Social

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 30 iulie 2025) 

„Rectorul Universității Aiud”

„Poate că avea dreptate să fie veșnic supărat și nervos, întrucât era tțnăr și proaspăt căsătorit. Caranica vorbea permnent de soția lui, o visa și o striga noaptea în somn.”

După vreo șase luni de trai stingher în celulă, administrația închisorii „și-a adus aminte de mine sau poate că asta era planificarea”, căci Ilie se vedea scos într-o zi din „cuibul” său, cu bocceluță cu tot, și dus într-o altă celulă, unde se aflau amicul lui, Liviu Brânzaș, și un alt deținut,  numai pielea și osul de el. Nespusă a fost bucuria întâlnirii cu Liviu, care era de o vârstă cu mine și de care mă lega o prietenie sinceră”, mărturisește Nelu Ilie.

Bădia Mironovici

Deținutul cel slab din celulă era Bădia Mironovici, unul dintre întemeietorii mișcării legionare, un om în vârstă, bolnav, care nu mai putea să stea decât culcat. „Deși bolnav, mintea îi era întreagă, căci vorbea atât de limpede și frumos, de-l puneai la rană. De el se îngrijea Liviu.” Tot ce a putuit face Nelu pentru „bădia” a fost să-i confecționeze o pereche de ciorapi stil Ilie, din aceia cu călcâi german, întrucât nici obiele nu mai avea bietul om.
„A fost o plăcere să stau în celulă cu Liviu și Bîdia Mironovici. Atât cât putea, căci obosea foarte repede, bădia ne povestea lucruri foarte interesante din viața politică a României. Pot să afirm că era foarte informat și o competență în domeniu. Iar cu Liviu, care era un tip volubil și entuziast, puteai discuta orice, deoarece prietenul meu era o adevărată enciclopedie”, apreciază Ilie.

Acorduri pe plan politic

Elev de liceu fiind, Liviu intrase din fragedă tinerețe în închisoare, ca FDG-ist. „Avea o memorie fantastică și a asimilat tot ce <Universitatea Aiud> oferise <drept învățătură>. Repet: era o plăcere să stai în celulăcu Brânzaș. Îl putem considera rectorul <Universității> noastre. Format la școala lui Biriș, unul din șefii mișcării legionare, era foarte principial și intransigent în ceea ce privea doctrina legionară. Avea o frumoasă educație morală deprinsă în FDC și aplicată în închisoare.” Deși din punct de vedere politic cei doi prieteni aveau vederi diferite (Liviu – legionar, Ilie – țărănist), traiul în detenție îi unea, iar suferința îi înfrățea. Ba, chiar ajunseseră la unele acorduri pe plan politic, Nelu recunoscând educația legionară ca fiind „o școală de caractere”, Brânzaș acceptând că democrația este superioară oricărei alte forme de guvernământ. „De multe ori ne gândeam și discutam despre camarazii mei MAI-ști, care erau sortiți să-ți blesteme zilele în aceeași formulă din secție. Nici un eveniment, nici o schimbare, o moarte lentă. Ne era milă de ei, dar de aici, din zarcă, nu-i puteam ajuta cu nimic.”

Învățătorul, preotul și imposibilul Caranica

Aici morișca legionară funcționa. ”Zilnic, se operau schimbări în cellule, se pritoceau oamenii. Uneori era bine, alteori era rău, în funcție de individual sau indivizii cu care ajungeai să stai în celulă.” În general, oamenii erau înțelegători, deși zăceau de ani și ani în închisoare. Erau și unii, mai ales cei proaspăt arestați, care suportau mai rău detenția și uneori le făceau altora viața de celulă mai grea.

Iată un caz. Într-un anumit moment, Ilie a fost scos din celula pe care o împărțea cu Liviu Brânzaș și Bădia Mironovici și dus într-o altă celulă, unde se afla un învățător din Bancea, arestat din 1948, un preot din Moldova, arestat ceva mai târziu, și un aromân din Constanța, Caranica, arestat prin 1958. „Dacă preotul și învățătorul erau niște caractere deosebite, cu care puteai conviețui fără probleme, în schimb, tânărul Caranica, de meserie negustor, era un tip imposibil”, a constatat Ilie.
(urmarea miercuri, 13 august2025)

                                                                                                                   A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025

(urmare din 23 iulie 2025)  

Teoria luminii pe filiera WC

La un moment dat, ieșind la program, și-a dat seama că în celula vecină era cineva. imediat a bătut la perete și i s-a răspuns. Era profesorul Manu, „primul nostru cercetător și specialist în energia atomică, care se afla în închisoare din 1948.” Deși grav bolnav de anemie pernicioasă, și TBC, în perioada reeducării de la Aiud el a refuzat orice colaborare cu cei care patronau reeducarea, motiv pentru care colonelul Crăciun l-a lăsat să moară, fără să-i acorde asistență medicală sau vreun tratament. „S-a stins o valoare națională. Păcat. Mi-a pregătit odată, la cererea mea, teoria luminii, scrisă cu alfabet morse, puncte și linii făcute din noduri, pe o sfoară subțire de doc scoasă din saltea. Acest ghem de ață în care era codificată teoria luminii mi l-a lăsat domnul profesor la WC, în timpul programului., de unde l-am luat, și așa am învățat teoria luminii. Vă imaginați câtă răbdare trebuie să fi avut acest om minuinat până a făcut atâtea nodulețe pe sfoara de doc?”

După ce și-a însușit teoria luminii, Nelu a transmis ghemul de ață mai departe, altora, tot prin filiera WC.

Părintele Ion Iovan de la Vladimirești

Pe partea sa de celular se mai afla și părintele Ion Iovan, de la Mănăstirea Vladimirești, condamnat la muncă silnică pe viață. Părintele era de o verticalitate rar întâlnită. „El ne pregătea anafura pe care o lăsa în locuri de noi știute, tot la WC (precum observați, momentele petrecute la WC erau foarte… productive), când ieșea la program. Astfel, pot să afirm fără tăgadă că trăiam o viață de creștin, cu toate măsurile draconice ce se luau împotriva noastră. Într-o astfel de lume și în pofida condițiilor în care eram obligați să trăim, pot spune că pe plan spiritual și intelectual se trăia la o intensitate rar întâlnită.Părintele trăiește încă. Are în jur de 90 de ani și este preot la Mănăstirea Recea. Se fac pelerinaje la Recea, creștinii dorind să-l asculte pe acest om minunat.”

(continuarea miercuri, 6 august 2025)

                                                                                                       A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 16 iulie 2025)

Ilie face exerciții de vorbire 

„Se aflau patru în celulă. Printre aceștia se număra și căpitanul Duță din Pucheni, arestat în anul 1948. „Știam de la Liviu Brânzaș că Duță își adora soția și-i scria poezii. Dar în cei șapte ani de partizanat aflasem că soția lui Duță se căsătorise, imediat după arestare, cu ofițerul de Securitate care-i arestase bărbatul.”

„Dar izolarea aceasta totală, fără nici un fel de activitate, însemna îndobitocire totală, adică tocmai ceea ce urmăreau să realizeze comuniștii cu noi. Și cum plictiseala este cel mai mare dușman al omului, dintru început mi-am făcut un program riguros pe care-l respectam matematic, cu excepția momentelor când mă deranjau ticăloșii.” 

Cel mai mare dușman al omului

Problema cea mai delicată era să nu-l prindă lucrând, că s-ar fi lăsat sigur cu șapte zile de izolare. „Prudența este mama înțelepciunii”, gândea Ilie. A ales cu grijă momentele pentru a lucra, și anume acelea în care caraliii erau ocupați cu programul: fie dimineața, când se ieșea cu tineta, fie când se servea masa, fie când ceilalți erau scoși la plimbare. Și astfel, alegând unghiul mort din celulă, de unde nu se vedea prin vizetă, în decurs de o săptămână și-a confecționat o pereche d eciorapi de lână pe cinste. Astfel, a mai potolit puțin frigul care îl lua de la picioare. „Dar izolarea aceasta totală, fără nici un fel de activitate, însemna îndobitocire totală, adică tocmai ceea ce urmăreau să realizeze comuniștii cu noi. Și cum plictiseala este cel mai mare dușman al omului, dintru început mi-am făcut un program riguros pe care-l respectam matematic, cu excepția momentelor când mă deranjau ticăloșii.” Rugăciune, lucru și rememorare a tot ce asimilase până atunci în închisoare și în afară. Uneori, vorbea singur cu voce tare, „că trebuia să fac și exerciții de vorbire, că mi se atrofiase simțul vorbirii.” Vecinii săi nu dădeau nici un semn de viață. Poate nu era nimeni în celule sau poate se temeau să bată în perete.

Soția căpitanului Duță

După vreo două luni, i s-a răspuns din celula de la parter și, după ce Ilie le-a spus cine e, i-au spus și ei cine erau. Se aflau patru în celulă. Printre aceștia se număra și căpitanul Duță din Pucheni, arestat în anul 1948. „Știam de la Liviu Brânzaș că Duță își adora soția și-i scria poezii. Dar în cei șapte ani de partizanat aflasem că soția lui Duță se căsătorise, imediat după arestare, cu ofițerul de Securitate care-i arestase bărbatul. La început, am comunicat la perete despre cele petrecute în Pucheni, despre Marinaru și despre valul de arestări.”

După un timp, însă, Duță a vrut să afle de la Nelu Ilie ce știe despre doamna Duță. Ilie a ezitat să-i spună crudul adevăr, deoarece nu bănuia (sau poate că da) ce efect ar putea avea asupra lui Duță, soț care își venera soția. „După mai multe zile, la insistențele lui, i-am spus adevărul. De atunci nu m-a mai întrebat niciodată despre soția lui.”

Taina „tăblițelor de săpun”

După cum v-am relatat, Ilie a fost lăsat, o vreme, în pace. „Probabil intraseră alții în colimator și m-au trecut pe planul doi. Singur fiind, aveam un program riguros, vorbeam zilnic la perete, prin Morse, cu cei de jos, de la care primeam material didactic, mai ales poezii, pe care le scriam pe o tăbliță de săpun”. Cum proceda? Săpunul pe care îl primea îl folosea până rămânea din el o coajă subțire, atât cât să nu se rupă. Aceasta era tăblița. După ce se usca, aplica un strat de DTT „pe care-l avea fiecare într-o trăistuță de pânză, pentru eventuali paraziți. Se tampona plăcuța cu acea trăistuță, iar pe săpun rămânea un strat d epraf de DTT.” Cu ajutorul unui bețigaș ascuțit – confecționat după același proces tehnologic utilizat pentru confecționarea cârligelor de croșetat -, scria pe plăcuță, „pe care încăpea, de regulă, o strofă dintr-o poezie. Dacă erai observat de caraliu pe vizetă, într-o secundă plăcuța era ștearsă și corpul delict dispărea.”
(continuarea miercuri, 30 iulie 2025)

                                                                                                       A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 9 iulie 2025)

„Cine știe să moară nu va fi sclav niciodată” 

„După ce m-am liniștit puțin, mi-am dat seama de faptul că se urmărea izolarea mea completă de camarazii mei. Cine intra în zarcă se afla în Infernul lui Dante, fără nici o speranță.”

