close

Social

PromovateSocial

France 24: Generozitatea lui Viktor Orban îi atrage pe maghiarii din România

stadion

France 24: Generozitatea lui Viktor Orban îi atrage pe maghiarii din România

În satul Carta, ascuns în Transilvania României, efectele generozității premierului ungar Viktor Orban față de minoritatea maghiară din această țară sunt ușor de văzut.

Attila Nagy se plimbă țanțoș pe coridoarele modernului centru medical pe care îl conduce și care ține de academia de hockey din Carta, înființate cu bani din partea guvernului ungar.

Complexul mai cuprinde un patinoar și un hotel, fiind gestionat de fundația Mens Sana, o organizație neguvernamentală finanțată de Budapesta.

Din cele 10 milioane de euro cheltuite de Mens Sana pentru înființarea acestui centru, 90% provin din partea contribuabililor ungari.

După revenirea sa la putere, Orban a pompat milioane de euro prin diverse alocări și prin ONG-uri, toate fiind destinate comunităților maghiare din România, Serbia, Slovacia și Ucraina, aceste fonduri sporind începând din 2016.

Până acum, peste 250 milioane euro au ajuns numai la comunitățile maghiare din România.

Banii au fost investiți în școli, stadioane și mici făbricuțe din Transilvania, o regiune care adăpostește peste 1,2 milioane de etnici maghiari, reprezentând peste 6% din populația țării.

Toți acești bani au asigurat niște alegători credincioși ai partidului Fidesz, condus de Orban, la alegerile din 2018, 96% din diaspora ungară votând pentru acest partid.

Dar această generozitate a iritat guvernul român.

Recent, Ministerul de Externe a declarat că “ajutorul economic depășește sfera tratamentului preferențial pe care un stat îl poate oferi minorităților din alte țări“.

Aflat în vizită la București, ministrul ungar de externe, Péter Szijjártó, a exclus orice schimbare a acestei strategii.

Sprijinul moral al Budapestei

„Orban este animat de o ideologie naționalistă” menită „să mențină compacte comunitățile etnice, iar asta le permite să obțină o anume autonomie”, a declarat pentru AFP Tamas Kiss, sociolog la Institutul Român pentru Cercetări pe tema Minorităților Naționale.

Fundația Pro Economica, una din pârghiile pe care Budapesta le folosește pentru alocarea acestor fonduri, respinge acuzațiile de discriminare, susținând că ea „nu a verificat niciodată originea” celor care primesc respectivele fonduri.

Totuși, fundația precizează că, parțial, misiunea sa este aceea de a asigura o dezvoltare susținută și crearea unor locuri de muncă“, considerând demersul ca fiind “crucial pentru ca etnicii maghiari să rămână în țară”.

Valul de migrație spre Vest, care a decimat populația României în ultimele trei decenii, nu a scutit nici minoritatea maghiară, care, în ultimii 20 de ani, a pierdut un sfert din populație.

Unul dintre beneficiarii fondurilor oferite de Pro Economica este firma Csiky Chips din Harghita, un județ din Transilvania, care încearcă să ajute la menținerea acestui demers.

Împreună cu o firmă asemănătoare, fabrica de bere Csiky Sor, ”asigurăm traiul a 260 de oameni și pe cel al familiilor lor”, afirmă purtătoarea de cuvânt a fabricii, Margit Tofalvi.

Referindu-se la Carta, Nagy spune că academia de hochei a fost unul din motivele pentru care tinerii din sat au decis să rămână. El afirmă că de asta au beneficiat atât etnicii maghiari, cât și cei români.

“Viața noastră s-a schimbat mult”, afirmă Zsolt Marton, un localnic, care a ținut să adauge că este recunoscător pentru șansele pe care această academie le-a oferit celor patru copii ai săi, de vârste cuprinse între 11 și 23 de ani.

“Sprijinul moral acordat de guvernul ungar contează deja foarte mult pentru mine, dar sprijinul financiar e și el binevenit“, spune el.

Uitați de București?

Sprijinul acela nu dă semne să scadă.

La marginea orașului Sfântu Gheorghe, aproximativ 100 de lucrători muncesc non-stop pentru ca stadionul de 8.400 de locuri al echipei locale de fotbal Sepsi OSK să poată fi deschis în luna iunie.

“Toată lumea știe că finanțarea – 25 milioane euro – vine din Ungaria“, a declarat pentru AFP vicepreședintele clubului, David Kertesz.

În ultimele decenii, viața culturală a înflorit și ea în diverse feluri pentru maghiarii din România.

Victime ale politicii de asimilare de pe vremea regimului comunist, ei își pot folosi acum limba în administrație și pot învăța în limba maghiară de la grădiniță și până la universitate.

Dar infrastructura precară din regiunea lor, deși obișnuită într-una dintre cele mai sărace țări ale UE, alimentează și ea senzația minorității că ar fi “abandonată” de București.

Nagy nu se prea îndoiește de faptul că, fără un ajutor din partea Ungariei, patinoarul său de hockey nu ar exista.

„Nu știu care este problema” cu politica Budapestei, afirmă Nagy, el cerând Bucureștiului să fie primul care să facă aceste investiții.

“Altminteri, peste câțiva ani, vor rămâne numai bătrânii, iar asta ar fi un dezastru“.

Sursa: France 24 / Traducerea: Alexandru Danga (Rador)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Reacţia BOR după ce Nicuşor Dan a tăiat din buget banii pentru Catedrala Neamului

catedrala

Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR, a oferit o primă reacție după ce Nicuşor Dan a tăiat din buget banii pentru Catedrala Neamului.

Reacţia BOR după ce Nicuşor Dan a tăiat din buget și banii pentru Catedrala Neamului. Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR, a declarat pentru Romaniatv.net că „bugetul fiecărui an e unul care reflectă starea economică generală” şi că speră „în ameliorarea acesteia și în finalizarea cu maximă coresponsabilitate a tuturor proiectelor din registrele esențiale ale comunității, între care se numără, firește, și cel al vieții religioase”.

„Nu am niciun mesaj oficial legat de anunțul domnului primar şi nu pot comenta rațiunile economice ale deciziilor de ordin bugetar ale PMB, care a sprijinit constant, după posibilități, realizarea proiectului de importanță națională al Catedralei Naționale. Bugetul fiecărui an e unul care reflectă starea economică generală. Nu putem decât spera în ameliorarea acesteia și în finalizarea cu maximă coresponsabilitate a tuturor proiectelor din registrele esențiale ale comunității, între care se numără, firește, și cel al vieții religioase”.

Între timp lucrările la Catedrala Națională continuă, lucrările desfăşurându-se cu precădere în interior, unde s-a intensificat tencuirea absidei de sud a catedralei. De asemenea, specialiștii în arta mozaicului lucrează la cornișa Altarului, care va fi înveșmântată cu ornamente de tradiție bizantină, inspirate și din arta tradițională românească, potrivit ziarullumina.ro.

(b365.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Arhiepiscopul Irineu: Mulțumim Preasfintei Treimi pentru „misterul femeii”

EpAlba

Arhiepiscopul Alba Iuliei transmite un mesaj cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, 08 martie 2021.

Părintele Arhiepiscop subliniază rolul major al femeilor și îi mulțumește Preasfintei Treimi pentru opera lui Dumnezeu care se face prin ele.

„Ea poartă în nucleul familiei şi apoi în complexul vieţii sociale bogăţiile sensibilităţii şi intuiţiei sale, ale generozităţii şi statorniciei sale. Cu priceperea, care este proprie feminităţii sale, ea îmbogăţeşte înţelegerea lumii şi contribuie ca raporturile umane să fie pe deplin adevărate”, consideră ierarhul.

În această zi dedicată ei, mulţumim Preasfintei Treimi pentru „misterul femeii”, pentru marile „opere ale lui Dumnezeu”, care, de-a lungul istoriei generaţiilor umane, s-au îndeplinit prin intermediul femeilor, spune IPS Irineu.

„Pentru demnitatea pe care ele o au dintotdeauna în planul şi în iubirea lui Dumnezeu, le felicităm astăzi, le oferim ghioceii înmiresmaţi ai sentimentelor noastre de preţuire şi recunoştinţă şi-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să le învăluie în norul luminos şi protector al binecuvântărilor Sale cereşti”, transmite Arhiepiscopul Alba Iuliei.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Sondaj: Biserica rămâne pe primul loc în topul încrederii românilor, în ușoară creștere față de luna trecută

bis33657

Biserica rămâne pe primul loc în topul încrederii românilor, reiese dintr-un sondaj realizat în perioada 22 – 26 februarie de Centrul de Sociologie Urbană și Regională CURS. În plus, gradul de încredere a crescut ușor față de luna trecută: cu 1%.

Potrivit cercetării sociologice, 63% dintre români declară că au încredere în Biserică, în creştere cu 1% faţă de sondajul din luna ianuarie. Pe locul doi se află primăria, cu 57% încredere multă şi foarte multă, în scădere cu 3% faţă de luna trecută.

Cele două sunt singurele instituţii care beneficiază de peste 50% încredere. Pe locul trei se află BNR, cu 45%, iar pe locul patru Preşedinţia (36%).

Sondajul a fost realizat pe un eșantion reprezentativ de populație adultă din România: 1.100 de respondenţi cu vârsta de minimum 18 ani.

Marja maximă de eroare la nivelul întregului eșantion este +/-3%, la un nivel de încredere de 95%.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

„Cel mai amplu atac asupra creștinismului”

united-states-capitol

Președintele Ligii Catolice, Bill Donohue, explică de ce Legea egalității (Equality Act) din Statele Unite este una profund problematică:

Potrivit președintelui Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, Nancy Pelosi, Legea egalității se referă la „a pune capăt discriminării”; Președintele Joe Biden este de acord cu ea. Aceasta poate fi intenția legii, însă efectul său este de a promova cel mai amplu atac asupra creștinismului scris vreodată într-o lege.

Aceasta explică de ce Conferința Episcopilor Catolici din Statele Unite luptă împotriva acestei legi de ani de zile. Cel mai recent, se spunea că Legea egalității „va discrimina credincioșii practicanți”. Liga catolică și multe alte organizații religioase și pentru drepturile civile au tras, de asemenea, un semnal de alarmă.

Legea egalității are două obiective majore: ar modifica Legea drepturilor civile din 1964 pentru a include orientarea sexuală și identitatea de gen la definiția sexului; ar submina, de asemenea, Legea privind restaurarea libertății religioase, permițând drepturilor homosexualilor să aibă o mai mare greutate decât drepturile religioase.

Legea drepturilor civile din 1964 a fost motivată în primul rând de dorința de a pune capăt segregării rasiale. A interzis discriminarea pe motive de rasă, sex sau origine națională. Aceasta a fost singura intenție a legii. Nu spunea absolut nimic despre orientarea sexuală și cu siguranță nu se referea la drepturile transgender – nici măcar nu exista un astfel de concept în anii 1960. Adăugarea orientării sexuale și a identității de gen acestei legi nu numai că încalcă intenția legislației, ci adaugă o presiune cu totul nejustificată asupra caselor de cult și alte organizații religioase.

Pentru a pune capăt segregării rasiale, Legea privind drepturile civile din 1964 a interzis discriminarea în spațiile publice. Negrilor li se refuza, în trecut, accesul în multe locuri publice, de la restaurante la hoteluri. Legea egalității merge mult dincolo de această intenție, atât de mult încât desfigurează sensul acestei legi istorice din 1964.

Legea egalității nu acoperă doar homosexualii și persoanele transgender, ci extinde lista localurilor publice pentru a include servicii cum ar fi asistența medicală. În practică, acest lucru ar fi un dezastru. Ar însemna, de exemplu, că furnizorii de servicii medicale ar fi obligați să ofere terapii hormonale și proceduri chirurgicale care sunt necesare pentru a schimba caracteristicile fizice asociate cu schimbările de sex.

Nu trebuie să fii o clinică medicală cu convingeri catolice pentru a ridica obiecții morale și religioase față de această inițiativă cu privire la „asistența medicală”. Va fi permis cuiva să formuleze obiecții cu privire la aceste proceduri, subliniind problemele fizice și mentale pe termen lung asociate cu schimbarea sexului? Dar părinții care află că copilul lor vrea să-și schimbe sexul? Vor fi respectate drepturile lor, sau vor fi călcate în picioare?

A devenit din ce în ce mai clar că extinderea drepturilor către „femeile” transgender – în realitate, bărbați biologici care se identifică drept femei – a venit în detrimentul drepturilor pentru femeile biologice. Să luăm exemplul sporturilor.

Băieților și bărbaților li se va permite să concureze în diverse sporturi cu fete și femei, modificând astfel în mod nedrept atletismul feminin. De asemenea, femeile și-ar pierde drepturile cu privire la intimitate. Acești masculi biologici pot folosi vestiarele, toaletele și facilitățile de duș care au fost întotdeauna rezervate femeilor. Nimic din toate acestea nu are nicio legătură cu motivele pentru care a fost adoptată Legea drepturilor civile din 1964. Există și alte probleme cu acest proiect de lege, însă acest singur fapt ar trebui să fie suficient pentru a-l împiedica să devină vreodată lege.

