa. La el nu vorbea numai gura şi nu elabora numai creierul, ci părintele vorbea şi cu ochii, şi cu barba, şi cu mâinile, şi cu întreg trupul. Îl vedeai la un moment dat când avea tetrapodul cu cărţile pe el, cu documentarea lui, sărind ca o zvârlugă şi vorbind puternic, gesticulând cu mâinile, accentuând ideile, încât toată lumea era uimită de felul cum vorbea”.

„Era atâta varietate în cuvântările părintelui încât în cadrul aceleiaşi predici care pornea de la o pericopă evanghelică te ştia purta fără să te obosească prin toate ramurile ştiinţelor care aveau oarecare tangenţă cu tema dezvoltată”.

Dascălul și predicatorul Constantin Galeriu avea o serie de ziceri care au rămas ca maxime între ucenicii săi și nu numai. Câteva dintre ele sunt amintite de părintele Vasile Gordon:

  • „Pot să renunţ, dar nu pot să refuz”
  • „Nimic întâmplător, totul proniator”
  • „Nu mă supăr decât pe propriile mele păcate”
  • (către tineri, viitori soţi:) „Feciorie până la Altar, fidelitate până la moarte”
  • „Binele face puţin zgomot, zgomotul puţin bine”
  • „Cu reteveiul se aruncă numai în pomul care face roade” ș.a.

Viața cetății

În acelaşi timp, părintele profesor a fost mereu prezent şi în viaţa cetăţii, tainic şi discret în vremea dictaturii, la vedere după evenimentele din decembrie 1989, astfel că „slujba de apostol şi-a făcut-o deplin”, cultivând un dialog permanent viu atât cu teologi, cât şi cu oameni de cultură laică, altfel spus, cu Biserica şi cu societatea, cu vârstnicii şi cu tinerii, nota Părintele Patriarh despre marele duhovnic.

A fost membru al „Uniunii Preoţilor Democraţi”, iar pe 1 septembrie 1945 și a justificat acest lucru prin manifestul „Misiunea noastră”.

Deşi la început ar părea condamnabil pentru adeziunea sa la gruparea preoţilor ce trebuia să susţină zisele formaţiuni democratice, prin manifestul său, Constantin Galeriu nu abdică în nici un fel de la crezul pastoral care trebuie să-l domine pe orice slujitor al altarului, scrie istoricul Adrian Nicolae Petcu în Ziarul Lumina. El caută puncte comune între manifestarea politică şi necesităţile societăţii de păstrare a principiilor morale în tiparul creştin.

Potrivit aceluiași istoric, Părintele Galeriu scria despre „dragostea între clasele sociale”; că „preotul trebuie să împace doctrinele de partid şi să le subtilizeze în spiritul evanghelic, ceea ce înseamnă politica lui Hristos”; că „Biserica trebuie să încreştineze partidul, să tempereze excesul şi pofta de violenţă”; că „preotul este factor de legătură între clase, între intelectuali, muncitori şi ţărani”, iar „intelectualii adevăraţi nu se mai lasă înşelaţi de eroarea materialistă”, fiind de datoria lor „să colaboreze cu preoţii la predicarea religiei morale” şi că sunt „nebuni cei ce încearcă să creeze o lume nouă prin nimicirea celei vechi”.

Astfel, în viziunea părintelui Galeriu, „prin puterea misiunii creştine socialismul materialist se va subtiliza, încreştina”, ceea ce înseamnă „falimentul materialismului”. Era un discurs curajos într-un context politic încă dezorientat după schimbarea de la 23 august 1944 şi presiunile crescânde venite dinspre factorul sovietic.

A fost prezent la demonstrațiile din 1989 și a oficiat primul parastas pentru cei ce au fost uciși la București. Apoi, în timpul manifestațiilor violente din iunie 1990, Părintele Galeriu a avut un alt moment de implicare socială care a rămas în istorie. S-a rugat împreună cu cei peste 50.000 de manifestanți din Piața Universității, rostind rugăciunea „Tatăl Nostru”.

Duhovnicia

Tot apropiații părintelui spun că el suferea tăcut și profund împreună cu toți cei care veneau la el, pentru toate necazurile lor.

„Dacă el vine la mine, este fiul meu!”, aceasta era atitudinea cu care îi primea pe toți.

„Suferea în tăcere”, evocă tot părintele Bordașiu. „Suferea cu cei săraci pentru că nu putea să aline atâta durere câtă vedea la cei necăjiţi, mai ales când mergea în vizite pastorale sau ajungeau la dânsul diferiţi sărmani”.

Nu mulți știu că a avut printre fiii săi duhovnicești persoane cu suferințe din cele mai grele, printre care persoane dependente de droguri.

„Suferea de nedescris când avea de lucru cu tinerii care se drogau. Încerca să-i convingă pe cei aduşi fie de părinţi, fie veniţi din proprie iniţiativă. Şi nu erau puţini cei care-l vizitau, ştiindu-l un mare duhovnic. Stătea uneori de vorbă ceasuri întregi cu câte un tânăr din acesta pierdut şi când constata că mesajul nu a avut ecou în sufletul lui, fiindcă cel aflat în faţa lui fie se revolta sau nu primea ceea ce i se oferea, atunci suferinţa părintelui era nemărginită. Dar nu dezarma niciodată. Relua cu acelaşi tânăr discuţia şi tot nu se descuraja”.

Părintele a trecut la cele veșnice în ziua de 10 august 2003 la București.

Cuvintele unui ucenic apropiat al Părintelui Galeriu, Arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos, pot ține loc de concluzie a acestei încercări de profil:

„A rămas şi va rămâne model de preot adevărat, de profesor de Teologie cu chemare reală, de apostol şi de misionar şi de om al lui Dumnezeu cu adevărat filantrop, în cel mai frumos şi mai concret înţeles al faptei iubitoare, de la care nu a exclus şi nu a îndepărtat, pe cât i-a fost omeneşte cu putinţă, pe nimeni”.

 

(basilica.ro)

 

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Vasile Bănescu: Vaccinarea anti-Covid-19, între ezitare şi speranţă

Vasile-Banescu

Vasile Bănescu, Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, transmite un comunicat de presă refertor la campania de vaccinarea anti-Covid-19:


Vaccinarea anti-Covid-19, între ezitare şi speranţă

Pentru succesul campaniei de vaccinare anti-Covid 19, este necesară informarea corectă a populației cu privire la unele aspecte, precum caracterul voluntar, gratuit și sigur al actului de vaccinare, a faptului că acesta este un drept, și nu o obligație.

În legătură cu „caracterul sigur al actului de vaccinare”, cei care au autoritatea profesională și morală să recomande un vaccin absolut nou şi descoperit recent sunt exclusiv specialiștii din domeniul medical respectiv.

