Film

Télérama
Télécâble Sat
Film Drame, Etats-Unis – Taiwan, 2016, 2h34
Dispo. jusqu’à Jeudi à 23h59

Au XVIIe siècle, les jésuites Rodrigues et Garupe sont envoyés au Japon afin de retrouver le père Ferreira, leur mentor, qui les a guidés sur le chemin de la spiritualité. Celui-ci se cache-t-il, a-t-il été exécuté, s’est-il marié ou est-il possible qu’il se soit converti au bouddhisme ?…

De: Martin Scorsese
Avec :Andrew Garfield, Adam Driver, Liam Neeson, Tadanobu Asano, Ciarán Hinds, Issei Ogata, Shinya Tsukamoto, Michié, Yoshi Oida, Yôsuke Kubozuka, Kaoru Endô, Ryo Kase

Critiques presse
Télérama
Avec cette adaptation du roman de Shusaku Endo, Martin Scorsese porte à leur paroxysme les thèmes de la culpabilité et de la rédemption, et traite du sacré avec une ferveur inattendue.

Télécâble Sat
Magistrale leçon de cinéma que ce nouveau chef-d’oeuvre mystique de Scorsese, en état de grâce. D’une beauté et d’une portée universelles.

(canalplus.com)

Cunosc pe dinafara imaginile de arhiva din perioada 1914-1918 si confirm ca reconstituirea transeelor, a peisajului de razboi in acest film este impresionant de fidela. Unele secvente refac identic, plan cu plan, ceea ce poti vedea in aceste arhive.

Dar cel mai dureros e sa ai sub ochi viata mizerabila a soldatilor din aceste transee. Daca ati citit marturii din epoca, dincolo de discursurile patriotice – care, si ele, restituie o fateta a adevarului – exista ororile de fiecare zi : noroiul, sobolanii, ranitii cu membrele amputate, cu intestinele curgàd prin ranile cascate monstruos, cadavrele in putrefactie, excrementele, duhoarea de nesuportat…N-am’fost mirata sa vad pe genericul de final ca filmul a fost construit in jurul memoriilor unui soldat combatant.

Istoria trebuie descrisa in primul rand de cei care au trait-o si abia apoi de soarecii de biblioteca.

(Marcela Feraru)

Principesa Ileana a României: 5 ianuarie 1909, București – 21 ianuarie 1991, Pennsylvania

Principesa Ileana a fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României, a devenit Arhiducesă a Austriei și principesă de Habsburg-Toscana prin căsătoria cu arhiducele Anton de Austria.

Le réalisateur signe un film de gangsters pharaonique (3h29) et majestueux, avec Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci et Harvey Keitel.

Le réalisateur Ladj Ly signe un film coup de poing sur son quartier de Montfermeil. Une œuvre qui interroge sur les rapports entre les jeunes des cités et la police.

Mariana Buruiană (n. 11 iulie 1955, Arad) este o actriță, traducătoare și scriitoare română.

Urmează studiile liceale la Liceul nr. 2 (astăzi „Ghiba Birta”) din localitatea natală apoi studiile teatrale la I.A.T.C. București – secția actorie. Joacă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, apoi se transferă prin concurs la Teatrul Lucia Sturza Bulandra din București, în anul 1981. Joacă o serie de roluri importante, mari și mici, colaborează la emisiuni radio-TV, apare în filme de lung metraj și seriale de televiziune, face turnee în țară și în străinătate, obține premii. În 1995 demisionează de la Teatrul Bulandra pentru a putea colabora la piesa Danaidele de Eschil (regia Silviu Purcărete), pusă în scenă la Teatrul din Craiova. Actualmente predă la Universitatea Spiru Haret din București. Mariana Buruiană este una dintre semnatarele Apelului pentru condamnarea comunismului.

La câțiva ani după 1990, s-a retras din lumina reflectoarelor. Și-a dedicat viața credinței creștine, fiind și autoarea unei cărți, „Taina mărturisirii”.[1]

Despre Mariana Buruiană poetul Emil Brumaru își amintea:

„Am văzut-o pe Mariana Buruiană de două ori, la Iași. Prima dată juca, cred, într-un spectacol-mamut Molière. În final a avut un surîs pe care îl voi ține minte toată viața! Așa surîd doar îngerii care ademenesc oameni! A doua oară era Ofelia. Atunci am și vorbit puțin cu dînsa, mi-a scris cîteva cuvinte pe carnetul de corector cu jumătate de normă… Eu îi scrisesem versuri:

CÎNTEC DE IERTARE

Buruiană de argint,
Dac-ai ști ce trist mă simt
Că trebuie să te mint,
Că sînt vesel și curat
Ca zidul cel luminat
De-amiaza cu soare lat,
Că-s fraged și străveziu
Ca-n bucata de pîrîu,
Pe-un prund rumen, un fruct viu,
Că-s cu ochiul larg deschis,
La capăt de vis, spre-abis,
Și ce văd, îngerii mi-s.
Buruiană de argint
Dac-ai ști ce trist mă simt
Că trebuie să te mint… [necesită citare]

Cariera teatrală
Teatru radiofonic

• Elita – Teatrul Național Radiofonic
• Cumpăna amiezii – Teatrul Național Radiofonic
• Dramă la vânătoare – Teatrul Național Radiofonic
• Cel ce se pedepsește singur actor – Teatrul Național Radiofonic
• Corupție la Palatul de Justiție – Teatrul Național Radiofonic
• Jocul Sfântului Nicolae – Teatrul Național Radiofonic
• Livada de vișini – Teatrul Național Radiofonic
• Lotte la Weimar – Teatrul Național Radiofonic
• Măsură pentru măsură – Teatrul Național Radiofonic
• Mânăstirea din Parma – Teatrul Național Radiofonic
• Miorița – Teatrul Național Radiofonic
• O zi mai lungă decât veacul – Teatrul Național Radiofonic
• Odiseea – Teatrul Național Radiofonic
• Paul și Virginia – Teatrul Național Radiofonic
• Romanțioșii – Teatrul Național Radiofonic
• Trenurile mele de Tudor Mușatescu, ca Maria
• Troilus și Cresida – Teatrul Național Radiofonic
• Truffaldino – Teatrul Național Radiofonic
• Călătoria diletanților – Teatrul Național Radiofonic

Teatru și teatru TV

• Simple coincidențe – A.T.F. București, 15.11.1975
• Peer Gynt – A.T.F. București, 20.05.1977
• Cei ce ne-au dat nume – A.T.F. București, 11.06.1977
• Este vinovată Corina? – A.T.F. București, 12.04.1978
• Avram Iancu – A.T.F. București, 12.05.1978
• Romeo și Julieta – A.T.F. București, 20.05.1978
• Trei surori – Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 04.11.1978
• Cuibul – Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 22.04.1979
• Cei trei mușchetari – Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 22.09.1979
• Sîntem și rămînem – Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 17.11.1979
• Cum se numeau cei patru Beatles? – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 12.01.1980
• Program special LB – Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 23.02.1980
• Îmblînzirea Scorpiei – Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 04.06.1980
• D’ale Carnavalului – Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 02.11.1980
• Poezia muzicii tinere. Programul I – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 05.09.1981
• Tartuffe; Cabala Bigoților – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 26.02.1982
• Amintiri – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 30.04.1982
• Gustul Parvenirii – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 26.06.1983
• Liniște, ne privim în ochi – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 11.11.1983
• Passacaglia – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 09.08.1984
• Hamlet – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 30.11.1985
• Uriașii munților – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 22.12.1987
• Privind în jur cu ochi fără lumină – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 01.01.1989
• Visul unei nopți de vară – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 14.05.1991
• Mephisto – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 10.04.1993
• Victor sau copiii la putere – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 10.04.1994
• Danaidele – Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 10.12.1995
• Stîlpii societății (Dina Dorf) – Teatrul Național de Televiziune, 1988
• Astă-seară se improvizează – Teatrul Național de Televiziune, 1991

Filmografie
Filme

• Patima (1975)
• Țapinarii (1982)
• Melodii la Costinești (1982)
• Sfârșitul nopții (1982)
• Zacharius (1983)
• Să mori rănit din dragoste de viață (1984)
• Figuranții (1987)
• Hanul dintre dealuri (1987)
• Drumeț în calea lupilor (1988)
• Domnișoara Christina (1992)

Seriale TV

• Lumini și umbre (1981)
• Ochii care nu se văd… (1996)

Cărți publicate

• Taina Mărturisirii, Editura Herald, București 1998.

