close

Social

Social

Episcopul Italiei: Mesaj privind răspândirea coronavirusului în Peninsulă

Pr95574

Italia a ajuns în prezent cea mai afectată țară europeană de răspândirea coronavirusului. Bilanțul include două decese și peste o sută de infecții. Până în prezent, nu au fost identificați români care să aibă noul coronavirus.

În acest context, Episcopul Siluan al Italiei a transmis duminică, 23 februarie 2020, un mesaj către românii ortodocși din Peninsulă.

Ierarhul îndeamnă la respectarea regulilor emise de instituțiile abilitate, dar și la rugăciune pentru toți cei deja contagiați și pentru familiile lor, precum și pentru cadrele medicale implicate în îngrijirea celor bolnavi.

Mesaj de solidaritate cu cei încercați ca urmare a înregistrării a numeroase cazuri de contaminare cu Coronavirus pe teritoriul Italiei


În contextul înregistrării, în ultimele ore, a unui număr crescând (peste 130, la ora actuală) de persoane contaminate cu Coronavirus în mai multe zone ale Italiei, fapt ce a determinat deja autoritățile civile și sanitare să ia măsuri specifice, măsuri ce prevăd (cum e deja cazul în regiunile Lombardia și Veneto), în unele cazuri, inclusiv suspendarea slujbelor publice, dar și în contextul neliniștii și a tulburării ce cuprind cu repeziciune inimile oamenilor, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei își exprimă compasiunea față de toate persoanele care au fost deja contaminate și solidaritatea cu familiile acestora și adresează condoleanțe familiilor ale căror membri au decedat din cauza virusului mai sus amintit.

Împreună cu toți clericii, monahii și credincioșii din cuprinsul eparhiei, ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor, Care are puterea de a tămădui toată boala și toată neputința în popor (cf. Mt. 4, 23) ca, prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a Sfinților Tămăduitori, a Sfântului Arhanghel Rafail, a Sfinților noștri Îngeri Păzitori și a tuturor Sfinților, să ne păzească și să ne apere de molima ce a cuprins țara în care trăim, Italia, contaminând tot mai multe persoane și făcând deja două victime.

Ne rugăm, de asemenea, pentru grabnica însănătoșire a tuturor celor contagiați (în Italia și în tot mai multe regiuni ale lumii) și pentru liniștea familiilor lor, precum și pentru toate cadrele medicale implicate în îngrijirea celor bolnavi. Îi purtăm în inimă și rugăciune pe toți cei obligați să rămână la casele lor și nădăjduim în grabnica restabilire a normalității în viața lor și a familiilor lor. Îi purtăm în gând și pe toți cei care, fiind în România sau în altă parte a lumii, sunt îngrijorați pentru rudeniile lor, aflate în zonele contaminate din Italia, și le mulțumim pentru rugăciune și solidaritate.

Preacuvioșii și Preacucernicii clerici vor adăuga la slujbe (la ectenia mare și la ectenia întreită) cereri speciale, ce se rostesc În vreme de orice nevoie și primejdie omenească (pag. 472-475) sau în caz de Boli molipsitoare (pag. 456-461), după cum este rânduit la sfârșitul Liturghierului (ediția 2012), pentru oprirea molimei. Acolo unde se găsesc Sfinte Moaște, clerul va binecuvânta poporul cu racla în care acestea se află așezate, însemnându-se cu semnul Crucii în cele patru zări.

Recomandăm tuturor clericilor, monahilor și credincioșilor din eparhie să respecte cu strictețe prevederile tuturor Ordonanțelor emise de instituțiile centrale sau locale ale administrației publice sau sanitare italiene, precum și toate recomandările de imediată necesitate în ceea ce privește igiena și sănătatea publică.

Întemeindu-ne pe tradiția de veacuri a Bisericii lui Hristos, le recomandăm credincioșilor:

  • Să se încredințeze, în rugăciune, pe ei înșiși, pe toți cei dragi și pe toți oamenii aflați în suferință, purtării de grijă a lui Dumnezeu Atotțiitorul Care nu ne încearcă peste puterile noastre;
  • Să se însemneze, zilnic, cu semnul Crucii, pe ei înșiși și pe copiii lor, și să-și însemneze cu semnul Crucii mâncarea și băutura, acasă sau la locul de muncă;
  • Să se ungă (pe sine și pe propriii copii), zilnic, cu Untdelemn de la Taina Sfântului Maslu, spre tămăduirea sufletului și a trupului, făcând semnul Crucii pe propria frunte, la baza gâtului și pe mâini;
  • Să bea, în fiecare dimineață, pe nemâncate, Apă Sfințită (Agheasmă) și să-și stropească locuințele, în semnul Crucii;
  • Să aibă încredințarea că, de fiecare dată când se împărtășesc cu Sfântul Trup și Scumpul Sânge ale Mântuitorului Hristos, o fac spre tămăduirea sufletului și a trupului;
  • Să rostească adesea rugăciunea Tatăl nostru, cu gândul la toți cei aflați în suferință sau care sunt cuprinși de neliniște și de teamă;
  • Să cheme în apărare și ajutor Numele Domnului, zicând mereu: Doamne, Iisuse Hristoase,
    Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi și toată lumea Ta;
  • Să citească, după putință, Paraclisul Maicii Domnului, pomenindu-i pe cei bolnavi, cu
    încredințarea că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este grabnic ajutătoare.

Să ne rugăm, așadar, cu toții, de la mic la mare, ca Milostivul Dumnezeu să stăvilească, prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a tuturor Sfinților, boala molipsitoare ce s-a răspândit deja în mai multe țări din lume și a cuprins și țara ce ne găzduiește, Italia!

Cu părintească îngrijorare, dar cu neclintită nădejde în mila și purtarea de grijă a lui Dumnezeu,

† Episcopul Siluan
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

(basilica.ro)

mai mult
Social

Presa independentă

computer

Prin 2001, chiar inainte sa plec din tara si cand internetul incepuse sa prinda cheag – desi nici un ziar din Ro n-avea inca site – avusesem ideea sa fac unul cu jurnalisti independenti, aia buni carora li se inchidea deja gura.

Sigur, azi pare ca redescopeream apa calda, dar va jur ca atunci nu existau astfel de situri, nici Huffington post, nici Mediapart, nici DC News. Se raspandise vorba prin targ si unele ziare trageau tare sa isi faca situl inainte sa il public eu, semn ca n-au inteles nimic.

Ca de obicei cu ideile mele geniala, si asta a venit prea devreme. Lumea nu era pregatita si deci ofertele pe care le faceam eu unor fosti colegi transformati in stative de reportofon n-a fost luata in serios. E drept ca nici “sponsor” nu aveam, deci finantare – ioc. Urma sa aratam noi cat de tari suntem si sa ne scoatem paguba mai tarziu. Mihai Somfelean poate depune marturie, ca el lucra la site. Il faceam dupa modelul Le Figaro.

Dupa care am plecat la Paris si proiectul a murit pe cale naturala.
Ce vreau sa spun cu asta? Defapt, nimic. Sa lupti pentru o presa independenta e o cauza moarta din start.

(Marcela Feraru)

mai mult
Social

O concluzie amară: Ungaria a preluat o parte din atribuțiile statului român în Transilvania

news-644850_1280

Ungaria preia, în mod indirect, din atribuțiile statului român și „construiește o identitate națională pe un teritoriu, adică într-un bazin carpatic, care depășește granițele de stat”, a declarat într-un interviu pentru Europa Liberă, șeful Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, Asztalos Csaba.

Potrivit acestuia, în foarte multe cazuri, statul maghiar face pentru minoritatea maghiară din Transilvania ceea ce nu face statul român care „într-un fel sau altul, a închis ușa, câte o dată chiar în nas, comunității maghiare”.

„Am cerut Universitate în limba maghiară și nu am primit. Așa că statul ungar a înființat Universitatea Sapientia; am cerut televiziune în limba maghiară. Nu am primit. Așa că a venit statul maghiar și a înființat entitățile de media. Am cerut la Universitatea de Medicină din Târgu-Mureș să avem și predare în limba maghiară. Această Universitate de Medicină din Târgu Mureș a fost înființată de Regele Mihai, ca universitate cu predare exclusivă în limba maghiară, și astăzi s-a ajuns acolo încât nu se respectă Legea Educației și nu s-a înființat linia de predare în limba maghiară, nu poți să faci practică bilingv în acest moment. Așa că oamenii se gândesc să creeze o altă universitate de medicină în limba maghiară. Din nou, tot ce v-am spus înseamnă, cumva, autoizolare, dacă doriți, nu neapărat în sensul peiorativ. Am solicitat anumite bunuri, retrocedări de imobile, unele le-am primit, altele nu, altele sunt renaționalizate. Ani la rând statul maghiar a investit în infrastructura imobiliară, școlară, socială, grădinițe etc. Am solicitat, la un moment dat, administrarea unui stadion în Sfântul Gheorghe, adică așa cum s-a făcut și în cadrul altor localități. S-a refuzat, a decis guvernul că are să finanțeze cu nu știu câte milioane de euro construcția unui nou stadion, ca atare se lucrează la acest lucru, și pot să vă dau multe alte exemple în care statul român, într-un fel sau altul, a închis ușa, câte o dată chiar în nas, comunității maghiare”, a spus Asztalos Csaba pentru Europa Liberă.

În opinia sa, „o problemă uriașă” pentru comunitatea maghiară este modalitatea în care se predă limba română. Și în acest caz, a precizat șeful CNCD, statul maghiar finanțează meditațiile la limba română pentru copiii din Harghita și Covasna.