„Dezbrăcat la pielea goală, eram controlat peste tot, și în gură, și în fund, lucrușoarele erau pipăite centimetru cu centimetru, iar cusăturile mai tari erau chiar desfăcute cu cuțitul. Această tortură psihică mă epuizase complet.” 

”Doamne al puterilor, miluiește-ne pre noi”

„Totdeauna în momentele grele, toată viața mea, mi-am pus speranța în Dumnezeu. Eram singur, părăsit, izolat de toată lumea…dar nu, nu eram singur, eram cu Iisus, Domnul meu. Și mi-am zis atunci: <Drumul către Înviere trece totdeauna prin Golgota>”, mărturisește Ilie. Și-a făcut apoi o rugăciuneși, la sfârșit, a fredonat cântarea din Săptămâna Patimilor; „Doamne al puterilor fii cu noi, căci pre altul afară de tine ajutor întru necazuri nu avem. Doamne al puterilor, miluiește-ne pre noi”, „cântare pe care o învățasem când eram elev la Seminarul Nifon din București”.
Nelu Ilie a realizat faptul că se urmărea izolarea sa completă de camarazii săi. „Cine intra în zarcă se afla ân Infernul lui Dante, fără nicio speranță. Deci trebuia să-mi iau adio de la confrații mei și să mă integrez în lumea legionară.”
Totuși, după ce și-a limpezit puțin gândurile, Ilie, reflectând la condiția sa, se simțea mândru pentru faptul de a fi făcut parte din această lume, chiar dacă, după cum se spunea în închisori, cei care intrau în zarcă ieșeau doar cu picioarele înainte. „Nu-mi era teamă, căci, așa cum spune Seneca, <cine știe să moară nu va fi sclav niciodată>”. 

Ilie stă cuminte

În fiecare miez de noapte, timp de aproape o lună, a fost scos pe coridor, cu toate lucrușoarele sale, inclusiv salteaua, pentru percheziție. „Dezbrăcat la pielea goală, eram controlat peste tot, și în gură, și în fund, lucrușoarele erau pipăite centimetru cu centimetru, iar cusăturile mai tari erau chiar desfăcute cu cuțitul. Această tortură psihică mă epuizase complet”.

Ziua îl lăsau în pace, caraliii fiind ocupați cu supravegherea altor cellule și cu programul obișnuit. Nu mai avea acum nici creion, nici hârtie, ci doar un ac pe care l-a ascuns într-un bocanc și pe care nu l-au găsit. Ziua profita de momentele în care nu era supravegheat și, folosind unghiurile din celulă unde era ferit de vizetă, își cosea hainele descusute la percheziție. Ață lua din salteaua de doc. A stat cuminte aproape o lună, fără a lua contact cu vecinii prin „morse”. Chiar când aceștia băteau în perete, nu răspundea, temându-se de provocarea colonelului Iacob. Dar într-o noapte, la o percheziție, „enervate că nu se mai termină cu tortura asta, am refuzat să mai ies din cameră și, cu voce tare, am strigat la caralii că dacă nu mă lasă în pace urlu de ridic zarca în picioare. M-au lăsat în pace și au închis ușa fără să mai facă percheziție.”

Călcâiul german

A doua zi, se aștepta să fie dus la izolare, dar n-a fost să fie așa și de atunci l-au lăsat în pace. „Adevărul este că le era teamă de mișcări mai zgomotoase ale deținuților.” Fiind lăsat în pace, nu mai respecta cu strictețe programul de zi și se întindea pe pat, deși nu avea dreptul. Când îl prindeau că „fentează”, îl amenințau cu izolarea. „Nu mai înțelegeam nimic, dar am prins curaj. Cum nu puteam să accept izolarea totală, am început să intru în normalul conceput de mine și de aproape toți deținuții din închisori. Întrucât mă înnebunise frigul de-a binelea și  ciorapi nu aveam, m-am gândit să-mi confecționez o pereche.” Lâna o putea deșira din cele două jumătăți de pătură cu care era dotată celula. Cârlige putea să-și confecționeze din puținele lemne de foc pe care le primea. De lucrat știa să lucreze, „deoarece învățasem în camera MAI de la amicul meu Purdea, și încă cum, cu călcâi german, care este ceva mai pretențios decât cel obișnuit.”
(continuarea miercuri, 23 iulie 2025)

                                                                                                   A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025

(urmare din 2 iulie 2025)

La izolare 

„Tot Brînzaș mă informase că în zarcă au fost închiși demnitari români arestați de comuniști drept criminali de război. Aceștia sfârșiseră în închisoare. Acum era populată de vârfurile legionare, cei din poliția legionară și recalcitranții. Atunci m-am întrebat ce caut eu în această citadelă legionară, în faimoasa zarcă, mormânt sigur pentru cei care intrau aici și unde era o liniște de mormânt.” 

Plantoanele erau deținuții de drept comun în acea perioadă. După ce a discutat în câteva rânduri cu Doru, căci așa îl chema pe planton, Ilie l-a rugat să-i facă rost de hârtie și creion pentru a comunica cu camarazii din camera mAI-știlor. Doru a fost de acord, deși Nelu bănuia că este omul (informatorul) colonelului Iacob. Și astfel, zilnic, expedia materiale prin Doru, mai ales poezii. „Dar minunile se spune că țin trei zile. Și așa a fost, deoarece, după un timp, o lună poate, ușa se deschide și… din nou colonelul Iacob, cu doi gardieni după el, intră în cameră, îl întreabă pe Nanu Sasu ce mai face, acesta-i răspunde cu același <Câine, câine> de care am pomenit mai înainte și apoi mi se adresează: <Ilie, fă-ți bagajul!>.”

„Aici îți vor putrezi oasele”

Ilie a rămas înmărmurit gândindu-se ce poate să însemne asta. La izolare nu se mergea cu bocceluța (aceasta fiind bagajul). Spre surprinderea sa, l-au scos din secție, bineînțeles cu mantaua pe cap, pentru a nu vedea unde merge. Ilie nu cunoștea topografia închisorii, deoarece ori de câte ori a fost scos din cameră, i s-a pus mantauan pe cap. Din secție a ieșit în curte și, după câteva minute, a intrat într-o clădire. Aici i s-a spus să-și ia mantaua de pe cap, a fost introdus într-o altă celulă, cu mențiunea: „aici îți vor putrezi oasele”. Au închis apoi ușa, au tras zăvoarele și au plecat. Rămas singur, a privit în jur. O celulă diferită de cele din cellular, în care nu intra nicio rază de lumină de afară, deoarece la geam nu erau jaluzele, cid oar o cutie perfect închisă. „Lumina, puțină câtă era, venea de la un bec totdeauna aprins, ca la Securitate. Teoretic, cunoșteam conformația închisorii de la Liviu Brânzaș, care trecuse prin toate secțiile. Am realizat că doar prin zarcă și fabric nu trecusem. Și cum în fabric nu sunt cellule, era limpede că mă aflam în zarcă”.

Moștenirea Mariei Tererza

Nelu mai privește o dată în jur. O celulă cu două paturi metalice suprapuse, nelipsitele tinete de apă și pentru necesități. În plus, o sobiță de tablă. Pe paturi, două saltele de doc, cu câteva paie tocate în ele, iar pe fiecare saltea câte o jumătate de pătură zdrențuită. „Știam de la Brânzaș că zarca era o închisoare veche cu ziduri groase, construită pe vremea când domnea împărăteasa Maria Tereza. Tot Brînzaș mă informase că în zarcă au fost închiși demnitari români arestați de comuniști drept criminali de război. Aceștia sfârșiseră în închisoare. Acum era populată de vârfurile legionare, cei din poliția legionară și recalcitranții.

Mormânt sigur

Atunci m-am întrebat ce caut eu în această citadelă legionară, în faimoasa zarcă, mormânt sigur pentru cei care intrau aici și unde era o liniște de mormânt. Se auzea doar țiuitul fabricii, exasperant”. Ilie mai știa că zarca are 32 de celule, 16 la parter și 16 la etaj. Se afla într-o celulă situată undeva, pe la jumătatea culoarului. A stat aici singur, timp de șase luni. Resemnat, și-a lăsat bocceluța cu cele câteva lucrușoare care îi completau ținuta și care-i serveau și de pernă noaptea, întrucât ziua, de la deșteptare până la stingere, sta pe marginea patului.

(continuarea miercuri, 16 iulie 2025)

                                                                                                         A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 25 iunie 2025) 

În zarcă

„Și totuși, trebuia să fac ceva pentru ei, cu orice risc, deoarece camarazii mei aveau nevoie de încurajare și hrană spirituală, iar eu le-o puteam oferi, fiind în contact direct cu lumea legionară.” 

După 1944, Țoțea a venit în închisoarea Aiud, suportând o condamnare de criminal de război. Colonelul Manea, șeful completului de judecată (Curtea Marțială Ploiești) l-a condamnat pe Țoțea la 20 de ani de închisoare. Când a auzit Țoțea, care postea de multe ori, ce sentință pronunțase completul, a luat gamela cu mâncare și s-a dus să i-o dea colonelului Manea.

Democrație americană sau moarte

Acesta, când l-azărit pe Țoțea îndreptându-se spre el, a luat-o la fugă, crezând că vine să-l bată. Dar când a văzut că nici vorbă de așa ceva, s-a oprit și – plângând – i-a cerut iertare condamnatului. „Cum se apropia eliberarea, ca să-l mai scoatem din starea aceea de singurătate, îl mai provocam la discuții încurajându-l, spunându-i că mai are puțin până iese, dar răspunsul lui venea invariabil: <Nu plec de aici decât când în țară va fi democrație americană >. Acesta era Țoțea Sburătorul, sculptat pe ușa unei cellule din isolator”. 

Nanu Sasu, Turtureanu, Ursachi, Jurma

Inginerul Nanu Sasu din Constanța se afla în închisoare din 1948. Înnebunise din cauza torturilor ce I se aplicaseră la anchete. Sta izolat, fără a vorbi cu nimeni. Când gardianul îl întreba ceva nu răspundea decât își ducea mâna la gură și striga: „Câine, câine”. Chiar și colonelul Iacob i-a strigat așa. Se spune că după ce a ieșit din închisoare, în 1964, Nanu Sasu și-ar fi revenit.
Turtureanu Valeriu, un economist din București, era perfect sănătos, dar refuza să vorbească cu conducerea închisorii, motiv pentru care fusese adus în această cameră. „Un tip ermetic și foarte serios”. Tot în această cameră se afla și aviatorul Ursachi din Ploiești, care zăcea în închisoare din anul 1945. „Acesta era sănătos, dar făcea pe nebunul și uneori simula niște crize de credeai că este într-adevăr nebun. Dar o făcea ca să fie scos la doctor sau în curte, la plimbare. Altminteri, ne delecta cu romanțe, căci avea o voce frumoasă”.