Traduceri în limba română

• Grădina tainică a Adevărului de Hakim Sana’i, editura Herald, București 2006
• Misteriile egiptene de Alexandre Moret, editura Herald, București 2006
• Lobsang Rampa, „Al treilea ochi. Autobiografia unui lama tibetan”, Traducere din limba engleză: Mariana Buruiană, Editura Herald, Colecția Scrieri Inițiatice, București, 2011, 288 p., ISBN: 978-973-111-206-0
• Joseph Fort Newton, „Constructorii. O cercetare a istoriei și filozofiei masoneriei”, Ediția a II-a, Traducere din limba engleză: Mariana Buruiană, Editura Herald, Colecția Esoterica, Seria Inițieri, București, 2012, 288 p., ISBN: 978-973-111-265-7
• Doctrina Kabbalei: filosofia religioasă a evreilor de Adolph Frank, editura Herald, București 2004

(Wikipedia)

Marie Laforêt (născută Maïténa Marie Brigitte Doumenach, poreclită „Fata cu ochii de aur”, n. 5 octombrie 1939, Soulac-sur-Mer, Franța – d. 2 noiembrie 2019, Genolier, Elveția) a fost o cântăreață și actriță franceză. S-a mutat în 1978 la Geneva și a dobândit cetățenia elvețiană.

Biografie 

Originea numelui ei 

Primul ei prenume Maïtena, care este de origine bască, înseamnă „iubită”, și este uneori folosit de locuitorii din Languedoc, mai ales din Pirinei, și seamănă, de asemenea, cu un diminutiv de la numele Marie-Thérèse, „Maïthé”.

Doumenach, numele ei de familie, este de origine catalană – Domènec în catalană. Numele ei de la naștere Maïtena Marie Brigitte Doumenach, și repertoriul ei, care a inclus piese inspirate din folclorul mondial, au condus la speculații cu privire la originea armeană a părinților ei. Cântăreața obișnuia să se prezinte ea însăși ca „ariégeoise”, adică din regiunea Ariège, aflată în sudul Franței.

Copilăria și adolescența

Marie Laforêt s-a născut la Soulac-sur-Mer, în Médoc, în vila „Rithé-Rilou”, fiind numită după mama și mătușa ei: Marie Thérese și Marie Louise Saint Guily. Familia tatălui ei, Doumenach, era originară din Olette, un sat din departamentul Pyrénées Orientales, la granița cu Têt. Străbunicul ei patern, Louis Doumenach, a condus o fabrică de textile la Lavelanet, în Ariège, iar fiul lui, Charles-Joseph Doumenach, a fost colonel și consilier municipal.

Anii 1960

Cariera ei a început din întâmplare în 1959, atunci când a înlocuit-o pe sora ei în ultima clipă la un concurs de talente de la postul francez de radio Naissance d’une étoile (Nașterea unei stele) pe care l-a câștigat. Regizorul Louis Malle a distribuit-o apoi pe tânăra vedetă în filmul pe care-l turna în acea perioadă, Liberté, un proiect pe care l-a abandonat în cele din urmă, făcând ca prima apariție pe ecran a Mariei Laforêt să fie alături de Alain Delon în filmul Plein Soleil (1960), regizat de René Clément.

După acest film, ea a devenit foarte populară și a interpretat mai multe roluri în anii 1960. S-a căsătorit cu regizorul Jean-Gabriel Albicocco, care a distribuit-o în unele din producțiile sale, printre care La Fille aux Yeux d’Or, inspirat din scrierea lui Balzac, care va deveni porecla ei.

În al doilea film, Saint Tropezi Blues, acompaniată de un tânăr Jacques Higelin la chitară, ea a cantat piesa din titlu și imediat a început să lanseze single-uri, primul ei hit fiind Les Vendanges de l’Amour (1963). Cântecele ei au oferit o alternativă poetică tandră, mai matură, la melodiile yé-yé din Franța acelui timp. Melodiile ei au împrumutat mult din muzica populară exotică, mai ales din America de Sud și din Europa de Est, decât din muzica pop contemporană americană și britanică. Laforêt a colaborat cu mulți compozitori, muzicieni și scriitori francezi importanți, cum ar fi André Popp și Pierre Cour, care i-au pus la dispoziție o panoplie de aranjamente orchestrale sofisticate, cu zeci de instrumente muzicale, creând o varietate de sunete, uneori aproape medievale, renascentiste sau baroce, iar alteori destul de moderne și inovatoare.

Cu omul de afaceri Judas Azuelos, un evreu marocan de origine sefardă, ea are doi copii, o fiică și un fiu. Fiica, Lisa Azuelos, este o scenaristă, regizoare și producătoare de film franceză, care a făcut un film despre o altă celebră cântăreață franceză, Dalida, în 2017.

Anii 1970

La sfârșitul anilor 1960 Marie a devenit o figură destul de distincte în muzica pop franceză. Ea a fost interesată să lanseze mai multe discuri proprii, dar a renunțat în cele din urmă. Deși single-uri ei cele mai de succes („Viens, Viens”, un cover la hitul german „Rain Rain Rain”, și „Il a neigé sur Yesterday”, o baladă despre ruptura grupului Beatles) au fost lansate în anii 1970, Marie și-a pierdut treptat interesul față de cariera de cântăreață și s-a mutat în 1978 la Geneva, Elveția, unde a deschis o galerie de artă și a abandonat muzica.

Din anii 1980 până astăzi

În anii 1980 Marie s-a concentrat pe cariera de actriță, apărând în câteva filme franceze și italiene. A lansat câteva single-uri noi, dar acestea nu au fost populare. Ea a revenit în top, cu toate acestea, în 1993, cu ultimul ei album, ale cărui versuri erau scrise de ea. În anii 1990 a continuat să lucreze ca actriță atât pe ecran, cât și pe scenă. Ea a apărut în mai multe spectacole teatrale la Paris de-a lungul anilor, fiind aclamată de public și de critici. În septembrie 2005 ea a mers din nou într-un turneu muzical prin Franța, pentru prima dată din 1972. S-au vândut toate biletele de la fiecare concert. Marie Laforêt a locuit în Geneva și a obținut cetățenia elvețiană.