„Studiile în piața muncii arată că avem o discriminare destul de importantă, 15-20 la sută salarii mai mici pentru maghiari, pentru că nu vorbesc limba română. Și, din nou, revenim la autosegregare, caută locuri de muncă la firme unde se vorbește în interior limba maghiară, tocmai pentru a nu fi expuși, deseori, hărțuirii. Și atunci, ce face statul român? Menține de 30 de ani același sistem de predare a limbii române, care e falimentar, merge pe vechea abordare, trebuie să cunoști limba română, altfel nu ești loial statului român. Da, este important să înveți limba română, este o obligație cetățenească s-o înveți, dar tu, stat român, răspunzi de acest lucru. Dar atunci generează o politică publică prin care poți să atingi acest scop. Altfel, avem din nou izolare și segregare”, a mai spus el.

(ancheteonline.ro)

mai mult
Social

Ancheta-reportaj de Cristian Botez

Gunoi

„Clanul mafiot Camorra transportă deșeurile care au invadat orașul din sudul Italiei la groapa de gunoi „Ochiul Boului” din Glina, lângă București.

Același clan duce pe ascuns gunoaiele de la Napoli în România, au dezvăluit ziariștii italieni în ancheta publicată pe prima pagină a ziarului L’Espresso.

Deșeurile având destinație finală Glina sunt incinerate la groapa de gunoi „Ochiul Boului” prin incendii declanșate special, mai ales în timpul nopții(…)”

Fotografii: Cristian Botez


Gunoaiele din Napoli, varsate de Mafie la Glina

articol publicat de Cristian Botez in “Romania libera”

Bucureștiul nu trebuie sa ajungă ca Napoli dar gunoaiele din Napoli sunt deja la groapa de gunoi

La congresul național al deșeurilor de joia trecută, la care au participat reprezentanții Ministerului Mediului și ai Primăriei Capitalei, a fost exprimată ideea că Bucureștiul nu ar trebui sa devină un al doilea Napoli în privința gunoaielor care ar putea rămâne pe străzi.

Clanul mafiot Camorra transportă deșeurile care au invadat orașul din sudul Italiei la groapa de gunoi „Ochiul Boului” din Glina, lângă București. Același clan duce pe ascuns gunoaiele de la Napoli în România, au dezvăluit ziariștii italieni în ancheta publicată pe prima pagină a ziarului L’Espresso. Deșeurile având destinație finală Glina sunt incinerate la groapa de gunoi „Ochiul Boului” prin incendii declanșate special, mai ales în timpul nopții. Potrivit ziarului italian, în spatele societății Ecorec S.A., reprezentată de Victor Dombrovski, care se ocupă cu depozitarea și ulterior arderea spontană a deșeurilor provenite din Napoli, sunt membrii clanului italian. L’Espresso mai spune că Interpolul se află în alertă maximă din cauza faptul că „aici sub Carpați a înflorit  imensa rețea de firme ale Camorrei care se ocupă de gunoaiele gestionate de firme românești în spatele cărora se află însă firmele Camorrei – stapâna absolută în afaceri cu deșeuri”.

Sursa: https://m.romanialibera.ro/social/bucurestiul-nu-trebuie-sa-ajunga-ca-napoli-dar-gunoaiele-din-napoli-sunt-deja-la-groapa-de-gunoi-819764

(reporterspecial.ro)

mai mult
Social

8 februarie 1907, Flămânzi – Botoşani. Ultima mare revoltă a ţăranilor, din Europa. Răscoala de la 1907 a fost una antievreiască

Rascoala1907

Localitatea Flămânzi din judeţul Botoşani, a fost declarată oraş în anul 2004. Este situată în partea de sud a judeţului, pe drumul european E58, Botoșani-Hârlău.

Flămânzi este considerat locul de pornire a Răscoalei de la 1907. Din actele vremii reiese că la 1907 în judeţele Botoşani şi Dorohoi în particular a fost o revoltă generală la care au participat ţărani (la sate), dar şi muncitori, orăşeni sau soldaţi (în oraşe cum ar fi Botoşaniul).

La şcoală ne-au învăţat şi încă se învaţă că Răscoala de la 1907 a fost una eminamente ţărănească, prin care truditorii pământului exploataţi de arendaşi şi-au cerut drepturile cu furcile şi topoarele. De la Flămânzi, revolta s-a întins în toată ţara, fiind în cele din urmă înăbuşită în sânge.

Deşi am fost îndoctrinaţi, la şcoală despre ce s-a întâmplat la 1907, iată că istoricul și arhivarul Ștefan Cervatiuc, ne deschide ochii minţii făcând lumină în acest caz, ajutându-se de documentele vremii. Dumnealui afirmă că Răscoala de la 1907 a fost una antievreiască.

În acele vremuri, lumea ţărănească intrase pe mâna arendaşilor. Marii boieri, sătui de viaţa la ţară, preferau viaţa comodă de la oraş şi arendau marile lor moşii. Arendaşii trebuiau să-şi scoată cheltuielile cu arenda, dar şi profit pe deasupra. Teritorii întinse din Moldova în special, inclusiv zona Botoşaniului şi a Dorohoiului, au ajuns să fie luate în arendă de evrei veniţi din Imperiul Austro-Ungar, în special de la Cernăuţi.

Spune istoricul botoşănean : „Răscoala de la 1907, din judeţul Botoşani, aşa cum o arată documentele vremii, a fost una antievreiască. Nu aveau nimic cu Guvernul sau cu boierii pământeni. Au fost moşii ale boierilor români apărate de răsculaţi. Revolta a fost îndreptată împotriva arendaşilor evrei“

Cum s-a aprins scânteia revoltei ?
În nordul Moldovei, arendaşii îşi disputau ultimele moşii rămase în stăpânirea boierilor. Ultima dintre acestea era a lui Mihalaki Sturdza, de la Flămânzi. Boierul dorea să se mute la oraş şi pe moşie se băteau doi arendaşi evrei, Mochi Fischer şi cumnatul său, Berman Juster. Pentru a obţine sprijinul ţăranilor şi a-l convinge pe boier, Mochi Fischer împreună cu omul tocmit de acesta drept viitor administrator, Gheorghe Constantinescu, promite oamenilor învoieli avantajoase.

Un alt istoric botoşănean, Ionel Bejenaru, afirmă : „Pentru a obţine sprijinul ţăranilor, omul arendaşului a promis tot ceea ce doreau să audă ţăranii. Sunt documente în acest sens. În primul rând, că vor avea mai mult timp pentru a-şi ara ogoraşele. De altfel, despăgubirea pentru zilele de muncă la care nu se prezentau era acceptabilă.

Mochi Fischer a câştigat sprijinul ţăranilor, dar nu şi-a ţinut cuvântul. Din contră, a refuzat să încheie înţelegerile convenite cu ţăranii.

Ţăranii, erau dependenţi de aceste contracte. „În funcţie de ele ştiau câte zile trebuie să lucreze la arendaş, câte le mai rămânea pentru ogoarele lor. În funcţie de asta îşi planificau lucrările agricole. Era vital pentru ei, iar arendaşul amâna semnarea“, spune în continuare, istoricul Ştefan Cervatiuc.

În acele momente, ura împotriva arendaşilor a crescut. Prefectul de la acea dată al Botoşaniului, Jules Văsescu, a prevăzut dezastrul. Era, de altfel, anunţat de ţărani prin intermediul învăţătorilor care le scriau jalbele. Prefectul a plecat de urgenţă la Flămânzi şi l-a somat pe arendaş să semneze contractele de învoială promise ţăranilor. „Plângerea ţăranilor este justă şi este de dorit ca domnii arendaşi să o îndeplinească. Ei sunt vinovaţi şi numai ei pot remedia la asemenea stare de lucruri. Ba din contră, e de prevăzut că la primavară (n.r. – în anul 1907) arendaşii nevoind a da pămînturi la locuitori, aceşti din urmă le vor lua singuri şi prin acest mijloc vor provoca o stare de lucruri îngrijorătoare pentru viitor. Din nenorocire, administraţia, din cauza insuficienţei legei, nu va putea preveni asemenea dezordine“, scria prefectul Văsescu Ministerului de Interne.

Intervenţia prefectului a fost în van: arendaşul nu avea de gând să respecte învoielile promise. Astfel, pe data de 8 februarie 1907, se naşte primul conflict. Peste 200 de ţărani veniţi la Primărie pentru a cere încheierea învoielilor sunt înjuraţi de administratorul Constantinescu, care bate cu biciul doi ţărani. Întărâtaţi, trei ţărani îl dau jos de pe cal şi îl bat pe administrator.

Cel care avea cele mai importante posesiuni era Mochi Fischer. Deţinea în arendă 11 moşii, cu sute de mii de hectare. Ţăranii foloseau pământul moşiilor în baza unor învoieli agricole cu arendaşii. În principal, era vorba de zile de muncă pe care ţăranul trebuia să le presteze pe pământurile arendaşului. Acestea puteau fi răscumpărate cu bani, însă sumele practicate de arendaşi erau exorbitante. Istoricii botoşăneni spun că, din dorinţa de a scoate profit de pe aceste pământuri, arendaşii şi administratorii exploatau crunt ţărănimea şi o păcăleau la învoieli.

Târgul Botoşaniului a fost în stare de asediu. Oraşul a fost răvăşit de revoltaţi timp de două zile. Majoritatea nu au fost ţărani, ci orăşeni. „Revolta din oraş a fost mare. Un număr de vreo câteva mii de locuitori din satele vecine, conduşi de mahalagii din oraş şi mai ales de lipoveni, au năvălit în oraş pe toate barierele. Forţele de care se dispunea, 350 de oameni, au fost impotente de a împiedica devastările. Armata fiind înconjurată din toate părţile, a fost obligată a se retrage cu încetul spre centrul oraşului. Pe la 11 ore, înarmaţi cu revolvere si bâte, au năvălit asupra unei companii de soldaţi conduşi de domnul maior Boureanu. Domnul maior Boureanu a fost strivit de loviturile primite, mai mulţi soldaţi au fost răniţi“, se arată într-un raport din 5 martie către primul ministru.