În sfârșit, câteva cuvinte depre un țăran din Banat, Jurma, legionar, mare expert în a simula crizele. „Când intra în criză Ursachi, prin simpatie intra și Jurma. Amândoi erau scoși în curte, chipurile să se liniștească. Au mai fost și alții care stăteau izolați, dar al căror nume nu l-am reținut”. 

O „afacere” costisitoare

Așadar, Ilie a ajuns și în camera bolnavilor, la bunul plac al colonelului Iacob. Dar gândul lui Nelu era la camarazii săi din camera MAI, care erau complet izolați. Îi era imposibil să țină legătura prin Morse cu ei, deoarece se afla în cealaltă extremitate a secției. „Și totuși, trebuia să fac ceva pentru ei, cu orice risc, deoarece camarazii mei aveau nevoie de încurajare și hrană spirituală, iar eu le-o puteam oferi, fiind în contact direct cu lumea legionară.” După ce și-a făcut toate calculele, socotind cam cât l-ar putea costa această „afacere” (cam între 7 și 21 de zile de izolare), s-a hotărât să încerce să ia legătura cu ei prin intermediul unuia dintre plantoanele de pe coridor care serveau masa deținuților. După ce i-a testat puțin când ieșeau la program, Nelu s-a oprit asupra unuia dintre ei, un fost ofițer în MAI, condamnat de drept comun pentru crimă.
(continuarea miercuri, 9 iulie 2025)

                                                                                                    A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 18 iunie 2025)

În care Ilie își propune să sporească zestrea morală a burgheziei

Faptul că Nelu Ilie făcea zgomot din cătușe a fost raportat de caraliul de sector. Într-o zi, ușa celulei se deschise „cu un zgomot infernal” și, în cadrul ei, apăru matahala de Crăciun, colonelul comandant, care-i puse lui Ilie piciorul în piept și-i spuse: „Te omor, căpitane!”. Ilie, calm, îi răspunse: „Ei, o să intru în istorie și voi spori zestrea morală a burgheziei”. Crăciun s-a învinețit la față și a ordonat „să fie băgat în cămașa de forță”. Apoi a plecat. Ilie va fi silit să petreacă 21 de zile de izolare, defilând cei câțiva pași pe care-i putea parcurge în mica sa celulă a morții. „Foamea nu o mai simțeam, dar aveam unele amețeli, de parcă eram pe altă lume. Din când în când, amicul meu Feraru mă mai delecta cu Balada lui Ciprian Porumbescu. Deși răsuna izolatorul, caraliul nu zicea nimic de astă dată, probabil îi plăcea și lui”, relatează Nelu Ilie.

 Baby și Brânzaș

Nici n-apucă Ilie să se prezinte, „cum era obiceiul când intrai într-o cameră sau celulă nouă, că un individ scund și cu o privire răutăcioasă îmi cârpește câteva palme, fărăsă-mi spună nici o vorbă. Am rămas năucit, cu bagajul în brațe, fără să mă pot apăra sau riposta.” Imediat auzi o voce tunătoare venind din fundul camerei: „Baby, dacă mai dai în el, eu te omor!”. Aruncându-și ochii spre vizetă, Ilie observă că cineva urmărea scena. Acel cineva nu era altul decât colonelul Iacob, „cel care pusese la cale ticăloșenia”. „Imediat m-am gândit la reeducarea de la Pitești, despre care se vorbea mult între deținuți, apoi, mult mai târziu, în literatura de specialitate.” După ce s-a făcut liniște, un tânăr a venit la Nelu Ilie și s-a prezentat drept Liviu Brânzaș. Acesta i-a arătat noului camarad un pat liber, pe rândul doi. Nelu s-a așezat pe pat și, după ce și-a revenit de pe urma loviturilor lui Baby, s-a prezentat lui Brânzaș și celui care ocupa patul de deasupra sa, inginerul Brahonski, „unul din vârfurile mișcării legionare. Liviu era un tip foarte comunicativ.”

Bolnavi înnebuniți și bolnavi închipuiți

Brânzaș i-a explicat lui Ilie cum stau lucrurile în camera în care tocmai pășise, ocupată, în majoritate, de bolnavi înnebuniți de torturile de la anchete și de unii deținuți mai nărăvași, care dădeau bătăide cap conducerii închisorii. În câteva zile, i-a cunoscut pe aproape toți cei din cameră. Unii erau sănătoși, în deplinătatea facultăților mintale, iar alții erau într-adevăr bolnavi. O altă categorie o formează cei care se dădeau bolnavi. Toți erau legionari, cu ani grei d eînchisoare, „unii chiar din 1941, cum era învățătorul Țoțea Nicolae, de fel dintr-o comună din județul Dâmbovița”.

Uzum, Brahonski…

Cine era Baby Toma, cel care l-a lovit pe Nelu la intrarea în cameră? Era un legionar macedonean care făcuse parte din echipa lui Ică Tănase, „cel parașutat în munți după 1944”. Baby Toma trădase echipa lui Tănase, care a fost executată, cu excepția trădătorului. Toma a scăpat necondamnat în procesul Tănase, iar în 1941 a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică deoarece făcuse parte din poliția legionară. Regimul comunist îi reactualizase condamnarea dată în 1941 de Antonescu. „Nu și-a executat-o de la început, fiind plecat în Germania cu grupul Papanace – Groza. Odată intrat în închisoare, știind că soarta îi este pecetluită în noul context politic, a fidelizat cu comuniștii, sperând în clemența acestora. Devenise o unealtă oarbă în mâinile colonelului Iacob, ale cărui ordine le executa fără a crâcni. Baby Toma, pe cât era de agresiv la comanda venită de sus, pe atât era de fricos. La strigătul lui nenea Uzum (așa îl chema pe cel care a strigat la Toma să nu mai dea în mine), a încetat imediat.” Uzum era un cioban macedonean „vârtos, cât un munte”. Se afla acolo deoarece era mereu în conflict cu caraliii. „În fond, era un om liniștit, care nu deranja pe nimeni, și nici prea vorbăreț.”

Inginerul Brahonski, un vârf al mișcării legionare, se afla în închisoare din 1948. Urmare a atitudinii față de conducerea închisorii,își petrecea timpul mai mult prin izolator și în camera bolnavilor. El era, într-adevăr, bolnav de TBC, dar nu i se administra vreun tratament. „Mă înțelegeam foarte bine cu el. Un om de la care aveam ce să învăț. Un om cumsecade, dar foarte mândru, motiv pentru care a avut mult de suferit”, afirmă Nelu Ilie.

Forumul „Universității Aiud”

Liviu Brânzaș era de o vârstă cu Nelu. „De fel din Ardeal, intrase în pușcărie ca FDC-ist, în 1950, pe când era elev de liceu. Avea de ispășit o codamnare de 25 de ani. Era un băiat bun, extrem de volubil, o adevărată enciclopedie. Cunoștea literatură și multă politică. Cu el mi-am petrecut cea mai mare parte din timpul consumat în această cameră, iar soarta a făcut să ne întâlnim și mai târziu, în zarcă.” Liviu era un legionar fervent, format în Frățiile de Cruce și crescut în „Universitatea Aiud”, unde cunoscuse multe vârfuri legionare. „El era mai radical și nu arăta nici o dispoziție pentru înțelegerea democrației. Critica partidele istorice și, împreună cu mine, marxismul. În acest punct ne întâlneam. Însă problema cea mai delicată, asupra căreia n-am căzut de acord, a fost aceea a formei de guvernământ. Era adeptul statului autoritar, iar eu adeptul democrației occidentale.”

Ion Antonescu, vulpoiul

Vizavi de patul ocupat de Ilie se afla Țoțea Nicolae, un învățător dintr-un sat din județul Dâmbovița. Țoțea se afla în închisoare din anul 1941, condamnat de regimul Antonescu la 25 de ani pentru că, tânăr legionar fiind, a realizat o caricatură a lui antonescu, prezentându-l ca pe un vulpoi cu sabie de mareșal. „În primii ani de închisoare, Țoțea a căzut în misticism.”

„Învățătorul”, cum i se mai spunea, era cunoscut de toată închisoarea în urma unei întâmplări pe care o vom relata în episodul urmnător.
(continuarea miercuri, 2 iulie 2025)

                                                                                                     A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 11 iunie 2025)

Prietenul Kipling 

„Am luat hotărârea de a mă plimba fără încetare, zi și noapte, iar când nu mai puteam mă așezam pe tinetă, deși aceasta nu avea capac, și mai ațipeam. Câteodată, în somn, cădeam de pe tinetă, izbindu-mă cu capul de peretele din față.” 

L-am urmat până la capătul secției, fără a schimba vreo vorbă. Iacob s-a oprit în fața unei camere mari (pe secție erau numai camere mari, exceptând izolatorul, unde erau numai celule). Iacob a ordonat să se deschidă ușa, mi-a făcut semn să intru și mi-a spus: <Aici vei sfârși>”. 

Nani pe tinetă

”Așadar, eram în celula morții, cum o botezaserăm noi, deținuții. Aici aveam să stau 21 de zile. Aveam și câte o ședință de o oră pe zi, în cămașă de forță.” Această pedeapsă reprezenta o noutate și, în situația dată, i s-a aplicat numai lui Ilie. Cum era subțire îmbrăcat în umezeala și frigul din izolator, Ilie nu se îndoia că va sfârși acolo. Mâncare latrei zile – un turtoi și o gamelă cu apă. Sear, îi aruncau o jumătate de pătură. La început, a încercat să doarmă pe ciment, punând pătura sub el. Dar i-a fost imposibil să doarmă așa, „că aș fi înghețat de frig.
Am luat hotărârea de a mă plimba fără încetare, zi și noapte, iar când nu mai puteam mă așezam pe tinetă, deși aceasta nu avea capac, și mai ațipeam. Câteodată, în somn, cădeam de pe tinetă, izbindu-mă cu capul de peretele din față.”