În 1993, deputatul Nancy Pelosi și senatorul Chuck Schumer au susținut Legea privind restaurarea libertății religioase (Religious Freedom Restoration Act – RFRA); a fost semnată de președintele Bill Clinton. Aceasta a fost o victorie majoră pentru libertatea religioasă. Dar acum Pelosi și Schumer regretă votul lor din 1993, chiar până la punctul de a susține Legea egalității, știind foarte bine că aceasta va răsturna RFRA! Acest lucru este foarte pervers. Nu ne-am putea imagina o subminare mai serioasă a libertății religioase decât ceea ce propun ei acum.

Votarea legii ar însemna că catolicii, evanghelicii, evreii ortodocși, mormonii, musulmanii și multe alte comunități religioase nu ar putea ridica obiecții privind libertatea religioasă față de niciunul dintre „drepturile” menționate mai sus ale femeilor transgender. De fapt, entitățile religioase ar fi secularizate.

De exemplu, dacă proiectul Legii egalității ar deveni lege, programele catolice de plasament al orfanilor ar fi închise. Fie acestea ar trebui să fie de acord ca doi bărbați să adopte copii – o încălcare clară a învățăturilor Bisericii –, fie să își piardă fonduri federale. Acesta este genul de element subversiv care face ca această factură să fie atât de periculoasă.

În prezent, spitalele catolice pot refuza în mod legal să facă avorturi. În temeiul Legii egalității, aceste spitale și-ar pierde finanțare federală sau ar fi obligate să intre în afacerea avortului. Asta pentru că refuzul serviciilor de avort ar fi considerat drept discriminare de „sarcină”.

Fără protecția libertății religioase oferită de RFRA, practic fiecare instituție religioasă – de la case de cult până la școli – ar fi de așteptat să se conformeze cu această legislație radicală. De exemplu, școlile catolice ar trebui să-și schimbe învățăturile despre etica sexuală pentru a se alinia cu agenda radicală LGBT.

Este greu pentru public, mai ales pentru catolici, să înțeleagă de ce presupuși „catolici fervenți” precum Biden și Pelosi ar dori să susțină o legislație atât de evident anti-creștină precum Legea egalității.

 

Prin refedinirea persoanei umane, lăsăm în urmă viziunea morală pe care s-a construit întreaga noastră civilizație.

Andrew T. Walker

Reintroducerea Legii egalității sub președintele Joe Biden a generat multe comentarii în ultimele săptămâni. Având scopul de a modifica Legea privind drepturile civile din 1964 pentru a acoperi identitatea de gen și orientarea sexuală, această lege este game-set-meciul tăvălugului Revoluției Sexuale. Biden – arătând că dorința sa declarativă de a guverna de la centru a fost o păcăleală electorală – folosește capitalul politic al primelor sale o sută de zile în funcție pentru a grava principiile-cheie ale Revoluției pe fiecare colțișor al societății, sub masca presupusei „nediscriminări.” Dincolo de toate, aceasta este o nouă ortodoxie – cu un plan zelos pentru convertirea tuturor și pentru tranșarea noilor legi ale „blasfemiei”.

Problema Legii egalității nu rezidă predominant în limbajul proiectului de lege, ci în efectele sale pe termen lung, transformând și mai radical fundamentele morale și îndepărtându-le de orice seamănă cu o ordine socială creștină. Legea egalității, în opinia mea, este un simbol pentru de-creștinarea Occidentului.

Vedem această de-creștinare pe cel puțin două planuri. În primul rând, o vedem în tipul de raționament moral din spatele proiectului de lege în sine. Este o lege bazată pe estetică și emoție în loc de rațiune și principii solide. Legea privind egalitatea vă va face să credeți că americanii abia așteaptă orice ocazie pentru a discrimina pe cineva. Este un lucru fals. În al doilea rând, anulând însăși ontologia feminității, logica de bază a proiectului de lege contrazice principiile-cheie ale propriilor cuceriri ale „progresismului”, precum feminismul. Modul în care Legea egalității poate avansa întâmpinând o rezistență atât de mică poate fi înțeles numai în lumina eticii dominante a progresismului de astăzi. Orice lucru care nu reușește să se ridice peste fraze solipsiste precum „trăiește-ți propriul adevăr” și „definește-te pe tine însuți” nu poate împiedica astfel de legi absurde din punct de vedere filosofic.

Legea privind egalitatea conține o revoluție metafizică în paginile sale și urmărește evanghelizarea Occidentului. Vechea ordine era una cu o etică a obiectivității, a rațiunii, a naturii fixe, a autorității și a limitelor, în care legăturile organice și relațiile de familie erau privite drept normative și persuasive, iar orice lucru care se opunea acestora fiind o transgresiune. Revoluția care a prins deja avânt de niște decenii este să redefinească toate aceste repere metafizice drept nu doar greșite, ci chiar drept dăunătoare. Astfel, în cuvintele Legii egalității, orice lucru care nu promovează individualismul expresiv sau lipsa oricăror limitări obiective sau care își derivă existența prin intermediul autorității este, desigur, opresiv. Asistăm, în timp real, la disoluția finală a unei perspective creștine asupra universului și înlocuirea acesteia prin una complet secularizată.

Legea privind egalitatea este un asalt asupra moralității creștine, iar acesta este punctul în care consecințele sale pe termen lung sunt cele mai grave și mai distructive. Această lege își propune să reconfigureze nu numai fundamentul vieții de familie și normele obiective ale genului, ci și să catehizeze, inducând un mod diferit de a concepe locul și viziunea fiecăruia asupra lumii. Imaginația morală este ghidată de constrângeri normative, care le conferă definiție și direcție. În mod ideal, imaginația morală umană ar trebui să se îndrepte spre ceea ce este bun, adevărat și frumos. A educa imaginația morală înseamnă a adersa la o imaginație comună, înrădăcinată într-o perspectivă comună asupra lumii și, prin urmare, obligatorie și convingătoare pentru toți cetățenii care i se conformează.

Astfel de repere normative se găsesc în cadrul cultural creștin. Ele creează o ordine metafizică care cere aderarea tuturor indivizilor. Acestea oferă o cale spre prosperitatea umană și spre binele comun. Cu toate acestea, așa-zisa Lege a egalității, propusă acum în Congres, încearcă să contrazică toată această ordine, răsturnând complet reperele sale de bază. În timp ce ordinea metafizică creștină susține granițele creației ca fiind instituite de Dumnezeu și înscrise în lumea naturală, Legea egalității promovează metafizica autonomiei sexuale și a individualismului expresiv ca fiind cele mai înalte bunuri ale societății. Atât de bune sunt aceste lucruri, în fapt, încât trebuie înscrise în lege pentru a fi protejate de orice fel de contestare în plan juridic. Sinele este singura lentilă de referință pentru orice reper moral, făcând ca principiile legii naturale și ale revelației divine să fie relativizate, fiind transformate în simple obiecte ale fascinației religioase, și în nici un caz nu în repere universale care ar trebui urmate de orice minte rațională și de întreaga societate. (…)

Andrew T. Walker este profesor asociat de etică creștină la The Southern Baptist Theological Seminary și membru al Centrului de Etică și Politici Publice.

 

Un nou sondaj Gallup dezvăluie informații șocante despre identitatea sexuală a generației Z.

Dincolo de diferențele generaționale pronunțate, diferențele semnificative de gen se văd în identitatea sexuală, precum și diferențele de ideologia politică:

  • Femeile sunt mai predispuse decât bărbații să se identifice drept LGBT (6,4%, respectiv 4,9%)
  • Femeile sunt mai susceptibile de a se identifica ca bisexuale – 4,3%, în timp ce 1,3% se identifică drept lesbiene și 1,3% drept altceva. Dintre bărbați, 2,5% se identifică drept homosexuali, 1,8% drept bisexuali și 0,6% drept altceva.
  • 13,0% dintre liberalii politici, 4,4% dintre moderați și 2,3% dintre conservatori spun că sunt lesbiene, gay, bisexuale sau transgender.
  • Diferențele sunt oarecum mai puțin pronunțate prin identificarea cu un anumit partid, decât prin ideologie, cu 8,8% dintre democrați, 6,5% dintre independenți și 1,7% dintre republicani identificându-se drept LGBT.
  • Nu există diferențe educaționale semnificative – 5,6% dintre absolvenții de facultate și 5,7% dintre absolvenții de liceu sunt LGBT.

Aceasta este o constatare uluitoare, indiferent dacă credeți că știrile de mai sus sunt pozitive, negative sau neutre. Acest tip de schimbare privind ceva așa de fundamental ca orientarea sexuală, într-o perioadă atât de scurtă de timp, este uluitoare.

Partea legată de identitatea transsexuală este cea mai șocantă: între Generația X și Millennials, numărul persoanelor trans autoidentificate a crescut cu 500 la sută. Între generația X și generația copiilor lor, Gen Z, numărul persoanelor trans autoidentificate a crescut cu 800 la sută.

Acesta este efectul prăbușirii standardelor culturale și al campaniei de propagandă purtate în mass-media și în școli. Astăzi am participat la o conferință privată pe Zoom cu clerici seniori dintr-o comunitate conservatoare americană. Ei mi-au spus că modele trans explodează în rândul tinerilor din comunitatea lor – copii care au fost crescuți în această biserică conservatoare – și pastorii au mari greutăți să înțeleagă cum ar fi cel mai bine să le vorbească tinerilor despre asta. Un cleric mi-a spus că alți pastori îi zic că nu vor să „iasă în față” cu predici împotriva transgenderismului, de teama de a nu-i îndepărta pe cei care caută să se apropie de Dumnezeu. El mi-a mai spus că le spune acestor frați de credință că trebuie să își asume acest risc, deoarece familiile și congregațiile sunt lovite în permanență de propagandă.

Am fost de acord și i-am spus că pastorii trebuie să găsească curajul să spună adevărul, indiferent care ar fi prețul. Cultura dominantă știe ce crede despre transgenderism și nu ezită să propovăduiască aceste lucruri în mod constant. Din experiența mea, părinții nu știu însă ce să spună sau să facă. Dacă nu învață care este perspectiva corectă la biserică, unde or să mai învețe?

Un cleric a spus că în grupul de tineri al bisericii sale, unii copii s-au ridicat și au ieșit când au început să prezinte învățăturile Bisericii despre trup, sex și gen. „Li s-a spus la școală că ori de câte ori auziți pe cineva criticând ideologia transsexuală, voi trebuie să vă ridicați și să ieșiți afară”, a spus clericul.

Am arătat în acest punct că asta le-a spus Soljenițîn adepților săi din Uniunea Sovietică să facă atunci când se confruntă cu minciuni: ridică-te și ieși afară. Uimitor că cealaltă parte folosește aceleași tactici împotriva bisericii!

În această conferință de pe Zoom, unde trebuia să discutăm cartea „Live Not By Lies”, am vorbit despre Legea egalității, care tocmai a fost reintrodusă în Congres și care va fi adoptată, având în vedere că democrații îl controlează. Președintele Biden a spus că va semna legea. Dacă este votată, Legea egalității va înscrie orientarea sexuală și identitatea de gen în legea federală a drepturilor civile. Acest lucru va avea efecte devastatoare asupra societății noastre. Ryan T. Anderson, noul președinte al Centrului de Etică și Politici Publice din Washington, le-a prezentat pe scurt. Câteva fragmente:

Actul „actualizează” legea pe care Congresul a adoptat-o ​​în primul rând pentru combaterea rasismului, Legea drepturilor civile din 1964, și adaugă orientarea sexuală și identitatea de gen drept clase protejate asemănătoare rasei. Deci, dacă aveți rezerve cu privire la ideologia de gen – așa cum fac chiar și mulți progresiști; întrebați-o doar pe J.K. Rowling – veți deveni acum echivalentul legal al lui Bull Connor.

În loc să găsească modalități de bun-simț adaptate în mod punctual pentru a-i proteja pe americanii care se identifică drept LGBT de discriminarea cu adevărat nedreaptă, proiectul de lege va acționa ca o sabie – pentru a-i persecuta pe cei care nu îmbrățișează cele mai noi ideologii de gen.Va nega flagrant binarismul sexual care este scris literalmente în codul nostru genetic și este fundamental pentru multe dintre legile noastre, nu în ultimul rând legile care protejează egalitatea, siguranța și intimitatea femeilor.(…)

Cerul chiar stă să cadă pe noi. Nu veți auzi nimic din acestea în reportajele din mass-media cu privire la Legea egalității, dar este adevărat. Dacă printr-o minune, republicanii din Senat își unesc forțele și pot convinge un singur democrat – pe Joe Manchin? – pentru a li se alătura, Legea egalității ar putea fi oprită de această dată. Dar, mai devreme sau mai târziu, ea va veni peste noi. Acele cifre pe care le vedeți în sondajul Gallup vă spun și de ce.

Ne apropiem foarte tare de momentul în care am scris în „Opțiunea Benedict”, când creștinii asumați și alții care nu sunt de acord cu noua ideologie vor trebui hotărască dacă pot sau nu să continue să lucreze în slujbele pe care le au. Dacă citiți „Opțiunea Benedict”, s-ar putea să vă amintiți de medicul anonim care a spus că își va descuraja copiii să meargă la facultatea de medicină, pentru că este foarte aproape ziua în care vor trebui să facă lucruri care le încalcă conștiința, cum ar fi să facă avorturi sau să participe la „tranziții” de gen – sau, dacă nu, își vor pierde locul de muncă. Dacă mai ai și 400.000 de dolari datorie pentru a plăti cursurile de la facultatea de medicină, nu ai nici o ieșire din capcană.

