close

Social

Social

Se împlinesc 11 ani de la moartea lui Grigore Vieru

Vieru

Astăzi, se împlinesc 11 ani de când inegalabilul poet Grigore Vieru a plecat în lumea celor drepţi.

Fiul poetului, Călin Vieru, a anunţat că cei care i-au apreciat opera, sunt aşteptaţi la o slujbă de pomenire, la cimitirul de pe strada Armenească din Capitală, acolo unde scriitorul îşi odihneşte somnul de veci, transmite Știri.md cu referire la Publika.md.

Grigore Vieru s-a născut în data de 14 februarie 1935 în satul Pererîta, raionul Briceni. În anul 1957 debutează editorialul cu o plachetă de versuri pentru copii, „Alarma”, apreciată de critica literară. În 1988 i-a fost acordată cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

Din nefericire, în data de 16 ianuarie 2009, Vieru a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. Poetul s-a aflat într-o stare critică, având șanse minime de supraviețuire. A încetat din viață în data de 18 ianuarie, în urma unui stop cardiac.

După moartea lui Grigore Vieru, un bulevard din Capitală îi poartă numele, iar un bust al poetului este amplasat pe Alea Clasicilor din Chişinău, dar şi în oraşul Străşeni.

(publika.md)
mai mult
Social

Capela din Aeroportul „Henri Coandă” – biserica ortodoxă din poarta văzduhului

capela

Evoluția tehnologică, tranzitul continuu de oameni în căutarea a ceva mai bun, greu de definit și, oricum, iluzoriu, adună în aerogări o lume diversă. Aeroporturile sunt un fel de mari periferii umane fluide. Milioane de persoane, de naţionalităţi, culturi, religii şi limbi diferite, se intersectează în ele zilnic, cu viețile, bucuriile, durerile, aşteptările și preocupările lor. Aeroportul „Henri Coandă” (Otopeni) din București este și el un asemenea loc. Aici, din 2003, funcționează capela ortodoxă „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, în care slujește un preot ce poartă cuvântul şi prezenţa lui Hristos, Singurul care cunoaşte inima fiecărui om.

Prezența Mântuitorului într-un aeroport, prin slujirea permanentă a preotului, reprezintă dăruirea iubirii lui Dumnezeu într-un spațiu populat vremelnic fie ca loc de muncă, fie ca loc de tranzit. Cultura aeroporturilor nu este, din nefericire, una a dăruirii. Dimpotrivă. De aceea, preotul slujitor de aici deschide uşile dialogului dăruirii de sine și oferă, în mod tainic, respectuos şi discret, posibilitatea celor vremelnic „locuitori” ai acestei periferii fluide de a „intersecta” „acum-ul lui Dumnezeu”, cum spunea cineva. Pentru că ziua sau ora de trecere prin aeroport este, în termeni reali, irepetabilă. Preotul este cel care, aici, în clipa aceasta, și numai acum, percepe oportunităţile care îi apropie pe oameni, fie ei conducători, aviatori, angajaţi sau pasageri, de patria prezenței continue a lui Dumnezeu.

„Trecându-L” pe Hristos

Mărturia preotului şi mesajul pe care îl dă, „aici şi acum”, poate să lase un semn în inima celor care trec pragul capelei, care va dura toată viaţa. Și ea, viața multora dintre „pasagerii” acestui spațiu, probează adevărul rostit. De aceea, slujirea preotului capelan din aeroporturi diferă de slujirea dintr-o parohie obișnuită. Ea se dăruie uneori doar privind chipuri, „trecându-L” pe Hristos, discret, dar convingător, direct în inimile oamenilor aflați și ei în trecere. Cu această privire, aeroporturile nu mai sunt doar gări sau spații tranzitorii, ci „porţi” şi „punţi” pentru întâlnirea cu Dumnezeu, cu semenii fraţi. Pot să devină chiar locuri privilegiate, în care „oaia pierdută” se poate întâlni, din nou, cu adevăratul său Păstor.

În aceste locuri de plecare şi de sosire continuă se creează adesea un fel de „zonă sinceră”, unde persoana anonimă reuşeşte să-și deschidă propria inimă, începând un proces de vindecare şi de întoarcere la credința părăsită de mult, din cauze și circumstanţe nebănuite ale vieţii.

Pentru echipaje, piloţi, asistenţi de zbor, angajați care deservesc în aeroport, sau pentru pasageri, de multe ori gestionarea propriei vieţi personale şi familiale nu este uşoară. De aceea, pentru ei, prezența preotului la orice oră este importantă. Prietenia, apropierea şi timpul pe care el îl dedică, direct sau indirect, familiilor lor sunt de mare ajutor.

În afară de lucrul acesta, preotul capelan din aeroport se îngrijește ca în aceste locuri să nu lipsească posibilitatea de a te întâlni cu Dumnezeu în rugăciune şi în Sfânta Liturghie.

Prima confesiune

Pe data de 18 decembrie 2003, Preasfințitul Părinte Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor, Episcop-vicar patriarhal pe atunci, sfințea în incinta Aeroportului Internațional „Henri Coandă“ (Otopeni) din București capela cu hramul „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, din Protopopiatul Ilfov Nord, Arhiepiscopia Bucu­reștilor, ocrotitorul aviației române și al celor care călătoresc prin aer. Paraclisul era ridicat pentru a răspunde nevoilor spirituale ale celor care lucrează în aeroport, dar și ale călătorilor care îl intersectează. De atunci, aici au slujit mai mulți preoți, s-au petrecut mai multe evenimente importante, care au transformat capela nu numai într-o poartă a Ortodoxiei românești, ci și într-o punte de legătură spirituală cu lumea.

Din 2015, preot slujitor la această capelă este părintele Costel Dinu, pe care l-am întâlnit recent „la datorie”!

„Până în luna septembrie 2015, am slujit ca diacon în Parohia Otopenii de Jos. Din câte cunosc eu, în țară mai există o capelă asemănătoare în aeroportul din Cluj-Napoca. În lume, din informațiile mele, funcționează capele pe aeroporturi, în care se fac doar rugăciuni multiconfesionale. Conform Asociaţiei Internaţionale a Capelanilor Aviaţiei Civile, în prezent ar exista aproximativ 150 de capele de aeroport în întreaga lume, dintre care cel puţin 40 în SUA. Având în vedere că aeroportul este un spațiu internaţional, în acest loc se întâlnesc toate religiile pământului. Cei care cunosc capela noastră ortodoxă sunt fascinați de ea. Mulți o numesc o «oază de liniște». Este un colțișor retras, în care mulți credincioși vin și-și fac rânduiala. Slujirea în acest loc se deosebește de cea dintr-o parohie. Aici, preotul trebuie să se plieze programului celor care lucrează în aeroport. Dar în capela noastră vin și oameni care se află în tranzit. Ceea ce este foarte mulțumitor pentru mine este faptul că aici sunt persoane care au luat pentru prima dată contact cu un preot. Sunt persoane care călătoresc cu avionul și, deodată, descoperă acest locaș sfânt. Unii mi s-au confesat pentru prima dată. Chiar în această zi s-a petrecut un asemenea fapt! O femeie, de mână cu o fetiță, a vorbit cu un preot prima oară în viața ei. Acum a găsit momentul pentru a mărturisi unele probleme grave, de care se rușina să vorbească”, ne mai mărturisește părintele Costel Dinu.

Viața, fără retușuri

Sfinția sa rămâne martor și purtător către Dumnezeu al multor rugăciuni, amintiri dureroase, dar și cereri de vindecare. Își amintește „cum într-o vineri, cu ceva vreme în urmă, mă pregăteam cu doi părinți să începem Taina Sfântului Maslu. Lumea era adunată în capelă. Am văzut o tânără care venea până în ușa capelei, după care se întorcea, iarăși venea, ca și cum încerca să-și învingă teama să intre. Când am aprins cădelnița, a prins curaj și m-a abordat. M-a întrebat dacă am timp doar două minute pentru a o asculta. Privind-o, i-am văzut tulburarea din ochi. I-am lăsat pe colegi să înceapă slujba, iar eu m-am retras într-un colț să discut cu dumneaei. Se spovedea pentru prima oară. Era româncă, avea 28 de ani și locuia în străinătate. Fusese victima unor rețele de trafic de persoane. Vă imaginați prin ce trecuse ființa aceasta! Se gândea chiar să se sinucidă. După ce am liniștit-o, a plecat. Mult timp am păstrat legătura cu ea pe internet. După o vreme, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să o redresez. Pentru mine a fost un lucru extraordinar, când am realizat că am putut să o scot din gheara morții…”

Cu mulți ani în urmă, un luteran din Germania a intrat din curiozitate în capelă și a rămas impresionat de bogăția Ortodoxiei, de mulțimea sfinților noștri, și a dorit să afle mai multe. A vizitat mănăstiri din Moldova și a locuit o vreme în ele. După un an, a trecut din nou pe la capela din aeroport și i-a spus părintelui slujitor de atunci, Adrian Niță, că este bucuros de ce a descoperit, că vrea să treacă la Ortodoxie și că pleacă în călătorie la Sfântul Munte Athos.