În acest sens, Patriarhia Română salută vestea bună a apariției vaccinului care ar putea diminua și stopa actuala pandemie, însă Biserica nu se poate pronunțîn probleme de ordin strict medical. Cu atât mai mult, în cazul unui vaccin recent care nu a mai fost folosit și despre care specialiștii în domeniu se pronunță ei înșiși în mod gradual sau diferit.

Poziția Patriarhiei Române, care prețuiește știința medicală și multele beneficii ale acesteia, a fost și rămâne una favorabilă vaccinării, subliniind însă constant necesitatea esențială a respectării riguroase a principiilor de natură etică: consimţământul informat al persoanei, descrierea clară a beneficiilor şi a riscurilor, asumarea responsabilității concrete în cazul în care vaccinarea produce efecte adverse asupra sănătății persoanei vaccinate.

În concluzie, vaccinarea trebuie să fie un act profilactic responsabil șîn totală cunoștință de cauză recomandat şi acceptat pe baza unei informări clare şi complete, oferită de autoritățile competente și receptată corect de cetățeni.

În acest mod, teama şi ezitarea vor fi învinse de încredere şi speranţă.

Vasile Bănescu

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române

(Basilica.ro)

mai mult
PromovateSocial

Mă bucur…

Votat

Mă bucur că AUR (Alianță pentru Unirea Românilor) a intrat în Parlament.

Nu că e un partid pe care l-aș vota, nu-i cunosc și nici nu știu precis ce e în programele lor. Dar completeaza spectrul politic dezechilibrat grav până acum și care trebuie obligatoriu ponderat chiar dacă vorbim de un partid naționalist. FN (Frontul Național) e diabolizat în Franța de zeci de ani dar discursul său a deschis dezbateri și a permis avansări necesare în legislație și în mentalități.

Viața democratică se naște din confruntări și cu argumente. Ceea ce am văzut eu în ultimii ani în Romania este un jalnic abandon în fata dictatului extern. Yesmeni/oportuniști de toate culorile, care au predat fără discernamant interesul național. Prezența AUR în Parlament îi va obliga să își pondereze impulsul de a folosi limba pentru a șlefui trotuarul în fața Înaltei Porți, oricare ar fi aia.

(Marcela Feraru)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Nicolae al Mirelor

SfNicolae

Cel între sfinți Părintele nostru Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, a fost arhiepiscop de Mira, în sudul Asiei Mici (Turcia de azi), în secolul al IV-lea.

Venerat pe scară largă, nu numai în Biserica Ortodoxă, ci și în majoritatea confesiunilor creștine, Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiți și mai cinstiți sfinți în popor. Sfântul Nicolae este sfânt ocrotitor al mai multor țări (cele mai notabile fiind Grecia și Rusia) și orașe, dar și al celor ce practică diferite meserii, ca de exemplu marinarii. Biserica face prăznuirea Sfântului Nicolae pe 6 decembrie (data adormirii și praznic principal), precum și la 9 mai (mutarea moaștelor sale) și pe 29 iulie (data nașterii sale).

Viața
Conform tradiției, Sfântul Nicolae s-a născut în provincia Licia (Lichia) din sudul Asiei Mici (Turcia de azi), în orașul Patara. A fost unicul fiu al unei familii foarte înstărite și evlavioase. Data nașterii sale nu este cunoscută.

Copil fiind, a dovedit hărnicie la învățătură și o viață virtuoasă, ceea ce a făcut ca el să crească duhovnicește și în înțelepciune creștină. Nu avea încă vârsta judecății, când el s-a deprins cu rugăciunea și înfrânarea, virtuți ce mai târziu i-au potolit patimile trupului și i-au ușurat desăvârșirea sufletului.

A rămas de timpuriu orfan de ambii părinți. Cel care avea să fie o fală a creștinătății, n-a făcut precum tânărul risipitor din Sfânta Evanghelie, ci, dimpotrivă, într-una din zile, a strâns în fața casei sale pe toți săracii și oropsiții din acel ținut și le-a dăruit toate bogățiile moștenite, pe care el le socotea a fi deșertăciuni, și L-a urmat pe Domnul Iisus Hristos. În auzul evlaviosului Nicolae răsunau cuvintele Mântuitorului: “Vinde toate câte ai și împarte la săraci și vei avea comoară în ceruri” (Luca 18, 22). Și ca să se apropie și mai mult de Acesta, el s-a îndreptat spre Ţara Sfântă, dornic să calce pe drumurile sfințite de pașii Mântuitorului și ai ucenicilor Lui, astfel să se întărească și mai mult în credință.

Tânăr fiind, face mai multe pelerinaje în Palestina și Egipt. Nu se știe dacă a fost ales episcop în cetatea Mira, la cererea credincioșilor, care rămăseseră fără pastor, dar conform tradiției aceasta s-a întâmplat înainte de a fi închis, în timpul persecuțiilor lui Dioclețian; a fost eliberat după urcarea pe tron a Sfântului Constantin. Sfântul mai este cunoscut și ca apărător al Ortodoxiei împotriva arienilor. Conform tradiției, a fost prezent la Sinodul de la Niceea, deși numele său nu apare în documentele din acea perioadă. A trecut la Domnul pe 6 decembrie, cândva între anii 342 și 352.

Multe din detaliile cunoscute ale vieții lui apar abia în surse medievale. Sfântul Metodie, patriarh al Constantinopolului la mijlocul secolului al IX-lea a scris o Viață a Sfântului Nicolae în care notează că sfântul era cunoscut majorității creștinilor, astfel încât e posibil ca această scriere să se fi bazat pe tradiția orală și pe relatările care circulau la acea vreme. Metodie amintește că Sf. Nicolae a fost crescut după cuviință de părinți binecredincioși și povestește cum Sfântul le-a înzestrat pe cele trei fiice ale unui cetățean din Patra care sărăcise, din moștenirea pe care o avea de la părinți.

Prăznuirea sa se făcea deja în vremea împăratului Iustinian, la două secole după moartea sa. După ce a apărut Viața lui, cea scrisă de Metodie, el a fost recunoscut și cinstit în întreaga Europă și mai ales în Italia. Când Mira a fost cucerită de sarazini în anul 1034, multe orașe italiene au început să plănuiască „salvarea” moaștelor sale. În anul 1087, forțe armate din Bari (Italia) au atacat Mira și au luat cu ei moaștele sfântului de la păstrătorii lor greci legitimi. Moaștele Sfântului au fost duse la Bari și așezate într-o biserică închinată Sfântului. Faima sa a crescut. Povestirea conform căreia sfântul salvase niște marinari din Marea Egee de la înec l-a consacrat ca sfânt ocrotitor al marinarilor. Popularitatea sa a crescut în așa măsură în Rusia încât aproape toate bisericile au un colț de rugăciune închinat sfântului Nicolae, și multe îl au pe Sfântul Nicolae ca al doilea ocrotitor (hram).