„S-a remarcat că, dintre revoltaţi, cea mai mică parte erau ţărani, cea mai mare parte fiind mahalagii din oraş şi mai ales lipoveni“, preciza în acelaşi raport şi prefectul Văsescu. Muncitorii de la fabrica de spirt revoltaţi Pe lângă orăşeni, mai multe documente descoperite de istoricul Liviu Şovan arată că la Botoşani s-au revoltat şi muncitorii din fabrici. În primul rând, cei de la fabrica de spirt din Ibăneşti, deţinută tot de arendaşii Fischer. „O telegramă din 27 februarie a prefectului de Dorohoi, V. Miclescu, către primul-ministru, anunţă că locuitorii din comuna Ibăneşti s-au pus în grevă, încetând cu desăvârşire lucrul la fabrica de spirt“, arată istoricul Liviu Şovan.

Aşa că şi în cazul de faţă se dovedeşte că istoria a fost mistificată pentru a nu supăra erveimea de atunci şi de astăzi. Adevărul e mai presus de orice.

Sursa: Adevărul.ro – RM. Istoria secretă

(jurnalderadauti.ro)

mai mult
Social

Hotii de pe Calea Victoriei stau cu orele in Oficiul Postal 22 de unde isi aleg victimele

Posta124

Ziaristului Cristian Botez, detinatorul site-ului de stiri reporterspecial.ro, i-a fost furat ieri, 6 ianuarie, aparatul foto profesional NIKON 3300, chiar in incinta Oficiului Postal 22, de pe calea Victoriei 91-93, situat vizavi de intarea pe strada Tache Ionescu, cea care da spre Piata Amzei. “La ora 13.43 traversam calea Victoriei, doua minute mai tarziu intrand in Oficiul Postal 22”, relateaza Cristian Botez, dupa ce, la cateva minute de la furt a vazut intreaga scena pe inregistrarile unei camere de supraveghere video apartinand barului “Fabrica de bere buna”, de la langa OP 22.

Cand am intrat la posta, o incapere de maxim 12 metri patrati, cu tejgheaua la care se aflau doua functionare, pe partea dreapta, in nauntru erau doar patru persoane, patru barbati”, continua evocarea ziaristul. “Doi erau la coada, la una din oficiante, cealalta fiind ocupata cu alte chestiuni. Ceilalti doi, evident impreuna, stateau in picioare vizavi de tejghea, langa un perete gol, aflat la maxim un metru si jumatate de ghiseu. Cunoscand locul, mi-am lasat rucascul cu laptop-ul si alte obiecte jos, langa peretele gol, iar pe un raft deschis, amenjat in perete, mi-am pus manusile, ochelarii de soare si NIKON-ul de 1.500 de Euro. Nu mi-am facut griji pentru ca in general cunosc cam toti sutii care actioneaza in Centru, in plus tineam scena sub observatie. Dupa doua-trei minute, primul barbat de la coada termina ce avea de facut si iese din oficiu. Cel din spatele lui se plaseaza in fata functionarei de la ghiseu, iar eu fac pasul spre coada. Instantaneu, unul din indivizii de la perete, imbracat cu o canadiana bleumarin incheiata pana sus, cu gluga pe cap, desi inauntru era foarte cald, si cu un fular rasucit in jurul gatului, pana sub nas, se repede la giseu”.

Mosmoanda la ghiseu, hotul opereaza

Il las si fac un pas in spate, la un metru distanta. Individul a zabovit cel mult doua minute la ghiseu, abia mai tarziu avand sa realizez ca intre el si functionara nu avusese loc niciun dialog. Omul a plecat pe tacute, a trecut pe langa mine, eu am inaintat si m-am adresat functionarei spunandu-i pentru ce am venit. Atunci a fost momentul in care mi-am pierdut din ochi obiectele aflate deja in spatele meu, in acel raft. Pentru prima oara in 30 de ani cand mi se intampla asta. Mi-am rezolvat problema pentru care venisem in cel mult trei minute dupa care m-am indreptat spre raft. Aparatul foto disparuse. Mi-am pastrat cumpatul si am intrebat functionara daca exista camere de supraveghere. In loc sa-mi raspunda rapid, m-a intrebat ce s-a intamplat. I-am spus si a continuat cu alte intrebari evitand raspunsul. Ulterior aveam sa interpretez aceasta atitudine ca o tragere de timp, astfel incat hotii sa aiba timp sa castige teren. Am sunat imediat la 112. Nu trecuse un minut de cand constatasem disparitia aparatului si maxim cinci de cand actionasera hotii”.

Atitudinea suspecta a sefei

Pana sa vina primul echipaj de Sectia 1 Politie, cu doi politisti de la Ordine Publica care au intocmit Procesul-verbal constatator, Cristian Botez a urcat scarile oficiului unde se afla biroul Dirigintelui OP 22. O doamna, care nu s-a prezentat, a avut, si aceasta, o reactie surpinzatoare spuand ca”noi nu avem ncio vina, nu avem nimic de a face cu asta”. Desi nimeni nu o acuzase de ceva. Functionara sefa a spus ca oficiul postal nu are camere de supraveghere, desi prin lege astfel de unitati sunt obligate sa detina sisteme de supraveghere, intrucat stocheaza si manipuleaza valori si sume mari de bani. Ulterior politisti de la Sectia 1 au spus ca OP 22 a fost amendat in repetate randuri pentru acest lucru.

Hotii au stat in OP 22 cel putin o ora iainte de furt

Pana sa vina si el de-al doilea echipaj, cel cu echipa criminalistica, ziaristul Cristian Botez s-a dus la barul invecinat, care avea camere video indreptate spre trotuar si prinzand in bataia lor  si usa de la intrarea in oficiul postal. Botez a reusit sa obtina asigurarea din partea administratorului ca acesta va pune la dispozitia politiei inregistrarile din ultimele ore. O jumatate de ora mai tarziu, Cristian Botez si o doamna politist din echipa de criminalisti au vizionat o ora din inregistrari, care surprinsera momenul intrarii ziaristului un oficiu, dar si plecarea presupusilor hoti, in imagini, filmati din lateral foarte putin apoi din spate pentru cateva secunde, aparand alti trei indivizi, din care si o femeie, grupati strans in jurul celor doi care fusesera inauntru. In mod surpinzator, in acea ora vizionata, nu exista momentul in care cei doi barbati intrasera in incinta OP22! Fapt ce conduce automat la ideea ca acestia stationasera in acea incapere, de 12 metri patrati, cel putin o ora inaintea comiterii furtului!

”Cand am constatat asta”, spune Cristian Botez, “ am dat buzna inauntru si am intrebat-o pe functionara de la ghiesu cum de nu ii observasera pe cei doi care stationasera mai bine de o ora in incapere, in picioare, la mai putin de un metru si jumatate de ea. Raspunsul femeii a fost ca cei doi nu venisera la ea, la tejghea!”

Politistii de la Sectia 1 au incercat sa obtina si alte imagini de la alte magazine apropiate OP 22, dar fara success. Trei ore din inregistrarile camerei de supreveghere de la barul “Fabrica de bere buna” au fost preluate de criminalisti, acestea urmand sa fie verificate pentru a se stabili cu exactitate care a fost momentul in care cei doi suspecti au intrat in oficiul postal. Iar ulterior, sa determine de ce au stationat acolo atata vreme fara a trezi suspiciunile personaului postei. Cristian Botez si-a declarat intentia de a face si el, pe cont propriu, investigatii in lumea subterana a Centrului Capitalei si de a afla daca intre personalul OP 22 si hoti exista vreo legatura.

Metoda de furt clasica

Hotii de buzunare, suti, in argou, care opereaza pe Calea Victoriei din Bucuresti isi aleg victimele din magazinele de lux sau din banci si oficiile postale, unde oamenii scot bani pentru a plati produse sau ridica diferite sume, de la posta sau banca. Victimele alese sunt urmarite, apoi, pe strada unde portofelele ori sumele de bani le sunt subtilizate de catre “tragatori”, membrii bandei de suti special desemnati sa execute aceasta manevra. “Tragatorii” sunt cei cu o dexteritate indelung exersata pe buzunarele sau gentile victimelor. Dar inainte ca acestia sa opereze asupra buzunarului sau gentii vizate, intra in actiune un alt hot care “desclifteaza”, care desface geanta, tragand fermoarul acesteia sau deschizand catarama sau alt mecanism de inchidere. Alti membri ai bandei sunt “girofaruri”, cei care se asigura ca nu ii vede nimeni si ca in preajma nu se afla niciun politist sau altcineva cu intentii clare de a interveni. In cazul in care sunt descoperiti, cel care detine “mortul”, portofelul sau suma de bani, da drumul jos acestuia sau il plaseaza  altui sut, care dispare rapid.

(Cristian BOTEZ – reporterspecial.ro)

mai mult
Social

Un’ te duci tu mielule?

nava-esuata

Mi se cam pare că „treaba mare” cu vaporu’ ăla cu 14.000 de oi de la Midia, se cam împute.