„If”

Iar ca să-și mențină moralul, Ilie se ruga și repeta la nesfârșit „If”-ul lui Kipling, cu acel faimos <Fii tare, rezistă!>”. Cât privește ritualul cămășii de forță, conform regulamentului, medicul trebuia să stea lângă Ilie pe toată durata ședinței. Ritualul era supravegheat de ofițerul de serviciu, în timp ce doi caralii „mă strângeau cu feșele de doc, care erau continuarea mânecilor, până mi se tăia respirația. Exista pericolul de a muri și de aceea era necesară prezența medicului. Însă eu i-am spus ofițerului de serviciu că nu voi accepta cămașa de forță în prezența medicului. Mi s-a acceptat această dorință, care acum mi se pare absurdă, căci puteam să mor, fără doar și poate.”
Pe coridor era permanent un caraliu care îi supraveghea pe deținuți, izolatorul fiind plin cu legionari. Aceștia, măcinați de ani de pușcărie, nu mai rezistau la frig și, de multe ori, urlau ca de frica morții. După câteva zile, Nelu s-a gândit să ia legătura cu prietenii săi Feraru și Duță. Dar cum? I-a venit ideea să bată Morse cu cătușele de la mâini. Zis și făcut. N-a mai luat în seamă amenințările caraliului, „căci mai rău de cum eram nu puteam să ajung.” I-a răspuns la semnal Gică Feraru, tot prin Morse din cătușe. „Gică mă întreba ce-i de făcut. Iar eu îi răspundeam: <Fii tare, rezistă!>. <If>-ul lui Kipling îl învățasem la Securitatea din Ploiești, în timpul anchetei, de la țărănistul și prahoveanul meu Costel Opriș. Cu Gică am corespondat tot timpul izolării. Duță nu-mi răspundea la semnale, probabil izolarea îl demoralizase.”

„Tăblițe de săpun”

După cele 21 de zile de izolare, Ilie și ceilalți doi izolați au găsit ideea de a se distra puțin „pe seama faptului că-l pregătiserăm bine pentru izolare pe Feraru, care a suportat mai ușor frigul, fiind bine îmbrăcat, pe când eu și Duță am pățit-o cât de bună, fără să avem vreo vină. Camarazii noștri de cameră au rămas înmărmuriți când ne-au văzut, pentru că arătam foarte rău.” Curând însă, au uitat de cele întâmplate. Erau toți foarte bucuroși că nu l-au mai adus în cameră pe Crăciun Ion. Prin urmare,și-au reluat viața de zi cu zi, cu programul obișnuit: Morse la perete, știri, poeziiscrise pe „tăblițe de săpun” date cu DTT, povestiri, romane, cântece patriotice, rugăciuni în comun. Considerau că de-acum vor avea liniște, deoarece nu mai avea cine să-i toarne, iar Găvăgină era omul lor. „În sinea mea, ceva totuși mă neliniștea. Un proverb englez spune: <per să fie foarte bine, dar pregătește-te pentru foarte rău>”.

„Aici vei sfârși”

După vreo două săptămâni, „avea să se întâmple un fapt deosebit.” La un moment dat, zăvoarele trosnesc și ușa se deschide larg. În cadrul ei apare colonelul Iacob, urmat de mai mulți gardieni. Fără nici o introducere, Iacob ordonă pe un ton grav: „Ilie, fă-ți bagajul și ieși afară!”. „M-am executat, fiind foarte contrariat, deoarece dacă mă ducea la izolare nu-mi spunea să-mi fac bagajul. L-am urmat până la capătul secției, fără a schimba vreo vorbă. Iacob s-a oprit în fața unei camere mari (pe secție erau numai camere mari, exceptând izolatorul, unde erau numai celule). Iacob a ordonat să se deschidă ușa, mi-a făcut semn să intru și mi-a spus: <Aici vei sfârși>”.

Era o cameră pe jumătatea celei în care fuseseră repartizați MAI-știi, cu trei rânduri de paturi suprapuse, aproape toate ocupate cu oameni care stăteau culcați, drept pe care – după cum bine știm – îl aveau numai bolnavii.
(continuarea miercuri, 25 iunie 2025)

                                                                                              A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 4 iunie 2025)

Celulele morții 

Era în iarna anului 1959. Sărbătorile de Crăciun au constituit un prilej de reculegere spirituală pentru toți deținuții din Aiud. „A venit și-aici Crăciunul,/ Să ne mângâie surghiunul” se cânta în toate celulele Aiudului. „Au fost zile înălțătoare și dătătoare de speranță…” 

„Într-o zi, conducerea închisorii a hotărât ca atunci când ieșim la plimbare să trecem prin fața caraliului și să salutăm scoțând boneta de pe cap. La început, nimeni n-a acceptat această umilință, nici noi, nici legionarii.” Dar presiunea asupra deținuților era din ce în ce mai mare. Erau amenințați cu izolarea și cu bătaia dacă nu executau ordinul.

Ilie pregătește viitorul politic al României

Reîntors în cameră, Ilie le-apovestit camarazilor săi despre cele întâmplate în izolator. Era evidentă satisfacția pe care le-a provocat-o izbânda lui Ilie. Nelu reușise să le spulbere vecinilor legionari suspiciunile care – pe nerept – planau asupra deținuților MAI-ști. „Această situație a constituit un imbold pentru a ne desfășura activitatea patriotică în camera noastră, a MAI-știlor. Ba, mai mult, am început să discutăm despre doctrinele partidelor politice, în perspectiva viitorului politic al țării noastre.”
Nea Georgică Adamescu vorbea despre doctrina PNL, Ilie despre PNȚ și Partidul Democrat Independent (Constantin Titel Petrescu), iar Drăgan, pompierul, despre mișcarea legionară. „Așa am petrecut anii 1958 și 1959.”

Mândrie și smerenie

MAI-știi păstrau permanent legătura cu legionarii, care, la un moment dat, urmare a izolărilor dese, au cedat și au început să salute conform ordinului. „Noi am luat-o drept slăbiciune, dar la perete ni s-a spus că au procedat în spirit cristic, al smereniei. Este adevărat că, din punct de vedere creștinesc, smerenia este opusul mândriei, care este unul din cele șapte păcate de căpetenie. Noi, însă, am fost militari, și unii cu grade mai mari nu înțelegeam să ne umilim în fața unui caraliu, așa că nu am cedat”, spune Nelu Ilie. Această atitudine l-a costat pe Ilie șapte zile de izolare, de această dată într-un izolator recent inaugurat pe secție.

”A venit și-aici Crăciunul,/
Să ne mângâie surghiunul”

 Era în iarna anului 1959. Sărbătorile de Crăciun au constituit un prilej de reculegere spirituală pentru toți deținuții din Aiud. „A venit și-aici Crăciunul,/ Să ne mângâie surghiunul” se cânta în toate celulele Aiudului. „Au fost zile înălțătoare și dătătoare de speranță. În ciuda faptului că veștile de afară nu erau prea îmbucurătoare, credința în Dumnezeu și înn justețea cauzei noastre ne ajuta să ne menținem moralul pe linia d eplutire”, relatează Nelu Ilie. Totuși, unii dintre deținuți, mai temperamentali, afișau o stare de nervozitate, alimentată și de faptul că, de ani de zile, „mereu aceiași oameni ne frecam între noi, fără posibilitatea de a ne schimba cu alții, așa cum se făcea la legionari, care erau pritociți din când în când. În această situație, paratrăsnetul unora era amărâtul de Ion Crăciun, care, uneori, cu voce tare, compunea poezii de slavă regimului care ne chinuia. Eram în plină iarnă, foamea ne rodea, ne mai mușca și frigul.”

Feraru vs. Crăciun

Într-o zi, la vremea prânzului, când fiecare aștepta, cu gamela în mână, să-i vină rândul la mâncare, întâmplarea a făcut ca în urma căpitanului Feraru Gheorghe, „bunul meu amic, prahovean de-al meu”, să se găsească Crăciun Ion, turnătorul cel de toate zilele. Acesta recita în surdină niște versuri de slavă dedicate regimului comunist, compoziții proprii. Feraru, care era un tip impulsiv, nici una, nici două, se întoarce și-i pocnește două palme peste față lui Crăciun. Acesta, exasperat, a început să urle și să bată cu pumnii în ușă. A apărut ofițerul de serviciu, care a întrebat ce s-a întâmplat. S-a lăsat o liniște de mormânt. Crăciun, urlând, i-a spus ofițerului ce-a pățit. Acesta l-a luat pe Crăciun „și unde l-a dus n-am aflat niciodată, cert este că de atunci nu l-am mai văzut.” 

Răzbunarea lui Crăciun

În urma acestei întâmplări deținuții se așteptau la represalii din partea administrației. Acestea n-au întârziat să vină. Erau siguri că Feraru va fi dus la izolare și, ca atare, l-au pregătit pe Gică pentru a rezista frigului din izolator, unde nu se făcea focul niciodată. Ilie avea de acasă o pereche de ciorapi de lână, lungi până mai sus de genunchi, foarte călduroși, pe care i-a dat lui Gică. Un alt coleg i-a dat un pulover. Nu le mai rămânea decât să aștepte deznodământul.
Nu a trecut mult timp și ușa s-a deschis cu mare zgomot, „căci zăvoarele răsunau de te băgau în sperieți. ” În pragul ușii a apărut colonelul Iacob, adjunctul colonelului Crăciun. În urma lui, o droaie de caralii, puși pe fapte mari. Colonelul Iacob, nervos, strigă: „Ilie afară”. Așadar, a picat și pe Ilie, care era străin de evenimentul care se petrecuse în cameră. Imediat ce a ieșit în față, toți deținuții, la unison, au replicat: „Ilie n-a făcut nimic”. „Iacob a ridicat tonul, avertizând că dacă mai vorbește cineva ne bagă pe toți la izolare.” S-a făcut liniște, iar Iacob a continuat: „Feraru și Duță afară”. Și toți trei, îmbrăcați așa cum se găseau, „mai mult dezbrăcați eu și Duță, am pornit printre gardieni spre izolator.”

Despre diverse grade de „confort”

Crăciun Ion l-a scos pe Ilie drept autor moral. În ceea ce-l privește pe Duță, acesta urma să plătească pentru faptul de a-l fi ironizat pe Crăciun ori de câte ori turnătorul spunea poeziile creație personală. „Am încercat să stau de vorbă cu colonelul Iacob, dar acesta n-a vrut cu nici un chip să mă asculte. Am ajuns la izolatorul de pe secție, care număra vreo 20 de celule, foarte diferite una de alta în ceea ce privește <confortul>, în funcție de pedeapsa deținutului. Le unea un fapt comun: niciuna nu avea sobă. Unele aveau câte o ferestruică, altele nu aveau deloc, câteva aveau dușumea pe jos, dar majoritatea beton. Ca mobilier, un pat metalic rabatabil, care se plia ziua în perete, o tinetă de lemn și… atât. Câteva n-aveau nici pat. La intrare ape culoarul izolatorului, un deținut de drept comun le-a pus celor trei lanțuri la mâini și la picioare, apoi au fost repartizați în celule diferite, situată la distanță una de alta. „Eu am fost dus într-o celulă fără fereastră, fără pat, cu doi pereți în afară, din care mustea apa.” Pe jos, beton umed. Cât depre tinetă, aceasta nu avea capac.
(continuarea miercuri, 18 iunie 2025)

                                                                                             A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 28 mai 2025) 

În care Ilie câștigă încrederea legionarilor

În celular, <morse> funcționa aproape fără întrerupere,  de la un capăt la altul. La un moment dat, Ilie a auzit la perete vorbindu-se despre existența MAI-știlor în închisoare. Se recomanda prudență, legionarii fiind alarmați de prezența deținuților MAI-ști. Nelu i-a înțeles pe legionari, care erau oropsiți de organele de represiune din închisoare. „Frații noștri de suferință ne suspectau și ne ocoleau. Numai eu știu ce s-a petrecut în sufletul meu. Dar mi-a venit o idee acolo, în izolare.” 