Minunile
Sfântul Nicolae a făcut multe minuni, așa cum arată istoria vieții sale. A izbăvit de la moarte pe trei bărbați năpăstuiți pe nedrept. Pe când aceștia erau în închisoare, au aflat de timpul când aveau să fie omorâți și au chemat pe sfânt în ajutor; i-au pomenit și de binefacerile ce le făcuse cu alții, cum izbăvise de moarte pe alți trei bărbați din Lichia. Iar Sfântul Nicolae, cel grabnic spre ajutor și gata spre apărare, s-a arătat în vis împăratului și eparhului (administratorul provinciei); pe eparh l-a mustrat pentru că a defăimat în fața împăratului pe cei trei bărbați, iar împăratului i-a arătat și i-a dovedit ca bărbații aceia sunt nevinovați și că din pizmă au fost pârâți că au uneltit împotriva lui. Şi așa i-a izbăvit Sfântul Nicolae de la moarte.

Pe lângă acestea a făcut încă și alte minuni.

Dar Sfântul Nicolae nici după moarte nu și-a uitat turma sa. Că în fiecare zi face cu îmbelșugare bine celor ce au nevoie și-i izbăvește de tot felul de primejdii și nevoi, căci și acum, ca și atunci, Același Dumnezeu lucrează prin sfântul Său minunile Sale cele fără de număr.

Imnografie
Tropar (glas 4)

Îndreptător credinței și chip blândeților,
învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor.
Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte,
cu sărăcia cele bogate.
Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te lui Hristos Dumnezeu
să mântuiască sufletele noastre.
Condac (glas 3)

În Mira Lichiei, Sfinte, sfințitor te-ai arătat:
că Evanghelia lui Hristos, Cuvioase, plinind-o,
și-ai pus sufletul tău pentru poporul tău;
mântuit-ai pe cei nevinovați din moarte.
Pentru aceasta te-ai sfințit, ca un mare slujitor tainic al harului lui Dumnezeu.

Iconografie
Iată indicațiile Erminiei lui Dionisie din Furna pentru iconografia Sfântului Nicolae:

Sfântul Nicolae trebuie zugrăvit “bătrân, pleșuv, cu barba rotundă”, fără mitră și îmbrăcat în felon, nu în saccos, purtând una din următoarele ziceri: “Cela ce ai dăruit nouă aceste rugăciuni obștești și împreună glăsuitoare…” sau (“cuvioșească”): “Unul este Dumnezeu, Tatăl Cuvântului cel viu, ființa înțelepciunii și a puterii, și chipul Celui de-a pururea veșnic” (cf. pp. 151, 310).
La reprezentarea Sinodului I de la Niceea, Sf. Nicolae este reprezentat stând înaintea lui Arie, cu mâna dreaptă întinsă pregătindu-se să-i dea o palmă (p. 218).
La pictura trapezei unei mănăstiri, este reprezentat în registrul al II-lea, sub Cina cea de Taină, împreună cu ceilalți mari Sfinți ierarhi, toți “cu veșminte cuvioșești și cu scrisuri”. Aici, pe înscrisul Sf. Nicolae citim: “Unul este Dumnezeu, Tatăl Cuvântului cel viu, ființa înțelepciunii și a puterii, și chipul Celui de-a pururea veșnic” (p. 239).
Alte reprezentări ale Sfântului (ciclul vieții și al minunilor sale) se găsesc la pp. 173-174 din Erminie.

Cinstirea Sfântului Ierarh Nicolae
În întreaga lume există numeroase biserici cu hramul Sf. Ierarh Nicolae. Printre acestea se numără și următoarele catedrale eparhiale din România:

Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Ierarh Nicolae” a Arhiepiscopiei Râmnicului, din Râmnicu Vâlcea. A fost ctitorită de Sf. Calinic de la Cernica, Episcop al Râmnicului (15 septembrie 1850 – 11 aprilie 1868), între anii 1850-1856.
Catedrala „Sfântul Nicolae” a Arhiepiscopiei Dunării de Jos, din Galați.
Catedrala „Sfântul Ierarh Nicolae” a Episcopiei Covasnei și Harghitei, construită între anii 1929-1936 la Miercurea Ciuc.
Catedrala „Sfântul Ierarh Nicolae”, Episcopia Tulcei. În anul 1862, în timpul stăpânirii turcești, a fost pusă piatra de temelie a construcției acestei catedrale. Actul de fundație a fost pus de Mitropolitul Dionisie al Durostorului, în 1862.
Catedrala „Sfântul Ierarh Nicolae”, Episcopia Devei și Hunedoarei. A fost construită la Deva, în anul 1861, la inițiativa Mitropolitului Ardealului, Sf. Andrei Șaguna.
În Arhiepiscopia Bucureștilor, un număr de 111 biserici îl au ca ocrotior (primul sau al doilea hram) pe Sf. Ierarh Nicolae.

 

Onomastică
Potrivit statisticilor Ministerului Administrației și Internelor, aproape 800.000 de români, majoritatea bărbați, își serbează onomastica pe 6 decembrie. Mai exact, 797.725 de cetățeni români, dintre care 513.595 bărbați și 284.130 femei, poartă numele Sfântului Ierarh Nicolae, conform statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (MAI).

Sfântul Nicolae – Moș Crăciun
În timp, faima sa în nordul Europei ca sfânt episcop a lăsat locul imaginii celui care făcea cadouri copiilor (după cum a făcut cadou bani celor trei tinere fete ca să le izbăvească de vânzare), în general pe data de 6 decembrie. Când imigranții din țările germanice și nordice au început să se așeze pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, imaginea Sfântului Nicolae, Sinterklaas cum îl numeau olandezii, s-a schimbat încet, transformându-l în modernul Santa Claus, Moș Crăciun de la noi, care însă uneori nu mai are decât prea puțin de-a face cu spiritualitatea creștină.

Sursa: Wikipedia

mai mult
Social

Coronavirus: Comisia aprobă al treilea contract pentru a asigura accesul la un potențial vaccin

vaccin_2

Ieri, 7 octombrie, Comisia Europeană a aprobat al treilea contract încheiat cu o companie farmaceutică, Janssen Pharmaceutica NV, una dintre companiile farmaceutice Janssen ale concernului Johnson & Johnson.

De îndată ce vaccinul se dovedește a fi sigur și eficient împotriva COVID-19, contractul le permite statelor membre să achiziționeze vaccinuri pentru 200 de milioane de oameni. Statele membre vor avea de asemenea posibilitatea de a achiziționa vaccinuri pentru încă 200 de milioane de persoane.

Statele membre pot totodată decide să doneze vaccinul unor țări cu venituri medii și inferioare sau să îl redirecționeze către alte țări europene.

Comisia a semnat deja un contract cu AstraZeneca și cu Sanofi-GSK și a încheiat discuții preliminare pozitive cu CureVac, BioNTech-Pfizer  și Moderna.

Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat: „Întrucât coronavirusul se răspândește în continuare într-un ritm îngrijorător în întreaga Europă, este vital să găsim repede un vaccin. Mă bucur că am reușit să ajungem la un acord cu Johnson & Johnson care ne permite să achiziționăm vaccinuri pentru 200 de milioane de oameni. Acesta va fi al treilea contract pe care îl încheiem cu o companie farmaceutică. Scopul nostru este să punem la dispoziția cetățenilor UE vaccinuri sigure și eficiente de îndată ce sunt disponibile.”

Stella Kyriakides, comisarul pentru sănătate și siguranță alimentară, a declarat: „Strategia UE privind vaccinurile se concentrează pe furnizarea unui vaccin sigur și eficient. Astăzi am încheiat cel de al treilea acord privind vaccinurile, extinzându-ne portofoliul de vaccinuri candidat și, prin urmare, sporindu-ne șansele de a găsi un remediu eficient pentru virus. Vor urma și alte acorduri și suntem deciși pe mai departe să căutăm un vaccin eficient și sigur pentru a combate această pandemie mortală.”

Pentru vaccinul candidat împotriva COVID-19, Janssen recurge la platforma tehnologică AdVac®, care a fost utilizată și la dezvoltarea și fabricarea vaccinului recent aprobat al companiei Janssen împotriva virusului Ebola și a vaccinurilor candidat împotriva Zika, VRS și HIV. Vaccinul candidat se află deja în faza III a studiilor clinice.

Decizia Comisiei de a sprijini acest vaccin se bazează pe o evaluare științifică solidă, pe tehnologia utilizată, pe experiența companiei în dezvoltarea vaccinurilor și pe capacitatea de producție datorită căreia să se poată furniza vaccinuri întregii UE.

Context

La 17 iunie, Comisia Europeană a prezentat o strategie europeană de accelerare a dezvoltării, fabricării și punerii la dispoziție a unor vaccinuri eficiente și sigure împotriva COVID-19. În schimbul dreptului de a cumpăra un anumit număr de doze de vaccin într-un interval de timp dat, Comisia finanțează o parte din costurile inițiale suportate de producătorii de vaccinuri sub forma acordurilor de achiziție în avans. Finanțarea acordată este considerată un acont pentru vaccinurile care vor fi achiziționate efectiv de statele membre.

Întrucât costul ridicat și rata ridicată de eșec fac ca investiția într-un vaccin împotriva COVID-19 să fie o decizie cu grad ridicat de risc pentru dezvoltatorii de vaccinuri, aceste acorduri vor permite prin urmare realizarea unor investiții care, în caz contrar, probabil că nu ar fi efectuate.

Comisia Europeană s-a angajat, de asemenea, să se asigure că orice persoană care are nevoie de un vaccin îl poate obține oriunde în lume, nu doar în Europa. Nimeni nu va fi în siguranță până când nu vom fi cu toții în siguranță. Acesta este motivul pentru care, începând cu 4 mai 2020, Comisia a strâns aproape 16 miliarde EUR în cadrul răspunsului mondial la criza provocată de coronavirus, acțiunea de la nivel mondial pentru accesul universal la teste, tratamente și vaccinuri împotriva coronavirusului și pentru redresarea economică mondială, și și-a confirmat interesul de a participa la mecanismul COVAX pentru accesul echitabil la vaccinuri împotriva COVID-19 la prețuri accesibile, pretutindeni pe glob. De asemenea, ca parte a unui efort al Team Europe, Comisia a anunțat o contribuție de 400 de milioane EUR sub formă de garanții, menită să sprijine mecanismul COVAX și obiectivele acestuia în contextul răspunsului mondial la criza provocată de coronavirus.

(ec.europa.eu)

mai mult
PromovateSocial

Prof. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei: Acasă, în Europa, aș vota cu cei care mai știu ce este clasicismul greco-latin, cu cei care apără credința în Dumnezeu și care nu dau foc catedralelor, cu cei care știu că fără carte nu ai parte, care sădesc pomi, care-și fac familii și au copii, ca să ducem lumea mai departe

Ioan-Aurel-Pop-10

Președintele Academiei Române, Prof. Ioan-Aurel Pop, nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind unul dintre cei mai de seamă intelectuali ai vremurilor noastre.

Opiniile sale sunt întotdeauna urmărite cu mare interes de către opinia publică și luările sale de poziție au îndreptățit pe mulți să spere că în fruntea celui mai respectat for românesc, Academia Română, avem un om care-și iubește genuin țara.

Din acest motiv, l-am rugat pe profesorul Pop să ne acorde bucuria unui interviu în exclusivitate, cu nădejdea că ne va lămuri, măcar în parte, asupra unor probleme ce frământă societatea românească. (Sublinierile aparțin redacției)

R3M: Domnule profesor, au trecut mai bine de doi ani de la ultimul nostru dialog jurnalistic. Eram în apropierea Centenarului Marii Uniri, iar acum ne apropiem de ultimul trimestru al anului 2020. Care sunt evenimentele petrecute despre care considerați că au marcat societatea noastră românească în acest interval? 

IAP: Eu sunt istoric al Evului Mediu și sunt în măsură – conform specialității mele – să vorbesc despre vremuri mai îndepărtate. Societatea noastră a fost marcată de multe evenimente, toate cu rădăcini în trecutul mai apropiat sau mai recent. Nu ne-am priceput să facem din Centenarul Unirii o sărbătoare autentică, senină și tonică, îndreptată cu privirea spre viitor.

Evocarea gloriei trecutului nu are niciun rost dacă rămâne la nivel festivist, dacă rămâne o simplă lamentare, dacă nu îndeamnă la acțiuni pozitive. Îi admirăm pe marii oameni care au făurit România Întregită, dar nu facem nimic ca să fim aidoma lor. În anii 2019-2020, nu am reușit să recâștigăm încrederea românilor în principalele instituții ale statului. În țară lucrurile au mers oarecum de la sine, fără nimic spectacular, în spiritul unei rutine de-acum obișnuite, fără perspective clare de schimbare spre bine. Pandemia a transformat această letargie păguboasă într-o adevărată criză.

Pe plan internațional, ne-am ciocnit de o situație-limită, prilejuită de conflictul acut dintre globaliști și naționaliști. Aceștia din urmă au alunecat înspre exclusivism național și, câteodată, chiar spre xenofobie și șovinism, iar globaliștii s-au lăsat contaminați și, uneori, dominați de neomarxism, anarhism, „progresism”, agnosticism, cinism, anticreștinism etc.