Și o să pută și mai rău în curând, după mintea mea puțină și proastă. Că se știe că n-am discernământ 🙂

Informațiile, pozele și filmul sunt direct de la sursa mea personală, plus verificările mele, că io nu-s prea încrezător. Mă știe lumea, nu prea fac io anchete, că n-am nicio satisfacție. Da’ mă mai pricep la informații pe zona navală. Enjoy

(Mihnea-Petru Parvu)


Scoaterea epavei cu 14.000 de oi moarte din portul Midia pare să fie sabotată

Operațiunea de repunere pe linia de plutire a navei Queen Hind de către Grup Servicii Petroliere, firma care a câștigat contractul de ranfluare a navei, a eșuat, ieri, la prima încercare. Evz a anunțat asta în timp real.

Reprezentanții GSP spun că masa navei a fost mai mare decât ce s-a raportat în documente, motiv pentru care cablurile au cedat, iar una din punți s-a rupt.

„Punțile suplimentare s-au descoperit la primele inspectii cu scafandri și s-a tras concluzia că situația din interiorul navei diferă față de ceeea ce se cunoștea din documente. De aceea s-a luat decizia de a întări bordajul. La început s-au sudat doar niște «ocheți», apoi au aparut grinzile, ca măsura suplimentară de siguranță”, au declarat reprezentanții GSP, sâmbătă, după ce a eșuat manevra de ranfluare.

În cursul zilei de duminică, însă, GSP a revenit cu următorul anunț: „Facem un apel public, către autoritățile ce gestionează portul Midia, să pună ranfluarea navei pe primul loc și să nu mai execute manevre cu nave în apropierea zonei de lucru, fără să aplice restricțiile cuvenite și, mai ales, că fac toate acestea la presiunea unor privați care pun activitățile lor pe primul plan, cu vădită nepăsare față de problema creată în portul Midia și cu concursul lor.”

Din filmările efectuate în timpul operațiunii de ranfluare reiese că două remorchere au trecut pe lângă nava Queen Hind, făcând valuri și o una alt vapor, Federel Saguenay, era tocmai atunci remorcat, la ieșirea din șantierul naval.

Extrem de ciudat este că acea navă, care nu avea vreo impunere să iasă urgent din port, a venit în zonă și apoi a plecat înapoi în șantier, în altă dană.

„Din imagini reiese clar că înainte de trecerea navelor, cablul era întreg. Vine nava, pornește motorul, mai trece un remorcher pe partea opusă, simultan, și apoi se rupe bucata din navă, după care cablul. De ce era nevoie să se miște exact atunci nava și cele două remorchere, care era urgența? Ne întrebăm dacă nu e vorba de un sabotaj”, ne-a declarat Alin Vintilă, ofițer de marina și reprezentant al GSP Offshore.

„Cui aparține dana în care se afla la reparat cargoul care a nu a găsit alt moment mai bun să facă manevră în zona de ranfluare chiar în timpul operațiunii de ridicare? Are cineva interes să nu se ranflueze nava? Sau măcar să întârzie momentul? Oare se speră ca odată cu trecerea timpului nu se va mai distinge cât și ce s-a încărcat?”, se mai întreabă cei de la GSP.

Păi, să spunem lucrurilor pe nume. Proprietarul danei este 2X1 Holding Cape Midia Shipyard Navodari, societate controlată de Ion Dumitrache, vicepreședinte PSD Constanța. El a fost asociat și bun prieten cu Felix Stroe, unul dintre liderii marcanți ai PSD Constanța.

Șantierul Naval Midia SA are ca acționar majoritar pe E T T Company SA, cu 72% din acțiuni, potrivit Confidas.ro. Aceasta este deținută în întregime de Ion Dumitrache, unul din liderii PSD Constanța. Din Consiliul de Administrație fac parte Aurel Presură, Dorin Stănescu și George Teșeleanu. Primul este director general adjunct la RAJA, ultimul este soțul deputatei PSD Cristina Dumitrache, fiica lui Ion Dumitrache. Unul dintre nașii de cununie al celor doi a fost Valeriu Zgonea, fostul președinte al Camerei Deputaților. Șantierul a avut în 2018 o cifră de afaceri de 27,3 milioane lei, pierderi de 1,95 milioane lei și un număr mediu de 165 de angajați.

Dacă a fost sau nu sabotaj sau doar prostie crasă, rămâne de văzut.

La acestă oră, cei de la GSP continuă operațiunile de întărire suplimentară a bordajului.

Astăzi, macaraua GSP Neptun a fost dusă la cheu pentru schimbarea sistemului de ridicare. La următoarea operațiune, se va reduce forța de ridicare a macaralei și se vor adăuga forțe suplimentare de rotire.

Epava și-a redus contactul cu solul, unghiul de înclinare este îmbunătățit față de situația dinaintea primei încercări de ridicare, eliminându-se astfel efectul de ventuză, priza cu fundul mâlos. Îmbunătățirea unghiului este datorită unor suporturi numite, tehnic, „metrese” amplasate sub apă. Să vedem ce se va mai întâmpla. Situația devine de-a dreptul bizară.

(Mihnea-Petru Parvu – evz.ro)

mai mult
Social

Opinia unui confrate

steag43

Dacă mă va judeca cineva, a la judecata staborului, că postez postarea postată de Pr Adrian Juganaru, vreau să le spun doar atât: NIMENI NU ŞTIE MAI BINE CA EL PREOŢIA ORTODOXĂ ÎN ANGLIA (despre cei convertiţi)!…

Este preot român ortodox în Anglia!… în opinia mea trebuie să respectăm decizia englezilor, cu toate că regret că nemţii şi francezii au generat-o!… LET IT BE, cum ar spune băieţii din Liverpool!…

Cât despre libera circulaţie, prima dată când am fost în Anglia am fost cu viză, dar nu m-am oprit la Londra să cerşesc, ci am plecat la Lancaster să reprezint Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Ploieşti!… Şi am rămas prieten cu britanicii până azi!…

Până la urmă cred că nu românii sunt problema Angliei, ci islamizarea accentuată!…

By-the-way, primarul musulman al Londrei ar fi de acord cu un Centru cultural român ortodox la Londra?!…

(Bogdan Costin Georgescu)


Mă apostrofează unu’ în privat că de ce mă bucur pt Brexit, că vezi doamne popii tre să fie cu plângăcioșii pro labouriști dar anti ciuma roșie românească…

Uite, dragă, mă bucur cu toată inima pt Brexit și pt lecția de demnitate a acestei națiuni engleze! Cred cu tărie că fiecare națiune trebuie să fie suverană și să-și construiască drumul conform valorilor proprii, nu impuse de organisme suprastatale. Și ălora de o țin langa cu venitul in UK datorită ue le zic așa : libera circulatie promovata de ue este un experiment de deznationalizare sub masca aparentei libertati. Sunt de acord ca fiecare migrator să fie întrebat despre motivele prezenței și mai ales despre aportul pe care-l poate aduce tării adoptive. Chiar și retroactiv. Suveranitatea nu vine după interes, ca și democrația de altfel!La capitolele astea englezii sunt sus de tot!

Și-apoi amestecul asta bolnav de sensibilitate a devenit o pecete urat mirositoare pe sufletul romanesc : ne-am obisnuit sa ne plangem si sa ne dezvinovatim afectat doar doar s-o crea un sentiment de mila ca sa ne primim si noi bucatica de painica.
Hai sa lasam ifosele de fete mari si sa incepem sa si invatam cate ceva- daca nu de la stramosi, macar de la cei care fac istorie (de atatea secole!).

Mea culpa celor ce se simt lezati de verdele spus in fata…dar, maturizati-va!

(Adrian Jugănaru)

mai mult
Social

ADEC, 5 ani de la înființare: peste 70 de procese câștigate definitiv pentru respectarea Constituției

Dan-Tanasa

În data de 13 iunie 2014 Judecătoria Sector 3 București a admis cererea Asociației Civice pentru Demnitate în Europa (ADEC) și a dispus înscrierea acesteia în Registrul național al asociațiilor și fundațiilor. În cinci ani ADEC a câștigat definitiv zeci de procese în apărarea Constituției, marea majoritate pentru aplicarea legii în județele Covasna și Harghita.

Încă de la înființare, ADEC și-a propus, printre altele, să acționeze în instanță instituțiile publice ale statului care nu respectă Constituția României și legislația în vigoare, pentru a veni astfel în sprijinul Prefecturilor.

Zeci de primării din județele Covasna, Harghita, Mureș și Satu Mare au pierdut definitiv procese deschise împotriva lor de ADEC pentru impunerea respectării legislației în vigoare.

Cu ocazia împlinirii a cinci ani de la înființare, președintele-fondator al ADEC, Dan Tanasă, a declarat:

„Cu resurse puține și cu ajutorul lui Dumnezeu și a unor oameni cu inimă mare am reușit imposibilul. ADEC a câștigat zeci de procese, definitiv, și a impus respectarea legii și a Constituției României acolo unde statul român, prin funcționarii și demnitarii săi, nu mai dorește să-și exercite suveranitatea, respectiv județele Covasna și Harghita.

Toate procesele pe care ADEC le-a câștigat sunt responsabilitatea prefecților. Dacă prefecturile și-ar fi făcut treaba atunci ADEC nu ar fi câștigat atâtea procese. Faptul că am câștigat definitiv zeci de procese, iar alte zeci le vom câștiga în perioada următoare, este dovada clară a faptului că statul român nu își exercită suveranitatea pe întreg teritoriul. Practic, suntem a treia prefectură din județele Covasna și Harghita, având în vedere numărul de procese pe care le-am câștigat.

Subliniez faptul că eu nu am studii juridice. Sunt autodidact în domeniul juridic însă experiența pe care am acumulat-o în toți acești ani în instanțe este enormă. Le mulțumesc și pe această cale avocaților și juriștilor care m-au îndrumat la început și mai apoi când am avut nevoie. Fără ei mi-ar fi fost mult mai greu. Le mulțumesc membrilor ADEC pentru că fac posibilă aplicarea legii acolo unde respectarea legii este de multe ori negociată politic. Le mulțumesc celor foarte puțini care au sprijinit financiar activitatea ADEC și îi îndemn să nu ne lase singuri”.