Dacă nu ați început deja să organizați grupuri de sprijin și să puneți bazele unor rețele precum cele construite de părintele Kolakovic, așa cum povestesc în „Live Not By Lies”, ar trebui să știți că nu prea mai aveți timp. Legea pentru egalitate te va considera un infractor, cu nimic mai bun decât un Klansman, dacă ții la învățăturile tradiționale nu numai despre homosexualitate, ci și despre transgenderism. (Feministele radicale care neagă că transgenii bărbați-femei sunt femei vor fi tratate cu același dispreț de către lege la fel ca un preot fundamentalist.) (…)

Dacă vă așteptați ca creștinismul ortodox – care se deosebește ca ziua de noapte de falsa biserică a deismului terapeutic moralist – să supraviețuiască tuturor acestor lucruri, ar fi bine să vă retrageți și să construiți o formă sau alta a Opțiunii Benedict. Și ați ace bine să începe să vă pregătești pe dvs, familia dvs și comunitatea dvs, în stilul părintelui Kolakovic, pentru următoarea persecuție, pentru că mai devreme sau mai târziu vom fi declarați drept „teroriști domestici” pentru că nu ne vom conforma. Dacă credeți că sunt alarmist în acest punct, atunci spuneți-mi dvs, unde este linia pe care ați trage-o, dincolo de care să știți sigur că persecuția chiar a sosit?

Afară cu Shakespeare! Afară cu Aristotel și Platon! Fără mamă și tată în limbajul parlamentar american! SUA pare a se confrunta cu o totală bulversare și epurare de valori tradiționale, sub presiunea nediscriminării. Iar reforma lingvistică propusă de Democrați pentru cel de al 117-lea Congres ne duce cu gândul la Newspeak-ul din distopia lui George Orwell, „1984”. Scoaterea programatică din limbaj a cuvintelor neconvenabile duce implicit la sărăcirea gândirii, fiind un potențator al controlului și puterii grupului politic interesat.

Dan-el Padilla Peralta, un academician afro-american, solicită eliminarea așa-numiților clasici din programa de învățământ, aceștia fiind „asociați cu supremația albă”, după cum relatează The New York Times. El susține că ideile de înțelepciune ale civilizației occidentale se bazează pe „alb”, fapt care se datorează, în cele din urmă, interpretărilor autorilor antici. Recent, și alți profesori americani care predau literatură clasică și-au „puricat” propriile materii de „naționalism alb”, pentru a curăța orice subiect de presupusul rasism.

Dar Padilla merge și mai departe, susținând că facultățile clasice sunt în sine ostile minorităților. „Dacă ar fi să proiectezi, în mod deliberat, un subiect ale cărui organisme instituționale și orientări pentru autocenzură urmăresc, în mod explicit, să delegitimeze statutul legitim al cărturarilor care nu sunt albi”, a spus Padilla, „nu ai putea să o faci mai bine decât o face <<clasicul>>”. El a adăugat: „Clasicul este atât de strâns legat de supremația albă, încât este indisolubil legat de ea … La o analiză mai atentă, evidențierea lui <<a fi alb>>se dovedește a fi ancorată în bazele acestui clasicism”.

De la vechea logică la noua isterie

Vechii clasici au spus multe despre toleranță, corectitudine, logică și empatie și au reprezentat virtuțile democrației și libertății de exprimare. Filozofii stoici au dat sfaturi despre independență, exact opusul „culturii victimei”. Ca atare, se pare că au fost și sunt un obstacol persistent, în calea unor „progrese” pe calea ce se observă acum.

Conflictele de anul trecut din orașele americane, după moartea lui George Floyd, au fost însoțite uneori de o mare violență. Ele au accelerat adâncirea Academiei SUA în „ isterie rasială”. Tratamentul presupus discriminator s-a transformat într-o sensibilitate excesivă și a devenit acum aproape isteric, cu un climat de teamă în școli, ajungându-se chiar la aberații precum „este rasism a cere elevilor să lucreze mai mult”.

Luna trecută, un profesor de drept de la Universitatea din Illinois a fost suspendat din funcție pentru că a folosit „cuvântul N”, într-o lecție despre discriminarea la locul de muncă (deși a scris doar „n —–” și a folosit substituenți). Excese au avut loc și la Evergreen College, în 2017, când o acuzație nefondată de rasism a fost suficientă pentru a incita o mulțime de studenți, care cu bate de baseball au pornit „la vânătoare” după profesorul Bret Weinstein.

Din acest motiv, declarațiile lui Padilla reprezintă o amenințare pentru orice facultate universitară clasică, care este suficient de slabă de înger sau suficient de credulă pentru a vedea în canonul clasic un instrument al rasismului. Însă Padilla nu e singur, are armate de acoliți, ba chiar și vânt din pupa politică a momentului.

Atacul politic al termenilor inclusivi

SUA se confruntă cu o reformă lingvistică neobișnuită. Deputații democrați doresc să elimine toate cuvintele „de gen”, cum ar fi „mamă” și „tată”, din Codul de conduită al Congresului SUA, pentru a folosi în schimb termeni „inclusivi”. Iată ce se spune în documentul făcut public la începutul lunii ianuarie de Comitetul de Reglementare, privitor la detaliile pachetului de reguli avute în vedere, în cadrul celui de al 117-lea Congres.

Acesta s-a convocat la Washington DC, la 3 ianuarie 2021, în ultimele săptămâni ale președinției lui Donald Trump și se va încheia la 3 ianuarie 2023. Cu toate acestea, modificările sunt menite să se aplice noului Cod de conduită al Congresului. Acest lucru este ajustat aproximativ la fiecare doi ani, cu fiecare nouă componență a Congresului SUA.

Dat fiind faptul că democrații au revenit acum cu o majoritate redusă, de 222 membri în Camera Reprezentanților, pare probabil ca reforma lingvistică propusă să fie adoptată ca parte a noului cod de conduită.

Iată un extras din documentul reformei propuse, care „promovează incluziunea și diversitatea”.

Aceasta include modificări care ar putea: înființa Comitetul selectiv pentru disparitate economică și echitate în creștere; solicită comisiilor permanente să includă în planurile lor de supraveghere o discuție despre modul în care lucrează comitetul în Congresul viitor: va aborda problemele inechităților pe bază de rasă, culoare, etnie, religie, sex, orientare sexuală, identitate de gen, handicap, vârstă sau național origine; onorează toate identitățile de gen prin schimbarea pronumelor și a relațiilor familiale din regulile Camerei pentru a fi neutre în materie de gen; face permanent Oficiul pentru diversitate și incluziune pentru a facilita o forță de muncă diversă care să reflecte membrii noștri și districtele pe care le reprezintă; și examinează diversitatea grupurilor de martori la audierile comitetului pentru a ne asigura că suntem audiați de către diferite grupuri de experți în timp ce elaborăm legislația.

Un document separat al propunerii de reformă stabilește în detaliu ce termeni ar trebui șterși din codul oficial de conduită, cu detaliere de modificări.

Acestea includ: tată, mamă, fiu, fiică, frate, sora, unchi, mătușă, verișoară primară, nepot, nepoată, soț, soție, socru, soacră, ginere, noră, cumnat, cumnată, tată vitreg, mama vitregă, fiică vitregă, soră vitregă, frate vitreg, nepot, nepoată. “

Acești termeni ar fi înlocuiți cu forme neutre precum „părinte, copil (propunerea în engleză – ‘‘parent, child, sibling, parent’s sibling, first cousin, sibling’s child, spouse, parent in-law, child-in-law, sibling-in-law, stepparent, step child, stepsibling, half-sibling, or grandchild’’). Trebuie să spun că unele dintre denumirile propuse le-am găsit intraductibile în limbajul tradițional.

Referințele la gen ar trebui, de asemenea, eliminate din cuvintele „marinar” (seaman) și „președinte” (Chairman) și înlocuite cu „navigatori” și Chair – doar pentru a numi câteva alte sugestii.

Democrații Nancy Pelosi și George McGovern, membri ai Congresului, au lăudat pachetul general, deoarece „include reforme etice majore, crește responsabilitatea față de poporul american și face din această Cameră a Reprezentanților cea mai inclusivă din istorie”.

„Aceste propuneri de perspectivă reflectă prioritățile noastre ca și Comitet și ca țară – inclusiv combaterea coronavirusului, a inegalității economice, abordarea crizei climatice, promovarea incluziunii și promovarea integrității în guvern”, a mai declarat Pelosi.

(cuvantul-ortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

PS Benedict și autodefinirea sa ca ierarh în funcție de tineri: Vreau să fiu unul dintre ei

ps-benedict-ips-andrei-si-un-copil

Profesor de spiritualitate la Facultatea de Teologie din Cluj și cel mai tânăr dintre ierarhii români, PS Benedict Bistrițeanul vorbește despre relația sa cu tinerii, la un an de arhierie.

Preasfinția Sa spune că acest an a fost un timp al definirii sale ca ierarh.

„Autodefinirea mea a fost și în funcție de ei, sau foarte mult în funcție de relația pe care am avut-o cu tinerii, fie cei din Facultatea de Teologie, fie cei din afară”, declară ierarhul într-un interviu pentru Radio Renașterea.

„Au fost și surprinși la un moment dat de comportamentul meu destul de relaxat vizavi de ei pentru că, în mintea lor, poate, li se părea că slujirea în care sunt ar presupune o sobrietate și cam atât. Și am zis: da, sobrietate presupune, bineînțeles, dar o sobrietate care se manifestă, totuși, într-un soi de libertate, de care nu îmi e frică și pe care mi-o asum cu destul de multă ușurință”.

„Vreau să fiu unul dintre ei pentru că încă vârsta mă avantajează spre acest lucru”, a mărturisit Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului. „Și m-am străduit, în această perioadă, dincolo de piedicile pe care le-am avut, din pricina vremurilor speciale, să fiu în mijlocul lor și să fiu, într-un fel, și unul dintre ei”.

„Tinerii reprezintă o zonă de maximă importanță pentru mine, pentru slujirea mea pastorală”, a reiterat ierarhul ceea ce spunea și în urmă cu un an la hirotonie. „Simt că au un depozit de entuziasm, un depozit de idei, de viziuni, de perspective, care trebuie încurajate”.

„Și această autodefinire a mea ziceam că a fost mult condiționată de ei, în sensul în care i-am provocat efectiv, în mai multe situații, să îmi spună cum ar vedea ei slujirea de episcop și, mai ales, având în vedere și vârsta mea. Și am fost plăcut uimit să primesc răspunsuri concrete, curajoase, frumoase și folositoare pentru mine, pentru că e tare important să vezi cum se vede și din afară această slujire”.

El spune că tinerii i-au fost „de maxim folos” ca „resurse de curaj și de bună îndrăznire”.

„Nădăjduiesc ca și eu să fi fost în acest sens, pentru că simțindu-mă aproape de ei au fost și capabili, îndrăzneți să mă întrebe multe lucruri pe care poate în alte contexte nu le-ar fi întrebat, însă, în această atmosferă degajată și ușor prietenească, s-au simțit liberi să o facă. Și în felul acesta, relația, și dintr-o parte, și din cealaltă, ajută și la o mai bună cunoaștere a problemelor pe care le au tinerii, din partea mea, dar și la o poziționare mult mai firească și mult mai corectă a tinerilor vizavi de ceea ce înseamnă un slujitor al Bisericii și în felul acesta mă refer și la un slujitor în această demnitate de arhiereu, de episcop”.

În interviu, părintele episcop vicar descrie colaborarea pe care o are cu Mitropolitul Andrei, vorbește despre cum a trecut prin anul pandemiei și ce obiective de viitor are.

Foto credit: Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sătmarului

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Dragobetele, ziua în care se „logodesc” păsările

Dragobete

Deşi un obicei originar din sudul României, Dragobetele a ajuns de câţiva ani extrem de bine cunoscut în toate zonele ţării, ca o ofensivă autohtonă la sărbătoarea împrumutată a Sfântului Valentin. O răspândire a unei tradiţii vechi, pe care etnografii o încurajează, atât pentru frumuseţea simbolurilor pe care le reînvie, cât şi pentru interesul pe care îl stârneşte, an de an, în special în rândul tinerilor.

Demult, Dragobetele nu era o sărbătoare cu dată fixă, celebrarea acestei zile a dragostei şi a renaşterii naturii variind într-un interval ce începea pe 24 februarie şi se termina pe 1 martie, când calendarul popular consemna şi ziua babei Dochia. De altfel, în unele legende, Dragobetele apare chiar ca fiind fiul babei Dochia.

Mai apoi s-a sărbătorit pe 24 februarie, dată care coincidea cu sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, însăşi denumirea de Dragobete provenind de la numele slav al sărbătorii creştine (Glavo-Obretenia). La început, această sărbătoare era celebrată doar în sudul României, însă după importul Zilei Sfântului Valentin, sărbătorită în Occident şi în SUA pe 14 februarie, tradiţia s-a extins pe întreg teritoriul ţării. „Noi, etnografii, am avut o bucurie. Se vorbeşte mai intens despre Dragobete, care fusese dat uitării chiar şi în zonele în care altădată se sărbătorea. Această generalizare a sărbătorii ne bucură, pentru că dăm o ripostă acelei sărbători de împrumut cu una autohtonă, tradiţională”, consideră etnograful Angela Paveliuc Olariu.