Valorile civilizației europene occidentale – expandate pe mai multe continente – sunt, pentru prima oară, după secole, puse sub semnul întrebării, contestate, abuzate și chiar distruse în efigie, adică prin simbolurile lor. Noi, românii, nu am putut rămâne în afara acestor mari provocări. Ne uităm, în plină stare de alertă sanitară, la o lume care nu mai seamănă cu a noastră, cu societatea umană așezată, Este o lume nesigură, labilă, fără încredere în valori, în cinste, corectitudine, în cultul muncii, în virtuțile educației. Am ajuns să credem că vom putea trăi veșnic de-acum încolo în afara socializării directe, naturale și firești, ca niște roboți, ceea ce este foarte grav. De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Este foarte greu de spus!

Ajunseserăm să credem că binele este etern și că noi nu trebuie să mai depunem eforturi pentru perpetuarea acestui bine. Ne-am lăsat amăgiți de iluzii, am pus aparențele înaintea esențelor, formele înaintea fondului, facilitățile înaintea efortului, plăcerea înaintea muncii. Or, de cel puțin două milenii se știe că „natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (nihil homini natura sine magno labore dat). Soluția: să revenim la omenie, adică la esența umană, la acele chestiuni simple care ne fac oameni.

R3M: Pentru că vorbim de 2020, nu putem să nu vorbim de Trianon. Sunt mulți aceia care consideră că statul român, prin decidenții lui, parcă a ignorat centenarul semnării acestui tratat, care a consfințit, până la urmă, o mare victorie a poporului român. Ba chiar Centenarul Trianonului pare că a fost și mai ignorat decât Centenarul Marii Uniri. Unii spun că acest lucru s-a întâmplat pentru că am fi membri ai Uniunii Europene și acest statut nu ne permite să fim patrioți. Este adevărat? Poate fi statul român mândru de moștenirea înaintașilor în Uniunea Europeană?

IAP: Legat de Centenarul Tratatului de la Trianon, sunt mai multe chestiuni de discutat, mai ales în fața unor confuzii create în spațiul public în ultima vreme. Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România a fost luată de majoritatea locuitorilor provinciei, reprezentați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, prin 1228 de delegați aleși și împuterniciți cu drept de vot deliberativ.

În urma acestui act de la 1 Decembrie 1918, s-a realizat efectiv unirea, administrația românească impunându-se peste tot în teritoriul vizat. Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, a consfințit în plan internațional unirea realizată de români în 1918, a fixat frontiera cu Ungaria și a rezolvat alte câteva probleme juridice de detaliu. Prin urmare, ceea ce a înfăptuit poporul român în 1918 a fost recunoscut în plan juridic internațional în 1920. Recunoașterea juridică internă a Marii Uniri a împlinit-o regele Ferdinand și Parlamentul României, la finele anului 1918 și la începutul anului 1919. Singura țară care a pretins și pretinde că smulgerea Transilvaniei din „corpul Ungariei istorice” s-a produs în 1920 este Ungaria, cea care nu recunoaște de facto decizia democratică de unire, adică Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.

Unii români – fără un bagaj serios de cunoștințe istorice – cad în această capcană primejdioasă, conform căreia Transilvania ar fi un „dar” făcut României de către marile puteri învingătoare în Primul Război Mondial. Tratatul de la Trianon are însă importanța lui capitală și se cuvine să fie celebrat mereu în România, fiindcă el dovedește justețea deciziei de unire luate de români. Cu alte cuvinte, ceea ce a fost drept și necesar pentru poporul român, eliberat de sub asuprirea străină, a fost considerat drept și necesar și de către comunitatea internațională. Patriotismul nu ar trebui să aibă vreo legătură cu poziția noastră de membri ai Uniunii Europene, pentru că iubirea locului nașterii este general valabilă pentru toate popoarele. Numai iubindu-ne țara noastră vom avea capacitatea și generozitatea de a înțelege și iubi celelalte țări ale Uniunii Europene.

R3M:Că tot suntem la capitolul patriotism, cum apreciați că s-a schimbat situația românilor din afara granițelor în acest an? În bine sau în mai rău? Știm că Academia Română a trimis o scrisoare instituției omoloage de la Belgrad. S-a primit vreun răspuns și dacă da, care este acela? Care dintre comunitățile istorice din jurul țării noastre se află în cel mai mare pericol?

Situația românilor care trăiesc în afara granițelor României și în preajma acestor granițe s-a schimbat în rău. În Basarabia, regimul comunist al președintelui Dodon reapropie forțat regiunea de Moscova, oprind manifestările de identitate românească și persecutându-i pe promotorii ideilor unioniste. În Ucraina, continuă ofensiva împotriva limbii române și a școlilor românești. În Serbia, o parte dintre români sunt grav discriminați și botezați abuziv vlahi. Aceștia nu se bucură de niciun drept democratic referitor la conservarea identității lor românești. În Bulgaria, comunitatea etnică românească nu este recunoscută și nu beneficiază decât de dreptul de asociere culturală. În Ungaria, românii sunt aproape complet asimilați. Ce să mai vorbim despre românii din Balcani, care fac parte din cele trei ramuri sudice ale poporului nostru (aromâni, meglenoromâni, istroromâni)? Principiul „dezbină și stăpânește” este la ordinea zilei: românii din mai multe locuri sunt împărțiți, în chip artificial, în români și moldoveni, în români și vlahi, iar confuzia voită dintre români și romi este cultivată sistematic în anumite cercuri. Academia Sârbă a dar un răspuns „diplomatic” evaziv, fără legătură cu realitatea.

R3M: Să trecem la un subiect foarte arzător și pe care dvs îl cunoașteți foarte bine: școala și învățământul. Știm că Academia Română a făcut niște propuneri, iar recent a transmis decidenților că procesul de învățare se face cel mai bine după metoda clasică, fără a ignora avantajele tehnologiei. Nu numai atât, dar există numeroase studii din străinătate care demonstrează că procesul educațional nu se îmbunătățește prin digitalizarea sa completă. Și totuși, decidenții români par să țină morțiș să ducă școala în această zonă. De ce oare se întâmplă asta? De ce nu se ține cont de expertiza Academiei și a studiilor din străinătate pe acest subiect? Care este scopul urmărit?

Nu cred că decidenții români nu acceptă ideea fundamentală a necesității învățământului clasic, singura formă firească de educație. Dar, în plină manifestare agresivă a pandemiei, este greu de găsit soluții optime privind educația. Suntem prinși între Scylla și Caribda: amenințarea bolii, pe de o parte și perspectiva inculturii și a barbarizării, pe de altă parte.

Calea de mijloc nu este greu de găsit, dar este foarte greu de aplicat. Oricum, noi nu numai că nu suntem pregătiți să facem școală exclusiv în fața computerului, a tabletei sau a telefonului mobil, dar avem convingerea că acest fel de școală generalizată este sortit eșecului, că el nu poate realiza obiectivele de bază ale educației. Prin urmare, societatea românească ar trebui să-și reunească toate forțele sale intelectuale, pentru a găsi și aplica soluția școlii față în față și a recurge la învățământul online doar temporar și parțial, până la trecerea crizei. Ideea că ne aflăm în etapa menită să facă din educația digitală unica soluție a școlii românești este greșită și periculoasă. Ea alimentează tendința unora de a susține că cetățenii urmează a fi transformați în simplă masă informă de manevră. Dincolo de aceasta, este foarte clar că un popor incult și needucat este ușor de amăgit și de manipulat.