ADEC va continua să acționeze conform statutului său în sprijinul statului de drept, al democrației și al valorilor europene. ADEC va acționa în continuare pentru ca domnia legii să fie o realitate pe întreg teritoriul național.

(dantanasa.ro)

mai mult
Social

Ioan-Aurel Pop: Țara ne-a fost dată ca edificiu rezultat din jertfă, menit a fi apărat, primenit și îngrijit

Ioan-Aurel-Pop

În cuvântul rostit la sesiunea de comunicări ştiinţifice de la Palatul Patriarhiei dedicată aniversării Unirii Principatelor Române Președintele Academiei Române a spus că „Țara nu ne-a fost dată drept cadou etern și imuabil, ci ca edificiu rezultat din jertfă, menit a fi apărat, primenit și îngrijit”.

„Veghea asupra sorții României și asupra caracterului ei de stat național unitar este mai actuală ca oricând, iar veghetorii trebuie să fie românii înșiși, educați ca să-și iubească moștenirea lăsată de generația de la 1848-1859, îndemnați s-o construiască și reconstruiască mereu, să-i sporească zestrea și slava”, a atras atenţia Acad. Ioan-Aurel.

Mesajul integral:


Unirea de la 1859 – temeiul solid al României moderne

Unirea Moldovei și Țării Românești în 1859 a fost un act fundamental pentru construirea edificiului nostru politic unitar și se încadrează în procesul european de structurare a statelor naționale moderne, pe ruinele imperiilor anacronice aflate pe cale de destrămare.

Nucleul statului național unitar român există de 161 de ani și, de atunci, istoricii se tot străduiesc să-i dezlege sensurile, să-i arate modul de înfăptuire, să-i dezvăluie importanța. Evident, din această imensă întreprindere se desprinde, ca fiind predominant, binele.

Cu alte cuvinte, din ea reies marile avantaje câștigate de români prin formarea României. Cu toate acestea, se știe că nu chiar toți românii și, mai ales, nu toți vecinii au primit cu entuziasm actul unirii din 1859. Au fost, ca în orice faptă omenească, și o seamă de nemulțumiți.

Este evident că Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și chiar Imperiul Rus au privit unirea Moldovei și Țării Românești cu îngrijorare și au încercat să o împiedice. Austriecii și ungurii (cuprinși într-un Imperiu care avea să devină curând austro-ungar, adică bicefal) se temeau că Transilvania s-ar putea alătura României, ceea ce ar fi fost în detrimentul lor.

Turcii știau că „unirea face puterea” și că, prin urmare, România se va rupe repede de dependența (devenită formală) de Înalta Poartă. Rusia nu se putea manifesta pe față împotriva unirii (avea nevoie de bunăvoința Occidentului și, mai ales, a Franței, după umilirea sa în Războiul Crimeii), dar știa că, Basarabia ocupată de țari, adică jumătate din vechea Moldovă, nu poate să privească decât cu simpatie și cu speranță la România.

Și în țară sau în țările românești erau elemente ostile unirii. Mai ales un nucleu relativ mic de mari boieri moldoveni urmăreau cu îngrijorare mișcarea unionistă și mutarea centrelor de putere la București ori spre București.

Ce se va alege cu Iașii vechilor zidiri, cu dregătoriile acestor oameni avuți și chiar cu moșiile lor cele întinse? Categoria boierilor era stânjenită peste tot, mai ales că revoluționarii de la 1848 prindeau tot mai mult cheag, mai ales că veneau la putere „roșii”, care anunțau reforme radicale, anunțau punerea în aplicare a programului revoluționar, între ale cărui puncte figura și desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor.

Cine va mai lucra pământul? Se temeau și unii funcționari de stat, care ocupau funcții la Iași și chiar cei de la București, conștienți cu toții că aceste funcții nu vor mai fi de-acum dublate, fiindcă nu mai era nevoie, de câte doi titulari pentru același resort.

Se temeau și unii fruntași ai Bisericii, fiindcă noul val anunța reforme și pe tărâmul întinselor proprietăți ale mănăstirilor. Spinoasă era, în primul rând, chestiunea mănăstirilor închinate din Moldova și Țara Românească (din România, după 1859), care-și trimiteau roadele muncii a sute de mii de români în afara țării, în Grecia mai ales.

Or, Grecia nu mai era aceea din Evul Mediu, când ajunsese sub autoritatea sultanilor și când domnii și ierarhii români – rămași liberi sau aproape liberi în țările lor nord-dunărene – cu sufletul curat deciseseră ajutorarea Muntelui Athos, a Locurilor Sfinte din Orientul Apropiat și a altor așezăminte creștine captive.

Moștenirea bizantină și translatarea puterii din Constantinopolul, devenit Istanbul, spre nordul Dunării („Bizanțul după Bizanț”) obligase moral pe principii și pe ierarhii români să-și îndeplinească misiunea de protectori și capi ai Bisericii.

Grecia era, însă, acum o țară liberă (încă de la începutul secolului al XIX-lea) și își obținuse independența și cu ajutorul românilor. În noile condiții, nu mai erau rațiuni ca averea românilor – care urmăreau să iasă din sărăcie și să se sincronizeze cu Europa – să se scurgă în afară.

Cu toate acestea, Grecia și Biserica Ortodoxă Elenă nu au privit cu ochi buni unirea și domnia lui Cuza, pentru că aceasta a condus, în viziunea lor, la încetarea binefacerilor românești, pe care le credeau și le doreau eterne.

Biserica noastră, însă, a înțeles, în cea mai mare măsură, noul mers al lumii și al țării s-a străduit să sădească credință tare întru Cel Preaînalt, rugat mereu să-și reverse harul și peste români și România.

În fine, în cadrul noilor curente istoriografice deconstructiviste, există și anumiți „analiști” români (mai ales la Iași) – cu viziune anistorică – critici la adresa unirii din 1859.

Pentru acești globaliști, internaționaliști și chiar neomarxiști, ar fi fost mai bine ca noua alcătuire de la 1859 să fie și să rămână, dacă tot se făcuse, una federală, cu două țări, doi domni, două capitale, două guverne, două adunări legiuitoare.

Astfel, spun acești interpreți sui generis ai istoriei, Moldova ar fi rămas Moldovă, Iașii ar fi fost pe mai departe capitală, funcțiile ar fi rămas neclintite, nu s-ar fi scurs averile și impozitele înspre rapacele București etc.

Dacă rezervele din epocă față de actul de la 1859 aveau rațiunile lor să existe, aceste cârcoteli contemporane sunt doar jocuri de idei caduce. Opozițiile celor care au trăit actul de la 1859 sunt constatate, înregistrate și explicate de istorici.

Mai greu de explicat din punct de vedere istoriografic sunt rezervele unora dintre menționații contemporani față de actul Unirii noastre de temelie, care a dat impulsul Marii Uniri.

Tentația reconstruirii istoriei a existat în toate epocile, dar nu a fost practicată de istoricii profesioniști.

Aceștia din urmă știu cât de grea este reconstituirea frescelor trecutului așa cum au fost ele și că fabularea pe seama a ceea ce a fost este doar un exercițiu gratuit de imaginație.

Deconstructiviștii gândesc, de regulă, anistoric, pentru că aplică idei ale vremurilor lor asupra epocilor istorice pe care pretind că le cercetează și ar vrea ca liderii și decidenții din acele epoci să fi gândit ca ei, ca acești demiurgi improvizați.

Or, nu ai cum să-i faci pe Alexandru Ioan Cuza, pe Mihail Kogălniceanu, pe frații Golescu, pe Ion Ghica, pe Ion Heliade Rădulescu, pe Vasile Alecsandri sau pe Costache Negri să gândească precum Robert Schuman, Jean Monet sau Alcide de Gasperi!

Între ei este un secol de acumulări și de idealuri mereu primenite, de războaie care au schimbat fața lumii, de imperii care s-au prăbușit și de națiuni care au renăscut.

Cum să le dai rețete de acțiune din secolul al XXI-lea celor trăitori după realitatea secolului al XIX-lea, care era secolul națiunilor și nu al federațiilor, al statelor naționale și nu al globalizării, al luptei de emancipare națională și nu al blocurilor politice și militare zonale și mondiale?

Cum să transpui idei care par valide și valabile azi unor alte lumi, care știau că pentru ele erau sănătoase alte idei? Iar pe de altă parte, se vede că nici idealurile noastre de Europă unită, care pretind câteodată dizolvarea națiunilor, nu prea mai stau în picioare și că tot forța națiunilor individuale se afirmă plenar.

Reiese aceasta din Brexit, din politicile unor țări precum Statele Unite, Franța, Italia, Olanda, Polonia, Ungaria, Cehia etc., care se închid tot mai mult în sine, își întăresc instituțiile interne și nu sunt dispuse să cedeze din suveranitatea lor.

Din păcate, asemenea politici conduc și spre anumite tendințe autoritare, de limitare a democrației și de revenire la practici care păreau de mult abolite, dar acestea sunt alte probleme, colaterale temei noastre.

Părinții patriei de la 1859 știau bine că România cea nouă nu era nici Marea Britanie, nici Germania, nici Austria și nici Turcia, adică țara noastră nu era o mare putere, de care alte puteri să nu se fi atins sau să se teamă s-o lezeze.

