close

Film

Film

Tom Cruise s’entraîne dans les Alpes pour « de futures cascades »

TomCruise

Accompagné d’une équipe, l’acteur de 57 ans s’exerce au speed flying en vue du tournage d’un prochain film, rapporte « Le Parisien ». « Mission impossible » ?

« Souriant, décontracté », même à l’heure d’aborder les situations les plus périlleuses. Fidèle à son image d’acteur intrépide, Tom Cruise s’exerce depuis plusieurs jours en France, dans les Alpes, au speed flying, un dérivé du parapente, rapporte Le Parisien.

C’est dans le secteur de Samoëns et de Morzine que l’interprète d’Ethan Hunt dans Mission impossible s’entraîne au maniement de cette voile plus petite que celles des parapentes. « Ça permet d’aller plus vite. Je pense que Tom Cruise est bien encadré, car on ne peut pas faire n’importe quoi. Sinon, on risque l’accident », a expliqué un moniteur de la région au quotidien.

« Il n’avait pas l’air d’avoir peur »

« Il est bel et bien là, je l’ai même vu. Il s’apprêtait à monter dans un hélicoptère qui devait le déposer au sommet de la montagne. Je l’ai reconnu et je l’ai salué. Il était souriant, décontracté », a confié au journal Jean-Jacques Grandcollot, le maire de Samoëns. Et d’ajouter : « Il n’avait pas l’air d’avoir peur des vols qu’il allait faire. Comme c’est quelqu’un qui ne se fait pas doubler dans ses films, il est venu s’entraîner ici dans la perspective de futures cascades. »

Admiratif, l’édile a pu observer l’acteur en pleine descente. « Il va à une vitesse impressionnante, il rase le sol, passe entre les arbres, au-dessus des sapins, reprend de l’altitude et fait aussi des figures spectaculaires dans les airs, comme des 360 degrés en vrille », a-t-il rapporté. « C’est un vrai sportif. Il y a un moniteur qui vole devant lui pour l’initier. Mais derrière, Tom Cruise pilote lui-même son engin. Une troisième personne, sans doute chargée de la sécurité, est avec eux. »

« On est même prêt à l’accueillir l’hiver »

D’après Le Parisien, le comédien s’entraîne « pour un prochain film », peut-être un nouveau volet de la saga Mission impossible. Pour ce faire, il est accompagné d’une quinzaine de personnes, dont un médecin spécialiste dans les secours en montagne. Des exercices également supervisés par deux hélicoptères, présents en permanence par sécurité.

Le maire de Samoëns a aussi confié n’avoir pas immédiatement été au courant de l’identité de son célèbre visiteur américain. « J’ai reçu des demandes d’autorisation pour des survols du secteur par trois acrobates. Avec des déposes en hélicoptère. Je ne savais donc pas que c’était Tom Cruise qui arrivait. C’est seulement quand je l’ai vu monter dans un hélicoptère que j’ai compris », a expliqué Jean-Jacques Grandcollot, précisant que l’acteur « ne veut pas être dérangé. Et tout le monde respecte son travail. C’est quelqu’un de visiblement très consciencieux. Il réalise 13 vols en une demi-journée. » « S’il veut tourner dans nos belles montagnes, il sera le bienvenu. Et on est même prêt à l’accueillir l’hiver s’il souhaite skier dans notre station », ajoute l’élu, prêt à surfer sur la venue de la star hollywoodienne.

(lepoint.fr)

mai mult
Film

INTERVIU | CORNELIU PORUMBOIU – Limbajele unui cineast cu disciplină de sportiv

CP1

De la Corneliu Porumboiu („A fost sau n-a fost”, „Poliţist, adjectiv”, „Comoara”), cineast al cărui filme au fost nominalizate/premiate încă de la debut la festivaluri importante şi sunt distribuite în lume de Wild Bunch (companie ce are în catalog „L’Artiste”, „The King’s Speech” sau „Pan’s Labyrinth”), ne-am fi aşteptat la un nou produs Art house destinat unui public restrâns, mai ales că „La Gomera”, propunerea României pentru Premiul Oscar, care va avea premiera naţională pe 13 septembrie, a fost nominalizat şi la Palme d’Or în această primăvară.

Surpriza este uriaşă pentru că Porumboiu livrează (probabil) cel mai entertaining film românesc al anului, o poveste Neo-Noir densă şi acaparantă având fundaţia clădită dintr-un material inedit: el silbo, limbajul de comunicare prin fluierat practicat încă pe insuliţa vulcanică La Gomera. Filmul, ce-i are în distribuţie pe Vlad Ivanov, Catrinel Marlon, Rodica Lazăr, István Teglas, George Piştereanu, ş.a.m.d., nu mai are aproape nimic din minimalismul Noului Val şi nici măcar vechile principii ale regizorului (apetenţa pentru cadrele foarte lungi, uniformitatea cromaticii, neutilizarea deliberată a flashback-urilor) nu-şi mai au locul aici în definirea constructului narativ, fiind înlocuite de o abordare mult mai efervescentă care ne poartă în spaţiu din arhipelagul spaniol până în Singapore cu pit stop-ul de rigoare din Bucureşti, şi în timp printr-o non-cronologie subiectivă, menită să permită spectatorului îndepărtarea progresivă a straturilor superficiale către miezul în care Love-Story-ul modern se îmbină cu Thriller-ul de sorginte Noir.