R3M: Vorbeați la un moment dat despre păstrarea ethosului românesc, despre posibilitatea pe care am avut-o noi și alte generații, de a simți și aprecia pământul reavăn dimineața. Mai pot copiii și tinerii să aprecieze aceasta, dacă școala de la sat și în general, viața satului, devine o copie în miniatură a celei de la oraș? Mai putem spera în redresarea agriculturii și a gospodăriei țărănești în condițiile în care pregătim copiii să devină doar ingineri, IT-iști, agenți de vânzări, publicitari sau medici?

În multe țări și mai ales în Occidentul Europei, satul este aproape eradicat. Viitorul societății strict tehnologizate pare să fie aglomerația urbană. Totuși, dezavantajele unei asemenea societăți sunt tot mai mult date în vileag tocmai în comunitățile cele mai urbanizate.

Noi, deocamdată, mai avem sate și, în consecință, mai avem șansa să le conservăm în formele lor tradiționale, adaptând fondul după nevoile civilizației contemporane. Cu alte cuvinte, o casă cu pridvor de lemn, situată într-o curte sau pe o pajiște vecină cu un pământ de arătură ori cu o livadă poate fi făcută să aibă în interiorul ei toate facilitățile moderne, păstrând eventual vatra, lăzile de zestre, pernele și cuverturile țesute la război ori brodate etc.

Salvarea lumii românești nu constă în imitarea neajunsurilor Occidentului, ci în revigorarea agriculturii noastre, a unor meșteșuguri tradiționale, a curățeniei mediului ambiant, a nutriției ecologice, a „cumințeniei pământului”. IT-iștii formează o breaslă și fac o meserie ca oricare alta, dar digitalizarea este o metodă utilă tuturor meseriilor, cum este scrisul, cum este vorbitul. Nu avem cum să fetișizăm aceste lucruri, pentru că ne îndepărtăm de esențele umane, se seva omului, îl rupem pe individ de alți oameni și de natură, ceea ce este diavolesc.

R3M: Putem spune, fără să greșim, că țara noastră trece prin ani grei, din multe puncte de vedere. Ca istoric, ne puteți spune care a fost soluția găsită de strămoșii noștri atunci când au avut de înfruntat căderi mari? Către ce și către cine să ne orientăm? Restrângerea drepturilor și libertăților persoanei pentru ca statul să aibă un spațiu de manevră mai mare reprezintă o soluție?

Eu spun mereu că omenirea (și, implicit, noi, românii) a trecut, de-a lungul istoriei, prin crize teribile, mult mai grele, mai distrugătoare și mai năucitoare decât cea prezentă și a știut să iasă din ele, cu mari sacrificii, dar cu fruntea sus. De ce s-a putut întâmpla acest lucru? Pentru că s-au păstrat nealterate încrederea și speranța.

În momentele cele mai grele, în pofida renumelui nostru de individualiști și cârtitori, românii s-au mobilizat și au acționat solidar. Alteori au aplicat formula capului plecat, ceea ce nu este întotdeauna de rușine. Semeția a însemnat câteodată sinucidere, iar aceasta nu a folosit nimănui dintre cei sacrificați și nici semenilor lor.

Sunt momente în viață când un popor mic iese din necaz prin tratative, prin cedări parțiale care pot fi garanția unor mari împliniri viitoare. Soluția orgoliului și a sfidării este apanajul unor mari națiuni și conduce la neglijarea și sacrificarea celor amărâți.

În Evul Mediu, când eram potopiți de invazii, am dozat destul de bine rezistența și concilierea, fiind gata să luptăm când era de luptat și să cedăm când era de cedat. Un observator italian din secolul al XV-lea spune că românii nu s-au supus niciodată turcilor ca învinși, ci ca învingători. Faptul poate să pară un paradox, dar nu este: când te supui după ce ai obținut o victorie de etapă (nu decisivă), poți să câștigi pacea, ceea ce este mare lucru; dacă te lași bătut până la ultima picătură de sânge, inamicul își va impune cu siguranță jugul lui de fier și te va anihila. Se spune că noi, românii, ne-am cam trădat aliații, ceea ce este adevărat, dar nu am făcut-o mai mult decât alții.

Când o mare putere rupe un pact și trece brusc de partea inamicului de odinioară, se zice că a făcut o mișcare strategică, pe când dacă face asta un popor mic, se zice că a trădat!

Unul din făuritorii României Întregite a spus că în fața înșelăciunii și trădării unor străini, „numai încrederea în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. Dacă dispunem de forța încrederii în noi înșine, dacă ne respectăm și ne iubim țara și poporul din care facem parte, ne vom găsi cu siguranță aliații cei mai potriviți. Dacă ne vom autoflagela în continuare, dacă ne vom blama pe noi înșine, dacă ne vom lua mereu lumea în cap, atunci ne vom distruge singuri și nu vom mai avea nevoie de niciun aliat.

R3M: Și o ultimă întrebare pe care nu o pot evita: cine credeți că va câștiga alegerile din SUA din acest an și dacă ne puteți spune cu cine ați vota dumneavoastră dacă ați putea.

Eu nu știu cine va câștiga alegerile din SUA, pentru că nu sunt Mafalda. Cine crede că istoricii pot prevedea viitorul greșește profund. În cel mai bun caz, unii dintre istorici pot înțelege mai bine prezentul, pe baza experienței trecutului. Eu nu pot vota în SUA, dar aș vota acasă, în Europa, cu dreptatea – dacă aș ști unde s-o găsesc –, cu gloria adevărată a civilizației, cu respectul de sine, cu prețuirea valorilor, contra demolatorilor de statui, a celor care interzic cărți și scriitori, a celor care ard bunuri și jefuiesc magazine, care cred că se poate trăi în societate fără ordine și disciplină; aș vota cu cei care mai știu ce este clasicismul greco-latin și iudeo-creștinismul, cu cei care apără credința în Dumnezeu și care nu dau foc catedralelor, cu cei care știu că fără carte nu ai parte, cu cei care înalță case, care sădesc pomi, care-și fac familii și au copii, ca să ducem lumea mai departe.

R3M:  Un cuvânt de încheiere pentru cititorii siteului nostru, proaspăt lansat, R3media.ro.

IAP: Pot să le urez cititorilor site-ului R3nedia.ro să aibă parte, când vă receptează, de răsfăț intelectual, de știri corecte și verificate, de mulțumire sufletească, de liniște și pace. Într-o lume care cu greu își mai păstrează cumpătul, este greu să existe așa ceva, dar nu este imposibil. Mult succes!