În credinţa populară, Dragobetele reprezenta întruchiparea dragostei. Deloc întâmplător, această zi marca şi începutul anului agrar, moment în care întreaga natură renăştea, păsările începeau să-şi încropească noi cuiburi, iar ursul îşi părăsea bârlogul.  Iar odată cu natura, reînvia şi iubirea. „În ziua de Dragobete, fetele se sculau de dimineaţă şi plecau pe câmpurile din preajma satului, dacă anotimpul permitea acest lucru. Când primăvara era mai călduroasă, plecau în grup, cu multă veselie, să culeagă primele flori ale primăverii. Exista credinţa că acestea sunt florile dragostelor şi că din ele trebuie să se facă mici buchete şi să se păstreze până la Rusalii, când se făcea o coroniţă şi se arunca peste casă, lucru care ar fi putut să le spună multe despre o viitoare căsătorie. La un moment dat ajungeau aici şi băieţii, iar fetele alergau spre sat. Şi dacă în această zi o fată era ajunsă din urmă de un băiat şi sărutată, sărutul însemna că deja s-au logodit”, explică etnograful Angela Paveliuc Olariu.

În fond, sărbătoarea ce năştea la îngemănarea celor două anotimpuri, iarnă şi primăvară, era legată de tradiţia oamenilor de odinioară de a celebra renaşterea şi primenirea naturii. Ziua de Dragobete era percepută ca o zi în care omul, păsările cerului şi pământul care trebuia să primească noile semănături se pregăteau pentru intrarea în anotimpul prospeţimii şi-al trezirii la o nouă viaţă. Sărbătoarea de Dragobete a primit diverse denumiri în diferite zone ale ţării: „Cap de primăvară”, „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Năvalnicul”, „Logodna sau însoţitul paserilor”.

Logodna păsărilor şi începutul clocitului

Ziua Dragobetelui nu era aşteptată doar de tinerele fete, ci şi de gospodarii satelor. Aceştia începeau deja să se gândească la semănături, iar această zi le oferea prilejul de a-şi asigura, într-un fel, protecţia recoltelor viitoare. „De Dragobete se spunea că are loc logodna păsărilor şi, de aceea, în această zi gospodarii trebuiau să pună de mâncare nu doar păsărilor din curte, ci şi păsărilor cerului, pentru că se credea că în ziua logodnei lor, când se spunea că începe clocitul, dacă păsările vor mânca suficient, acestea nu vor mai produce pagube în recolte tot anul”, explică Angela Paveliuc Olariu.

Credinţe populare legate de Dragobete

În satele din sudul României existau mai multe credinţe legate de ziua Dragobetelui. Astfel, în această zi se credea că bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, pentru că altfel nu le va merge bine tot anul. De asemenea, tinerii căsătoriţi nu trebuiau să se certe sau să-şi vorbească urât, pentru a rămâne îndrăgostiţi tot anul. Tot de Dragobete, femeile nu aveau voie să coase, să lucreze pământul, pentru ca tot ce urma în noul an agrar să fie cu spor şi cu belşug.

(Otilia Bălinișteanu – doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Predică la Duminica femeii cananeence (Duminica a 17 – a după Rusalii), Evanghelia stăruinţei în rugăciune

Predica

Priviţi acum la credinţa cea mare a femeii cananeence. A ieşit în întâmpinarea Domnului; L-a chemat: Doamne! şi: Fiul lui David! Auzise, fără îndoială, despre acest Hristos Făcător de minuni, pen­tru că faima Lui se răspândise până departe, la popoarele înveci­nate. Auzind că trece prin ţinuturile lor, a alergat la El cu mare credinţă şi bucurie.

Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David ! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a spus nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui îl ru­gau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El în­să, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmituri-le care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fii­ca ei în ceasul acela.

         Nimeni nu poate gusta din dulceaţa binelui dacă nu stăruieşte în bine, pentru că pe calea binelui gustăm la început amărăciune şi abia după aceea dulceaţă.

         Întreaga fire ne învaţă stăruinţa. Ar mai ajunge puieţii de brad pădure, dacă s-ar înspăimânta de ameninţarea furtunii şi a zăpe­zii ? Ar mai ajunge râurile râuri dacă nu şi-ar săpa albii adânci? Aleargă cumva furnicile să-şi ia viaţa când căsuţele lor sunt strivite de roţi în drum ? Nu, ci îndată, cu stăruinţă, încep să-şi facă altele. Dacă vreun om fără suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica se duce, fără să cârtească, la altă casă şi îşi face acolo alt cuib. Orice dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor şi animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverenţa cu care duc la bun sfârşit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să crească din nou, creşte. Câtă vreme animalul rănit are o cât de mica scânteie de viaţă, trăieşte.

         Viaţa de zi cu zi ne învaţă stăruinţa. Soldatul stăruitor câştigă bătălia; meşteşugarul stăruitor îşi desăvârşeşte iscusinţa; negustorul stăruitor se îmbogăţeşte; un preot stăruitor îşi aduce pe calea cea dreaptă enoriaşii; un rugător ajunge, prin stăruinţă, la sfinţe­nie; un artist stăruitor arată frumuseţea lumii; un savant stăruitor descoperă legile firii. Nici cel mai isteţ copil n-are să înveţe vreo­dată să scrie dacă nu deprinde scrisul prin stăruinţă; şi poate să aibă cineva cea mai frumoasă voce din lume, n-are să ajungă un bun cântăreţ dacă nu exersează. Nu este zi în care să nu ni se adu­că aminte, şi să nu amintim şi noi altora, câta nevoie este de perse­verenţă în orice lucru. Perseverenţa este, am putea spune, singura faptă bună de care nu se îndoieşte nimeni, pe care o recomandă oricine. Dar stăruinţa aceasta în lucrare, atât de lăudată şi de po­menită, e doar o şcoală a stăruinţei pe tărâm duhovnicesc. Toată stăruinţa dinafară întru a înfrumuseţa şi cultiva lucruri, întru a strânge avere, ştiinţă şi iscusinţă, e doar o icoană a minunatei stă­ruinţe pe care trebuie să o avem în a ne înfrumuseţa şi cultiva ini­ma, în a ne îmbogăţi sufletul, fiinţa noastră lăuntrică, nemuritoare.

         Sfânta Scriptură ne învaţă, cu fiecare pagină, stăruinţa pe tărâ­mul duhovnicesc; ne învaţă şi cu cuvântul şi cu pilda stăruinţei şi nestăruinţei omeneşti. Două preaînfricoşate pilde de nestăruire în bine le avem în Adam, strămoşul neamului omenesc, şi în Iuda, care din apostol a ajuns vânzătorul lui Hristos. Amândoi fuseseră aşezaţi, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în cea mai strânsă apropiere de El; Adam era cu Dumnezeu în rai, Iuda cu Hristos pe pământ. Amândoi au început cu ascultare şi au sfârşit cu necredin­ţă, însă starea lui Iuda a fost cu mult mai rea decât a celuilalt, pen­tru că Iuda avusese în faţă pilda lui Adam şi a nesocotit-o. Saul nu a stăruit şi şi-a pierdut minţile; Solomon nu a stăruit şi regatul s-a frânt în două. Dar ce stăruinţă la Avraam în credinţă! Ce stăruinţă la Iacov în smerenie, la Iosif în castitate, Ia David în pocăinţă, la dreptul Iov în răbdare! Ce pildă preaminunată la preacurata Fe­cioară în feciorie, la dreptul Iosif în ascultare, la apostoli şi la ur­mătorii lui Hristos în dragostea de Domnul! Sfânta Scriptură este plină de atâtea pilde care ne arată că stăruinţa e biruitoare şi se în­cununează, încât nimeni din cei ce o citesc n-are să poată spune că nu a ştiut, că nu i s-a spus. Cum de au ştiut atâta mulţime de sfinţi şi mucenici, de la întruparea lui Hristos şi până astăzi, iar noi nu ? Dar nu ştiinţa ne lipseşte, ci îndrăzneala. Să cunoşti ce este stăruin­ţa în bine şi să fii lăsător aduce după sine îndoită osândă. Cine nu aurmat calea aceasta pentru că nu a auzit de ea, puţin va fi bătut, dar cine o cunoaşte şi nu o urmează va primi bice multe.

         Cărarea binelui duce în sus, de aceea e foarte anevoioasă la înce­put pentru cel obişnuit să meargă pe drum neted sau să coboare. Cine o ia pe calea binelui şi se întoarce apoi din drum, nici măcar nu rămâne în locul de unde a pornit la început, ci se prăbuşeşte tot mai adânc în întuneric şi pierzanie. De aceea spune Domnul: Ni­meni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 62).

         Evanghelia de astăzi vorbeşte despre uimitoarea pildă de stăru­inţă pe care a dat-o o femeie de rând, şi aceea dintre păgâni. Fie această pildă foc viu în cugetul tuturor celor ce zic că sunt credin­cioşi, dar sunt învârtoşaţi şi reci la inimă ca piatra.

            Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. De unde venea Iisus? Din Galileea, din ţinutul locuit de israeliţii coborâtori din binecuvântatul Sem. Şi unde se ducea? Se ducea în ţinuturile locuite de cananeenii coborâtori din Ham, cel blestemat. Domnul, aşadar, pleca de la cei binecuvântaţi şi Se îndrepta către cei blestemaţi. De ce? Pentru că cei binecuvântaţi uitaseră de Dumnezeu şi astfel ajunseseră blestemaţi, iar dintre cei blestemaţi unii mărturisiseră pe Dumnezeu şi ajunseseră binecuvântaţi. După ce i-a certat pe cărturari şi farisei pentru că ţineau obiceiurile dina­fară încălcând poruncile lui Dumnezeu privitoare la milostenie şi la cinstirea părinţilor, Domnul împreună cu ucenicii săi a trecut în părţile acestea păgâne.

         De ce S-a dus între păgâni de vreme ce abia mai înainte le po­runcise ucenicilor să meargă mai degrabă către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6)? Mai întâi pentru că, precum zice înţe­leptul Gură de Aur, El nu este legat de nici o poruncă pe care le-o dă ucenicilor. Apoi, fiindcă a văzut că iudeii îşi întorc faţa de la El şi a ştiut că până la sfârşit se vor lepăda de Dânsul. Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale. A făgăduit că va trimite poporului iu­deu pe Mântuitorul şi L-a trimis. Dar poporul iudeu, prin capii săi, S-a lepădat de Mântuitorul. Însă Dumnezeu e bogat în căile Proni­ei Sale; lucrarea mântuirii nu s-a zădărnicit prin lepădarea iudeilor de Mântuitorul. Mântuitorul a trecut hotarele iudeilor şi s-a dus la alte neamuri. Credincios făgăduinţei Sale, Domnul a trimis pe apostoli mai întâi la iudei însă, după Răstignire, Domnul înviat i-a trimis Ia toate neamurile (Matei 28,19). În al treilea şi ultimul rând, Domnul a vrut să-i ruşineze încă o dată pe iudei prin credinţa pă­gânilor, ca să-i aducă astfel la pocăinţă şi la întoarcerea către Dum­nezeu. Mai întâi a căutat să facă acest lucru prin sutaşul roman din Capernaum, care, fiind roman, ţinea de seminţia iafetiţilor, şi a că­rui credinţă în Hristos a fost cu adevărat pilduitoare. Iafetiţii şi hamiţii vor fi aşadar chemaţi la masa împăratului, pe când semiţii, aleşii, întâii-chemaţi, nu vor să vină. Domnul a căutat să-i mustre şi să-i întoarcă pe iudei dar, pentru că au rămas de piatră, au fost lepădaţi de Cel de care S-au lepădat.

         Priviţi acum la credinţa cea mare a femeii cananeence. A ieşit în întâmpinarea Domnului; L-a chemat: Doamne! şi: Fiul lui David! Auzise, fără îndoială, despre acest Hristos Făcător de minuni, pen­tru că faima Lui se răspândise până departe, la popoarele înveci­nate. Auzind că trece prin ţinuturile lor, a alergat la El cu mare credinţă şi bucurie. După Evanghelistul Marcu, Domnul a intrat într-o casă, pentru că voia ca nimeni să nu ştie (Marcu 7, 24). E lim­pede că prin aceasta urmărea să se vadă şi mai bine cât de mare es­te credinţa între păgâni. El nu li S-a arătat, dar ei L-au descoperit. El S-a ascuns, dar n-a putut să rămână tăinuit. L-a găsit credinţa cea tare a femeii cananeience. Poporul chemat nu a venit, pe când po­porul care locuia întru întuneric… şi… în latura umbrei morţii (Isaia 9, 1) a ieşit să-L caute. A fost găsit de către cei de care S-a ascuns.