Am avut atunci o discuție interesantă cu căpitanul Lorentz. I-am explicat securistului că el ne obligă să recurgem la Morse și alte metode de comunicare prin constrângerile la care suntem supuși și i-am vorbit despre condițiile în care au făcut pușcărie comuniștii, care primeau ziare și pachete de la ajutorul roșu, fără să fie izolați, ba, de multe ori, ieșeau din lagărul de la Târgu Jiu să vândă obiectele de artizanat pe care le confecționau în închisoare.” Lorentz i-a replicat că lupta de clasă nu le permite comuniștilor să se poarte cu mănuși cu deținuții, deoarece burghezia și toți dușmanii poporului trebuie să dispară. „Din acel moment, relația mea cu Crăciun, colegul de cameră, s-a stricat definitiv. Ajunsese complet izolat, de vorbea singur, se scrântise de-a binelea.”

Găvăgină, agent dublu

A doua zi, Găvăgină l-a abordat pe Ilie. „Cu lacrimi în ochi, mi-a spus că a fost chemat de ofițerul politic. Acesta i-a cerut să ofere informații cu privire la ceea ce se întâmplă în cameră și i-a dat timp de gândire să se hotărască. Atât de mult m-a impresionat sinceritatea lui Găvăgină, încât îmi venea să-l sărut. În final, m-a întrebat ce să facă.” Cum nu putea să ia o hotărâre pe loc, și de unul singur, Nelu i-a spus lui Găvăgină să aștepte puțin. S-a consultat cu Petrică vasilescu și cu Nea Georgică Adamescu, „veteranii noștri”. Toți trei au hotărât că Găvăgină trebuie să accepte propunerea lui Lorentz, dar să declare la anchete ceea ce îl învățau Nelu și veteranii. Cu alte cuvinte, Găvăgină avea să joace rolul agentului dublu. Acest joc era foarte periculos pentru „Găvă”. „A acceptat propunerea noastră, dar numai el și Dumnezeu știu cum a lucrat. Noi am procedat așa pentru a-l contracara pe Crăciun Ion, omul care ne-a făcut mult rău. Cert este că o perioadă de timp am avut liniște, în sensul că ne-am desfășurat activitățile noastre fără a avea mult de suferit.”

„Țoțea Sburătorul”

Unui camarad de cameră, plutonierul Pop, care avea cinci ani de condamnare, îi sosise ceasul eliberării.

Înainte de eliberare, a fost chemat la colonelul Crăciun, probabil pentru a vedea ce gândește și a-l instrui în privința comportamentului de afară. „Pop era un român ardelean greu de scos dintr-ale lui, calm și hotărât, nedispus la compromisuri.” Imediat după el a fost dus și Ilie în fața colonelului Crăciun. „Acesta era informat de căpitanul Lorentz asupra poziției mele în cameră. Mi-a atras atenția că faptele mele nu cadrează cu regulamentul închisorii și mi-a spus pe un ton foarte categoric: Căpitane, vezi-și de treabă, lasă oamenii în pace, pentru că unii se vor elibera și apoi vin iar în închisoare, pentru că nu-și văd de treabă. Ți îți atrag atenția că dacă nu-ți vezi de treabă o să ai de-a face cu mine.” Într-adevăr, la câteva zile, Ilie a fost scos din cameră și dus la izolatorul din celular, la parter, într-o celulă fără fereastră, vecină cu peretele de la centrala termică. În celulă era o căldură infernală. Pentru a mai lua puțin aer, sta culcat pe burtă și trăgea de ușă, crăpând-o nițel. Ca să poată respira. Pe ușa de lemn era desenat mare un om cu aripi. Sub desenul încrustat în lemn scria: „Țoțea Sburătorul”. „Aveam să-l cunosc mai târziu pe acest Țoțea și vă voi vorbi despre el. Am stat șapte zile în regim de izolator, adică mâncare la trei zile. Nu știu cum am rezistat. Dar nici n-am stat liniștit. Am început să bat <morse> la perete și am reușit să iau legătura cu legionarii din celular, cărora le-am spus cine sunt și le-am vorbit despre existența formațiunii mAI din secție.”

Vărul Beliu

În celular, <morse> funcționa aproape fără întrerupere,  de la un capăt la altul. La un moment dat, Ilie a auzit la perete vorbindu-se despre existența MAI-știlor în închisoare. Se recomanda prudență, legionarii fiind alarmați de prezența deținuților MAI-ști. Nelu i-a înțeles pe legionari, care erau oropsiți de organele de represiune din închisoare. „Frații noștri de suferință ne suspectau și ne ocoleau. Numai eu știu ce s-a petrecut în sufletul meu. Dar mi-a venit o idee acolo, în izolare.”. În Aiud, chiar în celular, era închis și un văr – și fin în același timp – al lui Ilie, legionar vechi, care număra ani grei de pușcărie la activ. Fusese arestat și înainte de instalarea regimului comunist, prin 1938, iar acum executa o condamnare de 20 de ani de muncă silnică. „Vărul meu era de o integritate morală rar întâlnită, legionar dârz, crescut la școala lui Zelea Codreanu. Inspira încredere și se bucura de respectul celorlalți legionari. El știa ce gândesc și îmi cunoștea vederile politice. Am bătut la perete și, luând legătura cu legionarii din izolare le-am spus pentru ce am fost condamnat. Pentru a le spulbera neîncrederea, le-am precizat că sunt vărul lui Ion Dumitru, zis Beliu, din comuna Tinosu, județul Prahova. Firește, am luat legătura și cu vărul, care a garantat pentru mine.” În felul acesta, Nelu Ilie a câștigat încrederea legionarilor. Cele șapte zile de izolare au avut darul de a-i ridica moralul. De-acum, era cunoscut în lumea legionară „a celor care, din 1941, după lovitura de stat a lui Antonescu, deveniseră veteranii acestei închisori.”
(continuarea miercuri, 11 iunie 2025)

                                                                                       A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 21 mai 2025) 

Marmeladă cu arpacaș

„… ne-am propus să realizăm un program pentrui a supraviețui și a nu lăsa să piară idealurile pentru care luptaserăm. Am început să facem rugăciunile în comun, sărecităm poezii cu caracter naționalist, să povestim romane din literatura noastră și, mai ales, am învățat poeziile lui Radu Gyr, pe care le primeam la perete prin <morse>, de la legionari, precum și limbi străine.”

În mijlocul țarcului era un prepeleac din care un caraliu ne supraveghea. Se mergea în flanc câte unul, cu mâinile la spate. Aveam interdicția de a vorbi. Această izolare era îngrozitoare. Eram supuși aceluiași regim ca legionarii. Nu beneficiam de cearșaf sau pernă, doar de o saltea de doc umplută cu paie tocate și o pătură. La căpătâi ne puneau bocceluțe cu schimburile de rufe. În rest, gamele și bocancii. Iarna, puneam mantaua peste pătură, că nu mai puteam de frig.” 

Miraculorul Turtoi revine

Se făcea puțin foc în secție, într-o sobiță metalică. Cât privește hrana, dimineața primeau o cană de cafea (zeamă de orz prăjit), o bucată de marmeladă și 50 de grame de pâine. Cu pâinea era o problemă, căci trebuia s-o taie și s-o împartă egal. Cine putea să taie perfect egal? „Făceam această operație cu rândul, iar cel ce tăia pâinea lua ultimul. În felul acesta se păstra o oarecare echitate. Sistemul se practica în toate închisorile de deținuți politici. La prânz, <Miraculosul Turtoi> și un polonic de ciorbă de arpacaș, rar de fasole, de foi de varză și de murături iarna. Seara, la fel. Ilie aprecia în mod deosebit arpacașul, „care ne-a salvat viețile în pușcărie.” De multe ori, deținuții păstrau marmelada de dimineață pentru a o amesteca seara cu arpacaș. Un arpacaș mai vârtos era considera un deliciu.

Alte polivitamine

Dar, una peste alta, hrana era insuficientă, „iar foamea era o stare permanentă. Eram cadaverici și frigul ne mistuia, dar speranța că odată vom fi liberi nu ne-a părăsit niciodată.”
Nelu își amintește o întâmplare nițel hazlie. În țarcul de plimbare era o brazdă cu flori. Colegul și amicul său Feraru a profitat de neatenția caraliuluiși a rupt niște flori pe vcare le-a luat în cameră. Cum el considera că aceste flori conțin vitamine, a consumat fără a sta prea mult pe gânduri, apoi i-a îndemnat și pe ceilalți să-i urmeze exemplul. „În ciuda faptului că erau amare și făceau și puțină spumă, care ne cam îngrețoșa, le-am mâncat, convinși fiind de valoarea lor nutritivă. Bineînțeles că unii au început să se tânguie după <ospăț> și a trebuit să bem multă apă ca să dispară amărăciunea.”

Morse la zid

O problemă care l-a frământat tot timpul detenției pe Nelu a fost comunicarea cu vecinii, „căci fără comunicare ești un om mort.” În acest scop, primul lucru pe care l-a făcut în timpul detenției la Jilava a fost să învețe alfabetul Morse la perete. La Aiud, însă, colegii lui Ilie cunoscători de Morse nu-l utilizau de teama informatorului Crăciun. Dar pentru Ilie această situație era insuportabilă. După ce-i dădea polivitamine lui Crăciun, bătea Morse la perete. În acest fel, a intrat în circuitul închisorii. „De la vecini aflam ultimele noutăți care circulau în închisoare și care contribuiau la menținerea moralului camarazilor de cameră. Dar Crăciun era incorigibil. La scurt timp, m-a turnat. Urmarea: am fost dus la ofițerul politic, căpitanul Lorentz, un tip înalt și puțin peltic.” Acesta i-a atras atenția lui nelu că, dacă nu se liniștește, va avea de suferit „din greu”. Nici de această dată Nelu nu s-a cumințit.