Recunoaştem însă şi în „La Gomera” atracţia recurentă a autorului pentru limbaje/coduri de comunicare şi pentru continuarea expunerii efectelor comunismului asupra organismului social românesc printr-o disecţie realizată cu ajutorul umorului negru (multiplele clin d’oeil-uri spre Pop culture) şi al ironiei implicite (generate de absurdul situaţiilor). Fără a se detaşa de realitatea noastră cenuşie, Corneliu Porumboiu reuşeşte să ne ofere un produs cinematografic deopotrivă complex şi accesibil, cu formă strălucitoare şi fond consistent. Artă şi entertainment. Ce ne-am putea dori mai mult? Doar un dialog cu autorul prin care să aflăm unde se plasează „La Gomera” în evoluţia sa profesională şi… creativă.

Cum ţi-a venit ideea de a spune această poveste realmente ieşită din comun despre un limbaj… fluierat, el silbo, de al cărui existenţă nu ştiu foarte mulţi?

Tocmai terminasem “Poliţist, adjectiv” când am văzut un reportaj la o televiziune franceză care m-a atras de la bun început. La mine cred că în toate filmele există tema asta a limbajului – personajele mele sunt ori prea naive şi prea sincere ori, în alte filme, ascund absolut tot -, e o temă recurentă. M-a atras foarte mult limbajul ăsta fluierat şi am început să mă documentez pentru că el e foarte speculativ, nu se ştie de unde provine şi acum el codează limba spaniolă dar nu ştim de fapt dacă înainte nu era un limbaj de sine stătător. La Gomera e o insulă vulcanică pe care viaţa este foarte dificilă iar pentru locuitori era un fel de a comunica la distanţă însă acum, odată cu apariţia telefoanelor mobile, a început să dispară uşor-uşor, după care a fost introdus în Patrimoniul UNESCO şi se predă în şcolile de pe insulă. În trecut el era însă o necesitate efectivă dictată de condiţiile de relief. Avea o funcţionalitate practică. Pe mine m-a atras foarte mult tipul ăsta de limbaj codat şi felul de a fluiera şi mi-a dat voie să speculez căci, până la urmă, de asta eu cred că am cea mai frumoasă meserie… că nu fac ştiinţă. Am speculat cumva în mintea mea şi m-am gândit la un limbaj primar, fiindcă am aflat documentându-mă că există 42 de regiuni în lume unde se comunică prin fluierat, şi m-a interesat felul ăsta de a coda într-o lume în care fiecare dintre noi, în fiecare cultură, suntem obişnuiţi să practicăm anumite coduri. M-a atras şi faptul că limbajul avea o poezie în sine. Cam astea au fost lucrurile care m-au interesat.

E clar că ai avut întotdeauna un apetit aparte pentru speculaţiile pe tema limbajelor arhaice, fie şi dacă mă gândesc doar la ‘maieutica’ din “Poliţist, Ajectiv” sau la ‘metanoia’ din “Fotbal infinit”. Asta indică un interes constant al tău ieşit din norme…

Evident, fiecare om are obsesiile lui, nu? Până la urmă, eu consider că subiectele mă aleg pe mine şi nu atât eu pe ele. E valabil pentru fiecare. Dacă ne uităm amândoi acum pe geam o să vedem fiecare altceva, după cum şi de ce suntem interesaţi. Nu există adevăr absolut din punctul meu de vedere. Există o doză de instinctiv… m-a interesat subiectul în sine, cumva venea ca o continuare la “Poliţist…”, m-am apucat de scris la filmul ăsta imediat după “Poliţist…” dar mi-am dat seama că semăna mult prea mult cu ce făcusem înainte, am renunţat, l-am reluat, mă rog, dar a rămas cumva starea aceea iniţială, punctul de plecare, datorită acestui poliţist, personajul secundar al lui Vlad, pe care l-am preluat cumva apoi în “La Gomera”.

“La Gomera” poate fi ‘citit’ pe diverse paliere. Ai un context exotic, un limbaj arhaic, o naraţiune având ca ţintă realitatea contemporană, spusă ca un Neo-Noir. Interesantă combinaţie. De ce ai optat pentru Noir?