Filmografie selectivă

Discografie

Single-uri și EP-uri din anii 1960

• 1960 : Saint-Tropez Blues / Tumbleweed
• 1963 : Tu fais semblant – Les vendanges de l’amour / Mary Ann – Les jeunes filles
• 1963 : Blowin’ in the Wind – Flora / House of the Rising Sun – Banks on the Ohio
• 1963 : Au coeur de l’automne – L’amour en fleurs / Qu’est-ce qui fait pleurer les filles – Mais si loin de moi
• 1963 : La vendemmia dell’amore – E giusto / Una noia senza fine – Che male c’e
• 1964 : Viens sur la montagne – Les noces de campagne / Un amour qui s’éteint – L’amour qu’il fera demain
• 1964 : La tendresse – La plage / Après toi qui sait – L’arbre qui pleure
• 1965 : Katy cruelle – Entre toi et moi / La bague au doigt – Ma chanson faite pour toi
• 1965 : Ah ! Dites, dites – Julie Crèvecoeur / Viens – À demain my darling
• 1965 : La plage / Après toi, qui sait
• 1966 : La voix du silence (The Sound of Silence) – Siffle, siffle ma fille / Je t’attends – L’orage
• 1966 : Marie-douceur, Marie-colère (Paint It Black) – Toi qui dors / Je voudrais tant que tu comprennes – La moisson
• 1966 : Manchester et Liverpool – Pourquoi ces nuages / Prenons le temps – Sur les chemins des Andes
• 1966 : Mon amour, mon ami – Sébastien / Je suis folle de vous – Mon village au fond de l’eau
• 1967 : Ivan, Boris et moi – Je ne peux rien promettre / Pour celui qui viendra – Tom
• 1968 : Le lit de Lola – Qu’y-a-t-il de changé / Et si je t’aime – A la gare de Manhattan
• 1968 : El polo – L’air que tu jouais pour moi / Le tengo rabia al silencio – House of the rising sun
• 1968 : Que calor la vida – Mais mon coeur est vide / La valse des petits chiens blancs – Requiem pour trois mariages
• 1969 : Au printemps – Roselyne / Feuilles d’or – D’être à vous
• 1969 : Pour une étoile – Ton coeur sauvage / Vin de l’été – En plus de l’amour
• 1969 : Ah ! Si mon moine – On n’oublie jamais / Tourne, tourne – La fleur sans nom
• 1969 : Tu es laide / Toi, nos enfants et moi

LP-uri din anii 1960

• 1964 : Marie Laforêt
• 1965 : Marie Laforêt Vol. 2
• 1967 : Marie Laforêt Vol. 3
• 1968 : Marie Laforêt Vol. 4
• 1968 : Que calor la vida
• 1969 : Marie Laforêt Vol. 6
• 1970 : Marie Laforêt Vol. 7

(Wikipedia)

Dragii mei,

Daca doriti sa ramaneti nauciti si apoi sa mergeti sa va trageti singuri palme in oglinda, va recomand sa vedeti un film senzational.

Se mumeste MAREA SPALARE DE BANI (THE LAUNDROMAT). Poate fi vizionat pe reteaua Netflix.

Dupa ce am vizionat acest film am realizat cat de prosti suntem cei ce avem senzatia ca politicienii, Biserica, Dragnea, Barna, Mama lui Tarzan etc fura banii si ca de aia nu avem noi autostrazi spitale, scoli sau mai stiu eu ce.

Credeti-ma, sunt niste procente infime. Nici nu conteaza. O sa aveti CONVINGEREA ca asa e dupa ce vedeti filmul.

Pai si atunci cine fura, dom”le?
Filmul raspunde ff clar la aceasta intrebare.

Este vorba despre marile corporatii care prin avocatii si contabilii lor au reusit sa creeze un sistem la limita legii de evitare a platii taxelor. Cine vrea sa vada acest film o sa vada cat de complicat este sistemul acesta si cati bani se fura pe bune. Sistemul include si companii uriase a caror rol este de a da spaga tuturor celor interesati. Spaga platita din evaziunea fiscala. E un cerc naucitor.

Eu sunt de parere ca daca o sa vedeti filmul veti fii convinsi ca se pot face catedrale de marimea Catedralei mantuirii in fiecare resedinta de judet, daca marile companii nu evita taxarea. La fel spitale, scoli, si ce mai doreste fiecare.
Vizionare placuta!

(Cătălin Rusu)

De cate ori vorbesc cu marea doamna a filmului romanesc (si spre rusinea mea o fac prea rar) trebuie sa stau cu un carnetel si un pix in fata.

Respect si multa sanatate Doamna!

(Gabi Boholț)

Un film realizat in stilul lui Jacques Tati.

Aproape niciun dialog ce sa nareze aceasta poveste despre mai multe persoane care isi petrec timpul la mare.

Regie:
Pascal Rabat

Actori:
Francois Damiens,Jacques Gamblin,Maria de Medeiros

(programtv.ele.ro)

Dragii mei,

Cand citim despre Sfintii Mucenici si vedem la ce torturi au fost supusi, ne mira si dam slava lui Dumnezeu ca au existat asemenea oameni. Plini de Harul Lui Dumnezeu au dat marturie despre Hristos. Ce este comun la toti este ca au patimit putin din punctul de vedere al timpului petrecut in torturi.

Primesc tot felul de replici la reactiile mele de furie despre faptul ca nu a fost canonizat NICI MACAR UN SFANT al inchisorilor. Stiu ca nu e un subiect popular dar o sa-l abordez ca sa se inteleaga ce mi-a venit si ce am.

Cei ce au fost in puscariile comuniste au fost torturati ANI DE ZILE – ZILNIC!!!

Vreau sa se inteleaga CE COMOARA DUHOVNICEASCA AVEM. CE MUCENICI DE NIVEL EXTAORDINAR AVEM SI DE CARE NU NE PASA. NU NE PASA! NU NE PASA!

De unde stiu asta? Pentru ca daca esti credincios practicant si se face un film despe credinta ar trebui sa n-ai loc in sala. Nu? Daca s-ar face un film despre Sf Parascheva sau Sf Gheorghe ar trebui sa fie bataie pe bilete. Eu am fost la primul spectacol din prima zi de difuzare din Mall Afi. Am fost sa vad cati credinciosi ard de nerabdare sa vada un film despre MUCENICII CONTEMPORANI. Stiti cati eram in sala? Pai 5. O mama cu fiica ei, doua studente ( probabil ASCOR) si eu. Sincer mi s-a facut RUSINE. Mi-au dat lacrimile de rusine.

Va rog sa va uitati la documentare sau sa cititi despre acesti contemporani ai nostri. Au patimit la fel sau mai mult ca Sf. Gheorghe, Sf Fanurie sau alti sfinti de nivelul asta.

Incep cu un interviu al regizorului filmului

(Cătălin Rusu)

Filmul „Maria, Regina României” este un film cât o istorie, o poveste bazată pe fapte reale ce are în prim plan figura marcantă a Reginei Maria. Personajul principal este interpretat de Roxana Lupu, actriță româncă stabilită în Marea Britanie. Filmul va apărea în cinematografe începând cu 8 noiembrie.

Alexis Sweet, regizorul britanic al filmului „Maria, Regina României” declara:

„În esență, acest film este povestea unei femei hotărâte ce devine eroina unei întregi nații. […]
Soția și fiica mea sunt cetățeni români, astfel că sunt strâns legat de această țară pe care o iubesc. Am devenit mai puternic lucrând la acest film.”

Roxana Lupu, actrița care joacă rolul Reginei Maria a României, s-a lansat la Londra și a jucat și rolul Reginei Elisabeta a Marii Britanii în două filme documentare realizate de BBC.

Născută în România și stabilită la Londra. Roxana Lupu a interpretat personajul Reginei Elisabeta a II a Marii Britanii în seriile Channel 5 Inside Buckingham Palace și Inside Windsor Castle. De asemenea, actrița româncă este supraviețuitoarea unui atac terorist în spectacolul BU21, de Stuart Slade, care se joacă la Trafalgar Studios.

Este recunoscătoare pentru fiecare rol primit și spune că succesul nu este nicidecum influențat de locul în care te-ai născut. S-a confruntat cu dilemele oricărui om care își părăsește țara pentru o viață mai bună și este hotărâtă să împărtășească experiența ei de peste hotare și în România.