         Vedeţi că femeia nu-i spune Domnului: „Ai milă de fiica mea”, ci „Ai milă de mine!”Fiica acestei femei era nebună, era chinuită de diavol; mama însă a cerut milă pentru ea însăşi. De ce? Pentru că fiica, în nebunia ei, nici nu mai ştia de sine; nici nu-şi mai dădea seama de grozăvia chinurilor pe care le încerca, precum îşi dădea seama mama. De aici se vede şi dragostea cea mare a acestei femei pentru copilul ei. Mama suferea de răul fiicei de parcă ar fi fost al ei. Cel care are milă de fiica ei, de ea are milă, de nefericita mamă. Cum să ai milă de ea fără să ai milă de fiica ei? Fără îndoială că ne­bunia fetei îndurera întreaga casă, pe toate rudele, pe toţi prietenii. Vecinii îi ocoleau, duşmanii se bucurau. Mormânt era acolo, nu casă. Nu răsuna dintr-însa decât plânset şi hohotele nebuneşti ale fetei bolnave. Putea mama să vorbească despre altceva, să ceară altceva? Se poate să fi avut pe suflet şi vreun păcat pentru care să se fi abătut asupra fetei asemenea nenorocire. De aceea a spus: Miluieşte-mă!

            El însă nu i-a spus nici un cuvânt. Nu obişnuia Hristos să nu răspundă la întrebările şi cererile oamenilor. I-a răspuns până şi Sata­nei, ispititorului din pustie. A tăcut numai la întrebările nedrep­ţilor Săi judecători, Caiafa şi Pilat. Atunci de ce n-o ia în seamă pe această biată femeie? Pentru ca ochii celor care nu văd nici să nu se deschidă; pentru ca femeia să dea şi mai mult glas credinţei sale, şi toţi cei dimpreună cu Hristos să vadă şi să înţeleagă.

            Şi apropiindu-se, ucenicii Lui îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Vedeţi cu câtă înţelepciune lucrează Domnul neîmplinind dintr-o dată ruga femeii, rămânând tăcut în faţa cererii ei ? Ucenicilor li s-a şi făcut milă de ea. „Slobo­zeşte-o” poate să însemne fie „dă-i ce cere”, fie „scapă de ea”, nu­mai să nu mai strige atât. La rugămintea ucenicilor, Domnul a răspuns că este trimis doar către oile cele pierdute ale casei lui Israel: adică la iudei.

         De ce a dat Domnul un răspuns ca acesta? Mai întâi, ca să arate că Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale; şi apoi, ca să le dea de gândit ucenicilor asupra faptului că şi păgânii sunt copiii lui Dumnezeu, că şi ei au nevoie de mântuire. A vrut totodată să le arate ucenicilor, prin această sărmană femeie plină de credinţă, cum să se scuture de ideia îngustă cu care se încântau iudeii, cum că Dumnezeu are grijă numai de iudei, ca şi când ar fi numai Dumnezeul iudeilor. Anume a vorbit aşa Domnul, pe limba iudei­lor, ca să le deschidă ucenicilor mintea asupra a cât de greşit e acest fel de a gândi înrădăcinat în minţile acestei naţii, tot atât de greşit şi de strâmb ca şi apostazia acestui popor, ca şi lepădarea lui de Hristos. Mântuitorul învăţa pe ucenici nu numai prin cuvânt ci şi prin pilde vii, luate din viaţă. De astă dată, în loc de cuvinte a lăsat ca însăşi întâlnirea cu această femeie să le fie ucenicilor o în­văţătură de neuitat. Pentru aceea a şi trecut în părţile păgâne, ca să le dea ucenicilor învăţătură prin aceste mari întâmplări. Dar vedeţi cum îşi arată cananeianca nezdruncinata ei credinţă în Hristos: „Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută- mă.” Era încre­dinţată că nimeni pe lume nu poate s-o ajute afară de Hristos. Fără îndoială că trecuse în zadar pe la toţi doctorii şi vrăjitorii din păgânitatea aceea. Fata tot nebună rămăsese. Acum însă era aici Vinde­cătorul tuturor chinurilor, tuturor bolilor. Auzise de El şi crezuse mai înainte să-L vadă. Iar acum, când îl vedea, creştea întrînsa cre­dinţa în puterea Lui dumnezeiască. Acesta putea face ceea ce ni­meni nu putea să facă; putea să facă orice voia. Cananeianca cre­dea că Hristos poate, şi toată strădania ei era să-i câştige lucrarea pe care rumeni altul în întrega lume n-o putea săvârşi. Deci, vă­zând că nu-i răspunde şi că nici la rugămintea însoţitorilor Săi nu o baga in seama, i-a alergat în faţă, a căzut în genunchi si a strigat Doamne, ajută-măl

            El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-oarunci câinilor. Cumplit cuvânt! Aici domnul nu vorbeşte de la sine, ci pe limba iudaismului din vremea aceea, după care numai iudeii erau copiii lui Dumnezeu iar cei de alt neam, câini. Mântui­torul voia ca ucenicii să-şi dea singuri seama cât de rea era această exclusivitate şi să apropie mintea lor de gândul pe care-l va rosti mai târziu asupra fariseilor şi cărturarilor: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23,13). Vedeţi că cei numiţi copii s-au făcut asemenea câinilor, iar cei so­cotiţi câini au ajuns copiii lui Dumnezeu. Acestora din urma iudeii le ziceau câini din răutate, însă lucrul era în mare parte adevărat. Păgânii din Tir şi Sidon, la fel cu cei din Egipt şi de prin alte părţi, trecuseră cu vederea pe Dumnezeul cel viu, punându-se în slujba demonilor care erau mai răi decât câinii. Aici Hristos nu o mustră pe femeie ci neamul ei întreg, şi cu acesta toate popoarele păgâne care se închinau dracilor în statui şi lucruri moarte, cu felurite vră­jitorii şi jertfe necurate.

         Dar iată ce răspunde această femeie, mai tare în credinţă şi de­cât iudeii cei aleşi şi decât păgânii cei dispreţuiţi: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Câtă smerenie! Ea nu tăgăduieşte că ar fi făcând parte dintr-un neam ce poate fi numit de câini. Nici nu se dă în lături să-i numească pe iu­dei stăpâni – cu toate că era mai bună decât ei. A prins repede în­ţelesul cuvintelor figurative ale Mântuitorului. Credinţa te face în­ţelept; credinţa găseşte cuvântul potrivit. Smerenia faţă de Dom­nul, dragostea pentru copilul ei o face surdă la faptul că i s-a spus câine. Dar cine nu se simte ca un câine necurat în faţa preacuratu­lui Domn? Nimeni care are o scânteie de credinţă întrînsul. Nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu, I-a spus Domnului sutaşul păgân (Luca 7,6). Nici această femeie păgână nu se ruşinează să fie numită câine înaintea Domnului. Câtă vreme omul nu-şi simte păcătoşenia nu poate face nici un singur pas spre mântuire. Mulţime de sfinţi, mai curaţi şi mai luminaţi decât milioane de alţi oameni, nu s-au dat în lături să se socotească câini.

         Toţi oamenii cu adevărat trezi, care s-au dezmeticit din beţia pământului şi a patimilor trupeşti şi şi-au dat seama cât de adânc s-au cufundat în mlaştina păcatului, înţeleg lucrul acesta. Până atunci, prins în îmbrăţişarea morţii, omul nu numai că nu are credinţă dar nici măcar nu vede trebuinţa de a avea. Câtă vreme câinelui nu-i e ruşine că e câine nici nu-şi doreşte să fie leu; câtă vreme broasca nu se îngreţoşează de noroiul în care trăieşte nici nu vrea să iasă din el şi să zboare ca un vultur. Femeia despre care ci­tim astăzi simţea adânc mizeria lumii păgâne cu decăderea, cu ti­căloşia şi cu tot noroiul ei respingător. Ea năzuia spre ceva mai puternic, mai curat, mai strălucitor. Şi toate acestea i s-au dezvăluit în Hristos cu nemăsurat mai multă slavă. De aceea nu dă înapoi, în­dură a fi socotită între câini, şi nu numai că îndură, dar recunoaşte singură că este. Aşa fiind, cerşeşte doar o fărâmitură din pâinea cea de viaţă dătătoare trimisă lui Israel de Dumnezeu. Pâinea este Hristos, iar fărâmiturile sunt până şi cele mai mărunte milostiviri ale Sale. Câinii flămânzi, care nu au nici măcar atât, sunt mulţumiţi să le primească.

            O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămă­duit fiica ei în ceasul acela. Abia după ce lucrurile au ajuns aici vorbeşte Domnul. Nici să fi fost această femeie fiică a lui Avraam, n-ar fi putut arăta mai multă credinţă. Cine are ochi de văzut şi urechi de auzit, vede şi aude. Acum ajunge. Până şi Iuda a văzut ce cre­dinţă tare are această cananeiancă. Asemeni şi Petru, puţin cre­dinciosul. Şi Toma. Domnul nu a lăudat niciodată atât pe vreun apostol. Cui i-a mai spus El: Mare este credinţa ta ? Tuturor le-a spus măcar o dată: O, voi puţin credincioşilor ! Dar numai o dată ? Neam necredincios şi îndărătnic! i-a mustrat cândva (Matei 17, 17). De aceea îi şi luase în ţinutul Canaan: ca să-i înveţe, prin păgânii necunoscători de Lege şi de profeţi, credinţa tare şi puterea ei. Îi trecea prin şcoala credinţei. Le dădea învăţătură temeinică tocmai aici, în păgânatate. Câtă credinţă la această femeie care nu învăţase de la ai săi nimic bun! Fusese învăţată să se închine la lună şi la soare, la dobitoace şi la pietre. Se născuse şi trăise în întuneric, ne­ştiinţă şi ruşine. Mai ţinea şi de neamul nelegiuit al cananeienilor, pe care Dumnezeu îi izgonise din Pământul Făgăduinţei ca să le facă loc evreilor, aleşii Săi. Cu adevărat, multe temeiuri pentru apostoli şi pentru cei din neamul lor ca să chibzuiască asupra căilor lui Dumnezeu, să se ruşineze şi să se căiască.

Apostolii au înţeles învăţătura şi şi-au însuşit-o, dacă nu chiar pe dată, cu siguranţă mai târziu. Au semănat credinţa în Hristos pe tot pământul. Şi-au dat viaţa pentru ea. S-au slăvit prin ea. Dar noi oare am înţeles, ne-am însuşit lecţia credinţei? Astăzi Biserica lui Hristos este poporul ales al lui Dumnezeu în lume, împărăţia cea nouă şi preoţia cea nouă. Vedeţi însă ce nesocotit, ce dispreţuit este Hristos între popoarele creştine! Vedeţi cum cei botezaţi au ajuns să fie nu numai „puţin credincioşi”, ci cu totul lipsiţi de cre­dinţă, un popor stricat. Cred în orice altceva numai în Hristos nu. Caută ajutor oriunde în jur, la stihiile şi materiile oarbe şi surde, numai la Hristos Domnul cel Atotputernic, nu. De aceea şi-au atras cumplită pedeapsă asupră-le, ajungând putrezi, răi, slabi şi ticăloşi precum erau iudeii în vremea venirii lui Hristos pe pământ. Au în mâna cheia împărăţiei cerurilor, dar mulţi nu intră, nici nu-i lasă pe alţii să intre. Se arată mai răi, mai ticăloşi, mai iu­bitori de sine şi mai legaţi de pământ decât celelalte popoare. Ei în­depărtează astfel de la Hristos neamurile care nu sunt creştine, le împiedică să intre în mult dorita împărăţie. De la masa împără­tească a lui Hristos le cad acelora doar fărâmiturile: le adună şi se hrănesc cu ele. Dar cum să se sature aceşti păgâni când europenii şi americanii care se lăfăie la masă ca stăpâni, sunt atât de lipsiţi duhovniceşte? Oare răbdarea lui Dumnezeu nu va ajunge odată la capăt? Nu se va lepăda curând Domnul de cei ce se leapădă de El, precum a mai făcut odinioară? Nu vor fi lepădaţi cei aleşi şi aleşi cei lepădaţi? Nu vor fi blestemaţi binecuvântaţii de mai înainte iar cei blestemaţi vor primi binecuvântare?

         Ce ne rămâne de făcut nouă în neamul acesta fără Dumnezeu? Nimic altceva decât ce a făcut femeia cananeiancă: Să ne rugăm cu stăruinţă lui Hristos Dumnezeu cel viu şi atotputernic, să strigăm către El cu credinţă: Doamne, miluieşte-ne pe noi păcătoşii! Dacă e voia lui Dumnezeu să înlocuiască poporul ales cu un altul, dacă e voia Lui cea sfântă să ia împărăţia de la neamurile creştine şi s-o dea altora, dacă pedeapsa pentru păcat este aproape — chiar şi aşa fiind, nu toţi creştinii vor fi lepădaţi odată cu lepădarea nemurilor lor, după cum nu toţi evreii au fost lepădaţi odată cu lepădarea neamului evreiesc. Intre evrei s-au mântuit cei care, după dărma-rea Ierusalimului, L- au mărturisit pe Hristos, precum s-au mântuit şi cei care L-au mărturisit în vremea vieţii Sale pe pământ. Mulţi evrei s-au botezat, şi mulţi au ajuns mari sfinţi în Biserica lui Dumnezeu. Se mântuiesc şi astăzi toţi cei ce se întorc la El, cum s-au mântuit strămoşii lor mai înainte de a fi încetat să fie poporul ales. Dumnezeu s-a uitat întotdeauna mai puţin la state decât la popoare, şi mai puţin la neamuri decât la sufletul fiecărui om. Să nu ne înfricoşăm aşadar, să nu spunem: „Statele şi naţiunile creş­tine de astăzi vor fi distruse, şi vom fi nimiciţi cu toţii”. Nu. Fie cu statele şi cu naţiunile ceea ce trebuie să fie; nici un om care crede în Domnul nu va pieri. Dumnezeu a găsit în Sodoma un singur drept – pe Lot – şi pe acela singur l-a salvat, la nimicirea Sodomei.

