Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 4 iunie 2025)
Celulele morții
Era în iarna anului 1959. Sărbătorile de Crăciun au constituit un prilej de reculegere spirituală pentru toți deținuții din Aiud. „A venit și-aici Crăciunul,/ Să ne mângâie surghiunul” se cânta în toate celulele Aiudului. „Au fost zile înălțătoare și dătătoare de speranță…”
„Într-o zi, conducerea închisorii a hotărât ca atunci când ieșim la plimbare să trecem prin fața caraliului și să salutăm scoțând boneta de pe cap. La început, nimeni n-a acceptat această umilință, nici noi, nici legionarii.” Dar presiunea asupra deținuților era din ce în ce mai mare. Erau amenințați cu izolarea și cu bătaia dacă nu executau ordinul.
Ilie pregătește viitorul politic al României
Reîntors în cameră, Ilie le-apovestit camarazilor săi despre cele întâmplate în izolator. Era evidentă satisfacția pe care le-a provocat-o izbânda lui Ilie. Nelu reușise să le spulbere vecinilor legionari suspiciunile care – pe nerept – planau asupra deținuților MAI-ști. „Această situație a constituit un imbold pentru a ne desfășura activitatea patriotică în camera noastră, a MAI-știlor. Ba, mai mult, am început să discutăm despre doctrinele partidelor politice, în perspectiva viitorului politic al țării noastre.”
Nea Georgică Adamescu vorbea despre doctrina PNL, Ilie despre PNȚ și Partidul Democrat Independent (Constantin Titel Petrescu), iar Drăgan, pompierul, despre mișcarea legionară. „Așa am petrecut anii 1958 și 1959.”
Mândrie și smerenie
MAI-știi păstrau permanent legătura cu legionarii, care, la un moment dat, urmare a izolărilor dese, au cedat și au început să salute conform ordinului. „Noi am luat-o drept slăbiciune, dar la perete ni s-a spus că au procedat în spirit cristic, al smereniei. Este adevărat că, din punct de vedere creștinesc, smerenia este opusul mândriei, care este unul din cele șapte păcate de căpetenie. Noi, însă, am fost militari, și unii cu grade mai mari nu înțelegeam să ne umilim în fața unui caraliu, așa că nu am cedat”, spune Nelu Ilie. Această atitudine l-a costat pe Ilie șapte zile de izolare, de această dată într-un izolator recent inaugurat pe secție.
”A venit și-aici Crăciunul,/
Să ne mângâie surghiunul”
Era în iarna anului 1959. Sărbătorile de Crăciun au constituit un prilej de reculegere spirituală pentru toți deținuții din Aiud. „A venit și-aici Crăciunul,/ Să ne mângâie surghiunul” se cânta în toate celulele Aiudului. „Au fost zile înălțătoare și dătătoare de speranță. În ciuda faptului că veștile de afară nu erau prea îmbucurătoare, credința în Dumnezeu și înn justețea cauzei noastre ne ajuta să ne menținem moralul pe linia d eplutire”, relatează Nelu Ilie. Totuși, unii dintre deținuți, mai temperamentali, afișau o stare de nervozitate, alimentată și de faptul că, de ani de zile, „mereu aceiași oameni ne frecam între noi, fără posibilitatea de a ne schimba cu alții, așa cum se făcea la legionari, care erau pritociți din când în când. În această situație, paratrăsnetul unora era amărâtul de Ion Crăciun, care, uneori, cu voce tare, compunea poezii de slavă regimului care ne chinuia. Eram în plină iarnă, foamea ne rodea, ne mai mușca și frigul.”
Feraru vs. Crăciun
Într-o zi, la vremea prânzului, când fiecare aștepta, cu gamela în mână, să-i vină rândul la mâncare, întâmplarea a făcut ca în urma căpitanului Feraru Gheorghe, „bunul meu amic, prahovean de-al meu”, să se găsească Crăciun Ion, turnătorul cel de toate zilele. Acesta recita în surdină niște versuri de slavă dedicate regimului comunist, compoziții proprii. Feraru, care era un tip impulsiv, nici una, nici două, se întoarce și-i pocnește două palme peste față lui Crăciun. Acesta, exasperat, a început să urle și să bată cu pumnii în ușă. A apărut ofițerul de serviciu, care a întrebat ce s-a întâmplat. S-a lăsat o liniște de mormânt. Crăciun, urlând, i-a spus ofițerului ce-a pățit. Acesta l-a luat pe Crăciun „și unde l-a dus n-am aflat niciodată, cert este că de atunci nu l-am mai văzut.”
Răzbunarea lui Crăciun
În urma acestei întâmplări deținuții se așteptau la represalii din partea administrației. Acestea n-au întârziat să vină. Erau siguri că Feraru va fi dus la izolare și, ca atare, l-au pregătit pe Gică pentru a rezista frigului din izolator, unde nu se făcea focul niciodată. Ilie avea de acasă o pereche de ciorapi de lână, lungi până mai sus de genunchi, foarte călduroși, pe care i-a dat lui Gică. Un alt coleg i-a dat un pulover. Nu le mai rămânea decât să aștepte deznodământul.
Nu a trecut mult timp și ușa s-a deschis cu mare zgomot, „căci zăvoarele răsunau de te băgau în sperieți. ” În pragul ușii a apărut colonelul Iacob, adjunctul colonelului Crăciun. În urma lui, o droaie de caralii, puși pe fapte mari. Colonelul Iacob, nervos, strigă: „Ilie afară”. Așadar, a picat și pe Ilie, care era străin de evenimentul care se petrecuse în cameră. Imediat ce a ieșit în față, toți deținuții, la unison, au replicat: „Ilie n-a făcut nimic”. „Iacob a ridicat tonul, avertizând că dacă mai vorbește cineva ne bagă pe toți la izolare.” S-a făcut liniște, iar Iacob a continuat: „Feraru și Duță afară”. Și toți trei, îmbrăcați așa cum se găseau, „mai mult dezbrăcați eu și Duță, am pornit printre gardieni spre izolator.”
Despre diverse grade de „confort”
Crăciun Ion l-a scos pe Ilie drept autor moral. În ceea ce-l privește pe Duță, acesta urma să plătească pentru faptul de a-l fi ironizat pe Crăciun ori de câte ori turnătorul spunea poeziile creație personală. „Am încercat să stau de vorbă cu colonelul Iacob, dar acesta n-a vrut cu nici un chip să mă asculte. Am ajuns la izolatorul de pe secție, care număra vreo 20 de celule, foarte diferite una de alta în ceea ce privește <confortul>, în funcție de pedeapsa deținutului. Le unea un fapt comun: niciuna nu avea sobă. Unele aveau câte o ferestruică, altele nu aveau deloc, câteva aveau dușumea pe jos, dar majoritatea beton. Ca mobilier, un pat metalic rabatabil, care se plia ziua în perete, o tinetă de lemn și… atât. Câteva n-aveau nici pat. La intrare ape culoarul izolatorului, un deținut de drept comun le-a pus celor trei lanțuri la mâini și la picioare, apoi au fost repartizați în celule diferite, situată la distanță una de alta. „Eu am fost dus într-o celulă fără fereastră, fără pat, cu doi pereți în afară, din care mustea apa.” Pe jos, beton umed. Cât depre tinetă, aceasta nu avea capac.
(continuarea miercuri, 18 iunie 2025)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