Într-un interviu pentru Forbes Romania, Roxana Lupu povestea despre plecarea din România:

„Am plecat în 2013. În acel an, pe 7 sau 8 iulie, aveam susținerea tezei de doctorat, iar pe 10 – biletul de avion spre Londra. Am ales să plec pentru oportunitățile de acolo, fiindcă mereu mi-am dorit mai mult. Am simțit că voi rata ceva mare dacă rămân în țară. Nu a fost o decizie ușoară. Toți cei care pleacă sunt apăsați de un sentiment de vinovăție și se întreabă, în permanență, de ce situația din România nu le poate aduce satisfacție. Am pornit pe acest drum alături de soțul meu, Nicholas Lupu. Ne-am căutat amândoi locuri de muncă. Eu am lucrat o vreme ca actor la London Bridge Experience and London Tombs, o atracție turistică înspăimântătoare. Apoi la Nespresso și la Ralph Lauren. Treptat, am început să-mi caut agent și să merg la diverse audiții.”

Despre obstacolele întâlnite în integrarea sa ca actriță și ca om într-o țară străină, Roxana Lupu afirma:

„Am descoperit că se pot face lucruri extraordinare indiferent de locul din care vii. Multora nu le vine să creadă că o româncă a putut să aibă aceste realizări. Dar toate aceste bariere de care ne lovim sunt doar percepții. Nicidecum realități. Contează să muncești, să crezi și să ai viziunea lucrurilor mari.”

(jurnalemigrant.com)

Accompagné d’une équipe, l’acteur de 57 ans s’exerce au speed flying en vue du tournage d’un prochain film, rapporte « Le Parisien ». « Mission impossible » ?

« Souriant, décontracté », même à l’heure d’aborder les situations les plus périlleuses. Fidèle à son image d’acteur intrépide, Tom Cruise s’exerce depuis plusieurs jours en France, dans les Alpes, au speed flying, un dérivé du parapente, rapporte Le Parisien.

C’est dans le secteur de Samoëns et de Morzine que l’interprète d’Ethan Hunt dans Mission impossible s’entraîne au maniement de cette voile plus petite que celles des parapentes. « Ça permet d’aller plus vite. Je pense que Tom Cruise est bien encadré, car on ne peut pas faire n’importe quoi. Sinon, on risque l’accident », a expliqué un moniteur de la région au quotidien.

« Il n’avait pas l’air d’avoir peur »

« Il est bel et bien là, je l’ai même vu. Il s’apprêtait à monter dans un hélicoptère qui devait le déposer au sommet de la montagne. Je l’ai reconnu et je l’ai salué. Il était souriant, décontracté », a confié au journal Jean-Jacques Grandcollot, le maire de Samoëns. Et d’ajouter : « Il n’avait pas l’air d’avoir peur des vols qu’il allait faire. Comme c’est quelqu’un qui ne se fait pas doubler dans ses films, il est venu s’entraîner ici dans la perspective de futures cascades. »

Admiratif, l’édile a pu observer l’acteur en pleine descente. « Il va à une vitesse impressionnante, il rase le sol, passe entre les arbres, au-dessus des sapins, reprend de l’altitude et fait aussi des figures spectaculaires dans les airs, comme des 360 degrés en vrille », a-t-il rapporté. « C’est un vrai sportif. Il y a un moniteur qui vole devant lui pour l’initier. Mais derrière, Tom Cruise pilote lui-même son engin. Une troisième personne, sans doute chargée de la sécurité, est avec eux. »

« On est même prêt à l’accueillir l’hiver »

D’après Le Parisien, le comédien s’entraîne « pour un prochain film », peut-être un nouveau volet de la saga Mission impossible. Pour ce faire, il est accompagné d’une quinzaine de personnes, dont un médecin spécialiste dans les secours en montagne. Des exercices également supervisés par deux hélicoptères, présents en permanence par sécurité.

Le maire de Samoëns a aussi confié n’avoir pas immédiatement été au courant de l’identité de son célèbre visiteur américain. « J’ai reçu des demandes d’autorisation pour des survols du secteur par trois acrobates. Avec des déposes en hélicoptère. Je ne savais donc pas que c’était Tom Cruise qui arrivait. C’est seulement quand je l’ai vu monter dans un hélicoptère que j’ai compris », a expliqué Jean-Jacques Grandcollot, précisant que l’acteur « ne veut pas être dérangé. Et tout le monde respecte son travail. C’est quelqu’un de visiblement très consciencieux. Il réalise 13 vols en une demi-journée. » « S’il veut tourner dans nos belles montagnes, il sera le bienvenu. Et on est même prêt à l’accueillir l’hiver s’il souhaite skier dans notre station », ajoute l’élu, prêt à surfer sur la venue de la star hollywoodienne.

(lepoint.fr)

De la Corneliu Porumboiu („A fost sau n-a fost”, „Poliţist, adjectiv”, „Comoara”), cineast al cărui filme au fost nominalizate/premiate încă de la debut la festivaluri importante şi sunt distribuite în lume de Wild Bunch (companie ce are în catalog „L’Artiste”, „The King’s Speech” sau „Pan’s Labyrinth”), ne-am fi aşteptat la un nou produs Art house destinat unui public restrâns, mai ales că „La Gomera”, propunerea României pentru Premiul Oscar, care va avea premiera naţională pe 13 septembrie, a fost nominalizat şi la Palme d’Or în această primăvară.

Surpriza este uriaşă pentru că Porumboiu livrează (probabil) cel mai entertaining film românesc al anului, o poveste Neo-Noir densă şi acaparantă având fundaţia clădită dintr-un material inedit: el silbo, limbajul de comunicare prin fluierat practicat încă pe insuliţa vulcanică La Gomera. Filmul, ce-i are în distribuţie pe Vlad Ivanov, Catrinel Marlon, Rodica Lazăr, István Teglas, George Piştereanu, ş.a.m.d., nu mai are aproape nimic din minimalismul Noului Val şi nici măcar vechile principii ale regizorului (apetenţa pentru cadrele foarte lungi, uniformitatea cromaticii, neutilizarea deliberată a flashback-urilor) nu-şi mai au locul aici în definirea constructului narativ, fiind înlocuite de o abordare mult mai efervescentă care ne poartă în spaţiu din arhipelagul spaniol până în Singapore cu pit stop-ul de rigoare din Bucureşti, şi în timp printr-o non-cronologie subiectivă, menită să permită spectatorului îndepărtarea progresivă a straturilor superficiale către miezul în care Love-Story-ul modern se îmbină cu Thriller-ul de sorginte Noir.

Recunoaştem însă şi în „La Gomera” atracţia recurentă a autorului pentru limbaje/coduri de comunicare şi pentru continuarea expunerii efectelor comunismului asupra organismului social românesc printr-o disecţie realizată cu ajutorul umorului negru (multiplele clin d’oeil-uri spre Pop culture) şi al ironiei implicite (generate de absurdul situaţiilor). Fără a se detaşa de realitatea noastră cenuşie, Corneliu Porumboiu reuşeşte să ne ofere un produs cinematografic deopotrivă complex şi accesibil, cu formă strălucitoare şi fond consistent. Artă şi entertainment. Ce ne-am putea dori mai mult? Doar un dialog cu autorul prin care să aflăm unde se plasează „La Gomera” în evoluţia sa profesională şi… creativă.

Cum ţi-a venit ideea de a spune această poveste realmente ieşită din comun despre un limbaj… fluierat, el silbo, de al cărui existenţă nu ştiu foarte mulţi?