         Să urmăm şi noi aşadar rugăciunii şi credinţei celei tari a femeii cananeience, să nu dăm înapoi nici o clipă. Să avem credinţă stăruitoare, necontenit străduindu-ne să nu lăsăm focul credinţei să se răcească. Să înălţăm cu stăruinţă rugăciune la Dumnezeu, pentru noi înşine, pentru întreaga Biserică şi pentru tot neamul omenesc. Iar credinţa – numai credinţa – va întări sufletele noas­tre şi va scoate de la noi toată frica şi toată îndoiala; rugăciunea ne va limpezi sufletele şi ne va umplea de bucurie, de gânduri bune şi de iubire. Fie ca milostivul şi de oameni iubitorul Iisus Domnul nostru să ne întărească în credinţă şi să audă rugăciunile noastre. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici

(doxologia.ro)

mai mult
PromovateSocial

Klaus Iohannis a anunţat că şcolile se redeschid pe 8 februarie

clasa

Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat că şcolile se vor redeschide în format fizic pe 8 februarie pentru majoritatea copiilor.

“În localitățile în care sunt puține cazuri de Covid-19, scenariul verde (sub 1,5 la mie), toții copiii merg la școală. În scenariul galben (între 1,5 și 3 la mie), preșcolarii, clasele 1 – 4, clasa a 8-a și clasa a 12-a merg la școală. Restul învață online. În scenariul roșu, peste 3 la mie, merg doar copiii la grădiniță și clasele primare. Iar în localitățile în carantină, școală se face doar online pentru toată lumea.”

(economica.net)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Evanghelia despre vindecarea celor 10 leproși – Comentarii patristice

Predica3248

Duminica a 29-a după Rusalii (Ev. Luca 17, 12-19)

 

„Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.” (Luca 17, 11-14)

De ce Hristos nu a spus: „Voiesc, fiți curăţați!” (Luca 5, 13), așa cum a făcut cu celălalt lepros, în loc să le poruncească să se arate preoților? Pentru că Legea aşa poruncea celor ce se vindecau de lepră (Levitic 14, 2). Le poruncea să se arate preoților și să aducă jertfă pentru vindecarea lor. Hristos le-a poruncit să meargă, curățiți deja fiind, ca să aibă și mărturia preoților, a mai-marilor evreilor și întotdeauna pizmași pe slava Domnului. Aceștia au mărturisit că în chip minunat și nesperat au fost sloboziți de necazul lor de către Hristos, Care a voit să-i vindece. Hristos nu i-a vindecat îndată, ci i-a trimis mai întâi la preoți, pentru că ei cunoșteau când cineva era bolnav de lepră și tot ei cunoșteau când cineva este vindecat.

(Sfântul Chiril al AlexandrieiComentariu la Luca, Omilia 113-116, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Luca 17, 15) „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.”

Astăzi, Domnul îi mustră pe cei ce țineau Paștele cum o făceau evreii precum și pe unii leproși pe care i-a curățit. Amintiți-vă că iubea pe cei recunoscători și se mânia pe cei nerecunoscători, pentru că nu aduceau mulțumire Mântuitorului lor. Ei s-au gândit mai mult la vindecarea lor de lepră decât la Cel care i-a vindecat. De fapt, unuia i s-a dat mai mult decât celorlalți, căci în afară de vindecare, Domnul i-a spus: „Ridică-te și mergi în pace. Credința ta te-a mântuit.”

Vedeți, cei care aduc mulțumire și cei care slăvesc au același fel de simțăminte, slăvesc pe Ajutătorul lor pentru darurile primite. De aceea, Pavel a îndemnat pe toți să slăvească pe Domnul în trupul lor (1 Cor. 6, 20). Isaia a poruncit și el același lucru: „să preaslăvească pe Domnul” (Isaia 42, 12).

(Sfântul Atanasie cel MareOmilii la sărbători 6,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Luca 17, 15) „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.”

Căzând într-o stare de neglijare a recunoștinței, cei nouă leproși, care erau din neamul iudeilor, nu s-au întors să aducă slavă lui Dumnezeu. Prin aceasta, Hristos vrea să arate că Israel era cu inima împietrită și uita cu totul să fie recunoscător. Străinul, samarineanul care s-a vindecat, era de neam străin, venit din Asiria. Cuvântul „prin mijlocul Samariei şi al Galileii” are un înțeles. el „s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu”. Aceasta arată că samarinenii erau recunoscători, iar iudeii, chiar și când se bucurau de mari daruri, uitau să fie recunoscători.

(Sfântul Chiril al AlexandrieiComentariu la Luca, Omilia 113-116 traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Predică la Duminica după Botezul Domnului – Sfântul Nicolae Velimirovici

BotezulDomnului

Oamenii se plâng de sărăcie şi despre faptul că nu-şi cunosc originile, deşi, dacă cercetăm trecutul, toţi oamenii sunt împărăteşti prin naşterea de la Dumnezeu Împăratul. Şi El, singurul Fiu al lui Dumnezeu zămislit şi iubit, nu S-a plâns niciodată că S-a născut în ieslea oilor dintr-o peşteră, sau pentru că nu avea un loc unde să-Şi plece capul.

„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus în aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.

Nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, care să nu fi fost încălcată de către oameni şi iarăşi, nu există nici măcar o singură poruncă pe care oamenii să o fi împlinit fără să cârtească sau să se plângă. Şi iarăşi, nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, pe care Domnul Iisus să o fi încălcat şi nici una pe care să o fi împlinit cu cârteală sau cu plângere.

Tot ceea ce a trebuit să rabde, să împlinească şi să îndure, El a făcut în desăvârşită smerenie şi ascultare faţă de Tatăl Său din cer – şi a făcut aceasta numai ca să ne înveţe pe noi smerenia şi ascultarea; numai ca să ne încurajeze în răbdare; numai ca să ne arate că tot ceea ce porunceşte cerul este şi posibil şi ne este de trebuinţă, ca noi să împlinim sub supravegherea şi îndrumarea atotovăzătoare a Dumnezeului Celui viu.

Oamenii se plâng de sărăcie şi despre faptul că nu-şi cunosc originile, deşi, dacă cercetăm trecutul, toţi oamenii sunt împărăteşti prin naşterea de la Dumnezeu Împăratul. Şi El, singurul Fiu al lui Dumnezeu zămislit şi iubit, nu S-a plâns niciodată că S-a născut în ieslea oilor dintr-o peşteră, sau pentru că nu avea un loc unde să-Şi plece capul.

Oamenii îşi blestemă vrăjmaşii, deşi foarte adesea, chiar păcatul lor i-a schimbat în vrăjmaşi pe cei ce le erau aproape. Dar El, Mielul lui Dumnezeu cel fără de păcat, a fost silit, pe când era prunc la sânul maicii Sale, să fugă într-o ţară îndepărtată, dinaintea sabiei mânjite de sânge a lui Irod. Aceasta aşa s-a întâmplat, deşi El nu Şi-a blestemat vrăjmaşii.

Cei mai mulţi oameni se răzvrătesc adesea împotriva cârmuitorilor şi a legilor, când se află în ei tulburare. Dar El, Dătătorul de lege pentru toată lumea, S-a supus puterilor şi legilor care erau, dând Cezarului cele ce sunt ale Cezarului (Marcu 12, 17).

Oamenilor le vine greu să postească, deşi pâinea şi legumele sunt îngăduite în zilele cele mai grele de post şi cu toate că postirea este de cea mai mare însemnătate pentru curăţirea minţii şi a conştiinţei. Dar El, Preacuratul, cu toate că nu avea nimic să curăţească, de bunăvoie Şi-a luat post de patruzeci de zile, post fără pâine, legume sau apă.

Rugăciunea este o luptă pentru oameni, atât în biserică, cât şi în singurătate, deşi rugăciunea este scara care îl ridică pe om din ţărână şi dintr-o existenţă animalică spre Dumnezeu. Dar Cel care, în trup fiind, se afla împreună cu oameni la baza scării vieţii, iar în duh se afla în vârful scării, a mers cu bucurie la rugăciune în sinagogă şi a petrecut nopţi întregi singur în rugăciune.

Oamenii nu vor împlini, fără să se plângă, nici măcar un  pic sau o mică parte din legea lui Dumnezeu, cu toate că această lege este dată pentru propria lor mântuire. Dar El, Mântuitorul lumii, care nu avea pentru ce să se mântuiască, a împlinit cu ascultare poruncile cele mai grele din legea lui Dumnezeu, şi cu smerenie S-a adus pe Sine jertfă pentru oameni, numai pentru că ştia că era voia Tatălui Său cel ceresc şi pentru că era de trebuinţă pentru mântuirea oamenilor.

Adam şi Eva, care vieţuiau în belşugul Raiului şi erau îndestulaţi de toate bogăţiile şi bunătăţile dumnezeieşti, nu au fost în stare să se opună unei ispite mici din partea diavolului şi să nu se atingă de pomul oprit. Dar El, în sigurătate şi în pustiu, fiind flămând şi însetat, fără pâine sau apă, fără prieteni sau o mână de ajutor, a rezistat celor mai mari ispite pe care necuratul Satan a fost în stare să I le pună la cale.

Cât de măreţe, cât de măreţe în mod tragic, sunt toate întâmplările din viaţa lui Hristos! Ele sunt ca un munte ale cărui poale sunt spălate de apele mării fără de folos şi al cărui vârf nu este văzut de ochiului omenesc.

Mulţi dintre cei care citesc Sfintele Scripturi cred că învăţătura cea mai importantă se află în Predica Sa de pe Munte. Totuşi, în viaţa lui Hristos se află o mare mulţime de întâmplări în viaţa lui Hristos care, prin învăţătura pe care o dau, se aşează pe aceeaşi treaptă cu Predica de pe Munte.

Este greu de spus ce este de cea mai mare însemnătate şi ce este de însemnătate mai mică în învăţătura lui Hristos. Totuşi, este sigur că nu se află nimic fără însemnătate în viaţa Sa. Şi mai este de asemenea sigur faptul că, nu se poate spune că învăţăturile pe care le dă prin cuvinte au o însemnătate mai mare decât învăţătura pe care o arată prin lucrările Sale şi în întâmplări.

Mai mult, cineva ar putea spune mai degrabă că lucrările lui Hristos şi întâmplările din viaţa Sa lasă, pentru majoritatea credincioşilor, o impresie mai profundă şi produc simţăminte mai puternice decât învăţătura pe care o dă prin cuvinte.

La fel, oamenii ar fi mult mai impresionaţi dacă un doctor ar deschide ochii unui orb fără să vorbească despre aceasta, decât unul care explică cu ajutorul cuvintelor cum un orb şi-ar putea căpăta vederea. Dar, pe de altă parte, lucrările nemaipomenite şi minunate şi întâmplările din viaţa Eroului Dumnezeiesc rămâneau la fel de tăinuite ca tunetele de nepriceput din vârful muntelui, dacă nu căpătau viaţă, lămurire şi îndreptare prin învăţătura pe care a dat-o în cuvinte Sfântul Învăţător.

Cugetând asupra unui lucru sau altul, omul trebuie să spună, cu frică şi cu umilire adâncă şi smerită, că acestea sunt lucruri mari, în chip de negrăit prin cuvânt şi că un lucru nu se poate despărţi de altul, tot aşa cum răsăritul nu se poate despărţi de apus. Pentru că, la ce ar folosi cuvintele lui Hristos: „rugaţi-vă neîncetat” dacă El nu ar fi dat o pildă lămurită, de rugăciune neîncetată?

Ori, pe de altă parte, cum am putea pricepe şi cum ne-ar putea fi de folos pilda Sa de postire îndelungată, dacă El nu ne-ar fi desluşit trebuinţa şi chipul mântuitor al postirii? La fel, lucrările Sale de dragoste creştinească şi învăţătura Sa despre milostivire se întregeşte una pe alta; la fel se întâmplă cu lupta Sa cu Satan şi cu învăţătura Sa despre vegherea asupra sufletului şi depăşirea ispitei, şi din multe alte exemple, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, pe care le-am putea da.

Lucrările Sale se află în armonie cu cuvintele Sale, tot aşa cum un trup sănătos se află în armonie cu un suflet sănătos. Doamne, El nu a venit pe pământ numai pentru a-Şi îmbrăca sufletul în trup omenesc, ci şi pentru  a întrupa fiecare cuvânt al Său – ca să îmbrace fiecare cuvânt al Său în veşmânt minunat de lucrări şi întâmplări văzute.

Să vedem acum în ce chip întrupează Domnul cuvintele Sale  despre postire, priveghere şi biruirea ispitelor printr-un trup minunat de lucrări şi întâmplări. După botezul Său în Iordan, El pleacă în pustie, ca să-Şi asume marea nevoinţă a postirii, privegherii şi a luptei cu Satan.