Iată cum capela din Aeroportul „Henri Coandă” este o importantă carte de vizită a Ortodoxiei noastre, dar și a României. Ea se află în sectorul „Plecări internaționale”. „De aceea, persoanele care circulă cu avionul trec pe la ea pentru a se ruga ca zborul să decurgă în condiții normale. Iar eu le citesc rugăciuni de binecuvântare a călătoriei. Și lucrul acesta îl fac chiar și persoanelor care deservesc aeronavele. Dar sunt și călători care vin și-I mulțumesc lui Dumnezeu că au ajuns cu bine pe pământ românesc, pentru că aici găsesc această ușă permanent deschisă către El”, mai spune părintele Costel Dinu.

Liniștirea inimii

Programul slujirii sfinției sale este alcătuit pentru fiecare zi în parte. Astfel, zilnic, la ora 12:00 este ceas de rugăciune și de slujba Acatistului. Dar părintele este prezent la capelă de dimineață pentru discuții, pentru spovedit. „Uneori, sunt chemat și la ora 24:00, pentru sfeștanii sau pentru alte probleme ale personalului aeroportului. Și eu răspund prezent de fiecare dată, indiferent de oră”, mărturisește sfinția sa.

Pe lângă Acatistul zilei, în capelă se săvârșește Sfânta Liturghie, iar în fiecare vineri Sfântul Maslu. „Dar sunt și evenimente mai ample care se desfășoară aici. În fiecare an facem slujba de Înviere, de Crăciun sau de Bobotează. De Înviere, spre exemplu, atât angajații aeroportului, cât și călătorii prinși de moment aici vin și primesc Sfânta Lumină. Sunt persoane care rămân la slujbă până în zori. Sunt momente deosebite la fiecare Sfântă Liturghie, nu numai la marile sărbători de peste an. Poate că cel mai înălțător a fost atunci când am slujit pentru o singură persoană, după tragedia de la Colectiv, din 2015. Am avut și noi un tânăr angajat al aeroportului care a fost acolo. Trăiește, din fericire, dar a rămas cu anumite sechele. În acea zi, s-a întâmplat să vină la slujbă o singură persoană, dar a fost un moment de maximă trăire pentru mine, văzând-o cât de pătrunsă era de slujbă. Slujeam pentru o persoană, dar parcă erau de față mii de credincioși, ca într-o mare catedrală”, descrie părintele acel moment.

În fiecare an, când delegații ale Bisericilor surori vin cu sfinte moaște în România, la întoacere spre țările lor de origine trec cu ele și pe la capela aeroportului. Mai ales după hramul Sfintei Parascheva de la Iași.

„Anul acesta, spre exemplu, l-am avut ca oaspete pe Sfântul Spiridon al Trimitundei. În asemenea momente, cei de la dispeceratul aerogării transmit în întreg aeroportul mesajul că se află sfinte moaște la capelă. Și de fiecare dată vin foarte mulţi credincioși să se închine lor. Este o binecuvântare și o mulțumire pentru fiecare dintre cei care, la ceasul acela, se află în aeroport. Eu cred că acest fel de slujire mi se potrivește cel mai bine mie, pentru că am intrat în ritmul lucrurilor care se desfășoară aici. Cei care înainte de a se îmbarca trec pe la noi duc cu ei în toate colțurile lumii mesajul de bucurie și de pace al Bisericii noastre. Unii sunt atât de marcați, încât îmi cer voie să pozeze capela. Un alt lucru foarte benefic este acela că, în prezent, la inițiativa părintelui protopop Cristian Mihai Burcea, punem gratis la dispoziția celor care ne trec pragul «Ziarul Lumina». Și mulți călători care așteaptă îmbarcarea vin și iau câte un exemplar sau citesc aici cotidianul, infor­mându-se despre viața Bisericii noastre”, precizează părintele, înțelegând de la sfinția sa că înainte de orice fel de zbor ai nevoie să îţi linişteşti inima. Căci, așa cum spune și un aforism al lui Timotei Lucaș, „nu am aripi, dar zbor prin credinţă peste orice încercare, în Numele Fiului lui Dumnezeu!”.

(Dumitru Manolache – ziarullumina.ro)

mai mult
PromovateSocial

A decis să-și dea demisia

opinie

Vești proaste.

Îl cunoașteți? El este conf. GABRIEL CONSTANTINESCU, de la Floreasca.
E cel mai bun pe gasto. Nu din Bucuresti, din România. Și nu e pe vorbe, e pe bune!
Zi de zi, aproape non-stop, Floreasca i-a fost casa.
În „nebunia” lui, ca e un tip jovial si modern in exprimare, a crezut ca in Romania se poate avansa. Dar a avansat doar el, adică s-a specializat până când a ajuns supraom, supramedic, supraprofesor. Si cum era mereu cu câte un cârd de rezidenti dupa el, care îi mulțumeau AD LITERAM lui Dumnezeu ca au prins loc pe secția lui, s-a gândit deseori că merită să tragă mai departe într-un sistem medical foarte bolnav, că poate „aștia mici” sunt salvarea.

Din nou, singura Salvare a fost și este aia chemată prin 112, care intră pe aleea spitalului cu sirene și e încărcată cu pacienți cu mațele pe afară.

Deci, după zeci de ani de muncă de supraom – evaluată de mine, de colegii lui și nu în ultimul rând, de pacienți, acest medic a realizat că în timp ce el evolua… România rămânea tot mai în urmă. Putea să se descurce de pansamente, să improvizeze în sala de operații, să explice și unui prost lucruri de oameni deștepți și să-l facă și să înțeleagă. Dar cred că ceva s-a fracturat când a văzut că un coleg a fost terfelit în ultimul hal, de o să-l scuipe lumea pe stradă pentru că „a dat foc unei paciente” deși el nici măcar nu era în sală. Mai mult, s-a terfelit numele spitalului de trebuie să-l spele trei Dunări și poate nici atunci nu o să mai fie ce a fost…

Și-a dat seama ca Statul a devenit prea golan, găinar, te ia ca șmenarul cu vorbe și îți dă în cap doar ca să-ți ia locul în troleu.

În urma scandalului Beuran – care, să fim serioși, n-are nicio legătură cu Beuran, dr. Constantinescu a decis să-și dea demisia.

Statul a gonit un AS la privat. Si o dată cu el, toți medicii pe care acestia îi forma și i-ar fi format în viitor.
Până la urmă, voi ați lucra așa? Ați accepta să fiți mânjiți cu rahat la locul de muncă – ala care a contat mai mult ca familia, casa sau prietenii și vacanțele pe plajele însorite?

*Și mă mai gândesc dacă vă pun o filmare cu dr. Constantinescu efectuând o procedură pe care doar o mână de medici știu să o facă în întreaga lume…

Despre atmosfera de azi din Floreasca a scris colegul meu, Mihnea-Petru Parvu.

https://evz.ro/exclusiv-medicii-grevisti-de-la-spitalul-floreasca-vorbesc.html

În trecut am scris și eu… tot despre atmosfera, dar despre aia care a făcut din Floreasca ceea ce e azi: Spitalul de Urgență nr. 1 din România.

https://evz.ro/ce-fac-medicii-noaptea-in-cel-mai-important-spital-de-urgenta.html/2?fb_comment_id=2109223632441419_2109877449042704&v=347635

Conf. Dr. Gabriel Constantinescu
Doctor in stiinte medicale
Medic primar Gastroenterologie,Endoscopie Interventionala

(Sandra Luca)

mai mult
Social

Jon Bon Jovi a deschis două restaurante unde oamenii săraci pot mânca fără să plătească

JBJ

Jon Bon Jovi, pe numele său real John Francis Bongiovi, Jr. este unul dintre cei mai cunoscuţi cântăreţi care s-a făcut remarcat încă din anii ’80. Deşi mulţi dintre noi suntem familiarizaţi cu cariera sa artistică, cei mai tineri cu siguranţă îl vor identifica ascultând una dintre cele bune melodii ale tuturor timpurilor, cunoscuta piesă „It’s My Life”.

Dar ceea ce nu mulţi ştiu este faptul că îndrăgitul artist este şi un mare susţinător şi promotor al unui proiect social extrem de inspirat, cunoscut sub numele de Soul Kitchen.

Soul Kitchen este un proiect îndrăzneţ, pus în practică de fundaţia JBJ, condusă de îndrăgitul cântăreţ.

Pe scurt, este un lanţ de restaurante care oferă un meniu bogat în preparate fără a cere un preţ anume. Ideea este că cei care au resurse financiare plătesc 20 de dolari, iar cei care nu au bani pot mânca orice îşi doresc şi apoi participă ca voluntari în bucătărie sau în livezile fundaţiei unde se cultivă multe dintre alimente.

Potrivit site-ului Soul Kitchen, 54% din mesele servite au fost finanţate prin donaţii, în timp ce restul a fost posibile mulţumită voluntariatului.

Bon Jovi a deschis primul restaurant Soul Kitchen în cartierul Red Bank, din New Jersey, oraşul său natal. Cel de-al doilea a fost plasat în apropierea Toms River, o zonă grav afectată de uraganul Sandy în 2012.

E adevărat că este un proiect de solidaritate, dar asta nu înseamnă că restaurantele nu oferă produse de calitate. Dimpotrivă, meniul este format dintr-un antreu, fel principal şi desert unde sunt folosite ingrediente organice. Există chiar şi posibilitatea de a alege mâncare vegetariană / vegană.

Restaurantul oferă un meniu bogat, ca de exemplu salată cu mentă, struguri, brânză feta şi migdale, asezonată cu vinegretă sau acest cotlet de porc cu piure şi sos chutney pe care îl vedeţi mai jos.

Se estimează că peste 105.000 de feluri de mâncare au fost servite până acum la restaurantele Soul Kitchen ce aparţin lui Jon Bon Jovi.