Tocmai terminasem “Poliţist, adjectiv” când am văzut un reportaj la o televiziune franceză care m-a atras de la bun început. La mine cred că în toate filmele există tema asta a limbajului – personajele mele sunt ori prea naive şi prea sincere ori, în alte filme, ascund absolut tot -, e o temă recurentă. M-a atras foarte mult limbajul ăsta fluierat şi am început să mă documentez pentru că el e foarte speculativ, nu se ştie de unde provine şi acum el codează limba spaniolă dar nu ştim de fapt dacă înainte nu era un limbaj de sine stătător. La Gomera e o insulă vulcanică pe care viaţa este foarte dificilă iar pentru locuitori era un fel de a comunica la distanţă însă acum, odată cu apariţia telefoanelor mobile, a început să dispară uşor-uşor, după care a fost introdus în Patrimoniul UNESCO şi se predă în şcolile de pe insulă. În trecut el era însă o necesitate efectivă dictată de condiţiile de relief. Avea o funcţionalitate practică. Pe mine m-a atras foarte mult tipul ăsta de limbaj codat şi felul de a fluiera şi mi-a dat voie să speculez căci, până la urmă, de asta eu cred că am cea mai frumoasă meserie… că nu fac ştiinţă. Am speculat cumva în mintea mea şi m-am gândit la un limbaj primar, fiindcă am aflat documentându-mă că există 42 de regiuni în lume unde se comunică prin fluierat, şi m-a interesat felul ăsta de a coda într-o lume în care fiecare dintre noi, în fiecare cultură, suntem obişnuiţi să practicăm anumite coduri. M-a atras şi faptul că limbajul avea o poezie în sine. Cam astea au fost lucrurile care m-au interesat.

E clar că ai avut întotdeauna un apetit aparte pentru speculaţiile pe tema limbajelor arhaice, fie şi dacă mă gândesc doar la ‘maieutica’ din “Poliţist, Ajectiv” sau la ‘metanoia’ din “Fotbal infinit”. Asta indică un interes constant al tău ieşit din norme…

Evident, fiecare om are obsesiile lui, nu? Până la urmă, eu consider că subiectele mă aleg pe mine şi nu atât eu pe ele. E valabil pentru fiecare. Dacă ne uităm amândoi acum pe geam o să vedem fiecare altceva, după cum şi de ce suntem interesaţi. Nu există adevăr absolut din punctul meu de vedere. Există o doză de instinctiv… m-a interesat subiectul în sine, cumva venea ca o continuare la “Poliţist…”, m-am apucat de scris la filmul ăsta imediat după “Poliţist…” dar mi-am dat seama că semăna mult prea mult cu ce făcusem înainte, am renunţat, l-am reluat, mă rog, dar a rămas cumva starea aceea iniţială, punctul de plecare, datorită acestui poliţist, personajul secundar al lui Vlad, pe care l-am preluat cumva apoi în “La Gomera”.

“La Gomera” poate fi ‘citit’ pe diverse paliere. Ai un context exotic, un limbaj arhaic, o naraţiune având ca ţintă realitatea contemporană, spusă ca un Neo-Noir. Interesantă combinaţie. De ce ai optat pentru Noir?

E foarte ciudat că, uneori, redescopăr filmele. La vârste diferite, văd diferit filmele. Pentru “La Gomera” am revăzut mult Hitchcock, am revăzut Noir-ul clasic, “The Third Man” [adaptarea după Graham Greene din ’49 cu Orson Welles şi Alida Valli – n.r.] îmi place enorm şi l-aş revedea oricând, ca de altfel şi “The Night of the Hunter” [Noir-ul lui Charles Laughton din 1955 – n.r.]… evident, erau filme cu care am crescut, îmi plăceau, dar niciodată nu-mi rămăseseră bine întipărite în minte. Acum le-am revăzut compact şi evident c-am ajuns cumva la formula asta gândindu-mă că, dacă mă joc cu un limbaj codat, vreau să descriu o lume în care oamenii joacă roluri pentru că asta-i natura lucrului pe care-l fac. Trăim într-o societate în care se filmează foarte mult, începând de la Facebook omul e din ce în ce mai conştient de cameră, tinerii joacă anumite roluri atunci când se filmează, şi mi s-a părut că în această lume în care suntem din ce în ce mai conştienţi de “celălalt ochi” sau de… celălalt, să recurgi la un limbaj ancestral pentru a putea fi sincer, ăsta mi s-a părut un fel de principiu pe care l-am căutat în film. După aia, tot lucrând la scenariu, am zis să merg mai departe şi să mă joc şi cu codurile de cinema adică personajele, jucând nişte roluri, fac apel fără să vrea la nişte ‘clasice’ care îmi plac şi mie. Cam pe aici a fost constructul iniţial.

În care, pentru prima oară într-un film de-al tău, ai folosit flashback-urile, al cărui suporter n-ai fost niciodată…

De fapt povestea este cea m-a condus la asta pentru că, într-o primă structură, cea cronologică, limbajul apărea abia pe la jumătate şi atunci când m-am decis asupra unei structuri de tip ‘puzzle’ m-a interesat să pot construi filmul în jurul procesului de a învăţa, al lui [al lui Cristi – n.r.], pentru că procesul ăsta provoacă un alt tip de demers. Cumva personajul îşi clarifică în film nişte lucruri de-a lungul acestui proces. Deci la structura asta şi la flashback-uri am ajuns după câteva variante de scenariu. Când eram mai tânăr, într-adevăr, eram mai dogmatic dar, până la urmă, când lucrez un film am subiectul, am inima lui, şi felul în care îl spui e cu totul altceva şi de aceea îmi acord mult mai multă libertate. Şi-am ajuns la formula asta.

În cazul tău sunt două elemente ce contribuie decisiv la identitatea produsului cinematografic final. Unul este ritmul care în “La Gomera” este radical diferit de cel din “Poliţist, adjectiv”, nemaivorbind de cel al lui “A fost sau n-a fost”. În ce fază a procesului creativ setezi acest ritm?

Sigur că asta se întâmplă la montaj dar totul începe de la scriitură. În cazul filmului ăsta, de exemplu, dialogurile trebuiau să fie foarte funcţionale, într-o zonă de ‘ping pong’, de fiecare dată personajele minţeau şi se minţeau, şi atunci am ales să am scene mai scurte de dialog, deci principiul l-am stabilit încă de la început iar după aceea, sigur, ajungi să îi găseşti ritmul final abia la montaj. Filmul, cu toate secvenţele filmate şi într-o primă ordine de montaj, era cu o jumătate de oră mai lung şi am ales să scot scene foarte bune de altfel întrucât nu mai intrau într-un anumit tip de desfăşurare şi ritm. Erau parcă prea multe subplot-uri ori şi-aşa povestea e destul de complicată… sper că până la final se clarifică, mă rog. Altfel, fiecare etapă este creativă şi asta e ceea ce îmi place foarte mult. Pe de altă parte nu-mi place să mă repet şi fiecare film al meu este destul de diferit de cel de dinaintea lui. Îmi place tot timpul să încerc ceva nou.

Al doilea element de care vorbeam este muzica. Aici nu-ţi trece prin minte să foloseşti muzică tradiţională din Canare sau din Berceni, ci te joci trecând de la Offenbach la Iggy Pop…

Erau câteva melodii pe care le aveam în minte deja din faza de scriitură pentru că, la un moment dat, joacă o anumită arie chiar dramaturgic, însă unele le-am adăugat chiar la final, în varianta de montaj. Am folosit foarte multă muzică, m-am jucat cu asta şi, de altfel, ea este într-adevăr foarte importantă în film.

Dacă tot suntem la muzică, spune-mi niţel cum ai construit personajul lui István Teglas, un recepţioner enigmatic ce pare să aibă o legătură aparte cu muzica clasică.

Din punctul meu de vedere, e simplu. El e într-un business, ştie unde sunt banii, şi la un moment dat e deja faimoasa secvenţă cu duşul, ce intră tot în zona de coduri pentru că şi el e format cumva de filme… ca şi alte personaje pentru că, de exemplu, avem scena cu Magda [procuroarea interpretată de Rodica Lazăr – n.r.] în care acesteia îi vine ideea de a-i duce într-un set [platou de filmare – n.r.]. Poate că pentru generaţiile mai tinere sunt jocurile [gaming-ul – n.r.] dar imaginarul nostru, a generaţiei mele, a fost construit de filme, în special de filmele americane clasice, şi la Magda citeşti o anumită plăcere a jocului, aşa cum ne provocau nouă vederea Western-urilor sau a filmelor de aventuri în spaţiu. În cazul lui, fiind într-un business, muzica era o strategie extrem de simplă de a scoate lumea din motel ca să n-aibă probleme, până se trezeşte că vine poliţia şi caută exact camera unde sunt banii. Mă gândeam la un moment dat când scriam scenariul şi-am scris scena respectivă că dacă aş intra într-o cameră de motel şi-aş vedea-o în întuneric şi aş auzi duşul în dreapta… evident că suntem formataţi din “Psycho” şi chiar dacă eşti psihopat sau nu, indiferent ce ai avea în mână, secvenţa aia te trimite la cea a duşului lui Hitchcock. Iar Gilda ştie codurile astea, jocurile astea.