„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. De ce îndată după botez? Ca să ne arate că după botez suntem supuşi ispitei şi că aşa va fi până la moartea noastră cea trupească. Prin botez, noi suntem curăţiţi şi întăriţi cu puterea lui Dumnezeu şi atunci suntem trimişi la luptă.

Înţeleptul Ioan Gură de Aur spune: „Nu ni s-au dat arme ca să stăm degeaba, ci ca să luptăm”,

Prin botez, noi am devenit întocmai ca Adam în Rai. Ne întrebăm din nou de ce Dumnezeu ne aşează în calea ispitei. Mai întâi, ca să ne arate că suntem liberi, prin botez Dumnezeu ne-a înarmat cu puterea Sa şi ne-a lăsat aşa înarmaţi ca noi să alegem: vom îndrepta aceste arme către diavol sau către Dumnezeu?

În al doilea rând, de cădem, să ne arate ce a însemnat păcatul lui Adam şi ca să lămurească de ce l-a izgonit Dumnezeu pe Adam din Rai în valea plângerii; sau, dacă suntem biruitori, ca să dezvăluie tăria puterii lui Dumnezeu din noi. Fiindcă Noua Zidire ne arată, cu putere nouă, un Rai nou, un om nou, birunţă şi slavă nouă, dar şi cădere nouă.

De ce a fost Hristos dus de Duhul Sfânt ca să fie ispitit? Ca să arate că Hristos a fost supus ispitei dinadins, iar nu întâmpător. Dumnezeu nu l-a dus pe Adam dinadins înaintea lui Satan, ca să fie ispitit, dar Dumnezeu a făcut aceasta cu Hristos dinadins, pentru a arăta prin aceasta că Adam, în împrejurări mai uşoare, a căzut în ispită, pe când Hristos, în împrejurări mai grele, a fost biruitor asupra ispitei. Aceasta ne mai arată faptul că Adam a căzut pe când se afla în Rai, în vreme ce biruinţa lui Hristos împotriva ispitei a avut loc pe pământ, în valea plângerii şi în surghiun, în pustiu. Căci se spune că Duhul L-a dus pe Iisus în pustiu.

În pustiu, Hristos a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ce privelişte înspăimântătoare! În timp ce păcătoşii, pentru care Hristos a venit pe pământ, trândăvesc petrecând în plăceri pământeşti, cu mâncare şi băutură din belşug, El, Prietenul păcătoşilor, stă în pustiu, singur şi petrece în rugăciune cu lacrimi, zi şi noapte, fără pâine şi fără apă, atât ziua, cât şi noaptea, în toată vremea celor patruzeci de zile şi nopţi.

Domnul a făcut aceasta pentru a-Şi arăta dragostea nemăsurată pentru oameni, pe care El i-a curăţit prin postul Său şi i-a învăţat prin pilda Sa; şi prin aceasta, să arate legătura Sa strânsă cu Tatăl Său Cel ceresc şi ascultarea Sa faţă de Acesta.

Doamne, tot ce spun oamenii că nu pot face, El a făcut; şi tot ceea ce oamenii fac fără de voie şi cu cârteală, El a făcut cu ascultare şi cu râvnă. El a împlinit tot ceea ce poporul ales a crezut că nu se poate împlini.

Poporul ales, în bogăţiile Egiptului, a căzut de la Dumnezeu. A fost şi El în Egipt, dar a rămas neatins de Egipt, aşa cum s-a întâmplat şi cu Iosif. Poporul ales a fost patruzeci de ani în pustiu şi acolo, aceştia s-au simţit departe de Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu cu voia Lui i-a trimis acolo şi i-a hrănit cu mană cerească.

Şi El a petrecut patruzeci de zile în pustiu fără mâncare şi băutură, în smerenie şi ascultare neschimbată faţă de Dumnezeu. În cele din urmă, poporul ales, ajungând în Pământul Făgăduinţei, s-a îndepărtat de Dumnezeu, deşi Dumnezeu necontenit le aducea aminte de El prin legi şi prooroci. Şi El, în Pământul Făgăduinţei, când fusese deja recunoscut de către unii ca Domnul, Mesia, a rămas credincios, smerit şi ascultător faţă de Tatăl Său din cer.

După patruzeci de zile de priveghere necurmată, de post şi rugăciune, Domnul Iisus la urmă a flămânzit. Apoi, apropiindu-se ispititorul de El a început să-L ispitească.

Înşelătorul I-a întins prima ispită împotriva trupului, împotriva trupului înfometat al Mântuitorului, zicând către El: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. De ce nu preface diavolul pietrele în pâini, în loc să-i spună aceasta lui Iisus? Aceasta ar fi fost o ispită mai mare pentru un om flămând – ca să vadă şi să miroasă pâine scoasă din cuptor. De ce nu a făcut diavolul aceasta şi să-i aducă pâine gata făcută flămândului Iisus?

Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că nu putea. În neputinţa sa, el caută chiar în Hristos mijloacele de a pricinui ispita. Dumnezeu este Făcătorul pietrei şi al pâinii. Chiar în facere, Dumnezeu face pâine din piatră: adică din pământ. Schimbarea minunată a pietrei în pâine este lucrarea pe care Dumnezeu o face în fiecare zi, căci El face în fiecare zi minunea de a schimba pâinea în sânge. Dar numai Dumnezeu singur poate să facă aceasta şi nimeni altcineva; Iisus putea să facă aceasta fără nici un îndemn, numai dacă El dorea.

Nu există post pentru cel care nu are ce mânca şi care nu are nimic, ci post este pentru cel care are, care poate avea, dar nu mănâncă. Este clar din cuvintele diavolului că, el este îndemnat să-L batjocorească pe Dumnezeu, că spune: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni! Pustiu pietros şi gol peste tot. Nu este pâine nicăieri pentru omul flămând. Dumnezeu a făcut omul şi l-a aşezat în loc pustiu, fără pâine, ca el să sufere şi să moară de foame”.

„Unde este această putere, unde este această dragoste, unde este mila lui Dumnezeu? Aşa că Tu, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi dacă poţi, schimbă aceste pietre în pâini şi mănâncă. Dacă Dumnezeu nu Ţi-a dat această putere, ce Te ţine legat de Dumnezeu? Hai cu mine împotriva lui Dumnezeu!”. Doamne, aceste şoptiri şi îndemnări au mare izbândă în oamenii cei mulţi, care sunt slabi în credinţă.

Zigabenus spune: „Niciodată să nu ai încredere în diavol, chiar dacă ţi-ar spune ceva de folos şi trebuincios, căci el ademeneşte prin ceva ce este de folos şi sfârşeşte cu ceva ce este rău; să nu faci niciodată voia diavolilor, fie din pricina foamei sau din vreo altă trebuinţă, ci fugi către Dumnezeu”.

Dar, la această ticăloşie şi răutate hulitoare, Hristos rămîne în pace şi dă răspunsul care trebuie, la sfârşitul lumii, să slujească drept învăţătură şi mustrare celor lacomi din lumea aceasta: El spune că „Stă scris că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul trăieşte şi cu tot cuvântul ce iese din gura Domnului” (vezi Deuteronom 8, 3).

Este mai greu să faci, decât să dai ca hrană, ceea ce este deja făcut. Şi Dumnezeu, prin cuvântul Său, a făcut tot ceea ce există şi poate, prin cuvântul Său, să hrănească întreaga Sa zidire.

Cum altfel s-ar hrăni puterile şi cetele cereşti, dacă nu prin cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu? Ne-am repezit la hrana făcută din ţărână când am părăsit cuvântul lui Dumnezeu, deşi viaţa care vine la noi prin această ţărână nu vine din ţărână, ci din cuvântul lui Dumnezeu. „Viază-mă după cuvântul Tău” spune psalmistul (Psalm 118, 25) şi cuvintele Domnului sunt „mai dulci decât mierea şi fagurele” (18, 11).

Nu se spune nicăieri în Sfânta Scriptură că se află viaţă şi lumină în pâinea dobândită din ţărână, ci se spune aceasta despre cuvâtnul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 4). Toată viaţa se află în Dumnezeu şi nu există nici un fel de viaţă fără El. Toate celelalte – hrana şi apa şi aerul şi lumina – nu sunt viaţă sau izvor al vieţii, ci numai căi ale vieţii.

Şi acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu înveşmântate în îmbrăcăminte bogată şi ispititoare pentru noi, care suntem făpturi trupeşti. Îngerii, care sunt fără de păcat, nu se folosesc de nici un fel de căi, pentru că ei se hrănesc cu viaţă din cuvintele pline de viaţă ale lui Dumnezeu.

Dar noi nu putem face aceasta, pentru că noi am pierdut din putere şi ne-am făcut slabi prin păcat. Noi nu am putea suporta cuvântul curat şi deschis al lui Dumnezeu – acesta ar fi pentru noi hrană prea bogată. Deoarece Apostolul ne învaţă: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12). Iată cât este de puternic şi lucrător cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi trebuit Hristos, ca plinătatea Cuvântului lui Dumnezeu, să vină pe pământ, fără să fie îmbrăcat în veşmânt gros şi cu simţiri trupeşti, care să-I însoţească venirea?

Simţindu-I atotputernicia lui Hristos, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Proorocul Maleahi a spus cu frică: „Şi cine va putea îndura ziua venirii Lui şi cine se va putea ţine bine, când El Se va arăta? Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului” (3, 2).

Hristos Însuşi este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pâinea vieţii, de la care toată pâinea primeşte putere şi hrană dătătoare de viaţă. De ce ar schimba El pietre în pâine? El era flămând, nu pentru că aşa trebuia să fie, ci pentru că a fost voia Lui să flămânzească, pentru că El de bunăvoie a dorit să împlinească toată legea. Aceasta nu era foamea întâmplătoare a omului obişnuit, muritor, ci foamea Celui fără de moarte, care, prin biruinţa Sa asupra diavolului şi prin învăţătura Sa, va mântui toate neamurile până la sfârşitul lumii.

Cea de-a doua ispită a fost îndreptată către cugetul Său. „Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. Diavolul începe aici din nou cu cuvinte urâcioase: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Dar aici, după cum vedem, el începe să se folosească de Sfânta Scriptură (Psalm 90, 11-12), răsucind cu totul cuvintele pe care le citează, aşa cum fac toţi vrăjmaşi lui Dumnezeu şi ai legii Sale.

Dacă cea dintâi ispită a fost învăţătură pentru cei lacomi şi pentru cei stăpâniţi de pofte, cea de-a doua ispită a fost îndreptată către învăţaţii încrezuţi, cei mândri şi cărturarii, care află câte ceva din lumea materialnică şi din viaţa simţurilor, înălţându-se în mâdria lor deasupra Bisericii lui Dumnezeu, până când, în clipa când se simt foarte sătui de ei înşişi, Satan le porunceşte să se arunce în propria lor pierzare.

Căci, adunând cunoştinţe care nu au nici o legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica lui Dumnezeu, încrezuţii cred că adună putere, în timp ce ei, de fapt, îşi sporesc slăbiciunea. Cel care îşi sporeşte mândria îşi sporeşte slăbiciunea.

Cel care se îndepărtează de Dumnezeu, se micşorează din ce în ce mai mult în duh şi în lucrare (putere), până când, la urmă, el este împrăştiat ca cenuşa în vânt. Şi atunci când un om încrezut îşi sporeşte slăbiciunea până la capăt şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu până la capăt, el socoteşte că atunci stă pe proprile sale picioare, în vârful Bisericii lui Dumnezeu şi astfel L-a aşezat chiar pe Dumnezeu sub picioarele sale. Tocmai atunci se apropie de el Satan cu ispita, spunând: „Aruncă-te! Îngerii tăi (adică idolii tăi) te vor susţine ca să nu cazi!”.

Şi ce răspunde Domnul Iisus ispititorului? Iisus i-a răspuns: „Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.

Dumnezeu îi iubeşte pe oameni cu dragoste de negrăit prin cuvânt şi de aceea, El nu va fi părtaş la jocurile prosteşti ale oamenilor, nici nu va face minuni ca să le împlinească iscodirea. Dumnezeu nu a făcut niciodată nici o minune şi nici nu va face nici una, niciodată, pentru a împlini iscodirea fără de nici un folos a omului.

Toate minunile pe care le-a făcut au slujit nevoilor adevărate ale celor în suferinţă: vindecarea celor bolnavi, întoarcerea la credinţă a necredincioşilor, care caută adevărata credinţă şi lămurirea credincioşilor, atunci când sunt supuşi chinurilor pentru credinţă.

Noi Îl ispitim pe Dumnezeu cu fiecare faptă, cu fiecare gând şi cu fiecare dorinţă care nu se sprijină pe smerenie şi ascultare faţă de El. Cei care s-au înălţat în minţile lor prin cunoştinţele pe care le au, calcă peste legea lui Dumnezeu, Îl ispitesc pe Dumnezeu, spre propria lor pierzare. Dumnezeu este îndelung răbdător. Şi în această îndelungă răbdare, El le îndură batjocura, mândria şi toată hula, aşteptându-i să-şi smulgă din rădăcini toată iubirea de sine şi cu ruşine, să se pocăiască.