România abia se construia atunci, din Românii mici și neînsemnate, iar soarta acestei țări (care urma să adăpostească cel mai numeros popor din sud-estul Europei) depindea de forța sa, de impresia de unitate pe care o emana în afară.

Modelul de unificare al acestor provincii, despărțite în chip dureros de istorie, trebuia să fie, în consecință, unul clar și precis, unul de integrare deplină. Când Mihail Kogălniceanu a pretins că „unirea face puterea”, marele om politic știa ce spune și nu făcea o figură de stil.

Federațiile durabile și le puteau permite cei mari și puternici, cei care dictau politica Europei și a lumii, dar nici acestora nu le prea ieșeau planurile. Micile federații recente, precum Iugoslavia și Cehoslovacia, erau formate din popoare distincte și s-au dovedit nedurabile.

Austria este formată dintr-o ramură a germanilor de sud, dar nu este o federație propriu-zisă. Germania este o federație, dar este motorul Europei și nimeni nu-i contestă existența. Provinciile care aveau să formeze România nu erau locuite de popoare distincte și străine, ci de majorități românești serioase, durabile și consistente.

Este vorba, în cazul Moldovei celei mici și a Țării Românești (fără Dobrogea), unite la 1859, despre majorități absolute, covârșitoare. În Bucovina și Basarabia, imperiile cotropitoare schimbaseră mult din esența lor românească, dar nu reușiseră să distrugă vâna noastră națională.

Cum să fi unit parțial aceste țări și provincii, din moment ce anumite forțe străine abia așteptau fisuri în calea unității? Forța Unirii făcute sub Alexandru Ioan Cuza a constat în centralizare. De aceea, prima sarcină a domnului a fost, după obținerea recunoașterii dublei sale alegeri, desăvârșirea Unirii.

Unirea nu era unire fără un singur principe, fără simboluri unice, fără un singur guvern, fără un singur parlament, fără o singură capitală, fără o singură armată, fără o singură putere judecătorească, fără o biserică ortodoxă unificată, fără o singură monedă etc.

De altminteri, după abdicarea lui Cuza și până la venirea principelui Carol (între februarie și mai 1866), s-au auzit destule voci dinspre arena internațională care cereau desfacerea țării în două principate, așa cum fuseseră ele înainte de 1859.

Prin urmare, Unirea de la 1859 s-a făcut bine așa cum s-a făcut, cu rânduială și chibzuință. Ea trebuie studiată în școli ca atare, ca bază a Marii Unirii și a tuturor înfăptuirilor care, între anii 1859 și 1918, au condus la aplicarea programului Revoluției Române de la 1848, la modernizarea societății românești și la sincronizarea sa cu civilizația occidentală.

Istoria nu este un joc al hazardului sau un exercițiu de imaginație și nici nu trebuie să conducă la recrearea lumilor după gustul cuiva. Istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, adică este însăși viața noastră, pentru că noi provenim din cei din trecut, din ei descindem și lor le purtăm „bucuria și amarul”.

Dacă știm să le cunoaștem idealurile – așa cum le-au trăit ei și nu cum le trăim noi pe cele de astăzi – atunci suntem vrednici să le ducem mesajul mai departe. Iar mesajul celor care au făurit România unită la 1859 este unul de încredere și de temeinicie întru „țara mea de glorii, țara mea de dor”.

România nu este o mare putere, ferită de primejdii, de asalturi și de atentate la integritatea și la soarta sa. Țara nu ne-a fost dată drept cadou etern și imuabil, ci ca edificiu rezultat din jertfă, menit a fi apărat, primenit și îngrijit.

Veghea asupra sorții României și asupra caracterului ei de stat național unitar este mai actuală ca oricând, iar veghetorii trebuie să fie românii înșiși, educați ca să-și iubească moștenirea lăsată de generația de la 1848-1859, îndemnați s-o construiască și reconstruiască mereu, să-i sporească zestrea și slava.

Numai cei care știu să-și iubească sincer patria lor sunt capabili să înțeleagă și să respecte patriile altora, întru gloria întregii umanități.

(basilica.ro)

mai mult
Social

Parlamentul aduce tribut victimelor Holocaustului

Holocaust42342

Parlamentul a găzduit o ceremonie pentru a comemora 75 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare nazist de la Auschwitz.

Parlamentul European a deschis sesiunea plenară de miercuri, 29 ianuarie, cu o ceremonie solemnă în memoria celor șase milioane de evrei victime ale Holocaustului.

În deschiderea ceremoniei, președintele David Sassoli a spus: „Nazismul și rasismul nu sunt opinii, ci crime. Ori de câte ori citim în ziare articole despre acte de violență, atacuri sau insulte rasiste, trebuie să percepem aceste atacuri ca adresate fiecăruia dintre noi. Sunt atacuri asupra Europei și asupra valorilor pe care aceasta le reprezintă”.

Doamna Liliana Segre, senatoare italiană pe viață și supraviețuitoare a lagărului de concentrare de la Auschwitz, a declarat: „Sunt extrem de emoționată să fiu aici, în Parlamentul European. Am văzut la intrare toate drapelele colorate ale atâtor țări care sunt aici împreună într-un spirit de frăție, unde oamenii vorbesc între ei și se uită unul la altul. Nu a fost întotdeauna la fel.”

În discursul de încheiere, doamna Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, a declarat: „Europa nu va rămâne tăcută. Vom combate antisemitismul la toate nivelurile. Nu vom permite niciodată negarea Holocaustului. Vom lupta cu toată forța împotriva discriminării, rasismului și excluziunii.”

În urma discursurilor, deputații europeni au ținut un moment de reculegere. A mai participat la ceremonie și doamna Anita Lasker-Wallfisch, supraviețuitoare și membră a orchestrei femeilor din Auschwitz.

Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, 27 ianuarie, marchează aniversarea eliberării lagărului de la Auschwitz, în 1945. Termenul Holocaust se referă la uciderea în masă a șase milioane de evrei de către regimul nazist și colaboratorii săi.

(europarl.europa.eu)

mai mult
PromovateSocial

COUPLE FRANCO-ROUMAIN – Oana et Aurélien

les-amis-de-la-fete-food-tr

Pour cette rentrée 2020, notre rédaction est allée à la rencontre de Oana et d’Aurélien, une Roumaine et un Français vivant en Roumanie, qui, ensemble, ont décidé de monter un food-truck –  „Amis de la Fête – Raclette et Vin” – pour faire découvrir les produits français et partager leur amour des fromages et des vins de France.

Grégory Rateau: Pouvez-vous nous présenter brièvement votre parcours?

Oana: J’ai 30 ans, je suis née a Vaslui où j’ai vécu jusqu’à l’obtention de mon baccalauréat. Je suis ensuite allée à Bucarest pour étudier la „Communication et les relations publiques” à la SNSPA (Scoala Nationala de Studii Politicie si Administrative). J’y ai obtenu un master en Communication politique. Après des expériences en tant que consultante politique au sein de la Chambre des Députés, puis d’un poste de responsable marketing dans une entreprise spécialisée dans les énergies renouvelables, j’ai souhaité saisir l’opportunité de développer mes compétences en „digital marketing” au sein d’une grande multinationale chez laquelle je travaille depuis 3 ans.

Aurélien: J’ai 36 ans, je suis né en Champagne-Ardennes où j’ai obtenu mon baccalauréat. Très intéressé par les sciences et l’aéronautique, j’ai suivi un cursus scolaire au sein d’une école d’ingénieur à Toulouse. L’attrait pour cette ville et les postes qui m’ont été offerts m’ont convaincu de m’installer pendant 13 ans dans la ville rose. Puis une opportunité professionnelle m’a amené à venir travailler en Roumanie en 2017, un pays que j’avais visité en 2012 et qui m’avait agréablement marqué.

Parlez-nous de votre première rencontre?

Oana: Nous travaillions dans la même zone et Aurélien m’a invitée à prendre un verre. Le premier rendez-vous s’est passé dans un lieu très sympa de Bucarest, Paine si Vin, un endroit qui nous ressemble car nous partageons un très fort intérêt pour les plaisirs gustatifs. Le courant est très bien passé.


Qu’est-ce qui vous a plu chez l’autre ?

Aurelien: Oana est une très jolie femme, souriante, pétillante, j’aime son état d’esprit positif, sa joie de vivre et tout naturellement ce caractère m’a fait tomber sous le charme.

Oana: Aurélien a conquit mon cœur avec son sourire et son regard profond. Il est romantique même s’il ne veut pas le reconnaître, particulièrement quand il me chante des chansons avec son joli accent français. Nous avons beaucoup de passions en commun comme les voyages, la pratique du sport, le goût pour les bons repas… donc tout s’est passé naturellement depuis ces deux années, depuis le fait d’emménager ensemble jusqu’au lancement de notre business. Aucun doute, ce qui nous plaît chez l’autre, c’est que nous aimons relever des défis ensemble et sortir de notre zone de confort!

Aurélien, comment s’est passée votre intégration en Roumanie ?

L’intégration a d’abord été professionnelle car je suis venu une première fois 2 mois à Bucarest pour former une équipe. J’ai rencontré des collègues très chaleureux, qui voulaient me faire découvrir leur culture, la gastronomie, tout simplement me mettre à l’aise. J’ai profité de ces 2 mois pour visiter le pays, non seulement Bucarest mais également d’autres régions. Cette expérience m’a amené à demander ma mutation et je suis revenu quelques mois après pour une durée indéterminée. L’intégration s’est bien passée, il y a eu quand même une petite période d’adaptation pour prendre mes repères dans cette nouvelle vie mais j’ai rencontré des personnes bienveillantes.

Vous vendiez vos produits ensemble sur le marché de Noël de Bucarest. Pouvez-vous nous en parler?