Ai menţionat-o pe Magda. Un alt posibil palier de interpretare al filmului este cel al pro-feminismului. Mă refer la faptul că ai ales ca superiorul ierarhic al poliţistului Cristi să fie o femeie. Dacă prezenţa unei femme fatale, Gilda, nu este surprinzătoare în trena Noir-ului, cea a Magdei intrigă…

M-a interesat acest triunghi pentru că şi mama lui [interpretată de Julieta Szönyi – n.r.] joacă un rol important în povestea asta. Practic e un triunghi de femei puternice care îi modelează existenţa pentru că în România femeile sunt mult mai puternice decât… uită-te şi în sport, femeile au fost tot timpul mai competitive cam în toate sporturile, inclusiv la echipe. În fine, deci m-am gândit de la început să am în film acest triunghi între mamă, procuroare şi această femme fatale.

Cum a decurs castingul apropo de particularităţile personajelor şi mă refer în special la Catrinel Marlon şi la Sabin Tambrea?

L-am construit în jurul lui Vlad [Ivanov – n.r.] pentru că m-a interesat foarte mult cum reacţionează restul cu personajul principal. M-am gândit însă foarte mult şi la tipologii pentru că-mi doream feţe foarte puternice, din anumite tipologii pregnante, aşa că am văzut zeci de oameni iar castingul a durat foarte mult, pe etape… aproape doi ani. Dar e un lucru pe care-l fac de obicei. Pentru că-mi petrec mulţi ani scriind ajung să văd textul cum funcţionează… iar la casting poate se întâmplă să vezi un actor care-ţi dă ceva şi mai adaugi tu lucruri pentru el. Verifici cumva textul, începi să te joci cu mizanscena, să vezi cum va funcţiona, e o perioadă creativă extrem de importantă care îmi place enorm deşi îi cam chinui pe actori. Un casting bun duce filmul, căci până la urmă filmarea e cea mai scurtă perioadă dintr-un film şi cea mai scumpă. Acolo n-ai timp să improvizezi, adică e bine să improvizezi şi îmi place s-o fac dar improvizaţia o poţi face abia după ce ai stabilit foarte multe lucruri fiindcă altfel te poţi pierde. În ce-i priveşte pe Catrinel şi pe Sabin, având biografia personajelor, mă interesa să am pe cineva care să fi trăit experienţa, români pe la 30 şi ceva de ani care au plecat de foarte multă vreme în străinătate. Pe Sabin de exemplu l-am găsit singur pe Internet, căutând actori români din Franţa, din Germania… sigur că am încercat şi actori de la noi care ar fi putut da ceva în zona aia. Cât despre Catrinel, chiar aveam nevoie de o prezenţă feminină extrem de puternică şi am ajuns la ea după ce-am văzut la probe destule alte actriţe.

Şi-ai mai pus-o să înveţe să şi fluiere…

Asta cu fluieratul a fost simplă căci s-a întâmplat chiar aici. A venit un profesor, şeful catedrei de el silbo din insulă, şi a ţinut cursuri cu actorii şi ulterior au mai ţinut ei legătura pe Skype. În cele doua săptămâni cât s-au făcut cursurile aici ei au învăţat principiile şi după aia nu le-a rămas decât să repete. În afară de asta, am mai şi dublat. La Vlad cred că am păstrat aproape tot, n-am înlocuit decât vreo 2-3, dar el şi prinde repede, iar la Gilda cred că am dublat mai mult.

Gata cu fluieratul, să schimbăm subiectul. Îţi revezi din când în când propriile filme? Ai regrete legate de unul sau de altul dintre ele?

Răspunsul e ‘nu’ la prima şi evident că ‘da’ la a doua, asta pentru că tot timpul se schimbă inclusiv felul în care vezi cinema-ul, felul în care ai lucrat poate cu un actor şi felul în care poate ai fi putut face un lucru mai bun, evident. Ce încerc eu când fac un film este să fiu cât mai onest şi mai clar cu ce-am făcut sau cu ce sunt în momentul respectiv şi vreau ca filmul respectiv să mă reprezinte cât mai bine în acel moment. Asta încerc dar evident că toate lucrurile astea se schimbă în timp. Nu ştiu dacă progresăm sau involuăm dar mie mi-e greu să mă uit la filmele mele. Mă mai uit din când în când şi văd lucruri, unele de tipul ‘Băi ce prost am fost aici’ sau unele ‘Aici n-am fost chiar rău’, dar o fac foarte rar şi prefer să evit asta.

În regulă, asta înseamnă că putem să trecem prin filmografia ta cu o oarecare detaşare şi într-o ordine aleatorie. Drama ta “Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism” din 2013. Acolo tu spui prin intermediul regizorului Paul, personaj interpretat de Bogdan Dumitrache, că “peste 50 de ani filmele nu vor mai fi sau… nu vor mai fi la fel.”.

În “Metabolism”, tot discursul ăla al lui era construit pe un soi de criză fiindcă era un regizor aflat la mijlocul unui film care trebuia să facă o alegere. Toate teoriile lui, din punctul meu de vedere, erau şi un fel de a se ascunde pentru că nu era niciodată direct cu fata şi atunci tot timpul trebuia să le exagereze. Pentru mine, din cauza asta, tot filmul are şi foarte mult umor iar într-o primă variantă el era şi mai exagerat, mai ‘overacted’. Am ales o cale de mijloc dar care continuă să păstreze un anume tip de comic. Era un timp în care se vorbea mult despre schimbarea formatului [trecerea de la peliculă la digital – n.r.] însă dacă mă întrebi acum… nu ştiu cum o să fie acest viitor. Trăim într-o lume în care cinema-ul cu siguranţă va rămâne dar se schimbă foarte mult, fie şi numai prin felul de percepţie al său ori felul în care îl consumăm astăzi. Asta va schimba şi limbajul în sine. De exemplu într-un film pe care îl faci pentru TV rata primplanului sau al cadrului mai strâns trebuie să fie mai mare, evident, dar cinema-ul va rămâne fiindcă rămâne nevoia de poveşti. Într-adevăr, ce sesizăm în filmul ăla, pentru că eu îmi propusesem acolo să lucrez la un nivel inclusiv politic, este schimbarea. Tu îl vezi la un nivel micro pentru că te raportezi la el [personajul Paul – n.r.] dar angoasa lui semnaliza într-adevăr un tip de schimbare mai mare în jurul lui dar felul său de a reacţiona, de a ‘metaboliza’ o realitate, era supralicitat.

Bucureştiul ca personaj al filmului. “Dacă eşti într-un loc şi-ţi place devii parte din el” spune Alina (Diana Avrămuţ). Sunt destui bucureşteni cărora nu pare că le place Bucureştiul dar sunt totuşi parte din el, nu neapărat în cel mai bun sens. Tu cum te situezi în raport cu oraşul?