Dar, până la urmă, dacă aceştia rămân cu inima învârtoşată – care vine tot din înălţarea minţii lor – Dumnezeu îi lasă cu totul în puterea diavolului, a ispitei. Sfântul Isidor Pelusiotul spune în a sa Scrisoare către Diaconul Ioan (Scrisori, nr. 4): „Dumnezeu a făgăduit tărie celui ce se află în primejdie, iar nu celui care Îl ispiteşte; celui care se află în necaz, iar nu celui care face totul pentru a dobândi pentru sine o părere înaltă, ca să câştige slavă deşartă”.

Şi diavolul, ispititorul, îi înalţă până în vârful cel mai de sus al mândriei, apoi le spune să se arunce jos. Şi ei sar, ascultând şi pier. Şi numele lor se şterge pentru veşnicie din Cartea Vieţii.

Diavolul îndreaptă cea de-a treia ispită către inima Lui: „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”. Aceasta este ispita bogăţiilor, puterii şi măririi.

Nu se pot număra cei care cad în această prăpastie diavolească. Cum poate să dea diavolul ceea ce nu este al lui? Că spune proorocul: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1).

Dar diavolul minte, fiind, aşa cum spun cuvintele Mântuitorului, mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Numai nebunii, care uită că Dumnezeul Cel viu şi adevărat este atotmilostiv şi este singurul Domn al lumii, intră în cursa acestor minciuni.

Ceea ce le dă Dumnezeu oamenilor le este lor de folos, dar ceea ce le făgăduieşte diavolul să le dea şi chiar le dă, este pierzător. Fiindcă el nu dă din ceea ce este al lui, ci dă ceea ce a luat, a furat – a furat de la Dumnezeu Atotvăzătorul. Aşadar, darurile lui Dumnezeu sunt trainice şi binecuvântate, în timp ce cele ale diavolului sunt trecătoare ca vântul şi blestemate.

În vremea acestei ultime ispite, în care diavolul se foloseşte de cea mai mare minciună din lume şi în care el cere Domnului ceva ce depăşeşte orice închipuire de mândrie, de care numai diavolul este în stare, Domnul Iisus, Care pe toate le cunoaşte, strigă: „Piei, satano!”. Deşi, ca să luăm învăţăminte, El nu lasă fără lămurire şi fără a cita din Sfânta Scriptură şi spune: căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”.

O coajă de pâine uscată din mâna lui Dumnezeu este mai dulce decât toate împărăţiile lumii, cu tot cu slava lor, primite din mâna diavolului. Omul care este legat de Dumnezeu într-un fel oarecare, este mai bogat şi mai slăvit decât diavolul: este cu totul nepotrivit pentru cel bogat, să caute şi să primească ceva din mâna cerşetorului.

Dumnezeu este cu adevărat bogat şi după El, îngerii sunt cei mai bogaţi; apoi omul, apoi animalele, plantele, stelele şi mineralele. Fiecare dintre zidirile lui Dumnezeu au ceva, ce a primit din marea bogăţie a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, diavolul nu are nimic dacă nu fură.

Probabil că Satan L-a mai ispitit pe Hristos şi cu alte ispite, văzând în faţa lui un om fără de asemănare, care niciodată, nici măcar pentru o singură clipă, sau cât de puţin, nu S-a lăsat în mâna lucrăturii lui.

Dar Evangheliştii citează aceste trei ispite importante, în care se pot înţelege toate celelalte ispite din viaţa oamenilor.

Cea dintâi este ispita trupului, sau a firii sale îndărătnice; a doua este ispita minţii, sau a firii noastre cugetătoare şi cea de-a treia este ispita inimii, sau a firii noastre simţitoare. Cea dintăi ispită se arată cel mai adesea înaintea celor împuţinaţi cu anii, cea de a doua ispită se arată mai ales înaintea oamenilor adunaţi cu anii şi cea de a treia ispită se arată mai ales celor mai trecuţi cu anii.

Lupta celor împuţinaţi cu anii, este împotriva patimilor trupeşti şi a poftelor; cei adunaţi cu anii se luptă împotriva înălţării minţii, împotriva darurilor cunoaşterii şi ale minţii; cei mai trecuţi cu anii se luptă împotriva iubirii de arginţi, de putere şi de înălţare – şi dintre acestea trei, iubirea de arginţi este cea mai îngrozitoare dintre toate patimile. Şi astfel cele trei mari ispite ale lui Satan, cu care L-a ispitit pe Domnul Iisus şi cu care ne ispiteşte pe fiecare dintre noi sunt: iubirea de lenevire, iubirea de înălţare şi iubirea de arginţi.

Domnul nostru a ieşit biruitor din toate cele trei de ispite şi aceasta s-a întâmplat în împrejurările cele mai grele: foame şi sete, fără nici un acoperiş deasupra capului, fără prieteni, în pustiu şi în singurătate. El a răbdat într-un asemenea chip, încât l-a alungat pe diavol de la El: „Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Î slujeau”.

Dar unde fuseseră îngerii până atunci? De ce nu se aflau în preajmă ca să Îl ajute? Fără, îndoială, ei s-au retras la porunca Lui, cum este iarăşi fără nici o îndoială că, El putea să le ceară ajutorul când şi în măsura în care dorea El.

Chiar El a dovedit aceasta, când a fost dus în locul numit Ghetsimani pentru judecată. Un ucenic de-al Său a scos sabia ca să-L apere pe Învăţător, dar Hristos l-a oprit zicând: „Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 53).

Dar El nu dorea aceasta. Ca om, El dorea să fie ispitit de Satan. Fiecare om are cel puţin un înger păzitor, ca să-l ajute în lupta lui împotriva ispitei. Hristos a vrut să fie singur, fără nici un înger măcar.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, oamenii obişnuiţi sunt de obicei ispitiţi de mai puţine duhuri rele, dar El a vrut să fie ispitit chiar de Satan, căpetenia tuturor duhurilor rele. Pe scurt, El a vrut să lupte, în împrejurările cele mai grele, cu cele mai grele ispite şi împotriva celui mai mare înşelător al neamului omenesc, căruia Adam şi Eva i s-au supus în Rai.

Şi El a luptat şi a fost biruitor şi ne-a lăsat un exemplu de izbândire fără de asemănare, plin de încurajare şi însufleţire. Marele Isaia, văzând mai dinainte această luptă şi biruinţă a Domnului, a proorocit astfel: „Domnul iese ca un viteaz, ca un războinic Îşi aprinde râvna Lui” (Isaia 42, 13).

Când Eroul eroilor câştigase izbânda, atunci El a îngăduit îngerilor Săi să se apropie: „Şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.

Cel mai mare Iubitor al omenirii şi cel mai mare Prieten pe care îl putem avea, ne-a dat acest pildă de a fi venit pe acest pământ păcătos, care dintre noi ar cuteza să se plângă de vreo suferinţă din această viaţă? Nimeni care are ruşine sau conştiinţă.

De aceea să ne grăbim cât ne mai aflăm încă în această viaţă tulburătoare (care îndată se va scurta); cu grabă mare să ne pocăim de lenevire şi de nebăgarea de seamă, în împlinirea legilor lui Dumnezeu.

Cu ascultare faţă de Dumnezeu, să ne repezim să ne lepădăm de păcatul de a cârti împotriva voii Lui. Cu smerenie şi cu ascultare, să împlinim tot ceea ce ne cere Dumnezeu: post, rugăciune, trezvia duhului nostru şi paza atentă asupra vicleşugurilor ispititorului celui rău şi ale tuturor slujitorilor lui neputincioşi.

El nu caută neapărat să izbândim, pentru că El ştie că nu putem dobândi aceasta. El caută numai evlavie faţă de voia Lui, smerenie şi ascultare. Armele sunt ale Lui şi biruinţa este tot a Lui. El va fi totdeauna alături de noi şi îngerii Lui ne vor sluji.

Minunat este Dumnezeu întru puterea Lui, neasemuit este El întru bogăţiile Lui şi de negrăit prin cuvânt întru mila Lui. Mila Lui pentru noi oamenii este atât de mare, că ne dăruieşte   biruinţa Lui.

Lui I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, din partea îngerilor din cer şi a oamenilor de pe pământ, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimea cea Deofiinţă şi Nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Boboteaza/Epifania

Epifania

Epifania sau Teofania (din grecescul theophania, însemnând “apariția / arătarea lui Dumnezeu”) este unul dintre Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit pe 6 ianuarie. Este praznicul care dezvăluie Sfânta Treime lumii, prin Botezul Domnului (Matei 3,13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3,21-22). Este cunoscut în popor și cu numele de Bobotează.

Botezul lui Hristos
În această zi se prăznuiește botezarea Domnului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul în râul Iordan și începutul propovăduirii timpurii a lui Hristos. Praznicul Epifaniei marchează sfârșitul sărbătoririi Crăciunului, care începe de la 25 decembrie și se încheie pe 6 ianuarie. În cadrul slujbei acestei sărbători, în această zi se face slujba de sfințire a Aghiasmei Mari, care este folosită de preoți pentru a binecuvânta casele credincioșilor.

Sărbătoarea se numește a Teofaniei deoarece la botezul lui Hristos Sfânta Treime a apărut lumii pentru prima data – glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat și stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh se pogoară asupra Lui în chip de porumbel.

Epifania
Această sărbătoare mai este uneori numită și Epifania. Unii consideră că acest nume ar fi preluat din vocabularul catolic, făcând referire mai degrabă la sărbătoarea catolică din aceeași zi care comemorează venirea magilor la Pruncul Iisus. Totuși, termenul de „Epifanie” apare și în cadrul slujbelor ortodoxe.

Inițial exista un singur praznic creștin la care se sărbătorea arătarea lui Dumnezeu lumii, în forma umană a lui Iisus din Nazaret. Acesta includea sărbătoarea Nașterii Domnului, Închinarea Magilor și toate evenimentele din copilăria lui Hristos, cum ar fi Tăierea împrejur a Domnului și Întâmpinarea Domnului, împreună cu botezul Lui în Iordan de către Ioan. Fără îndoială că această sărbătoare, la fel ca și Paștile și Cincizecimea, a fost înțeleasă ca o împlinire a unei sărbători evreiești precedente, în acest caz Sărbătoarea Luminilor.

Sărbătorirea
Slujba Botezului Domnului este organizată în același fel cu aceea a Nașterii. Istoric vorbind, slujba Crăciunului a fost stabilită mai târziu.

Se citesc Ceasurile și se face Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare; în ajunul sărbătorii se face slujba Vecerniei. Privegherea este alcătuită din Miezonoptică și Utrenie.

Liturghia începe cu psalmi de slavă și laudă, în locul celor trei Antifoane obișnuite. Versetul botezului de la Galateni 3,27 înlocuiește din nou Trisaghionul.

Câți în Hristos v-ați botezat,
în Hristos v-ați și-mbrăcat
Aliluia!
Evanghelia citită la toate aceste slujbe vorbește despre Botezul Domnului în râul Iordan. Apostolul care se citește la Sfânta Liturghie vorbește despre consecințele arătării Domnului ca Epifanie.

Deoarece principalul eveniment al sărbătorii este sfințirea mare a apei, ea urmează Sfintei Liturghii a ajunului și Sfintei Liturghii din ziua praznicului. Totuși, în cele mai multe parohii, aceasta se face doar atunci când sunt prezenți cea mai mare parte a credincioșilor. Sfințirea atestă faptul că omenirea și întreaga Creație au fost făcute pentru a se umple de prezența sfințitoare a lui Dumnezeu.

Ajunul praznicului este zi de ajunare, chiar post negru, în orice zi ar cădea.

Tradiții de Bobotează
Conform unei vechi tradiții, în ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, episcopul sau preotul (în sate) face slujba de sfințire a apei pe malul celui mai mare râu sau fluviu din acel loc. După sfințirea apei, episcopul sau preotul aruncă în apa râului o cruce mare (în secolele trecute aceasta era uneori dintr-un metal prețios). Un număr de bărbați mai destoinici pornesc apoi să recupereze crucea, căutând-o în apele înghețate. Primul care o găsește primește binecuvântarea preotului sau a episcopului. În vechime, cel care găsea primul crucea și o aducea la mal primea și daruri de la domnitorul țării și era ținut la mare cinste de către ceilalți. Tradiția s-a păstrat până în ziua de astăzi.

Imnografie
Tropar, Glasul 1:

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne,
închinarea Treimii s-a arătat;
că glasul Părintelui a mărturisit Ție,
Fiu iubit pe Tine numindu-Te,
și Duhul în chip de porumbel a adeverit
întărirea cuvântului.
Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule,
și lumea ai luminat, slavă Ție!
Condac, Glasul al 4-lea:

Arătatu-Te-ai astăzi lumii
și lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi,
care cu cunoștință Te lăudăm.
Venit-ai și Te-ai arătat,
Lumina cea neapropiată.

(Wikipedia)

mai mult
PromovateSocial

Întrebări despre vaccin

question

Întrebări despre vaccin

1 – Vaccinul nu împiedică transmisia virusului, doar reduce gravitatea bolii în cazul în care te infectezi. Dacă te vaccinezi o faci așadar pentru tine și nu pentru alții.
2 – Într-adevar, durata imunizării este necunoscută
3 – vaccinul dezvoltat până în prezent nu este efficient împotriva noii tulpine. El va trebui adaptat.
Întrebare: în acest caz, e indicat să facem ambele vaccinuri?…Și dacă apare o noua tulpină…, câte vaccinuri vor trebui făcute!?

(Marcela Feraru)

mai mult
1 2 3 28
Page 1 of 28