Ce iniţiativă minunată! Sperăm că acest lucru va inspira mai multe persoane să facă ceva similar pentru a-i ajuta pe cei care au cea mai mare nevoie.

(livebizmedia.com)

mai mult
PromovateSocial

Război

apoc

In ultimele sute (mii?) de ani, singura perioada de pace mondiala a durat cateva zile dupa al doilea razboi mondial. In rest, au existat ciocniri sau chiar razboaie in fiecare zi.

Fiecare presedinte american a avut razboiul lui. Avantajul americanilor e ca toate razboaiele se petrec departe de granitele lor, deci daca devasteaza o regiune nu risca sa le explodeze in ceafa.

Problema cu iranienii, pe care Trump incearca demult sa ii atraga in conflict, este ca se afla intr-o regiune gata oricum sa explodeze. Iar problema noastra este scutul antiracheta. Razboiul se va purta pe cerul Romaniei. Mai adaug ca ISIS e pe cale sa renasca din cauza prostiilor lui Erdogan, ca Irakul si Siria sunt oricum in pragul exploziei si contaminarea in lant va atinge in cateva zile toate tarile din regiune si va conduce la un razboi mondial. Nici nu vreau sa ma gandesc la interesele si la prezenta masiva a rusilor in regiune si la ceea ce implica pentru Romania intrarea Rusiei in conflict. Suntem in prima linie si acesta nu va fi un razboi ca oricare altul.

(Marcela Feraru)

mai mult
PromovateSocial

Cine e mama care a născut primul copil dintr-un oraș din Italia în 2020

baby7180

Micuța Elizabeth care s-a născut prima în acest an în localitatea Brescia din Italia este fiica unei moldovence pe nume Ana Poghiba.

Tânăra mamă a povestit pentru Publika.md că fetiţa era mult aşteptată în familia lor, iar naşterea s-a produs cu o săptămână înainte de termen, transmite Știri.md.

11 ani în urmă Ana Poghiba a plecat în Italia, la mama sa, unde s-a stabilit cu traiul.

Acolo, femeia l-a întâlnit pe viitorul soţ, un bărbat originar din Bulgaria, dar care locuieşte în Italia de 20 de ani.

„Muncim ambii, eu sunt estetician cu studiile făcute aici. Soţul este bucătar. Fetiţa noastră era aşteptată şi dorită de mult timp, dar cred că singură şi-a decis destinul, venind pe lume acum şi în această perioadă frumoasă, şi într-o noapte importantă, că după termen mai aveam o săptămână.”, ne-a povestit Ana.

Moldoveanca mai spune că în maternitatea din Italia a avut parte de condiţii bune: „Sunt foarte mulţumită, spitalul îţi pune totul la dispoziţie: de la pampers, până la orice mărunţuş ca biberon şi multe altele”.

Știri.md amintește că primul copil, care s-a născut la 1 ianuarie 2020, a fost adus pe lume de către o moldoveancă care s-a stabilit cu traiul în Italia.

Sursa: publika.md
(Știri.md)
mai mult
PromovateSocial

Mai presus de lege

nedreptatea

Câteva evenimente, petrecute, pe final de an, în scumpa noastră țară:

• 25 de inculpaţi din dosarul Ţăndărei au fost achitaţi definitiv, de Curtea de Apel Târgu-Mureş. Ancheta a fost deschisă după ce 160 de copii romi au fost găsiţi la cerşit în Anglia, iar datele arătau că cei mici au fost traficaţi de inculpaţi. Motivul achitării? Dosarul a fost tărăgănat până la prescriere!
• 7 bărbaţi acuzaţi că au lovit-o pe tânăra jandarm şi pe colegul acesteia, în timpul protestului din 10 august, au fost condamnaţi la închisoare cu suspendare. Cei şapte inculpaţi sunt obligaţi să efectueze muncă în folosul comunităţii, între 90 şi 120 de zile. Decizia nu este definitivă şi poate fi atacată cu apel.
• Daniel Chițoiu, fost ministru al Finanțelor, a provocat accidentul din 26 decembrie, de pe DN7, în urma căruia doi oameni au murit. Polițiștii din Argeș au confirmat acest lucru la 24 de ore după tragedie. Daniel Chițoiu s-a ales cu două coaste rupte. Nu era în stare gravă dar a fost dus, totuși, la Spitalul Floreasca din București, unde le-a cerut medicilor să nu facă publice informații despre el. Nici până azi nu i s-a luat vreo declarație.
• O pacientă de 66 de ani, bolnavă de cancer, a luat foc pe masa de operație din cauza unor manevre greșite, la Spitalul Floreasca, la 22 decembrie. Operația a reușit, dar pacienta are arsuri pe 40% din corp, iar starea ei este gravă. La Minister s-a aflat multe zile mai târziu, iar din primele verificări reiese o tendință de mușamalizare a cazului. Cineva din minister ne anunță că astfel de situații nu sunt singulare în practica medicală! Chirurgul Mircea Beuran semnase protocolul operator al intervenției, dar spune că nu se afla în sală, la momentul declanșării focului! Curios este faptul că nimeni nu e capabil să stea de vorbă cu cineva din familia pacientei arse!

Ce au în comun toate acestea? Senzația că pot exista indivizi mai presus de lege! Vă pup și s-auzim de bine! La mulți ani!

(Florin Gongu)

mai mult
PromovateSocial

Conferință: Cine este aproapele meu?

harta212

Cu mulţi ani în urmă, la invitaţia unui om faţă de care am o deosebită consideraţie, am ţinut câteva conferinţe în Sala Mare a Primăriei din Oradea. Textul pe care îl lecturez în înregistrarea alăturată e cel al primeia dintre ele. L-am lăsat aşa cum a fost, mărturie a limitelor mele de atunci, al unor pasiuni culturale ale acelor vremuri şi a legăturii cu câţiva oameni din acel timp. Recitindu-l înaintea înregistrării mi-am dat seama că, astăzi, aş face o singură modificare: în loc de “Cine sunt marginalii lumii moderne?” i-aş spune, mai adecvat: “Cine este aproapele meu?” Aşa, cu acest nou titlu, aş dori să-l dedic tuturor prietenilor – văzuţi şi nevăzuţi – pe care mi i-am făcut graţie Contributors.ro. Timpul petrecut împreună (de mine scriind, de prietenii de la Contributors editând şi de dumneavoastră citind), observaţiile şi completările pe care mi le-aţi făcut de-a lungul anilor, generozitatea cu care m-aţi încurajat şi atenţia cu care m-aţi îndreptat, mă determină să vă consider, pe toţi, aproapele meu, apropiaţii mei. De aceea, îngăduiţi-mi să adaug şi vocea mea urărilor de fine de an:

SĂRBĂTORI LUMINATE!

ÎNTRU MULŢI ANI FERICIŢI!

CINE SINT MARGINALII LUMII MODERNE?

Cine sînt marginalii lumii moderne? Pentru a putea răspunde acestei întrebări, e necesar să ne oprim asupra alteia: unde se situează marginile lumii moderne pentru a-i localiza marginalii? Altfel spus, care e conturul acestei modernităţi ai cărei marginali fac obiectul discursului nostru? Probabil modalitatea cea mai bună de a-l sesiza e aceea de-a proceda contrastiv: opunînd lumea modernă lumii care o precedă (şi nu doar într-o strictă cronologie) – aceea a tradiţiei. (Evident, procedînd astfel, riscăm un maniheism care – din perspectiva unor cercetări mai aprofundate – poate părea facil sau, la un alt nivel, construit în funcţie de o ideologie sau alta. Pentru noi, care înţelegem dintru început că o asemenea polarizare îşi are limitele ei, ea rămîne utilă din punct de vedere pedagogic. Noi ştim că, asemeni scenei de teatru, ea nu e lumea însăşi, ci o reprezentare a acesteia.) Aşadar, ce-i e propriu modernităţii dacă o raportăm la lumea tradiţională? Cînd vorbea de cea din urmă, vizînd în mod particular felul în care era reprezentat universul (cosmologiei), filosoful şi istoricul ştiinţei Alexandre Koyré se referea la “lumea închisă”. Sociologul Ferdinand Tönnies o vedea, din punctul de vedere al disciplinei lui, ca fiind lumea comunităţilor. Ce înseamnă aceasta? Că avem de a face cu o lume (sau, mai exact, o juxtapunere de lumi) în care timpul, spaţiul şi existenţa individuală (sau socială) sînt definite complet şi, în interiorul acestui cadru închis, sînt structurate precis potrivit unei ordini ierarhice. Lumea tradiţională e o lume în care fiecare lucru sau persoană îşi are rolul (sau funcţia) sa şi în care Binele (atît cel ideal, cît şi cel social) constă – aşa cum spunea Platon – în faptul că fiecare face ceea ce-i e propriu. Într-o astfel de lume, actele definitorii ale vieţii, atît ale celei idividuale, cît şi ale celei sociale, sînt codificate ritualic. Lumii închise a tradiţiei i se opune, la nivelul reprezentărilor cosmologice (şi în formularea lui Koyré) “universul infinit”, deschis dar sideral şi, la scară socială, ceea ce Tönnies numeşte “societate”. Lumea modernă e “lumea largă”, fără nici o limitare, în care spaţiul şi timpul sînt infinite, omogene şi neutre iar existenţa (individuală şi socială) e “liberă”, adică nu e ţinută a se supune altor cadre decît cele pe care şi le formulează singură, din exerciţiul (individual sau colectiv) al raţiunii şi al voinţei. În această lume în care “totul se mişcă”, atît la scară personală, cît şi la scară socială, lucrurile şi persoanele au roluri (şi funcţii) interşanjabile şi vagi, în definirea cărora intră o mulţime de factori conjuncturali. În lumea închisă, în care totul e “la locul lui”, marginalul e delimitat precis şi, la fel de precis, e formalizată şi atitudinea faţă de el. În lumea mişcătoare a modernităţii conturul marginalului e difuz, iar atitudinea faţă de el e fluctuantă.