În film, Bucureştiul este cel care îl setează pe Paul, este oraşul lui. Bucureştiul meu? Îmi place, îmi place cartierul ăsta, îmi place centrul, îmi plac parcurile… călătorind foarte mult şi comparându-l cu metropolele mari, Paris, New York, Toronto, îmi dau seama că are un soi de linişte care-l face un loc destul de bun pentru un artist. Nu e nici atât de mare şi nici atât de… scump. Ce resimt este faptul că e foarte mult prost gust dar, altfel, mixul ăsta dintre perioadele astea trei, interbelică, comunistă şi chestia asta capitalistă, are în el ceva intrigant. M-am obişnuit, uneori mă enervează şi alteori îmi place asta… e atipic, însă, uneori, poate puţin prea haotic pentru gustul meu. Dar are parcuri extraordinare şi este prietenos pentru familii cu copii.

“Fotbal infinit” din 2018, eseul tău documentar despre realitate şi utopie centrat în jurul unui om care, datorită unui accident, a ajuns să viseze la un teren de fotbal ocotogonal şi schimbarea regulilor de joc. De ce ai simţit că Laurenţiu Ginghină poate fi deveni erou de experienţă cinematică relevantă?

Eu îl ştiu de foarte multă vreme pe Laurenţiu şi sunt prieten foarte bun din liceu cu fratele lui, Florin. Eu am văzut tot demersul lui ca fiind cumva unul artistic şi am zis că trebuie să verific ce poate să iasă. M-a fascinat proiectul lui donquijotesc prin amploarea lui în raport cu spaţiul real fiindcă, până la urmă, fiecare dintre noi are anumite proiecte dar trăieşte într-o anume realitate, iar la el acest decalaj era atât de mare între acestea încât îi dădea un fel de poezie. L-am văzut ca pe un artist care are un proiect imens. Laurenţiu este un om cu foarte multe calităţi dar noi trăim într-o societate care este castratoare. Clar n-avem o cultură a dialogului plus că societatea românească este una în care niciodată nimic nu e perfect, întotdeauna comparaţiile sunt în exterior, ‘Dar ăla-i mai nu ştiu cum’, ceea ce e absolut ridicol. De asta, el, cu francheţea asta a lui, cu felul lui de a vorbi şi asumându-si până la capăt ceea ce face, mi s-a părut extraordinar. Eram însă într-o situaţie foarte dificilă… cum pot eu judeca un proiect de genul ăsta, şi datorită provocării ăsteia am şi ales să intru în poveste.

Dacă tot suntem la fotbal, să punctăm şi documentarul “Al doilea joc”, din 2014, care conţine un subtext interesant legat de arbitrul-judecător vs. liberul arbitru, libertate individuală vs. reguli. Cum poate fi el corect perceput de spectatorii care nu sunt pasionaţi de fotbal?

Foarte greu. Sunt filme şi filme, cred eu, în cariera unui regizor. Atat “Fotbal infinit” cât şi “Al doilea joc” au fost proiecte foarte personale şi cel puţin “Al doilea joc” a fost un film foarte important pentru mine şi de aceea, probabil, este şi foarte cifrat. Nu e deloc explicativ şi de asta am şi optat, la ambele proiecte, să nu merg cu ele la C.N.C. Ştiam că sunt într-o formă hibridă şi nu voiam să folosesc bani publici pentru ele tocmai fiindcă erau proiecte extrem de personale. E foarte ciudat că, din înregistrarea aia, eu am redescoperit foarte multe lucruri, adică până şi felul de a face cinema se aseamănă mult cu ce spunea taică-meu, să “setezi jocul în primele 15 minute”, asta că tot vorbeam mai înainte de ritm, dar şi despre poziţia mea de autor, care e una cumva foarte jos, căci eu nu mă consider niciodată un soi de Dumnezeu care reglează lucruri în interior, mie îmi place foarte mult să fiu acolo, în proiect, cu actorii… deci foarte multe lucruri pe care le-am redescoperit chiar şi vizavi de mine însumi şi chiar de când înregistram ajunsesem să fiu uimit de unele lucruri. Aşa l-am văzut, aşa am simţit atunci că trebuie să fie proiectul ăla. E o temă la care pot să revin în viitor fiindcă fotbalul e foarte important pentru mine şi pentru dezvoltarea mea în sensul că e singurul sport care-mi place şi singurul la care mă mai uit, la cât de puţin mă pricep eu la tactică sau la alte lucruri din el. Face parte din copilăria mea, vedeam meciurile astea la televizor, am jucat fotbal, am făcut toată partea aia de antrenament, de repetiţie al unui gest… lucrurile astea le fac acum în lucrul cu actorii şi am o disciplină de sportiv atunci când lucrez. În perioadele când scriu scenarii, de la 8 dimineaţa până la 6 eu numai asta fac. Eu văd fotbalul destul de abstract aşa că e foarte greu de pus în film dar poate, la un moment dat, o să fac şi o ficţiune.

“Comoara” din 2105, o comedie neagră. Dincolo de umorul generat de comportamentul protagoniştilor, avem localitatea asociată cu Proclamaţia de la 1848, trimiterea la tezaurul nerecuperat vreodată de la ruşi, deci teme care sugerează o fabulă cu accente satirice. Este un layer superior de lectură a filmului pe care l-ai adăugat în mod voit?

Da, pentru că am început de la un documentar ce pleca de la un fapt divers pe care l-am aflat de la prietenul meu Adrian Purcărescu [interpretul omului afectat de criză pe al cărui proprietate s-ar afla ascunsă comoara – n.r.], pe care l-am convins să mergem cu o cameră să vedem unde a căutat-o în realitate. La început mi s-a părut o coincidentă stranie că era chiar la Islaz [unde Proclamaţia a fost citită în 1848 de către Ion Heliade Rădulescu – n.r.] şi după aia, revăzând materialul pe care l-am filmat acolo, mi-am dat seama cât de hazliu e totul. Poate nu e atât de hazliu filmul cât era documentarul. Pe de altă parte, la un moment dat m-am simţit pierdut în curtea aia care, cu povestea ei, parcă era o istorie a României, şi mi-am zis că vreau să am sentimentul ăsta în film. Uneori vedem lucruri care exprimă poate mai mult decât sunt ele în sine dar curtea aia mi s-a părut o metaforă a României şi, în plus, era ciudat pentru mine să văd că redescoperim constant acelaşi spaţiu… mi s-a părut că filmul are în capul meu, oarecum, o doză de Western.

“Comoara”, înainte de “La Gomera”, a fost un prim semn evident că filmele tale pot fi atractive şi accesibile pentru publicul larg…

OK, da, într-adevăr, “Poliţist, adjectiv” nu e chiar entertaining şi poate că “Metabolism” e şi mai greu pentru că acolo umorul absurd pe care l-am încercat n-a funcţionat bine şi poate el ar fi trebuit dublat de mai mult comic de dialog, de situaţie, iar după aia… “Poliţist” era un film procedural în care vedeai efectiv cum timpul se dilată iar personajul parcă se pierdea în intervalele alea, îşi pierdea sensul în maşinăria asta birocratică care îl măcina. Într-adevăr, “A fost sau n-a fost”, “Comoara” şi probabil “La Gomera” sunt mai uşor de consumat de către public.

Dacă tot ai menţionat anti-thrillerul semantic “Poliţist, adjectiv” din 2009, faptul că mi-ai spus că te-ai apucat de scenariul lui “La Gomera” imediat după ce l-ai terminat sugerează că poliţistul interpretat aici de Vlad Ivanov este o altă ipostază a primului.