Literatura Morse

Pe Ilie nu l-au impresionat amenințările lui Lorentz. „Din contră, ne-am propus să realizăm un program pentrui a supraviețui și a nu lăsa să piară idealurile pentru care luptaserăm. Am început să facem rugăciunile în comun, sărecităm poezii cu caracter naționalist, să povestim romane din literatura noastră și, mai ales, am învățat poeziile lui Radu Gyr, pe care le primeam la perete prin <morse>, de la legionari, precum și limbi străine.”
În felul acesta, toată lumea era antrenată într-o activitate intelectuală care făcea ca timpul să treacă mai ușor. Aiudul a fost o adevărată universitate, „căci aici era încătușată floarea intelectualității românești.” În scurt timp, deținuții au reușit să realizezeo solidaritate camaraderească, la care au contribuit și cei mai sceptici dintre ei. Au avut de luptat mai mult cu Horvat, care s-a integrat mai greu în comunitatea lor. Între timp, Crăciun Ion își făcea datoria față de conducerea închisorii, „dar o perioadă ne-au lăsat în pace, probabil aveau probleme mai delicate cu legionarii sau poate nui credeau tot ce debita.” Până când a fost scos la anchetă tânărul sublocotenent Găvăgină, care lucrase la Securitatea din Timișoara. Acesta s-a întors palid de la anchetă și foartebabătut. Nimeni nu l-a întrebat nimic.
(continuarea miercuri, 4 iunie 2025)

                                                                                                   A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 14 mai 2025) 

Despre MAI-ști și legionari 

„De cum a intrat în cameră, Nelu s-a prezentat și, cum considera că „acolo era societatea luptătorilor pentru libertate și democrație”, unde puteai să te exprimi liber, fără teamă, a încercat să prezinte evenimentele care s epetreceau pe plan internațional, ce urmau – în opinia lui Ilie – să ducă la eliberarea deținuților politici în viitorul apropiat.” 

Purdea Constantin, subofițer de miliție, fusese condamnat la opt ani muncă silnică pentru favorizare. În calitate de șef de post într-o comună din Ardeal, a ascuns în casa lui partizani care acționau în munți. Era de câțiva ani în închisoare și urma să se elibereze. „Purdea, deși tânăr, era un ardelean cu multă minte, sfătos ca un bătrân, un bun român pe care anii de închisoare nu-l copleșiseră.” Se pricepea la toate și era un bun camarad, săritor, ajutându-i cu ce putea pe ceilalți. Era specialist în confecționarea ciorapilor împletiți din fire de lână din pături deșirate. „În perioada cât a mai stat în închisoare mi-a fost apropiat mai mult decât alții”, afirmă Nelu Ilie.

Feraru, Găvăgină…

Feraru Gheorghe, căpitan de pompieri, originar din Ghirdoveni – Prahova, lucrase la unitatea din Constanța. „Un tânăr naționalist prin excelență, deși își făcuse studiile la… Moscova. Era un tip inteligent, dar agresiv în discuții, mai ales când venea vorba de principii, veșnic în conflict cu gardienii și cu turnătorii; Găvăgină, sublocotenent la Securitatea din Timișoara, condamnat 5 ani pentru comentarea „neprincipială” a evenimentelor din Ungaria. Un tânăr de 20 de ani, „curat sufletește, care nu ar fi pactizat cu Diavolul, orice i s-ar fi oferit”; Ostăcioaie Gheorghe, subofițer de miliție, condamnat la MSV, a căzut cu grupul de partizani din Munții Făgăraș, căruia îi furnizase arme. „Un tip înalt, slab, de o stăpânire de sine demnă de invidiat. Când a intrat în cameră, la prima venire, s-a prezentat zâmbind: <Sunt MSU-istul Ostăcioaie din Făgăraș>.” A suportat cu stoicism ani de închisoare și era ferm convins că nu va executa în întregime pedeapsa; Horvat Ludovic, subofițer d epompieri, condamnat la 5 ani pentru agitație în timpul evenimentelor din Ungaria. „Un tip coleric, care suporta greu închisoarea, permanent agitat, întrucât nu înțelegea de ce trebuie să stea în închisoare. Îl chinuia gândul la familie, motiv pentru care era foarte irascibil.”

Micul Șoni, cei doi Popa și Nea Ionică Mureșan…

Șoni, micul Șoni, de origine maghiară, era un soldat provenit din trupele MAI, „un copil blând și bun ca o fetiță”, condamnat 5 ani pentru agitație, tot în urma evenimentelor din Ungaria; Popa Ion, fost militar în termen în cadrul trupelor de Securitate, condamnat la 20 de ani muncă silnică, căzut cu grupul d epartizani din Făgăraș. „Un ardelean cuminte și liniștit, un mare suflet de român”; Popa Laurențiu, subofițer din trupele MAI, codamnat 5 ani pentru agitație, un tip integru, care „deși mai avea puțin până la eliberare, a rămas credincios idealurilor sale de libertate”; Nea Ionică Mureșan, căzut încă din 1950, era bolnav și sătul de pușcărie. „Își făcea singur insulină, bietul om. Un ardelean blând și cuminte. Suporta închisoarea cu resemnare”. 

Drăgan, Crăciun, Duță…

Drăgan Ion, un subofițer de pompieri, condamnat 15 ani pentru uneltire împotriva ordinii sociale, era în închisoare din 1950. Și-a petrecut ani buni de pușcărie printre legionari, până s-a creat formațiunea MAI. „Era un băiat bun, care suferise influențe legionare și se comporta ca atare”.
Crăciun Ion, subofițer de Securitate, gardian la arestul Securității din Iași, condamnat 15 ani pentru favorizare, era închis din 1950 și i se acrise de pușcărie. Din nefericire, s-a lăsat ademenit de administrația închisorii, care i-a promis că-i va reduce pedeapsa. „S-a izolat de restul camarazilor și în singurătatea lui scria poezii, proslăvind regimul comunist”, ne-a spus Ilie. Dacă ar fi fost numai atât… Crăciun devenise, însă, informatorul camerei. Tot ce se petrecea în cameră, orice mișcare o aducea la cunoștință, fără a se feri, ofițerului politic. Din această cauză era evitat de toată lumea și, „în izolarea în care trăia aproape se țicnise.”
Ultimul camarad de care își reamintește Ilie este căpitanul Duță Constantin, din trupele MAI Reșița, condamnat 10 ani pentru uneltire împotriva ordinii sociale. „Duță: un om extrem de încercat (făcuse și câțiva ani de prizonierat în URSS), rămăsese un tip echilibrat.”

Tică Petrescu și Milucă Săndulescu

„Nu aș dori să se creadă că numărul MAI-știlor foști deținuți politici se reduce la cei din Aiud. MAI-ști se găseau la toate închisorile din țară, fiecare unde l-a dus soarta.” Ilie a întâlnit mulți după ce a ieșit din închisoare. Doi dintre ei, ofițerii Petrescu Eftimie și Săndulescu Emil, colegi de școală militară, i-au fost foarte apropiați. Ambii căzuseră în anul 1950, cu „Gărzile Decebal”, și se găseau în centrul de instrucție din Fălticeni. Pe Tică Petrescu, bunul meu coleg de școală, l-am întâlnit după ce am ieșit din închisoare. Era bolnav de TBC. Milucă – așa-i ziceam noi, colegii, lui Săndulescu – era fiu de preot. După ieșirea din închisoare s-a stabilit prin Moldova, în locurile natale, și nu l-am mai văzut niciodată. Așadar, după cum se vede, mișcarea de rezistență din țara noastră era prezentă în toate straturile societății, până și în organele de represiune ale comuniștilor.”

Și acum, să aflăm ce s-a petrecut de-a lungul anilor de pușcărie ai lui Ilie în închisoarea din Aiud.

Paie tocate și polivitamine

De cum a intrat în cameră, Nelu s-a prezentat și, cum considera că „acolo era societatea luptătorilor pentru libertate și democrație”, unde puteai să te exprimi liber, fără teamă, a încercat să prezinte evenimentele care s epetreceau pe plan internațional, ce urmau – în opinia lui Ilie – să ducă la eliberarea deținuților politici în viitorul apropiat. „Unii mi-au făcut semn să-mi țin gura, arătând spre Crăciun Ion, care stătea culcat într-un pat din fundul camerei. ”Era singurul care avea dreptul la pat, deoarece, spunea el, era bolnav. Ilie n-a ținut cont de semnele colegilor, ducându-și expunerea la bun sfârșit. După aceea, s-a îndreptat spre Crăciun și a stat de vorbă cu el, tratându-l ca pe toți ceilalți. „Am încercat să mă apropii de om, deoarece era complet izolat și nimeni nu-i mai vorbea. Întrucât îmi spunea că este bolnav, i-am dat o parte din polivitaminele ce le aveam la mine, iar restul l-am împărțit celorlalți.”. Ilie s-a străduit să păstreze bune relații cu toți camarazii. Izolarea lor a reprezentat una din preocupările majore ale administrației comuniste din închisoare. Deținuții erau ținuți în celule și camere mai mari, sub cheie, fiind scoși din încăpere doar la programul de dimineață, pentru a goli tinetele și a lua apă pentru spălat și băut. Cei care nu aveau de ispășit pedepse speciale pentru rea comportare în închisoare aveau dreptul și la o jumătate de oră de plimbare într-un țarc împărțit în mai multe compartimente, în așa fel încât deținuții din celule diferite să nu poată lua contact sau măcar să se zărească.
(continuarea miercuri, 28 mai 2025)

                                                                                 A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 7 mai 2025) 

Închisorile lui Ilie. Aiud

”Atunci l-au drogat, l-au depersonalizat până când din faimosul Nelu Jijie nu mai rămăsese decât o epavă care s-a stins în zarca Aiudului, în anul 1958” 

Nelu Jijie a intrat în camera închisorii de pe Rudului cu 1000 de țigări „Carpați” la el. Nu era fumător, dar se gândea la suferințele fumătorilor, care ar fi făcut orice pentru un chiștoc. În cameră se aflau peste 50 de oameni, așteptând să fie trimiși la Jilava sau la Securitate pentru anchetă. Nelu i-a dat fiecărui fumător câte 5 țigări pe zi, timp de câteva zile. „Era un fum de nu te vedeai om cu om, dar și o stare de bună dispoziție generală. În perioada petrecută pe Rudului m-am împrietenit cu un grup de tineri pe care i-am învățat cântece și poezii din închisoare. Cântecul care i-a impresionat cel mai mult a fost <Aiudule, Aiudule, temniță comunistă>, cântec care îndeamnă la luptă”, relatează Ilie. Într-una din zile, considerând că deținuții stăpâneau foarte bine cântecul și-l puteau cânta aproape toți, a deschis ferestrele, după care băieții s-au pornit să cânte cât au putut de tare, timp de o jumătate de oră, „de am speriat conducerea închisorii, iar lumea se oprea pe stradă și asculta.” 

Ploiești, Rudului

Când s-a întors în celulă, Șteanță nu mai era. Imediat, Nelu a fost dus la închisoarea din strada Rudului, aruncat într-o cameră mare, ticsită cu deținuți politici. Aici l-a luat în primire un căpitan. Căpitanul era de fel din comuna Brazi și îl cunoștea pe tatăl lui Nelu. „Acesta mi-a relatat că am o caracterizare de om periculos și m-a sfătuit să mă liniștesc, că altfel voi avea de suferit în închisoare. Dar a fost de treabă și mi-a dat toate țigările din geamantan, căci, zicea el, în altă închisoare nu le mai vezi.