Cum apare marginalul în lumea tradiţională? Mai înainte de orice, el stă – la propriu – la marginea acestei lumi, la frontiera ei care, pe cît e de clar formulată principial, pe atît e de imprecisă teritorial. La frontiera spaţială a acestei lumi se profilează figura neliniştitoare a celui care, de fapt, îi ameninţă mereu întregul şi ordinea pe care caracterul ei complet o favorizează: străinul. Străinul e misterios şi, ca orice mister, cum spune un filosof al religiei, Rudolf Otto, străinul e deopotrivă “fascinans” (ne atrage, tocmai în virtutea “diferenţei” lui – care poartă în ea promisiunea altei lumi) şi “tremendum” (ne sperie, căci simpla lui prezenţă – altfel decît tot ceea ce ştim – ameninţă coerenţa structurală a lumii noastre). Lumea tradiţională, aceea a comunităţii, e o lume în care operează – ab initio – distincţia dintre “noi” şi “ceilalţi”. Cum ne raportăm la străin? Probabil că, la nivel individual, predomină atitudinile reactive şi dintre acestea două rămîn definitorii: fie îl refuzăm pur şi simplu (ca pe inamicul ordinii noastre), fie căutăm să-l asimilăm acestei ordini (cu miza pierderii specificităţii lui). La nivel mai larg, atitudinea faţă de străin e supusă în lumea tradiţională unui “ritual al domesticirii” în virtutea căruia ne încadrăm deopotrivă şi noi şi el într-o normă transcendentă ce nu anulează distanţa ce ne separă, ci o videază de orice intenţii (agresive sau concupiscente), transformînd-o într-un tampon ce ne protejează reciproc. “Odiseea” lui Homer ne dă o mulţime de exemple ale acestei atitudini faţă de străin care – în lumea tradiţională greco-romană, marcată de fractura dintre noi – cei civilizaţi – şi barbari, purta numele de filoxenie. (Într-o manieră care ne sună deranjant astăzi, Aristotel numea sclavul “o unealtă vorbitoare”. În lumea la care ne referim, sclavul nu e un marginal, pentru că are un rol precis asignat în societate. Mai mult, el e considerat a fi o victimă a fatalităţii care – în esenţa ei /şi pentru lumea la care ne referim/ – e înţeleasă ca fiind reversibilă. De aceea, şi dincolo de interesul lui productiv, el e obiectul unei griji domestice şi nu e pedepsit decît atunci cînd fie încetează a mai face ceea ce-i e propriu /dar pentru că nu mai făcea ceea ce-i e propriu şi un om liber putea ajunge sclav/ , fie tinde să-şi debordeze condiţia şi, astfel să pună în primejdie întreaga ordine socială. Spre deosebire de sclav, barbarul e recunoscut a fi om, dar, în acelaşi timp, e privat de atributul social prin excelenţă – vorbirea. Cuvîntul lui nu se integrează dezbaterii comunitare, ci, asemeni unui uruit, o tulbură. De aceea o viaţă publică – bazată pe cuvînt şi dialog, există numai în interiorul cetăţii, la marginea ei – între noi şi barbari, vorbesc doar armele.) Am insistat asupra străinului şi din cauza faptului că, în ciuda modernităţii de la care nu încetăm a revendica, adesea atitudinile noastre faţă de marginali revin la tropii unei atitudini premoderne, iar cel ce nu aparţine comunităţii noastre (etnice, lingvistice, religioase, etc.) e conotat cu atributele unui agresor “soft” ce ameninţă stabilitatea lumii în care trăim.

Lumea tradiţională mai cunoaşte un tip de marginal: ce-l ce-i pertutrbă ordinea dinlăuntru – nebunul. Nebunul e, literalmente, cel ce nu e bun la nimic, cel căruia nu-i convine nici un rol social dar care, tocmai de aceea, e deasupra oricărui astfel de rol (a se vedea nebunii regilor). La începutul “Istoriei nebuniei în epoca clasică”, Michel Foucault ne povesteşte care era atitudinea oamenilor premoderni faţă de nebuni: aceştia erau alungaţi în afara zidurilor cetăţii ori urcaţi pe “corăbii ale nebunilor” (Narrenschiff) şi lăsaţi în voia valurilor şi-a vînturilor mării. Deşi asemenea episoade ne şochează, astăzi, sensibilitatea, ele nu ţin doar de un act eugenic. Căci, asemeni trikster-ului (din mituri şi poveşti), nebunul e capabil în egală măsură să transforme o situaţie favorabilă într-una defavorabilă şi, invers, una defavorabilă într-una favorabilă (cazul paradigmatic fiind Don Quijote). A-l trimite, în fond “la locul lui”, la marginile lumii, revine, în ultimă instanţă, la a declina jurisdicţia umană asupra lui (căci el e – efectiv – ab-norm) şi a-l încredinţa Providenţei divine care urmează a-i decide destinul. De altminteri în lumea islamică – la fel ca şi-ntr-un anumit segment al ortodoxiei (a se vedea “nebunii întru Hristos”) – nebunul e considerat a avea legături privilegiate cu Divinitatea. Nebunul – aşa cum o arată magistral Foucault – persistă în caracterul lui marginal pînă în momentul în care ştiinţa îl situează pe de o parte în economia cunoaşterii (într-o disciplină riguros fondată: psihiatria), pe de alta în aceea a lumii (respectiv în spitalul sau azilul psihiatric). Dar între timp criteriul marginalităţii se deplasase. Iar marea mutaţie are loc, pe aceste teren, odată cu imergenţa creştinismului ca religie dominantă a Europei.

Pentru creştin lumea e una, creată ex nihilo de Dumnezeu, bună în esenţa ei şi unitară, nemaicunoscînd – ca frontieră indepasabilă – separaţia dintre “noi” şi “ceilalţi”, dintre – aşa cum spune Apostolul – evreu şi grec, bărbat şi femeie, adult şi copil. E o lume în care riturile separaţiei – în primul rînd cele ale separaţiei radicale pe care le evocă gnoza – nu mai au circulaţie. Lumea devine orbe cristiana; înainte de-a fi (cu modernitatea) sat e urbe care, privită din punctul ei focal, se înfăţişează ca o mare familie ai cărei membrii sînt fraţi. Cuvînt decisiv şi inaugural al noii credinţe: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” devine însemnul prin excelenţă al fraternităţii creştine. Dacă filoxenia greco-romană miza pe separaţia dintre “noi” şi “ceilalţi”, pentru creştinism “eu” şi “tu” sîntem una şi, de aceea, datoria mea nu e doar faţă de cei din neamul meu, ci faţă de orice fiinţă creată după chipul şi asemănarea Tatălui unic. Iubirea aproapelui – şi orice om pe care Providenţa mi-l scoate în cale e aproapele meu – filantropia, nu e cuvîntul (facultativ) al unei înţelepciuni sublime, ci un comandament al credinţei, menit a-şi proba virtutea în praxisul cotidian. “Străinul” e, de acum înainte, un celălalt proxim – aproapele – a cărui simplă prezenţă ne solicită atenţia şi disponibilitatea. A-ţi deturna privirea de la aproapele tău revine fie la a încălca o prescripţie esenţială a credinţei, fie (pe cale de consecinţă) la a încălca norma de bază a societăţii creştine. Astfel, solicitudinea faţă de semenul meu – mai ales faţă de cel aflat în suferinţă (care e un analog al Dumnezeului crucificat) – devine semnul prin excelenţă al dimensiunii mele deopotrivă spirituale şi sociale. În virtutea funciarei noastre fraternităţi (căci cu toţii ne revendicăm, în egală măsură, de la Tatăl nostru din ceruri), ajutorul faţă de aproapele său e pentru creştin o “datorie” universală (în toate accepţiunile acestui cuvînt). Lumea creştină e – aşa cum o defineşte un sociolog al religiei, Marcel Gauchet – o lume care e încă una a tradiţiei, dar care pregăteşte deja modernitatea. O lume a comunităţilor mici (dar care se lărgesc), o lume în care marginalii sînt încă definiţi prin rolul lor, dar care – progresiv – tind să se elibereze din cadrul în care sînt prinşi. Alături de nebun, marginalul prin excelenţă al acestei lumi e cerşetorul: decrepit şi infirm (adică însemnat în carnea lui de condiţia pe care-o reprezintă) el e imaginea Dumnezeului rătăcitor, singur şi sărac, avîndu-şi doar haina pe el şi lipsit de adăpost. Apariţia lui – bruscă şi tulburătoare – ne scoate din circuitul cotidian (acela reprezentat în tablourile lui Breugel) şi ne aminteşte de necunoscutul ce vine “cu pas de fur” în noaptea indiferenţei şi a ignoranţei noastre. Pomana dată cerşetorului nu e doar o “faptă creştină”, ci, în egală măsură, momentul în care recompunem, înfruntîndu-i hidoşenia, din chipul descompus al celuilalt imaginea nevăzută spre care deschide în aceeaşi măsură icoana. Nu e de mirare de ce, propunîndu-şi reformarea credinţei, Sfîntul Francisc din Assisi le va cere fraţilor săi desculţi să se identifice cu umbra umilă şi respingătoare a cerşetorilor. Căci, nu?, “cei din urmă vor fi cei dintîi…” Mai avem în lumea medievală încă un model al marginalului (despre care rămîn de referinţă lucrările istoricului polonez Bronislav Geremek): vagabondul. În vreme ce cerşetorul “stă la locul lui”, aşteptîndu-şi pomana, vagabondul e hotărît să-şi ia partea ce crede a i se cuveni din bunăstarea comună. Şi nu oricum, ci cu forţa, şi multiplicîndu-şi, prin asociere cu alţii de teapa lui, forţa. Cerşetorul e infirm, vagabondul e puternic, cerşetorul cere, vagabonul ia, cerşetorul e integrat în comunitate, vagabonul e sancţionat de aceasta căci el, cel “fără căpătîi”, nu respectă regula comună ci, dimpotrivă atentează programatic la ea. E un anomic, un om “fără Dumnezeu”, situat în proximitatea anomicului prin excelenţă, a celui care prin practicile lui tinde să dizolve ordinea socială (şi despre care avem remarcabilul studiu al lui Norman Cohn): ereticul. Vagabondul nu respectă legea lumii, ci, în mod organizat, caută să o submineze; de aceea e identificat cu mediul din afara lumii umane (pădurea) şi, asemeni jivinelor pădurii, e hăituit şi omorît fără nici o remuşcare. Dimpotrivă, moartea lui exemplară şi spectaculoasă se constituie într-o (re-)confirmare a stabilităţii structurii sociale şi a lumii în ansamblul său. Sîntem încă departe de imaginea romantică – căci fabricată în timpul Romantismului (şi stabilizată în timpul resurecţiilor sale de fine de secol XIX) – a lui Robin Hood ori a lui Fra Diavolo (sau a haiducilor noştri), proscrişi de o lume ce trăieşte în “mistică şi obscurantism”, generoşi sau tenebroşi, subtili şi princiari – într-un cuvînt întrupînd revolta marginalilor împotriva unui establishment inerţial şi corupt. Livresc, simpatizăm cu acest tip de marginal (cu atît mai mult cu cît ne actualizează vitalitatea unui underground pe care nici o formă de “civilizaţie” nu-l poate reprima), însă atunci cînd apare în orizontul lumii noastre, dotat – le temps oblige – cu o centură de explozivi, ne comportăm la fel ca strămoşii noştri din îndepărtatul Ev Mediu.