Oricum personajul ăla era foarte fals. Era clar din cele 2-3 hibe din discursul lui că manipulase şi era obişnuit să mistifice, dar era un anumit fel de a vedea, un anumit tip de ideologie profesională legată de putere şi de dorinţa de a-l supune pe celălalt printr-o aşa zisă superioritate intelectuală. Aici [pentru “La Gomera” – n.r.], m-am gândit la personaj ca la unul care se trezeşte după atâta timp într-un moment în care nu mai funcţionează nimic în jurul său iar el este total… la capăt. Mi-a plăcut ideea asta de a-l relua cumva după un anumit timp în care lucrurile s-au schimbat pentru că era legată şi de ideea de limbaj într-o realitate a drogurilor în care tot ce contează sunt banii, într-o situaţie în care toţi codează, niciunul nu îl caută pe celălalt cu adevărat, nu comunică, deci limbajul are o funcţiune doar de putere… ceea ce rămâne în finalul lui “Poliţist, adjectiv”, este deci doar o formă pentru a-ţi exprima puterea, de a căuta să-l subjugi pe celălalt. Şi de aici încolo a funcţionat foarte bine limbajul fluierat pentru că tot procesul ăsta al lui ajunge la un anume tip de sinceritate. Limbajul fluierat îl învaţă la început ca să facă o şmecherie dar sfârşeşte prin a deveni esenţial pentru el. Deci ăsta e traseul pe care am vrut să-l am apropo de limbaj în filmul acesta.

Încheiem cu comedia “A fost sau n-a fost” din 2006, debutul tău strălucitor recompensat cu o mulţime de premii, inclusiv la Cannes, despre care în New York Times se scria că este unul dintre filmele europene esenţiale din cinematografia post-2000. Cât te-a ajutat în carieră această primire foarte bună?

E foarte ciudat pentru că atunci când a ieşit, “A fost sau n-a fost” a avut 10,000 de spectatori în România, a mers destul de bine în străinătate, dar şi acum e un film care continuă să rămână în mod incredibil în memoria spectatorilor. Am fost recent la Berkley unde au făcut o retrospectivă cu filmele mele şi a venit la mine o doamnă care mi-a spus că văzuse filmul atunci în 2006, i-au plăcut personajele, a decis să vină în România şi de atunci continuă să vină. E un film care a crescut enorm peste ani pentru că iniţial n-a avut un traseu… că ştii şi tu, premii sau nu, filmele se verifică în timp iar cum vor rezista ele nu ai cum să ştii tu ca autor. Eu, unul, sunt foarte surprins de succesul lui “A fost sau n-a fost”. Asta cu succesul unui film, cum apare şi când apare, mă depăşeşte şi sunt lucruri la care nu mă gândesc foarte mult pentru că, dincolo de valoarea filmului, ţin mult şi de context. Eu nu mă raportez aşa la ceea ce fac. Când fac un lucru încerc să-l fac cât de bine ştiu eu în momentul respectiv.

Spre finalul lui “A fost sau n-a fost” se aude un comentariu… “la Revoluţie era linişte şi era frumos”. Corneliu Porumboiu, din punctul tău de vedere, acum în 2019, se mai aprind becurile pe strada noastră ori s-au ars?

Se aprind cumva. Eu cred că lucrurile merg totuşi pe drumul cel bun. Pentru mine Revoluţia e un concept foarte romantic pentru că tu crezi că totul se schimbă în secunda următoare şi are aproape ceva religios în ea, că îţi dă parcă acces la un anumit tip de divinitate. Evident că lucrurile nu sunt aşa, evident că în timp ajungi să te uiţi în spate şi momentul ăla, fiind unic, nu mai poate fi recuperat într-o viaţă, de către o generaţie sau chiar mai multe. Eu am perceput-o atunci aproape mistic, ca un moment după care totul o să fie aproape perfect, dar mai târziu mi-am dat seama privind în urmă că problema noastră când ajungem într-o zonă raţională e că n-am clarificat unele lucruri. Facem greşeala să uităm şi să trecem mai departe fără a analiza foarte bine. Procesul lui Ceausescu a fost o farsă chiar dacă ne-am bucurat toţi în momentul ăla c-a fost executat, dar în sine, dacă ne uităm lucizi în spate, a fost o farsă. După revoluţie au fost mineriadele care au fost contra-revoluţii… dacă nu ne explicăm nişte lucruri din trecut şi nu revizuim sau nu revedem anumite momente esenţiale, lucrurile astea se vor întoarce în timp cu un efect de bumerang. Istoria nu trebuie ficţionalizată ci revăzută şi clarificată, aşa cum e şi cazul “Colectiv”-ului fiindcă astea sunt momente majore în existenţa unei societăţi. Ajungi să te simţi vinovat pentru că faci parte dintr-o lume în care a fost posibil aşa ceva, ca nişte tineri să moară în felul ăla. Trebuie să clarificăm nişte lucruri din urmă nu în sens vindicativ ci pentru a afla resorturile legate de ce s-a întâmplat şi ce n-a funcţionat ca, după aia, să poţi reface. Până una alta însă, generaţiile se schimbă, apar altele, iar eu resimt puternic diferenţa între ele tocmai pentru că România are comprimată atâta istorie într-o perioadă atât de scurtă. Avem acum generaţia părinţilor care era cumva mult mai clară, apoi generaţia mea care, ajunsă la 40 şi ceva de ani, este poate prea individualistă în anumite momente, şi vine apoi o generaţie tânără extrem de deschisă… sunt curios ce va naşte asta pentru că, dincolo de ce se întâmplă în exterior, contează în primul rând ce se întâmplă aici, mecanica din interior. Este o tranziţie care va mai dura probabil câteva zeci de ani.

(Ioan BIG – cinemap.ro)

A filmmaker once told me, making a movie is like opening your mind to the whole world, letting people see through your perspective, sharing your emotion scene by scene, and speaking directly from your heart. I have always admired filmmakers.

I bet that part is pretty obvious because I chose to be a film reviewer. I am fascinated by their unique approach and views when it comes to storytelling. And in my profession as a film reviewer, I happen to have the opportunity to encounter numerous filmmakers weekly, at least by the films they submit in the festival. And keeping track with these awesome filmmakers is the cream of the crop of the whole experience. In this review, I’d like to introduce to you Romanian film, events, and theater director Carmen Lidia Vidu and her extraordinary bio-film “My Romanian Diary/Mein Rumänisches Tagebuch”

Director Carmen Lidia Vidu is an outstanding director. And I am very confident to say it out loud. She stands out among filmmakers because of her uncanny creativity with the aesthetics of the film and the way she tells the story. Last season, I had the opportunity to review three of her exquisitely inventive films, Bucharest. A World by Ion, Arad. My Virtual Diary, and Constanta. A Dancing City. And these three films swept me off my feet. I saw a different level of creativity. It was personalized and in-depth with her subjects with a mixture of her spunky ingenuity. But what I like most about director Carmen Lidia Vidu is her authenticity. She gives her craft a personal touch that makes it extra special and memorable just like this mini bio-film/documentary of her life, “My Romanian Diary/Mein Rumänisches Tagebuch”

I’d like to caption this short film as the story of revelations, courage, and emancipation. It was a fresh incorporation of animation and the retro personal diary. The experience was somewhat like reading Carmen’s diary but in a very interesting and entertaining way. I love how they translate the quirkiness in her story through animation it felt genuine and instantaneous like it just came out of her mind. But aside from the excellent visual presentation of the film. The stories she shared about her life is heartfelt and a reflection of real life. She had shared life experiences many of us will never speak of, most especially about family, relationships, career, personal struggles, and sadly, deep dark secrets of the past. I have always like director Carmen Lidia Vidu and watching this life-changing short film made me admire her more. The revelation she shared is undoubtedly a huge weight she has carried for a very long time. Her courage to say it all out loud in this film is truly admirable. She has emancipated herself from a dark past. The unfortunate experience that she shared as a young girl will help spread awareness to young girls and parents about the evil darkness that lurks around dressed like people.

This short film will forever remind me of Carmen Lidia Vidu’s journey of letting go of a bad chapter in her life and marks the new chapter of an incredibly awesome journey in life, making films and beyond. Indeed again an extraordinary film from the one of a kind Carmen Lidia Vidu. Thank you for sharing this with us and the whole world.

(theutahfilmawards.com)