Vă mulțumim!

(r3media.ro)

mai mult
PromovateSocial

Latina în vremea ciumei

latin

De ani de zile, vreo douăzeci, încerc să găsesc argumente într-o bătălie a surzilor: la ce bun limba latină în școala românească? Am trecut, cred, prin toate haltele imaginabile ale gândirii, folosindu-mă de tonuri când avocățești, când exasperate, afectând deopotrivă logica utilitaristă și pe cea a obsesiei noutății cu orice preț.

Poate că, de dragul unei scurte refugieri din calea flagelului curent, ar merita să înșiruim câteva asemenea argumente. În definitiv, e puțin probabil ca anul școlar să înceapă în 14 septembrie, în ciuda anunțurilor triumfalist eronate ale autorităților noastre de stat. Ce altă treabă avem?

Cel mai drag argument lăutărismului academic este, desigur, cel al identității naționale. Facem latină pentru că suntem rrromâni, „de la Rîm ne tragem”, deci să punem mâna din născare pe „In patria nostra multae siluae sunt”, să-i dăm cu declinarea întâi și acolo să rămânem. Tot românul e gata să verse o lacrimă cu gândul la Traian, strămoșul nostru. Dar doar o lacrimă, vorba cântecului. Argumentul e slab, deși e susținut cu predilecție, aproape obsesiv, de foruri foarte înalte ale culturii române. Și e slab pentru că există națiuni romanice cărora, la fel ca nouă, le pasă prea puțin de originea lor lingvistică și națiuni absolut deloc romanice, care cultivă limba latină de multicel. E vorba de ce numea unul dintre profesorii mei iubiți, Dan Slușanschi, „cei șapte sute de ani de-acasă”. Pe care noi nu-i prea avem, pe când alții îi au. Studierea limbii latine în școli ține mai mult decât de originea latină a limbii pe care o vorbește o comunitate, de tradiția culturală a respectivei comunități. La noi, și în vremurile cele mai luminoase ale predării latinei în școli, de exemplu în perioada interbelică, materia a avut destul de suferit. Fâșneți, nu i-am văzut, de fapt, rostul aproape niciodată. La cărămidă-n piept însă suntem neîntrecuți.

Dincolo de îngustimea argumentului național, începe, mult mai prizabil și mai rotund, cel al fundamentului latin al Europei. Pe stindardul acestui front se citește frumosul adagiu al lui Jerzy Kuriłowicz: „Europa se termină acolo unde se termină limba latină”. Îmi aduc aminte de articolul limpede din România Liberă, din anii 90, scris sub acest dicton de un titan al fineții clasiciste de la noi, profesorul I. Fischer. Ideea lui Kuriłowicz este că Europa este în primul rând un teritoriu spiritual, un spațiu de gândire care a produs ideea celei mai dinamice, libere, raționale, echilibrate și transparente forme de civilizație din istorie. Ca orice lingvist, Kuriłowicz era înclinat să creadă că există o legătură de nezdruncinat între gândire și limba matcă ce o exprima și că atitudinea față de aceasta din urmă este testul cel mai elocvent pentru acceptarea sau respingerea celei dintâi. Nu întâmplător o ideologie ostilă ideii europene, cum era cea a URSS, urmărea în primii ani de ocupație a estului continentului nostru de după Al Doilea Război Mondial suprimarea din școli a câtorva materii „nocive”: filozofia generală, logica, latina și genetica. Este cu atât mai surprinzător faptul că, la șaptezeci de ani după celebra directivă NKVD despre care vorbim, Europa dă semne că-și uită ideea care a generat-o și ținut-o în viață, pentru că studierea latinei a fost până de foarte curând supusă la cazne inexplicabile în multe locuri de pe continent. Un reviriment necesar pare să anime acum sistemele de învățământ din Olanda, Franța, Polonia și Germania (și chiar europenii antipozi). Totuși, există și spații excentrice culturii și chiar ideii europene care, cu totul neașteptat, cultivă limba latină. Din câte știu, școlile de elită din Japonia o fac. Și dacă e așa, poate că nici argumentul identității europene nu e suficient pentru pledoaria noastră.

Poate că am avea nevoie de un ce universal. Îl țineți minte, cu siguranță, pe matematicianul Solomon Marcus. Era unul dintre cei care susțineau fervent studierea latinei în școli, pentru că găsea în sistemul însuși al limbii virtuți similare pentru dezvoltarea gândirii cu cele ale disciplinei în care excela, adică matematicile. Nu e singurul pe care l-am auzind spunând asta, dar când argumentul vine de la unul ca el, adică de la cineva care s-a ocupat toată viața, la cel mai înalt nivel de abstractizare posibilă, de legătura tainică dintre limbă și matematică, te afli într-un teritoriu sigur. Dar chiar și așa stând lucrurile, de ce am avea nevoie și de latină, de vreme ce avem matematicile al căror acces la structurile de profunzime ale gândirii pare mai puțin mediat?

Există și alte argumente, de mai mică anvergură, cu care aș putea continua și care zumzăie prin prizărita lume a clasiciștilor și a acelora dintre filologi, puțini, care mai sunt sensibili la subiect: importanța cunoașterii etimologiei diverselor cuvinte din limbile moderne, eventuala ușurință cu care limbile romanice și nu numai se pot deprinde odată asimilată structura limbii latine, folosul evident pentru anumite profesii al cunoașterii latinei (filologi, filozofi, preoți, juriști) etc.

Observați însă că, oricât de generos sau de utilitarist formulate, argumentele de mai sus nu sunt suficiente ca să convingă. În cazul oricăruia se găsește portița unui contraargument: formulele colective, comunitare, identitare, la fel precum cele vizează procese mintale abisale sau gândirea soft a fragmentului nu au portanța necesară.

Singurul argument pe care îl găsesc, astăzi, nu numai viabil, ci de bun simț este cel al formării individului. În definitiv, școala nu este o Cooperativă Agricolă de Producție din care trebuie să iasă atâtea feldere de greu la sfârșitul unui an școlar. Școala este o instituție care formează indivizi. Și e chemată să-i formeze în concordanță cu realitatea, nu cu vreo idee preconcepută, cu ceea ce se cheamă wishful thinking, post-truth și alte fantasme maladive de acest fel. Or, ceea ce umanitatea constată de la începuturile ei sau măcar din vremurile în care s-a apucat să scrie este că realitatea îi e dacă nu de-a dreptul ostilă individului, atunci măcar greu de integrat. Și că, pentru simpla supraviețuire, individul trebuie să găsească o sumă de mijloace deopotrivă tehnice, dar mai ales de natură morală. Ceea ce zidește în individul uman învățarea latinei este o formă de rezistență morală la dificultățile vieții cu care ultimele două generații globale sunt tot mai puțin obișnuite, dar care nu întârzie să se manifeste la scară mare, așa cum se întâmplă, de pildă, astăzi cu pandemia de Covid-19. O mică asceză personală în copilărie ne-ar fi educat pe toți să fim astăzi mai stoici, mai puțin vulnerabili moralmente, mai disciplinați și mai răbdători cu marile provocări ale timpurilor. Învățarea limbii latine este o asemenea asceză, adică etimologic vorbind, un exercițiu de educare a voinței, a răbdării, a intelectului, pe care practicile contemporane de urmărire exclusivă a facilului, a utilului îngust, a plăcerii imediate au evacuat-o în detrimentul speciei înseși. Odată dobândită disciplina învățării aprofundate în general, pentru că acesta e folosul dintâi al studierii limbii latine, toate celalalte avantaje se vor adăuga: accesul direct la marea cultură europeană, înțelegerea fenomenelor lingvistice majore, a chestiunii identitare, corecta interpretare a faptului istoric contigent, stăpânirea logicii clasice și, mai mult decât orice, înțelegerea diversității lumii.