Dar între banditul lumii medievale şi reprezentarea lui fin de siècle întreaga lume s-a schimbat. Mai întîi, marea, cu Columb, n-a mai reprezentat ultima frontieră, ci un pod între lumi, apoi, cu luneta lui Galilei, cerurile s-au deschis pentru a lumina un univers tot mai puţin simbolic şi tot mai mult inteligibil conform unor logici formale menite a unifica (sub specia tot mai largă a genericului) o diversitate care debordează cadrele cunoaşterii tradiţionale. “Străinul” radical al Lumii Noi (asupra căruia s-a oprit Tzvedan Todorov) e recunoscut – în urma Disputei de la Valladolid – ca fiind, şi el, aproapele nostru. Adversarul (uneori redutabil) al primilor conchistadori sfîrşeşte repede în resemnatul “bon sauvage” pe care nu-l distinge de lumea civilizată decît sărăcia (pe care, însă, nu o practică voluntar) şi pitorescul (ca efect al distanţei care atenuează asperităţile unei triste evidenţe). Descartes afirmase universala distribuţie a raţiunii; iluminiştii vor deduce din ea egalitatea umană – o egalitate “în potenţă”, pe care educaţia universală e menită s-o actualizeze. Educaţia e cea care, tenace, pas cu pas – conform regulilor “distincte şi clare” ale raţiunii – îl transformă pe “sălbatic” în om şi cetăţean. Iar “sălbaticul” nu e doar locuitorul îndepărtatelor insule cu papagali şi cocotieri ci şi, în imediata noastră proximitate, ţăranul (refractarul paganus) şi copilul (produs al naturii care trebuie adus la cultură). Ideologia iluministă îşi va atinge, într-un sens, apogeul în epoca victoriană (pentru care Dickens rămîne cel mai bun ghid), care va înţelege în mod manifest ajutorul acordat marginalilor ca fiind o pedagogie socială avînd ca scop umanizarea unor făpturi aflate la limita umanului. Dar cum e cu putinţă acest lucru? Practicînd o selecţie atentă a “caracterelor” care alcătuiesc caracterul persoanei şi cultivîndu-le cu grijă pe cele care sînt valoroase, morale şi sociale. Atît iluminismul, cît şi (în special) victorianismul moştenesc faimoasa “etică protestantă” care, dincolo de felul în care înţelege îmbogăţirea, vede în om un furnicar al viciilor ce trebuie reprimate printr-o riguroasă asceză şi din care latura bună a omului nu poate scăpa decît prin Graţia divină (în cheie religioasă), sau prin iluminarea raţională (în cheie laică). Iar viciul prin excelenţă – păcatul exemplar al teologiei – rămîne plăcerea de moment, care nu stă să judece asupra consecinţelor şi care are drept efect înmulţirea mizerabililor lumii acesteia – spune pastorul Thomas Malthus la finele secolului XVIII. Păcatul cărnii este opusul exerciţiului cristalin al raţiunii, e revolta – nicicînd îndeajuns reprimată – a sălbaticului împotriva civilizaţiei şi e semnul viciului pe care carnea deopotrivă îl ascunde şi-l face vizibil după cum ne explică Cezare Lombroso şi frenologii secolului XIX. De aceea, în epoca de început a modernităţii – care e deopotrivă aceea a Revoluţiei Industriale şi a armatelor naţionale – numele adevărat al educaţiei este disciplină. Lumpenul proletar pe care îl atrage (şi produce) urbanizarea industrială trebuie disciplinat în toate sensurile cuvîntului: deparazitat, spălat şi îmbrăcat decent deopotrivă pe dinafară şi pe dinlăuntru. Dar cine e acest lumpen? Sînt oamenii comunităţilor tradiţionale pe care modernitatea le-a dislocat (făcîndu-le să-şi piardă coerenţa structurală) şi care s-au aglutinat la periferia (în faux bourg-urile) marilor metropole industriale. Pierzînd reperele tradiţiei şi nemairămînînd decît cu o babilonie de “tradiţii” disparate, oamenii aceştia (care nu mai sînt rurali, dar încă nu sînt urbani), trebuie aduşi la un numitor comun – cel al normei sociale care, la rîndul său, e expresia legii raţionale. Şi acest lucru trebuie făcut din mers. Departe de-a constitui un dezavantaj, acest ultim aspect e marea şansă a secolului XIX: societatea (industrială) se înfăţişează ca un mecanism care funcţionează impecabil (deoarecece e bine reglat) şi fără oprire, ad majorem gloria rationem. Şi, evident, pentru prosperitate. Dar pentru prosperitatea tuturor aşa cum o pretinde ideologia (indiscutabil generoasă) a timpului sau pentru prosperitatea cîtorva, cum nu vor întîrzia să remarce (şi să clameze) heralzii stîngii? Ne amintim de teza lui Max Weber potrivit căreia, pentru protestant, bogăţia devine însemnul vizibil al virtuţii şi răsplata credinţei. În acest sens le nouveau riche (care e în centrul unei întregi literaturi – să ne amintim doar de Balzac), etalîndu-şi averile, nu face doar dovada bogăţiei lui, ci, în acelaşi timp, a respectabilităţii sale sociale. E bogat pentru că e merituos – iar bogăţia e răsplata meritelor sale. În fond, în plină epocă victoriană, nici Darwin nu va spune altceva: în “jungla socială”, îmbogăţirea e marca aptitudinilor de supravieţuire şi de dezvoltare a celui care o deţine. Naturalul şi socialul se întîlnesc în acest darwinism social care vrea ca bogăţia şi respectabilitatea să se identifice. La antipozi, sărăcia e semnul unui viciu, e ea însăşi un viciu, iar looser-ul e (să ne amintim de literatura naturalistă) un om căzut din umanitatea lui. Într-o lume în care statutul personal şi cel social sînt date de reuşita economică, săracul e o non-persoană sau doar parţial o persoană. Marx o va spune tranşant: săracul (proletarul) e cel ce nu dispune decît de propriile lui braţe; pe acestea şi le închiriază pe o sumă de nimic (salariul), care, pentru el, face deosebirea dintre ce se poate şi ce nu se poate. Proletarul e cel pune în mişcare economia, în vreme ce the leisure class cîştigă (enorm), fără să muncească. Oare? Ceea ce Marx ignoră (şi o vor ignora toate marxismele) e faptul că productiv nu e doar cel munceşte, ci şi cel ce cumpără. “Industria” cumpărăturilor e, în fond, cea care comandă industriei productive. Însă nu aici e problema: boom-ul industrial al celei de-a doua jumătaţi a secolului XIX ne aduce o dublă definire a marginalului, care – în bună măsură – rămîne stabilă pînă în zilele noastre. Mai întîi, dinspre dreapta, care pune accentul pe eficienţă şi productivitate, marginalul e cel care nu e productiv sau e lipsit de eficienţă (în acestă situaţie se află nu doar muncitorii ne-calificaţi, ci şi femeile, copiii, bătrînii, alogenii neintegraţi, handicapaţii de tot felul, artiştii boemi, etc). Să nu uităm că dreapta e individualistă: maxima ei e aceea că fiecare “trebuie să”-şi cîştige existenţa. Ori toţi cei citaţi mai sus nu-şi cîştigă (decît cel mult în parte) propria existenţă. Ce facem cu ei? Aplicăm o politică de morcov şi băţ: mai întîi îi şcolarizăm (adică îi deschidem unei calificări) gratuit, pe seama statului, apoi îi supunem unei presiuni din ce în ce mai mari a pieţei. Astfel, au şansa de-a se integra mecanismului productiv şi de-a deveni persoane şi cetăţeni cu drepturi depline. De cealaltă parte avem stînga, pentru care marginalul e cel umilit şi obidit de un sistem opac, care îşi aserveşte toate structurile societăţii; marginalul e cel pe care lumea industrială l-a dezmoştenit de tradiţia lui neoferindu-i în schimb decît o corvoadă de animal şi o viaţă de mizerie (Marx va numi acest proces al abrutizării prin muncă alienare). Pentru ca omul să fie om, societatea trebuie să-i garanteze un minimum de subzistenţă, apoi de decenţă – în obţinerea căruia se angajează întregul potenţial al luptei sindicale. În plus, e vorba de cere un drept la umanitate şi pentru cei care nu mai sînt productivi. Mecanismul modernităţii nu cunoaşte opriri, cînd o piesă cedează, e înlocuită cu alta. Stînga e cea care va afirma răspicat că omul nu e o piesă de care să te dispensezi aruncînd-o nonşalant. Evident, există şi o franjă a proletariatului care-şi va face din sărăcie bogăţia şi care va considera, oarecum ca şi briganzii din trecut (pe care de altminteri îi va exalta), că o razie la scara istoriei ar pune capăt nedreptăţii. Ce e important aici? Un lucru esenţial: faptul că odată cu trimful industrializării şi al muncii salariale criteriul marginalităţii tinde să fie unul singur: venitul, cîştigul, banii. Scara socială e scara veniturilor şi cei aflaţi în partea de jos a acesteia – indiferent de nuanţele care-i deosebesc – sînt perdanţii acestei lumi. Orice s-ar spune, acest crietriu satisface două cerinţe esenţiale ale noii ştiinţe în ascensiune, sociologia: e universal şi e sigur. Scara veniturilor dă un grafic al societăţii în termeni de cifre şi raporturi. Iar acesta e un lucru de care trebuie ţinut cont dat fiind că, o dată cu masificarea proprie lumii moderne, “aproapele meu”, în egală măsură, se apropie (pînă la a deveni dacă nu ameninţător, atunci măcar stînjenitor), şi se-ndepărtează (pînă la a-mi deveni toatal indiferent). Ceea ce înseamnă că pe de o parte percepţia celuilalt devine difuză, pe de alta creşterea demografică şi urbanizarea favorizează nu doar dezvoltarea marilor metropole ci şi, deopotrivă, gettoizarea care va constitui, în veacul al XX-lea, bazinul altor forme de marginalitate.