Oana: Nous avons créé ensemble l’entreprise „Amis de la Fête – Raclette et Vin”, en 2019. Nous participons à des festivals avec un food-truck, nous faisons des partenariats avec des bars et dernièrement nous avons aussi participé au Marché de Noël de Bucarest. Nous proposons des tartines composées de pain, pommes de terre vapeur, charcuterie, cornichons sur lesquelles nous ajoutons la raclette que nous faisons fondre directement depuis la meule. Nous avons eu beaucoup de Français au Marché de Noël, ravis de trouver de la raclette dans un marché roumain. Nous voulons faire (re)découvrir et partager notre plaisir pour le fromage et les vins de France. Finalement, qui peut résister à un bon fromage fondu?

Aviez-vous des a priori, sur les Roumains, sur la Roumanie? Si oui, qu’est-ce qui a changé dans votre regard?

J’ai visité la Roumanie en 2012, lors d’un voyage avec mon sac à dos à travers l’Europe. Je n’avais pas vraiment de connaissances sur ce pays et justement une certaine curiosité de venir voir ce qu’il s’y passait.  J’ai rencontré des gens formidables, découvert des paysages sublimes et j’ai trouvé une certaine qualité de vie qui m’a plu.

Comment vos familles respectives ont-elles réagi à votre union ?

Aurélien: Nos deux familles sont très ouvertes. La famille d’Oana, par exemple, est vraiment européenne : ses parents ont vécu en Italie, sa sœur vit en Angleterre et son frère en Suisse.

Oana: Les parents d’Aurélien ont découvert la Roumanie l’année dernière. Ils ont rencontré Oana pour la première fois et ils ont été charmés : ils savent que leur fils est entre de bonnes mains. (rires) Nos familles souhaitent notre bonheur, l’essentiel c’est d’être heureux.

De manière un peu plus légère, y-a-t-il chez l’autre, un trait de caractère proprement français, et proprement roumain que vous aimez ou que vous détestez ?

Oana: J’aime ce moment privilégié d’avant les repas : l’apéritif. C’est vraiment du bon temps de convivialité!

Aurélien: Un trait de caractère qui me fait sourire est la tendance des Roumains à être un peu hypocondriaques. Beaucoup de pharmacies et de publicités pour toute sortes de remèdes miracles pour entretenir sa santé…

(Grégory Rateau – lepetitjournal.com)

mai mult
PromovateSocial

Locuri de muncă în Suedia

Bucatari

Firma Kock Centralen angajează bucătari și bucătărese cu experiență și nivel mediu de engleză pentru a munci în Suedia.

Se plătesc 13,8 Euro pe ora (un plus de 2,1 Euro după ora 20:00) și se garantează 173 de ore de lucru pe lună.

Contractele sunt temporare de minim 2 luni cu posibilitate de extindere.

Se organizează cazarea iar transportul este asigurat de firmă.

Dacă doriți să faceți parte din echipa noastră trimiteți CV-ul la hr.chefcentral@gmail.com

(CentrudePresa)

 

mai mult
Social

Ioan Aurel Pop despre Românul Absolut: Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român! Eminescu şi Transilvania – Conferință de 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale

Ioan-Aurel-Pop-Eminescu

Eminescu şi Transilvania

(sau Elogiul culturii naţionale româneşti)

 

de Acad. Ioan-Aurel Pop

 

Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, fascinaţi de versul şi de verbul său. Nu pot pomeni aici toate monografiile şi ediţiile Eminescu şi nici elogiile închinate din secolul al XIX-lea încoace marelui poet. Trebuie doar să amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu i-a tot prezentat viaţa, pentru generaţii de români, cu măsura omului echilibrat şi a specialistului desăvârşit, plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternităţii. Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”[1]. De aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naţionale, pentru toţi românii, să fie ziua naşterii lui Mihai Eminescu.

În deceniile din urmă, totuşi, şi statura de scriitor naţional a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic în discuţie, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel. O singură justificare poate să explice asemenea reacţie, anume cultura oficială de tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării României”, când şi cele mai înalte idealuri româneşti intraseră în ridicol şi deriziune. În acest context ideologic – cum se ştie – nici Eminescu nu putea fi decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot” etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirea respectivilor termeni şi, pentru cei mai mulţi, la golirea lor de sens. Justificarea este însă numai parţială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul cultural românesc post-decembrist, multe judecăţi de valoare despre Eminescu au căzut în extrema condamnării, denigrării şi calomnierii, când, de fapt, nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc, realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creaţiei scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Academia Română, prin Secţia sa fondatoare de filologie şi literatură română.

Un exemplu de denigrare  „erudită şi matură”, ex cathedra (expresia nu este metaforică, fiindcă autorul denigrării era pe atunci titular la prima universitate a ţării, din capitală), a lui Eminescu a venit în 1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în mai multe ediţii, în tiraje „de masă”, la Editura „Humanitas”[2]. Cu toate precauţiile luate de autor, Eminescu este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocaţii naţionale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zalmoxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan (p. 320)[3] etc. Toate aceste lucruri – expuse într-o manieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător – pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puţini sunt cunoscători profunzi ei operei eminesciene şi, mai puţini încă, sunt la curent cu evoluţia detaliată a istoriei moderne şi contemporane, în lume şi la noi.

Mesajul lucrării menţionate[4] (şi al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o faţă de mare poet şi cu o alta – total diferită – de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale şi atemporale, dar care au, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declaraţia universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităţilor definite de Comisia Europeană şi nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-au putut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea, adică alţi „naţionalişti”! Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” (p. 231)[5]. Aici se procedează prin izolare, individualizare şi scoatere din context, încât cititorii înţeleg că „geniul naţional al românilor” este un mărunt autohtonist, un naţionalist şi un xenofob, în contrast cu spiritele luminate ale timpului său. Autorul omite să spună că toţi marii creatori romantici şi post-romantici ai secolului al XIX-lea – mai ales cei afirmaţi în rândul popoarelor central şi sud-est europene – exprimau aceleaşi idei cu Eminescu despre străinii „cotropitori”, în spiritul aspiraţiilor de libertate naţională şi de formare a statelor naţionale. Cele mai progresiste figuri ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propăşirea idealurilor naţionale, îndreptate împotriva ocupanţilor, împotriva „naţiunilor imperiale”, educate ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetăreşte) faţă de străinii asupritori (sau consideraţi ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi şi cu legislaţia în vigoare este ca şi cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”. De altminteri, asemenea tentaţii sunt curente. Să ne amintim că şi Bălcescu i-a reproşat lui Mihai Viteazul faptul că nu i-a eliberat pe ţărani, ca şi cum lumea de final al Evului Mediu s-ar fi putut ghida după principiile democrat-liberale ale secolului al XIX-lea. Dar nici Bălcescu nu scapă de pana vajnicului critic, fiind acuzat nu numai de naţionalism incurabil, dar şi pentru vina de a fi permis să i se pună de către comunişti chipul pe bancnota de o sută de lei. Ca urmare, şi el apare drept un fel de criptocomunist. În acelaşi fel, după judecăţile din cartea menţionată, Eminescu – preluat şi de legionari după aproape o jumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un gardist avant la lettre!

A fi „naţionalist” în epoca lui Eminescu însemna a-ţi iubi în chip neţărmurit ţara şi poporul şi a lupta pentru libertatea naţională. Acesta era unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, exprimate numai de spiritele cele mai alese. Termenul, ca toate ismele, a dobândit conotaţii peiorative (cu sensul de exagerare a unui sentiment, a unei atitudini etc.) mult după moartea lui Eminescu, în secolul al XX-lea. Toţi marii contemporani ai lui Eminescu, din România şi din ţările vecine, au construit ţările lor, naţiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta şi s-au declarat „naţionalişti”. A fi „naţionalist” atunci însemna a lupta contra puterilor multinaţionale înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor şi confesiunilor specifice, a tradiţiilor popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de oameni. Prin prisma unor anumite curente contemporane, această atitudine poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă şi arată lipsa unei gândiri istorice.

Acuza de naţionalism adusă lui Eminescu este însă – inclusiv din perspectiva contemporană – foarte gravă. Ea vizează şi atitudinea poetului faţă de Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năştea micul Eminovici la Ipoteşti, ţara noastră exista numai în sufletele unor vizionari, era o ţară de ţări supuse puterilor vecine. Oltenia şi Muntenia formau ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii Ţara Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de patru secole, efectiv sub ocupaţie turcească; regiunea dintre Carpaţi şi Prut forma ciuntitul principat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul Otoman; Ţara de Sus – numită ulterior Bucovina – cu vechile capitale ale Moldovei şi cu gropniţele domneşti (inclusiv cu mormântul lui Ştefan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit (dintre Prut şi Nistru) era frântă de ruşi la 1812; Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul se aflau sub Habsburgi de la 1688 şi sub stăpâni străini de vreo şapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil de atunci nu putea să fie decât revoltat de această situaţie şi dornic de unificare politică a naţiunii, adică „naţionalist”.