Moartea lui Nelu Jijie

A doua zi au suportat consecințele: percheziție generală, unii au fost trecuți la izolare, alții pregătiți pentru dubă. „Mie mi-au pus lanțuri de mâini și de picioare și m-au dus la gară pentru trenul de Aiud. Când am urcat în tren, am constatat că mai era unul în lanțuri, adus direct de la Securitate. Era un tip înalt, cadaveric, cu o privire stinsă, care rămăsese nemișcat după ce ne-a închis în izolator. După câtva timp, am încercat să vorbesc cu el, dar a fost imposibil să încropim o discuție”. Așa neputincios cum era, omul a apucat să-i spună lui Ilie că se numește Nelu Jijie. Până la Aiud n-a mai scos nici o vorbă. Nelu Jijie era grav bolnav. La Aiud l-au luat pe targă din gară. După două săptămâni, „am auzit că a murit în zarcă”.
Cine era Nelu Jijie? „Era un student la Politehnică, unul din conducătorii studenților revoluționari, despre care se spunea că  a fost amestecat în lovitura de la CFR și care se luptase cu Securitatea în București.” Fusese un student eminent și un luptător de elită. Se mai spunea că, după ce a fost prins, nici o tortură de la <talpa iadului>, aplicată de Ministerul de Interne, nu l-a determinat să vorbească. „Atunci l-au drogat, l-au depersonalizat până când din faimosul Nelu Jijie nu mai rămăsese decât o epavă carec s-a stins în zarca Aiudului, în anul 1958.”

„Victorie” în lanțuri

Drumul până la Aiud a fost greu pentru Ilie. „Îmi era aproape imposibil să găsesc o poziție convenabilă, cu lanțurile de la mâini și de la picioare. În sfârșit, sosiți în gara Aiud, în timp ce gardienii s eocupau de Nelu Jijie, eu am rămas cu valiza pe peron și am trecut în revistă tot trenul, salutându-i pe călătorii care, de la ferestrele vagoanelor, făceau semnul V („Victorie”) pentru a ne încuraja.” De ce a ajuns Ilie la Aiud? Este cunoscut faptul că Aiudul a fost închisoarea legionarilor, închisoarea cu cel mai sever regim de detenție. Până în anul 1957, deținuții politici foste cadre din MAIerau închiși la Ocnele Mari. Când s-a desființat închisoarea de la Ocnele Mari, aceștia au fost transferați la Aiud, uncde, bineînțeles, erau separați de legionari, dar suportând același regim sever. „Așa am ajuns eu la Aiud. La intrare, mi s-a făcut toaleta, mi s-a dat ținuta de deținut. Din lucrurile mele, mi s-au lăsat numai o pereche de ciorapi de lână și toate polivitaminele ce mi le adusese tatăl meu la Securitate. Am fost dus apoi la secție, la camera MAI-știlor.” O cameră mare, cu beton pe jos și trei rânduri de paturi suprapuse, cu jaluzele lșa ferestre, în care se aflau vreo 20 de deținuți, foști ofițeri, subofițeri și soldați din MAI, ispășind pedepse de la 5 ani până la muncă silnică pe viață.

Petre Vasilescu-Vais cel fără asemănare

Ilie a întocmit o listă pe care figurează aproape toți cei alături de care și-a petrecut anii de detenție la Aiud. Primul pe lista lui Ilie se situează Petre Vasilescu-Vais, fost comisar, arestat în 1947 cu grupul de la Legația Franceză, acuzat de spionaj și condamnat la muncă silnică pe viață. Acesta era veteranul închisorii MAI. Își petrecuse tinerețea prin minele de plumb și, în ciuda anilor petrecuți în închisoare în condiții de exterminare, „era de un calm fantastic și de o integritate morală fără asemănare. El mi-a servit drept exemplu în comportamentul meu din închisoare și în tot ceea ce am întreprins aici, el mi-a fost confident și uneori sfătuitor.”

Nea Georgică, Tomșăneanu, Sobek…

Urmează Nea Georgică Adamescu, un vechi pușcăriaș, „cu o mustață de haiduc”, prieten bun cu Petrică vasilescu, pe care îl cunoștea din anii petrecuți în minele de plumb de la Cavnic. Fostul angajat civil în MAI era „o fire veselă, veșnic râzând, în ciuda faptului că trecuse binișor de 50 de ani. Nea Georgică era un sac fără fund în materie de povești senzaționale.”; Ionică Stoia, fost comisar, condamnat la 15 ani muncă silnică, trecut și el prin minele de plumb. „Un băiat finuț și de un calm de invidiat”; Tomșăneanu, căpitan în trupele de Securitate, căzuse după Revoluția Maghiară. „Un tânăr instruit și gata oricând de acțiune”; Șobek, de origine maghiară, căpitan în trupele de Securitate, condamnat la 15 ani de muncă silnică. „Un tip incisiv, căzut după evenimentele din Ungaria. Un maghiar pur sînge, care privea cu râvnă spre Budapesta. Era un bun camarad, cu care se putea conviețui civilizat.”
(continuarea miercuri, 21 mai 2025)

                                                                                A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 30 aprilie 2025) 

Închisorile lui Ilie. Jilava

„Tributul a fost greu. Peste două sute de mii dintre noi au pierit în închisorile comuniste și la Canalul Morții. O sută de mii mai erau în închisoare în anul 1964, când Occidentul a cerut eliberarea noastră și comuniștii au fost obligați să dea decretul de grațiere. Unii dintre noi au fost eliberați după mai bine de 20 de ani de pușcărie.”

Dar să revenim pe traseul pușcăriilor lui Ilie. În 1958, o parte dintre deținuții care își săvârșeau la Mărgineni pedepsele dictate de regimul comunist au fost urcați în camioane militare și duși la faimoasa Jilava, închisoare de tranzit, „unde domnea teroarea lui Ivănică”. O închisoare sumbră și rece, fortul de odinioară părea „un mormânt imens”. „Aici ne-au repartizat în comun, numai ei știu după ce criterii. Am nimerit într-o încăpere mare, unde erau peste 50 de oameni la trei rânduri de paturi suprapuse. Mi-a fost dat să stau lângă un profesor universitar care înnebunise și, când intra în criză, scotea bocancul și-l arunca în oblonul de la fereastră, înjurându-l pe Dej.” În perioada cât a locuit la Jilava, Ilie a avut grijă de acest profesor: îl ducea la infirmerie, îi spăla și-l hrănea. Tot aici, Nelu a mai cunoscut un ofițer tânăr, Ionescu se numea, care în timpul Revoluției Maghiare a acționat la Cluj. Fusese condamnat la moarte, dar i se comutase pedeapsa în muncă silnică pe viață.

Ilie învață poeziile lui Radu Gyr

Mai erau cinci tineri veniți din Aiud, programați pentru rejudecare sau ca martori în alte procese. De la aceștia a învățat Ilie cântece și poeziile din închisoare ale lui Radu Gyr. Le reține și astăzi. Timpul și-l petreceau învățând fiecare ce voia, întrucât, fiind mulți în cameră, majoritatea intelectuali, „fiecare avea câte un bagaj de cunoștințe pe care îl transmitea și celorlalți. Aici a stat Ilie peste o lună de zile, așteptând, ca mulți alții, să fie trimis la alte închisori (unii pentru a fi executați). Într-o zi, a fost dus la poartă, unde aștepta o dubiță a Securității din Ploiești. Ajuns la Securitate, a fost lăsat singur în celulă, apoi, după câteva zile, a fost chemat la anchetă, nu înainte de a i se aplica aceiași ochelari negri de tablă. A fost întrebat dacă avea cunoștință despre niște membri ai organizației care fuseseră arestați în ultimul timp. Cum nu-i cunoștea, a scăpat repede, „nu a mai fost cazul să ne confrunte”.

Șteanță

Nu după mult timp, în celula lui Ilie a fost introdus un tip care era în închisoare din 1946, Șteanță Emil. Șteanță fusese student, făcuse parte din „Gărzile lui Maniu” și era condamnat la muncă silnică pe viață. Îl aduseseră la Ploiești pentru un supliment de anchetă, spunea el. „Era un tip inteligent și agreabil, avea un regim alimentar special (din care îmi dădea și mie), dreptul la pat și la țigări.” Era anchetat de șeful anchetelor, Ionescu Virgil, care se ocupase și de Ilie. „Acest fapt mi-a dat de gândit și mă întrebam ce mai vor de la mine, mai ales că Șteanță nu mă sâcâia cu întrebări. I-am spus povestea mea, el mi-a spus-o pe a lui și nimic altceva. Discuțiile noastre se axau pe viața în închisoare, el fiind un veteran al Aiudului. Mi-a spus odată că ar fi bine să facem ceva ca să-i scoatem din închisoare pe cei de la Aiud, căci putrezesc acolo. Dar cum?, l-am întrebat. El îmi spune că ar fi bine să declar că eu am desfășurat activități anticomuniste pe când eram elev de liceu, împreună cu alții, care erau în închisoare și ale căror nume mi le livra el.”
Nelu își dădea prea bine seama că este un joc periculos, dar s-a lăsat antrenat în acest joc, „mai ales că el îmi spunea să-i cer șefului anchetelor să-mi aprobe să scriu o scrisoare tatălui meu, să-mi aducă niște lucruri de care aveam nevoie în închisoare. Așa am și făcut, iar șeful anchetelor mi-a aprobat scrisoarea și vorbitor cu tatăl meu.”

Palma lui Faraga

Întâlnirea cu tatăl a avut loc pe un culoar, sus, unde erau birourile de anchetă. Au fost asistați de căpitanul Faraga. Acesta i-a atras atenția lui Ilie că are voie să vorbească cinci minute. Cum nu avea ceas, Nelu a continuat să discute cu tatăl său, crezând că Faranga îi va spune când să înceteze convorbirea. Dar, brusc, s-a trezit cu o palmă peste față și cu reproșul că nu respectă regulamentul. „Am rămas năucit, iar tatăl meu a izbucnit în plâns. Bietul tata înțelegea la ce tip de regim sunt supus în închisoare. Mă gândeam că trebuie să sufere și mai mult după ce se va întoarce acasă. Pe Faraga l-am mai întâlnit după ce am ieșit din închisoare, dar nu i-am reproșat nimic și nici nu am discutat cu el. Era o nonvaloare care nu putea fi luată în seamă, o bestie cu chip de om”, spune Ilie.