Toate lucrurile de care am vorbit anterior se petrec oarecum în virtutea unei logici socio-economice care e ghidată de propria ei dinamică şi care pare, un moment, să ignore un actor decisiv al problemei marginalităţii: Statul, în speţă Statul naţional modern. Menirea acestuia e aceea veghea şi de-a garanta asupra faptului că întreg corpul social e unic şi indivizibil – ceea ce, în concret, se traduce prin faptul că toţi cetăţenii unui stat sînt supuşi aceluiaşi sistem de impozitare, taxare şi… protecţie socială. Acest ultim element apare deja la începutul secolului XX (Simmel va defini săracul ca fiind cel asistat de comunitate – fără a preciza natura acesteia). Evident, în joc sînt mai mulţi factori: prosperitatea din a doua jumătate a secolului XIX face cu putinţă redistribuirea beneficiilor, solidaritatea sindicală şi cea a tranşeelor Primului Război Mondial deschid o altă perspectivă asupra demnităţii umane, dezrădăcinaţii lumii rurale devin sedentari ai marilor oraşe, etc. Dar mai e, la mijloc, şi raţiunea de Stat: potenţialul destructiv al marginalilor concentraţi şi organizaţi era bine cunoscut cu mult timp înainte ca Marx să decreteze că, într-o viitoare revoluţie, proletarii nu au de pierdut decît lanţurile. De aceea Statul va tinde mereu să structureze marginalitatea de la centru. Cum? Internînd marginalii şi, astfel creînd enclave controlate. Apogeul acestora îl vor reprezenta lagărele de concentrare, în care cei desemnaţi de ideologia dominantă drept marginali erau reduşi, în fapt, la condiţia de sclavi ai lumii moderne. Dincolo de caracterul lor revoltător, lagărele au fost – după analiza Annei Applebaum – un eşec economic; eşecul tentativei brutale de-a reduce marginalitatea la pura productivitate. O altă formă de “integrare” a marginalilor o reprezintă caruselul modelor: cu o periodicitate din ce în mai strînsă, underground-ul e adus la lumină, e pus în valoare, establishmentul adoptă moda rebelilor şi, astfel, îi converteşte pe aceştia la “valorile” stabile ale societăţii. Vectorul medierii e, evident, banul (însă nici mass-media nu trebuie ignorată). În fine, instituţionalizarea ajutorului care, pe de o parte, masifică asistatul relegîndu-l în domeniul unei “industrii” sociale, pe de alta, reducînd contactul personal cu cei aflaţi în nevoie, favorizează declinul filantropiei şi tratarea “în bloc” a marginalilor în funcţie de diverse criterii născute din feed-backul sondajelor, testelor şi programelor sociale. În lumea contemporană conturul marginalului devine incert: pe de o parte e invizibil (“integrat” fiind de programele şi instituţiile sociale), pe de alta e hiper expus de mass-media avidă de pitorescul şi telegenicul dramei lui. Atîta doar că marginalul mediatic, în ciuda faptului că are un chip, rămîne generic şi periferic preocupărilor noastre – cel mai adesea, singura lui consistenţă e aceea a unei poveşti, neîndoielnic dramatică, dar totuşi poveste. Suferinţa lui, exhibată de presă, are funcţia de-a ne aminti – după o zi obositoare de muncă – că nu sîntem automate, că avem inimă, că încă putem lăcrima, tot aşa cum, în spaţiile de reclamă dintre drame, putem dori, din tot sufletul, produsele ce ni se oferă. Şi apoi prezenţa marginalului e tonică: el ne confirmă propria centralitate, sau cel puţin faptul că ne aflăm pe orbita acesteia.

Cine sînt marginalii lumii moderne? În bună măsură – poate accentuată de valurile de boat-people ai lumii a treia care caută paradisul terestru în ţările dezvoltate – e, la fel ca-n atichitate, străinul. Noul veac şi mileniu au început sub semnul potenţialului anomic al acestuia. Străin sau nu, marginalul e lecturat în cheie economică: e sărac, la limita potenţialului de subzistenţă. Şi nu e productiv. Poate fi ajutat să devină, fie lucrînd el însuşi, fie integrîndu-se unei “industrii” a asistenţei sociale care crează locuri de muncă, productivitate şi eficienţă. Securitatea socială clasică, aceea pentru care luptau socialiştii secolului XIX şi pe care o expune Planul Beveridge a devenit de mult un bun comun. Era şi fatal: într-o lume în care totul se calculează, definirea marginalităţii în termeni de venit şi compensarea ei în aceeaşi termeni e pur şi simplu o “necesitate istorică”. Securitatea socială e, în fond, securitatea muncitorului care, ştiindu-se asigurat (în ceea ce priveşte sănătatea, bătrîneţea, şcolarizarea copiilor, etc.) se poate dedica cu totul activităţii lui productive. Beneficiul pe care îl aduce un muncitor îngrijit faţă de unul abandonat sorţii lui e net superior, drept care la baza asistenţei sociale nu se află (oricît de sensibilizaţi am fi de dramele umane) filantropia, ci un interes social. Mai sînt, evident, irecuperabilii: cei care, dintr-un motiv sau altul, nu mai pot fi integraţi ciclului productiv. Ei trebuie nu doar îngrijiţi, ci şi păziţi, pentru a tulbura buna dispoziţie şi veşnica tinereţe a lumii productive.

Cine sînt marginalii lumii moderne? Cei pe care lumea modernă i-a instituţionalizat – cei care rezistă, cel mai adesea prin carnea lor (asemeni copiilor, bătrînilor fără vîrstă, bolnavilor incurabil ori persoanelor cu handicap) instituţiilor modernităţii. Acelor instituţii cărora noi nu le (mai) rezistăm, pentru că ne identificăm cu ele. Însă, nu trebuie să uităm acest fapt, mai devreme sau mai tîrziu, în această lume în care totul e organizat, ne va veni nouă înşine rîndul de-a fi asistaţi şi instituţionalizaţi. Iar atunci, mai mult ca sigur, raţiunile economice, sociale şi de stat nu ne vor spune nimic şi vom căuta insistent în jurul nostru un singur lucru: chipul aproapelui nostru în a cărui iubire ne vom întregi viaţa.