Pe când „băietul” care „cutreiera păduri” şi „se culca ades lângă izvor” avea vreo nouă ani, Muntenia, Oltenia şi mica Moldovă (fără Basarabia şi Bucovina, dar cu cele trei judeţe din sud, reprimite la 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, formând Principatele Unite, chemate oficial, la scurtă vreme, România. Când pleca silit principele Alexandru Cuza şi venea incognito principele Carol I de Hohenzollern, adolescentul precoce Mihai îi cerea „frumoasei Bucovine să se îmbrace în doliu”, fiindcă „se stinse un luceafăr”. Aşa găsise cu cale elevul de la Cernăuţi să-l cheme pe dascălul său ardelean, Aron Pumnul, care studiase în limbă străină la Cluj, în aceeaşi înaltă şcoală crăiască în care învăţase alt „naţionalist” înverşunat, anume Avram Iancu. Apoi, crescând într-o lună cât alţii într-un an, Eminescu a scris despre „Dragoş Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduţi pe Criş şi pe Mureş”, despre „Mureşan” care „scutura lanţul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte falnic”, strajă pământului şi poporului „de la Nistru pân-la Tisa”… În tot acest timp, a văzut mai adânc decât alţii devenirea ţării, adică independenţa de la 1877 şi nedreptatea marilor puteri faţă de sacrificiile românilor, pierderea Bugeacului şi obţinerea Dobrogei (în 1878, când vecinii generoşi „ne-au luat ceea ce era al nostru şi ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea ţării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) şi apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele.

Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, sub aceste „falnice bolţi” încărcate de înţelepciune, cum a cunoscut Eminescu ţara toată, pe care o avea întipărită în suflet, în ciuda vieţii sale scurte de numai 33 de ani deplin lucizi. Nu pot şi nu se cade să insist asupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pe lângă Blaj şi Făgăraş, nici să spun despre Iosif Vulcan şi a lui „Familie” orădeană ori despre emoţia poetului când a văzut cu propriii ochi Mica Romă, salutată din inimă… Îmi închipui numai cât se va fi iluminat, în cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, sub turnul Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, la sfat cu voievozii ctitori, apoi la Alba Iulia, la adunarea „Asociaţiunii”, apoi în satul Bucerdea, pe Târnave, de unde pornise în lume familia Maiorescu, ori la Târgu Mureş sau la Sibiu, ajutat de Nicolae Densuşianu să ajungă la Răşinari, la popa Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga… Îl văd aievea, mustrat părinteşte de Slavici la Viena, sfătuit de George Bariţiu, stimulat de Vulcan, ajutat de unii, neînţeles de alţii. Poezia de dragoste de cea mai adâncă vibraţie i-a fost inspirată apoi de un alt spirit transilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoare de har pentru „Eminul ei iubit”.

Eminescu, purtând în suflet ţara întreagă, „de la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în viaţa reală şi în cea recreată prin opera sa, Transilvania. A văzut în Transilvania originea statelor româneşti, prin voievozii descălecători, originea şcolilor în limba română, prin dascălii „descălecaţi” la Bucureşti şi Iaşi, dinspre Sibiu, Braşov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiţiei, acribiei şi dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinităţii, cultivate de Şcoala Ardeleană şi de epigonii ei. Eminescu a fost emoţionat sincer în Transilvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia deşteptării acestei părţi a naţiunii, ţinute încă în ignoranţă şi supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de conferinţe populare, destinate maramureşenilor şi menite să cuprindă următoarele teme: 1. Geniul naţional; 2. În favoarea teatrului; 3. Studii asupra pronunţiei; 4. Patria română; 5. Poezia populară[6]. La serbările Putnei, Eminescu a strâns simbolic ţara la un loc, sub oblăduirea spiritului ştefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe transilvăneni şi bucovineni. Prima poezie i s-a publicat în Transilvania (Crişana), iar prima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-a venit. Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate domnule şi amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viaţă. În România domneşte demagogia, şi în politică şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Şi-apoi să nu fiu pesimist?”[7]

Şi totuşi, cu toată mizeria materială şi morală, cu toate nopţile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau aiurea, cu toată disperarea şi boala, Eminescu nu s-a supărat niciodată pe România, nici pe ţările care formau ţara cea mare şi nici pe poporul român şi nici măcar pe neamurile străine. Despre România, atunci când era mai obidit, mai revoltat şi mai flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-a supărat, fireşte, pe conducătorii răi, de toate etniile, pe prostie şi răutate, pe mediocritate şi rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veştejeşte pe aceia care stăpâneau şi asupreau poporul său, mai ales poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre, confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficţiunea. Putem constata chiar – printr-o formă de gândire anistorică – faptul că Mihai Eminescu, judecat după normele noastre actuale, a exprimat idei xenofobe şi antisemite. Dar, după nici un secol de unitate politică naţională, suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-l lăsăm pe el să ne judece? Sau ne temem să nu coboare asupra bicisniciei noastre fulgerul judecăţii Poetului? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu generoase ieşiri, cu egoisme copilăreşti, cu logice planuri de propăşire a patriei şi a universului şi cu lamentabile neputinţe omeneşti.

Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupeşte în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătraţi, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătraţi, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală şi nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuţi, la Blaj şi la Sibiu ori în atâtea alte părţi, a pipăit ţara aievea şi s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia şi cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”, s-a gândit cu siguranţă la România rotundă, descrisă în „Doină”, aşa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colţ îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca şi pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca şi pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii şaptezeci ai secolului trecut), ca şi pentru atâtea generaţii de români: patria română era peste tot unde se vorbea româneşte; patria era chiar limba română!

Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris cele mai frumoase cuvinte în proză despre România şi ţările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească. Şi adaugă, lămuritor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”[8]. Numai ignoranţii sau/şi răuvoitorii se pot mira de aceste afirmaţii. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Ţara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”. Dar – ceea ce nu spun detractorii – la fel scriseseră şi gândiseră şi Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Puşkin sau Petöfi, ca şi Gibbon, Mommsen sau Michelet despre ţările şi popoarele (naţiunile) lor. Nici ei nu mai sunt citiţi integral azi în culturile lor şi în cultura universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesajele lor! Şi cât de nesemnificativi şi de mărunţi sunt aceia care-i hulesc! Marile spirite universale – chiar dacă exprimă idei generale – nu pot reflecta decât epocile şi ţările lor. Toţi marii scriitori ai lumii sunt mai întâi scriitori naţionali, fiindcă – chiar şi atunci când nu recunosc asta – exprimă chintesenţa popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea specificul naţional.

Cum să fi fost Eminescu „universalist”, „internaţionalist” şi „cosmopolit” când ţara aceasta, de-a lungul vieţii lui pământeşti, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele şi în minţile românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri, când nu era făcută şi acceptată încă unirea neamului său? Cum să ne permitem că condamnăm o linie firească de gândire care, din Evul Mediu până la Ureche şi Costin şi de la Dimitrie Cantemir şi Şcoala Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaş sau Gheorghe Brătianu, a condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea şi glorificat prin creaţia sa – Transilvania era coloană vertebrală, axă de susţinere şi rezervor etnic românesc.

Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâţia înaintaşi şi, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea şi perpetuarea acestei realităţi şi să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unităţii naţionale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic şi pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate şi altele (care susţin că Eminescu este perimat şi bun de pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru înjurături etc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o ţară care respectă libertatea de opinie!), dar nu şi ascultate. Să nu ne lăsăm amăgiţi de visele autonomiste, care amintesc triste experienţe de discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar primele ştiri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., a trăit circa un mileniu (şi mai trăieşte încă, în parte) despărţit şi umilit, obligat să se plece sub sabie şi să se ticăloşească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă şi alte multe rele. Generaţii de înaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi, au murit că să făurească România, s-o apere, s-o primenească şi s-o preamărească. România – visată şi cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internaţional şi cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol şi jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a naţiunii, în vreme ce alte „ţări şi neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”. Ca şi Eminescu – simbolul naţional – România nu a fost şi nu este perfectă, dar există. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi,  tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate. Eminescu nu a fost şi nu este infailibil şi poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greşit în chestiunea naţională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greşit, ceea ce este absurd, revoltător şi ruşinos. Mai ales când o spun unii dintre noi, românii! Blamându-i pentru sentimentul lor naţional pe Eminescu şi Bălcescu, pe Kogălniceanu şi Alecsandri, pe Bariţiu şi Bărnuţiu, pe Iorga şi Brătianu – chiar dacă ne vindem uşor panseurile publicate în tiraje generoase şi câştigăm uşor banul – ne dăm singuri, până la urmă, certificate de paupertate intelectuală. Chiar şi străinii lucizi şi oneşti, pe aceia dintre noi care facem asta, ne dispreţuiesc în adâncul lor, ne desconsideră, ne blamează.

Nu trăim într-o societate ideală şi nici măcar dreaptă şi cuminte. Suntem tentaţi mereu să criticăm şi să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm tare pe unele şi pe altele, pe unii şi pe alţii, este bine să avem în faţă lecţia pesimistului Eminescu şi să rezistăm. O mie de ani de dezbinare şi despărţire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate naţională! Cum să punem semnul egalităţii – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate şi o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generaţii viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naţionale şi al lui Eminescu ne dă raţiunea de a fi ca popor pe această lume.

Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. În această magnifică aulă doi confraţi transilvani au făcut „elogiul satului românesc” şi au adus „laudă ţăranului român”, spre cinstea lor şi a instituţiei noastre.

Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român!  


[1] George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1966, p. 317.

[2] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997.

[3] Trimiterile se fac la ediția a doua a menționatului eseu, apărută în anul 2000.

[4] Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF -, București, 2002.

[5] Paradoxal, după deceniile de interdicție de sub dictatura comunistă, respectiva poezie ajunge din nou pusă la index, de astă dată în plină epocă a democrației.

[6] G. Călinescu, op. cit., p. 153.

[7] Ibidem, p. 280-281.

[8] Nicolae Iorga, Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9. Vezi și I.-A. Pop, Istoria și semnificația numelor de român/valah și România/Valahia, discurs de recepție la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, București, 2013, passim.

____________________

(Conferință de 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale 2016)

Text preluat de pe site-ul Academiei Române,

(mihai-eminescu.ro)

mai mult
1 2 3 21
Page 1 of 21