„Words, words, words”, aș zice cu prințul Daniei, când mă uit la halul în care stăm cu latina azi în școala românească. Eliminarea din Programul Cadru pentru învățământul gimnazial a materiei de clasa a șaptea intitulate „Elemente de limba latină și de cultură romanică” era previzibilă după lunga și nefericita carieră a orei stinghere de latină din clasa a opta. Faptul că aceasta e considerată superfluă de o treime din profesorii și părinții chestionați este, în termeni pragmatici, de înțeles. În definitiv, cine s-ar înhăma la învățarea unei limbi dificile, așa cum era până de curând, în anul dinaintea examenului de admitere în liceu sau, așa cum e acum, suspendată într-un an de mijloc, fără continuitate? Apoi, e cu totul himeric să crezi că limba latină se poate studia cu adevărat într-o singură oră pe săptămână. Nu, cu siguranță latina nu se poate învăța astfel, ci altfel.

Iată cum. Să ne punem centurile, poate părea contraintuitiv:

1. Disciplina trebuie să se cheme, din nou, pur și simplu „Limba latină” și să se ocupe numai cu asta, adică cu studierea limbii, nu a istoriei romane, a civilizației antice, a paremiologiei latine, a lingvisticii romanice. Ceea ce făcea complet antipatică materia asta era cantitatea indigestă de balast sapiențial care însoțea în manuale tâmpite niște texte căznite de trei rânduri, rupte din context, irelevante gramatical, grele de moarte, fără cap și coadă. De patruzeci de ani elevii, nu numai cei de clasa a opta, trec la latină prin calvarul acestor metode de tortură mintală.

2. Începutul trebuie să aibă loc devreme, la o distanță suficientă de presiunea obsesivă a examenului de admitere în liceu, la o vârstă cînd elevii sunt suficient de mici ca să li se imprime un ritm de învățare corect (de fapt acesta este scopul ultim) și suficient de maturi ca să se poată dedica unei materii de o atare complexitate. Seculara tradiție din gimnaziile din spațiul german și din cel italian confirmă ideea că vârsta optimă este cea de zece-unsprezece ani, adică din clasa a cincea. Încărcătura suficientă săptămânală este de două ore.

3. Necesară ca aerul este alcătuirea unei programe suple, inteligente, coerente, descărcate de balast, autentice, care să evite glumițele, bancurile, micile coterii. Ea trebuie concepută de specialiști în domeniu, nu dictată unor cadre didactice timorate și fără orizont de foruri supraordonate incompetente, așa cum s-a mai întâmplat, în speranța evidentă a discreditării materiei prin calitatea ei îndoielnică. Există specialiști în domeniu și în afara instituției universitare care a girat până acum manualele școlare, instituție care este în ultimii douăzeci de ani într-un perpetuu declin, minată de nepotism, indecizie și confuzie valorică.

4. Programa trebuie gândită pe măsura minții copiilor. Și ca să nu reinventăm roata, profesorii, părinții și elevii trebuie să afle că există modele excepționale de manuale în spațiul occidental, mai ales în cel german. Asemenea manuale au structura limpede a manualelor de limbi moderne, organizate pe unități didactice egale ca relevanță, dimensiune, ordine. Sunt manuale aerisite, cu texte inteligente, unitare, accesibile, care vehiculează un vocabular statistic esențial și insistă cu adevărat pe lecția de gramatică a zilei, scurtă, unică, inteligibilă și ea. Vin apoi exercițiile de toate felurile, similare cu cele folosite în manualele de limbi moderne, a căror simplă rezolvare nu va consolida numai cunoștințele dobândite în cursul lecției, ci le va face la propriu indelebile. Am avut, în varii ocazii, experiența acestui tip de manuale în calitate de profesor. Bag mâna în foc pentru eficiența, inteligența, simplitatea lor și pentru plăcerea pe care o provoacă celor care le parcurg. În plus, avantajul unui manual bun, simplu și dinamic este că are capacitatea să mobilizeze și cele mai ponivoase energii din rândul corpului profesoral. Nu e puțin lucru.

5. Sunt atât de încrezător în calitatea acestui tip de învățare încât aș propune ca la sfârșitul clasei a cincea să se organizeze o sesiune de evaluare a experienței în care să fie implicați numai elevii participanți, nu părinții, nu profesorii terți, care nu au a se pronunța. Iar celor care au rămas cu o bună impresie să li se dea posibilitatea să continue cu studiul limbii latine în toate clasele următoare. Acesta va fi cu adevărat începutul României educate, adică scoase din marasmul celor șaptezeci de ani de îndobitocire ale cărei victime sunt și părinții lor hipercritici pe nimic.

6. Reforma nu trebuie amânată, pentru că, odată demantelată rețeaua și așa șubredă a profesorilor de latină, este foarte greu de refăcut în condițiile dezastruoase în care se găsește învățământul universitar de limbi clasice, care poartă cea mai mare parte de vină pentru situația generală în care s-a ajuns azi. Or, în ciuda a ceea ce susținea un distins profesor al unei catedre universitare importante de limbi clasice, latina poate fi predată numai de absolvenți de latină, nu de profesori de alte specializări, care, oroare!, ar învăța în rând cu elevii (da, la acest tip de aberații s-a ajuns).

7. Toate eventualele măsuri de reformare trebuie însoțite de ample, inteligente și susținute campanii de informare a publicului în privința oportunității reintroducerii latinei în beneficiul absolut al întregului sistem de învățământ românesc.

Așa văd eu, cu ochi încrezători, lucrurile. Colegii clasiciști de toate statutele, ragfurile și titlurile ar trebui să înțeleagă, în urma acestui articol, că mingea se află în curtea autorităților guvernamentale. Dacă se va mișca ceva sau dacă nu se va mișca nimic, e pentru că minister vult aut non vult.

(Ștefan Colceriu – republica.ro)

mai mult
1 2 3 27
Page 1 of 27