(Mihai Maci – contributors.ro)

mai mult
PromovateSocial

Cardul european de asigurări sociale de sănătate: călătoriți în siguranță

cardEU32

Nu putem alege când și unde ne îmbolnăvim. De aceea, evitați surprizele luând cu dumneavoastră în vacanță cardul european de asigurări sociale de sănătate. Este valabil peste tot în UE.

Ați cumpărat bilete, ați rezervat camere la un hotel drăguț la malul mării, vecinul a acceptat să aibă grijă de pisica dumneavoastră… totul este gata pentru vacanța de mult așteptată. Dar nu ați uitat ceva? Cereți cardul european de asigurări sociale de sănătate. Pentru orice eventualitate.

Ce este cardul european de asigurări sociale de sănătate?

Este un card gratuit cu ajutorul căruia, la nevoie, puteți beneficia de serviciile acordate de unități medicale de stat în timpul unei șederi temporare în oricare dintre cele 28 de state membre ale UE, precum și în Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția, în aceleași condiții și la aceleași tarife ca asigurații din țara respectivă (în unele țări, serviciile sunt gratuite).

Cardurile sunt eliberate de organismul de asigurări de sănătate de care aparțineți.

Cardul european de asigurări sociale de sănătate acoperă îngrijirile medicale pentru problemele care apar în timpul sejurului în alt stat. Nu vă acoperă costurile în situația în care scopul expres al călătoriei dumneavoastră este de a obține tratament medical și nu este o alternativă la asigurarea de călătorie. Acesta nu acoperă costurile serviciilor medicale private sau costuri precum prețul călătoriei cu avionul înapoi în țara de origine ori contravaloarea bunurilor pierdute sau furate.

(europarl.europa.eu)

mai mult
Social

„Căldură pentru inimi curate” | 1500 de copii vor primi daruri din partea Episcopiei Hușilor

Episcopul-Ignatie

La catedrala episcopală din Huși sunt așteptați, miercuri, 1500 de copii care provin din familii cu posibilități materiale reduse. Asociația „Filantropia Ortodoxă” a centrului eparhial va organiza un eveniment de amploare dedicat lor.

„Căldură pentru inimi curate” este genericul sub care se va desfășura cea de-a doua ediție a proiectului Episcopiei Hușilor intitulat „Dar de Crăciun”.

Afișul evenimentului. Foto credit: Episcopia Hușilor

Copiii vor avea parte de mai multe surprize, vor primi haine și încălțăminte noi pentru iarnă, precum și multe alte daruri, vor cânta colinde și cântece patriotice specifice acestei perioade, informează site-ul eparhial.

Manifestarea va începe la ora 15:00.

(basilica.ro)

mai mult
Social

Flashmob: Un mod inedit de a transmite bucuria colindelor într-un mall din Râmnicu Vâlcea

flashmob

Un videoclip cu un grup de colindători într-un mall din Râmnicu Vâlcea a devenit viral pe Facebook după ce în doar câteva ore de la postare a fost vizionat de peste 370.000 de internauți.

08.12.2019 … O altfel de promenadă muzicală prin Mall … În căutarea sufletelor ,,confiscate" de febra cumpărăturilor …

Publicată de Dumitru Codruț Scurtu pe Duminică, 8 decembrie 2019

În imagini se poate vedea cum un preot însoțit de numeroși tineri interpretează vocal și instrumental colinde tradiționale românești.

Protagonistul clipului viral este Pr. Dumitru Scurtu, slujitor la Paraclisul Arhiepiscopal „Buna Vestire” din Râmnicu Vâlcea.

„Experiența de la catedră cât și experiența tuturor activităților cu tinerii m-au făcut să cred că trebuie să facem un pas mai mare către societate și să ne asumăm aparițiile în spațiile publice cu toate implicările lor”, a declarat preotul dirijor pentru Agenția de știri Basilica.

Împreună cu elevii săi obișnuiește să meargă an de an la bătrânii și copiii din cămine pentru a le „bucura sufletele”.

„Asa au luat naștere și acțiunile de tip flashmob pe care le-am demarat încă de acum patru ani în mai multe centre comerciale, piețe, pasaje și alte locații. Anul acesta am ales să concertăm Ad – Hoc în noul Mall de la Râmnicu Vâlcea”.

„Prezența fizică și sonoră a preotului în societate, chiar și într-un Mall emană doar dorința de a alina și sufletele confiscate în această perioadă de marea febră a cumpărăturilor”, a declarat preotul cu acest prilej.

Pr. Dumitru Scurtu este profesor de Muzică și dirijor al corului seminarial din Vâlcea, al coralei de copii „Brevis” a Arhiepiscopiei Râmnicului și al Formației Vocal-Instrumentale de Muzică Veche a Arhiepiscopiei Râmnicului.

(basilica.ro)

mai mult
Social

Recrutare facilitatori și supraveghetori de tabără

tabara

1. Informații generale.

Tinerii reprezintă un segment de populație ce caută răspunsuri la problemele specifice vârstei, mai mult decât reprezentanții oricărei alte categorii de vârste. Concomitent, societatea contemporană – a cărei paradigmă este într-o continuă schimbare – face ca nevoile tinerilor să fie din ce în ce mai variate. Din aceste motive, Arhiepiscopia Bucureștilor dorește, prin organizarea mai multor serii de tabere tematice pentru copii, tinerii și familii, să ofere alternative sănătoase la diferitele modele decadente propuse de societatea contemporană, în care pericolul dependențelor, al falselor valori, al materialismului exacerbat etc. deturnează scara axiologică a modelelor autentice. Astfel, Biserica își menține în mod constant, onest și eficient rolul de partener al tinerilor pe drumul devenirii lor.

Pentru reușita acestor programe de tabere, realizate cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, una dintre cele mai importante componente o reprezintă personalul format în vederea coordonării fiecărei serii de tabără în parte. Din acest motiv, Sectorul Învățământ și activități cu tineretul demarează o campanie de recrutare în vederea formării persoanelor interesate să participe în calitate de facilitatori/supraveghetori la implementarea programelor de tabere tematice pentru anul 2020.

2. Ești persoana potrivită?

Dată fiind importanța rolului pe care viitori facilitatori/supraveghetori o au pentru reușita acestui proiect, ne dorim ca persoanele doritoare să ni se alăture să îndeplinească următoarele criterii:

  • să fie tineri cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani;
  • să fie implicați activ în viața Bisericii și să dețină experiență minimă în lucrul cu tinerii sau cel puțin în desfășurarea diferitelor proiecte în ONG-urile de tineret;
  • să dețină anumite abilități specifice necesare în lucrul cu tinerii
  • să fie joviali și să nu le lipsească entuziasmul;
  • să fie prietenoși, comunicativi și să dea dovadă de deschidere;
  • să dea dovadă de echilibru duhovnicesc și capacitate de adaptare a discursului la nivelul și specificul fiecărei categorii de vârstă;
  • să fie persoane cu viziune;
  • să poată identifica persoane care în timp pot deveni lideri în comunitățile locale, viitori supraveghetori și/sau facilitatori în cadrul viitoarelor programe de tineret ale Arhiepiscopiei Bucureștilor și să capaciteze aceste persoane, prin mijloacele instituționale pe care le are la dispoziție;
  • să dețină abilități de comunicare eficientă, pentru a se asigura că mesajul transmis de ei sau către ei este bine înțeles; totodată ei trebuie să fie capabili să primească și să dea feedback într-o manieră pozitivă și constructivă.

3. Documentele solicitate la dosarul de candidatură

Pentru profesorii de Religie

  1. Copie C.I.
  2. Scrisoare de intenție;
  3. C.V. – în format Europass;
  4. Adeverință de la medicul de familie, care să ateste că sunteți clinic sănătoși;
  5. Fișă de înscriere (va fi disponibilă pentru download, începând cu data de 15 ianuarie).

*** Menționăm că pentru această categorii căreia ne adresăm în vederea recrutării facilitatorilor și a supraveghetorilor nu vom solicita documente doveditoare ale filiației duhovnicești și ale activității în Biserica, deoarece vom lua în calcul Înalta Binecuvântarea în vederea predării disciplinei Religie ca fiind dovada îndeplinirii condițiilor impuse de specificul instituțional.

Pentru membrii Asociațiilor de tineret

  1. Copie C.I.
  2. Scrisoare de intenție;
  3. C.V. – Format Europass;
  4. Adeverință de la medicul de familie, care să ateste că sunteți clinic sănătoși;
  5. Fișă de înscriere (va fi disponibilă pentru download, începând cu data de 15 ianuarie).
  6. Adeverință din partea președintelui Asociației din care să reiasă implicarea în proiecte;
  7. Recomandare de la preotul duhovnic.

Pentru diaconii implicați în activități de tineret și tineri desemnați de parohii

  1. Copie C.I.;
  2. Scrisoare de intenție;
  3. C.V. – Format Europass;
  4. Adeverință de la medicul de familie, care să ateste că sunteți clinic sănătoși
  5. Fișă de înscriere (va fi disponibilă pentru download, începând cu data de 15 ianuarie).
  6. Adeverință din partea Pr. Paroh din care să reiasă implicarea în proiecte.