Nae Paleacu

Ancheta mergea, chipurile, perfect. „Am fost confruntat cu Paleacu, un prieten al lui Șteanță, condamnat la 20 de ani de muncă silnică, deoarece făcuse și el parte din <Gărzile lui Maniu>. Ca și Șteanță, se afla la Aiud din 1946.” Mai târziu, când Nelu va ajunge, la rândul său, la Aiud, va afla că Nae Paleacu, „care fusese planton în zarcă”, a acceptat să fie informator, însă a făcut un joc dublu, favorizându-i pe unii camarazi din celule, în special pe conducătorii mișcării legionare. În cele din urmă, a fost descoperit de conducerea închisorii că joacă dublu. Urmarea: celebrul colonel Crăciun, comandantul închisorii, l-a băgat într-o celulă întunecoasă, supunându-l persecuțiilor. „De altfel, Paleacu, un tip inteligent, a fost un bun român și bun camarad de celulă. În ceea ce-l privește pe Șteanță, după înscenarea cu mine, a fost scos de la Aiud, iar la Securitate a avut, o bună perioadă de timp, regim special.” În anchetă, Ilie a mai vorbit și despre relațiile sale cu unele cadre militare despre care știa că au fugit în Occident și care nu aveau să suporte consecințe.

Din nou pe „capră” sau Telescu, „om cinstit”

Cum nu avea despre cine să mai vorbească în anchetă, ce i-a dat prin minte lui Ilie? S-a gândit să compromită niște comuniști notorii, amestecându-i în activități compromițătoare. „Mi-am adus aminte că în liceu am avut un coleg comunist înfocat. Avusesem cu el un conflict de ordin politic. Între timp, ajunsese mare în partid. Acesta era Telescu Nicolae. Am spus despre el că a răspândit manifeste anticomuniste cu mine în zona Podului Grant din București.” N-a mers.

Firește, după câteva zile, Nelu a fost scos la anchetă. De această dată, avea în față un locotenent-colonel care l-a luat tare, spunându-i că încearcă să inducă în eroare anchetatorii cu minciuni și, mai grav, urmărește să compromită cadrele cinstite ale partidului, cum este cazul lui Telescu Nicolae, „care – spunea el – ocupă o funcție mare în partid. Vrei să-ți bați joc de noi, dar voi avea eu grijă să pleci cu tinicheaua de coadă. O să ai o viață grea în închisoare.” De-ar fi numai atât… A doua zi, Ilie a fost dus la ventilator, unde a mai luat o porție bună de „capră”.  
(continuarea miercuri, 14 mai 2025)

                                                                                      A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 23 aprilie 2025) 

„Nu te cunosc, sunt bolnav” 

Pe când trăia sub cerul liber, ascuns în pădure, veșnic hărțuit, vreme de șapte ani, de multe ori își dorea să ajungă în închisoare, unde, credea Nelu, „voi fi în lumea noastră, a celor care luptau pentru libertate și democrație, și unde ne puteam exprima liber credința noastră politică.”

„Îmi spune să mă dezbrac de hainele mele civile și să mă îmbrac cu cele vărgate din brațele lui. M-am dezbrăcat la pielea goală, apoi m-am îmbrăcat cu țoalele de pușcărie: un chilot, o cămașă, un pantaloon și o zeghe făcută zdrențe.”

Suferințele lui Ștrul

Câteva cuvinte despre colonelul Ștrul, comandantul de atunci al Securității Ploiești, evreul a cărui soție a murit la Auschwitz. Este omul care a patronat toate fărădelegile și crimele comise în beciurile Securității din Ploiești. Mai târziu, după ce a ieșit din închisoare, Nelu l-a întâlnit pe platoul de la Halele Centrale ale Ploieștiului, abia mergând. Avea Parkinson. „Acum era o arătare de om. Îmi inspira milă și n-am putut decât să-i spun: <Ce faceți, domnule colonel, mă mai cunoașteți?>. Cu o voce tremurândă și stinsă, mi-a răspuns: <Nu te cunosc, sunt bolnav>. Dar pedeapsa divină nu s-a oprit la boala incurabilă de care suferea. Suferința i-a fost amplificată după ce unul din băieții lui s-a sinucis prin spânzurătoare. Majoritatea torționarilor noștri au sfârșit rău. Dumnezeu i-a pedepsit după faptele lor. Eu și cei care au suferit depe urma lui zicem: <Să le fie țărâna ușoară>”.

Pas alergător, fără pufoaică

După un timp, Ilie a fost dus la ofițerul politic. Acesta i-a ținut o lecție de comportament în închisoare, avertizându-l că are de ispășit o pedeapsă mare și va avea de suferit dacă nu se liniștește. La puțină vreme după discuția cu ofițerul politic a apărut gardianul. Acesta avea în brațe o ținută de pușcărie. „Îmi spune să mă dezbrac de hainele mele civile și să mă îmbrac cu cele vărgate din brațele lui. M-am dezbrăcat la pielea goală, apoi m-am îmbrăcat cu țoalele de pușcărie: un chilot, o cămașă, un pantaloon și o zeghe făcută zdrențe.” Afară era iarnă și un ger cumplit. Deținuții urlau de frig în izolator. Până atunci, Ilie, îmbrăcat în pufoaica de acasă, nu prea suferise de frig. Și așa, subțirel îmbrăcat, Ilie a fost dus la „izolare”, în ultima celulă, fără geam la ferestruică, pe un frig de crăpau pietrele. Ca să nu înghețe, a luat-o pas alergător prin celulă până a amețit, fără a se opri însă din alergat. „Pe la miezul nopții, când credeam că nu voi mai putea să alerg, s-a deschis ușa și am fost dus de gardian în celula mea, unde m-am îmbrăcat cu hainele mele civile și am adormit în pufoaica mea. Dumnezeu m-a ajutat și am scăpat nevătămat și din această încercare.”

Ilie își schimbă optica

Pe când trăia sub cerul liber, ascuns în pădure, veșnic hărțuit, vreme de șapte ani, de multe ori își dorea să ajungă în închisoare, unde – credea Nelu – „voi fi în lumea noastră, a celor care luptau pentru libertate și democrație, și unde ne puteam exprima liber credința noastră politică. Dar nu a fost chiar așa, căci comuniștii aveau să facă din închisori un mijloc de exterminare a celor care nu gândeau ca ei. O izolare perfectă de societate și chiar între noi, deținuții, cu jaluzele la ferestre, de nu mai vedeai lumina soarelui, fără dreptul de a citi sau scrie, fără contact cu familia, subnutriți, mereu înfometați. Comuniștii urmăreau lichidarea noastră fizică.”
(continuarea miercuri, 7 mai 2025)

                                                                                    A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 16 aprilie 2025) 

Închisorile lui Ilie. Mărgineni

„Aici am mâncat cel mai bun turtoi din perioada închisorii mele. Îmi aduc aminte și acum cu câtă plăcere îl mâncam, pentru că era făcut din mălai de porumb copt și rumenit la cuptor.”

Cititorii poate își mai amintesc faptul că Marinaru și Florea l-au susținut pe Nelu Ilie la proces, luând totul asupra lor. Și, deși Securitatea îl programase pe Ilie pentru condamnarea la moarte, completul de judecată i-a dat „numai” 20 de ani de muncă silnică. Nelu nu putea nega faptele, „întrucât în sala de judecată era o <colecție>  de arme pe care deșinuții le purtaseră în rezistență. Mă uitam din boxă la micul, dragul meu Browning 6,35, care îmi fusese tovarăș apropiat în timpul partizanatului.”

Condamnarea

După proces, a urmat recursul, la București, unde deținuților li s-au consfințit condamnările pronunțate de instanța de fond. „Cu această ocazie, tatăl meu mi-a angajat un avocat foarte bun, domnul Benea, dar, cu toată pledoaria lui, pedeapsa a rămas neschimbată. Reîntorși la Securitate, șeful arestului ne-a chemat pe rând în biroul său și ne-a adus la cunoștință sentințele definitive.” La vremea aceea, de afară veneau vești dătătoare de speranță, iar pedepsele mari nu-i speriau pe deținuți, majoritatea fiind convinși că nu le vor executa. Ilie primise 20 de ani muncă silnică pentru uneltire împotriva ordinii sociale, șase ani pentru deținerea ilegală de armament și cinci ani pentru dezertare, din care urma să execute pedeapsa cea mai mare. Sentința includea și confiscarea totală a averii. „La auzul acestor pedepse, am zâmbit ironic și i-am replicat maiorului că pedeapsa nu mă impresionează, deoarece am convingerea că nu voi efectua mai mult de cinci ani de pușcărie, iar diferența o vor face cei care mi-au dat această condamnare. Am precizat însă că mă interesează confiscarea averii, fiind vorba de mai multe case și o moară. Maiorul rânjea satisfăcut că, în sfârșit, reușise să mă lovească în acest punct. În realitate, nu dețineam această avere”, relatează Ilie.

Depozitați

Cei judecați până în acel moment au fost duși la închisoarea Mărgineni, într-un depozit, unde au rămas mai multe luni. „Era o închisoare de drept comun, unde se lucra mobilă. Pe noi ne-a instalat în aripa unde erau izolatoarele închisorii, câte 6-8 oameni în celulă.”

Regimul era foarte sever, asemănător aceluia de la Securitate, cu veghere la marginea patului, de la deșteptare până la stingere. Cât au stat în depozitul de la Mărgineni, condamnații n-au fost scoși vreodată la aer, deși, conform regulamentului, aveau dreptul la o jumătate de oră de plimbare pe zi.

Turtoiul

„Condițiile au fost grele, într-adevăr, dar aici am mâncat cel mai bun turtoi din perioada închisorii mele. Îmi aduc aminte și acum cu câtă plăcere îl mâncam, pentru că era făcut din mălai de porumb copt și rumenit la cuptor. În ceea ce privește celelalte feluri de mâncare, nu ne scoteau din zeamă lungă de cartofi sau fasole și, uneori, subproduse de vită. În schimb, arpacașul era mai consistent, gros ca un terci. Cum celula noastră era la capătul culoarului, unul dintre gardieni, care părea să aibă un dram de suflet, ne dădea nouă ce mai rămânea.”
Această situație nu a durat prea mult. Printre deținuți au fost plasați, în fiecare celulă, inși străini de organizație, cu pedepse mici, majoritatea condamnați pentru „agitație”. În celula lui Ilie fusese „strecurat” un oarecare Gioni Gheorghiu, din Ploiești, condamnat cinci ani pentru că a înjurat un securist. „Era un tip cam agitat care pretindea că nu înțelegea de ce l-au băgat în celulă cu noi, contrarevoluționarii, cum eram numiți. Un astfel de ins ne făcea viața și mai grea, fiind provocator și invitat la ofițerul politic.” La un moment dat, în urma unui conflict, Gioni a bătut în ușă pentru a se cere la raport. Nu se va mai întoarce niciodată în celulă.
(continuarea miercuri, 30 aprilie 2025)

                                                                                         A consemnat Leonida Corneliu Chifu