4. Calendarul Concursului

Când? Ce? Alte informații utile
16 dec. 2019 – 15 ian. 2020 Mediatizarea concursului de candidatură în vederea selecționării animatorilor (cu rol de facilitator și supraveghetor) Pentru informații suplimentare nu ezita să ne contactezi! Persoana de contact: Dl. Marius-Ștefan Ciulu, E-Mail:invatamant@arhiepiscopiabucurestilor.ro, Tel: 0737 288 889
15 – 31 ianuarie 2020 Primirea și centralizarea dosarelor de candidatură Dosarele vor fi centralizare de Sectorul Învățământ și activități cu tineretul al Arhiepiscopiei Bucureștilor, fie direct la sediul din Intrarea Miron Cristea, nr.9, Sect. 4 București, fie online, la adresa de E-mail: invatamant@arhiepiscopiabucurestilor.ro
03 – 17  februarie 2020 Interviurile de selecționare. Pe fișa de înscriere veți fi rugați să alegeți 1 din cele 2 date ce vor fi propuse pentru realizarea interviurilor. La depunerea dosarelor de candidatură veți primi mai multe informații legate de desfășurarea interviurilor.
martie 2020 Sesiune de formare După finalizarea interviurilor se va organiza o sesiune de formare în vederea pregătirii celor selecționați pentru rolurile de facilitator/supraveghetor. Mai multe detalii referitoare la această sesiune de formare vor fi furnizate la sesiunea de interviuri.

(arhiepiscopiabucurestilor.ro)

mai mult
Social

Gestul emoționant al unor elevi din Bubuieci pentru o familie cu 6 copii

Decor

Au confecționat decorațiuni de Crăciun pentru a ajuta o familie cu șase copii din localitate. Elevii de la școala din Bubuieci au participat la un master-class unde au invățat să facă lumânări, dar și brăduți deosebiți.

Lucrările urmează să fie vândute la un târg, transmite Știri.md cu referire la Protv.md.

Aromele de brad și ceară naturală au adus atmosfera de sărbătoare la master-class. Înarmați cu crenguțe și accesorii de Crăciun, elevii, ajutați de profesori, au confecționat coronițe…

Imaginația elevilor a fost pusă și mai mult la încercare când aceștia au avut de realizat un altfel de brad.

Și ce fel de sărbători fără o lumânare în casă, pusă printre decorațiuni? Elevii școlii profesionale au primit lecții chiar de la colega lor din anul doi.

După ce a făcut studii farmaceutice, Olga Zaițev și-a dat seama că vrea să facă lumânări.

“Având câțiva stupi acasă, extrăgeam o cantitate de ceară și mă gândeam ce să fac cu ea. De aici mi-a venit în gând să facem niște lumânări”.

Astfel, după ce a făcut câteva lumânări pentru cei din familie, pasiunea s-a transformat într-o afacere.

Colegii Olgăi au făcut notițe și au furat meseria.

Decorațiunile realizate astăzi vor fi prezentate în cadrul unui târg caritabil.

Zinaida Sajin, directoarea școlii profesionale din Bubuieci: “La decizia consiliului de elevi este lansat un târg de caritate. Banii vor fi donați unei familii din Bubuieci, cu șase copii, care are un copil bolnav de leucemie”.

La eveniment au participat peste 70 de elevi ai școlii profesionale din Bubuieci.

Proiectul a fost organizat de USAID. Tot ei sunt cei care au oferit un grant de peste un milion de lei, bani cu care s-a cumpărat echipament pentru laboratorul apicol din instituție.

(stiri.md)

mai mult
Social

Slujbă specială la biserica din curtea Spitalului „Sfântul Spiridon”

BisericaSfSpiridon

Astazi, 12 decembrie, de ziua Sfantului Spiridon, este si ziua Spitalului din Iasi care ii poarta numele, infiintat in 1757. Se va tine la Biserica din mijlocul Spitalului o slujba traditionala de pomenire a ctitorilor asezamantului de cult si a celui de sanatate.

„Traditionala este si impartirea pachetelelor pentru persoane nevoiase care a inceput aseara dupa ce a avut loc slujba de vecernie la care a participat un sobor de preoti si conducerea spitalului si cu totii ne-am rugat pentru pacienti dar si pentru slujitorii spitalului”, a declarat Diana Cimpoiesu, coordonator UPU/SMURD.

(ziaruldeiasi.ro)

mai mult
Social

Maica Ecaterina, fostă gimnastă și economistă, are de 8 ani în grija sa 126 de copii

MaicaEcaterina

Maica Ecaterina de la Așezământul „Sf. Ier. Leontie de la Rădăuți” a renunțat la cariera pentru care s-a pregătit și a intrat în monahism. A luat diploma de asistentă medicală și apoi pe cea de psiholog și de opt ani se îngrijește zilnic de cei 126 de copii de toate vârstele ai așezământului.

Pro TV a difuzat un reportaj cu o zi din munca Maicii Ecaterina și a copiilor care o consideră ca o mamă.

„Maica e că o mamă pentru noi. E o ființă care a salvat o grămadă de vieți. Ne face să devenim ceva în viață. Ea vrea să ne arate că lucrurile care sunt grele pot fi ușoare doar dacă credem noi că sunt ușoare. Ea ne-a pus două țeluri. Să înveți și să fii cuminte”, spun Maria și Vasilica despre monahie.

În timp ce copiii își desfășoară activitatea zilnică, Maica Ecaterina îi supraveghează non stop și se asigură de modelarea caracterelor în pregătirea pentru viața de familie.

„Ei trebuiesc pregătiți pentru familie mai departe pentru că ei n-au avut modele, n-au avut părinți. Și am avut copii care în momentul în care le spuneam despre familie sora, dar nu înțeleg conceptul de familie. Nu au model. Și e foarte greu. Încerc să modelez o persoană care la un moment dat va trebui să se transforme în acel tată sau mama pe mai departe pentru copiii lor”, mărturisește maica.

Pe lângă grija pentru suflet, în așezământ copiii au parte de tot felul de pregătiri și meditații, iar locul arată ca un centru în care se face performanță. Dovadă stau vitrinele înțesate cu diplome și medalii. Peste tot sunt săli în care se țin cursuri. Iar maica e peste tot, atentă la orice detaliu.

„Atunci când te implici în viața unui copil și afli ceva te doare atât de tare încât simți că te sfâșie. Dar când ai o sută și…nu poți să te lași sfâșiat de unul. Că trebuie să te lași și la ceilalți care au nevoie. Și el trebuie să te simtă că dacă nu empatizezi la maxim cu el nu obții de la el”, afirmă Maica Ecaterina.

Până acum din așezământ au plecat 30 de copii, toți cu diplome și meserii învățate, 10 sunt la facultate, iar 7 s-au căsătorit, au familii.

Așezământul Sf. Ier. Leontie de la Rădăuți

Înfiinţat în toamna anului 2011, Aşezământul din municipiul Rădăuți, județul Suceava găzduieşte în prezent 126 de copii şi tineri.

A fost construit la iniţiativa Arhim. Iustin Dragomir, stareţul Mănăstirii Bogdana din Rădăuţi, şi este destinat orfanilor şi copiilor din familii cu posibilități financiare limitate.

Aşezământul a fost sfinţit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în data de 6 noiembrie 2015.

(basilica.ro)

mai mult
România MareSocial

Circa 44 de mii de bugetari din Moldova vor ridica salarii mai mari în 2020

bani

Circa 44 de mii de angajaţi din sectorul bugetar vor beneficia în anul 2020 de majorări salariale cuprinse între 8% şi 63%. Proiectul de lege pentru modificarea Legii privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar a fost votat în primă lectură de Parlament, transmite IPN.

„Proiectul implică costuri financiare estimate la 372 de milioane de lei în calcul anual, iar cheltuielile respective sunt prevăzute în proiectul bugetului de stat pe anul 2020 şi pe termen mediu pentru anii 2021-2022”, a precizat Serghei Puşcuţa, ministru al Finanţelor. Principalele modificări se referă la unificarea claselor de salarizare pentru profesori, învăţători, educatori. Cei 17,5 mii de angajaţi vor beneficia de o majorare de salariu cuprinsă între 750 şi 980 de lei. De asemenea, va fi majorată clasa de salarizare pentru directori, directori-adjuncţi din instituţiile de educaţie timpurie, învăţământ preşcolar, gimnazial, liceal, profesional-tehnic. Cei patru mii de angajaţi vor beneficia de o majorare a salariilor cuprinsă între 820 şi 2 660 de lei. Clasele de salarizare vor fi majorate şi pentru alte funcţii din domeniul învăţământului şi asistenţei sociale, precum: bucătari, dădace, asistenţi sociali. 13,9 mii de unităţi de personal vor beneficia de o majorare a salariilor cu 350-530 de lei. Şi primarii, viceprimarii de oraş, sat, comună cu populaţia de la până la 20 de mii de locuitori vor beneficia de majorarea clasei de salarizare. Aproape o mie de angajaţi vor beneficia de o majorare a salariilor cuprinsă între 1320 şi 1920 de lei. Totodată, vor fi echivalate clasele de salarizare ale angajaţilor din sistemul penitenciar cu funcţii similare celor din domeniul ordinii publice şi securitate a statului. Aproape 1,5 mii de unităţi de personal vor beneficia de o creştere a salariilor cu o valoare cuprinsă între o mie şi două mii lei. De asemenea, proiectul prevede majorarea sporului pentru deţinătorii de titluri onorifice, precum şi introducerea premiului anual în mărime de 50% din salariul de bază, modul de acordare a căruia va fi stabilit de Guvern.

(Iurii Botnarenco – adevarul.ro)

mai mult
1 2 3 20
Page 1 of 20