E foarte ciudat că, uneori, redescopăr filmele. La vârste diferite, văd diferit filmele. Pentru “La Gomera” am revăzut mult Hitchcock, am revăzut Noir-ul clasic, “The Third Man” [adaptarea după Graham Greene din ’49 cu Orson Welles şi Alida Valli – n.r.] îmi place enorm şi l-aş revedea oricând, ca de altfel şi “The Night of the Hunter” [Noir-ul lui Charles Laughton din 1955 – n.r.]… evident, erau filme cu care am crescut, îmi plăceau, dar niciodată nu-mi rămăseseră bine întipărite în minte. Acum le-am revăzut compact şi evident c-am ajuns cumva la formula asta gândindu-mă că, dacă mă joc cu un limbaj codat, vreau să descriu o lume în care oamenii joacă roluri pentru că asta-i natura lucrului pe care-l fac. Trăim într-o societate în care se filmează foarte mult, începând de la Facebook omul e din ce în ce mai conştient de cameră, tinerii joacă anumite roluri atunci când se filmează, şi mi s-a părut că în această lume în care suntem din ce în ce mai conştienţi de “celălalt ochi” sau de… celălalt, să recurgi la un limbaj ancestral pentru a putea fi sincer, ăsta mi s-a părut un fel de principiu pe care l-am căutat în film. După aia, tot lucrând la scenariu, am zis să merg mai departe şi să mă joc şi cu codurile de cinema adică personajele, jucând nişte roluri, fac apel fără să vrea la nişte ‘clasice’ care îmi plac şi mie. Cam pe aici a fost constructul iniţial.

În care, pentru prima oară într-un film de-al tău, ai folosit flashback-urile, al cărui suporter n-ai fost niciodată…

De fapt povestea este cea m-a condus la asta pentru că, într-o primă structură, cea cronologică, limbajul apărea abia pe la jumătate şi atunci când m-am decis asupra unei structuri de tip ‘puzzle’ m-a interesat să pot construi filmul în jurul procesului de a învăţa, al lui [al lui Cristi – n.r.], pentru că procesul ăsta provoacă un alt tip de demers. Cumva personajul îşi clarifică în film nişte lucruri de-a lungul acestui proces. Deci la structura asta şi la flashback-uri am ajuns după câteva variante de scenariu. Când eram mai tânăr, într-adevăr, eram mai dogmatic dar, până la urmă, când lucrez un film am subiectul, am inima lui, şi felul în care îl spui e cu totul altceva şi de aceea îmi acord mult mai multă libertate. Şi-am ajuns la formula asta.

În cazul tău sunt două elemente ce contribuie decisiv la identitatea produsului cinematografic final. Unul este ritmul care în “La Gomera” este radical diferit de cel din “Poliţist, adjectiv”, nemaivorbind de cel al lui “A fost sau n-a fost”. În ce fază a procesului creativ setezi acest ritm?

Sigur că asta se întâmplă la montaj dar totul începe de la scriitură. În cazul filmului ăsta, de exemplu, dialogurile trebuiau să fie foarte funcţionale, într-o zonă de ‘ping pong’, de fiecare dată personajele minţeau şi se minţeau, şi atunci am ales să am scene mai scurte de dialog, deci principiul l-am stabilit încă de la început iar după aceea, sigur, ajungi să îi găseşti ritmul final abia la montaj. Filmul, cu toate secvenţele filmate şi într-o primă ordine de montaj, era cu o jumătate de oră mai lung şi am ales să scot scene foarte bune de altfel întrucât nu mai intrau într-un anumit tip de desfăşurare şi ritm. Erau parcă prea multe subplot-uri ori şi-aşa povestea e destul de complicată… sper că până la final se clarifică, mă rog. Altfel, fiecare etapă este creativă şi asta e ceea ce îmi place foarte mult. Pe de altă parte nu-mi place să mă repet şi fiecare film al meu este destul de diferit de cel de dinaintea lui. Îmi place tot timpul să încerc ceva nou.

Al doilea element de care vorbeam este muzica. Aici nu-ţi trece prin minte să foloseşti muzică tradiţională din Canare sau din Berceni, ci te joci trecând de la Offenbach la Iggy Pop…

Erau câteva melodii pe care le aveam în minte deja din faza de scriitură pentru că, la un moment dat, joacă o anumită arie chiar dramaturgic, însă unele le-am adăugat chiar la final, în varianta de montaj. Am folosit foarte multă muzică, m-am jucat cu asta şi, de altfel, ea este într-adevăr foarte importantă în film.

Dacă tot suntem la muzică, spune-mi niţel cum ai construit personajul lui István Teglas, un recepţioner enigmatic ce pare să aibă o legătură aparte cu muzica clasică.

Din punctul meu de vedere, e simplu. El e într-un business, ştie unde sunt banii, şi la un moment dat e deja faimoasa secvenţă cu duşul, ce intră tot în zona de coduri pentru că şi el e format cumva de filme… ca şi alte personaje pentru că, de exemplu, avem scena cu Magda [procuroarea interpretată de Rodica Lazăr – n.r.] în care acesteia îi vine ideea de a-i duce într-un set [platou de filmare – n.r.]. Poate că pentru generaţiile mai tinere sunt jocurile [gaming-ul – n.r.] dar imaginarul nostru, a generaţiei mele, a fost construit de filme, în special de filmele americane clasice, şi la Magda citeşti o anumită plăcere a jocului, aşa cum ne provocau nouă vederea Western-urilor sau a filmelor de aventuri în spaţiu. În cazul lui, fiind într-un business, muzica era o strategie extrem de simplă de a scoate lumea din motel ca să n-aibă probleme, până se trezeşte că vine poliţia şi caută exact camera unde sunt banii. Mă gândeam la un moment dat când scriam scenariul şi-am scris scena respectivă că dacă aş intra într-o cameră de motel şi-aş vedea-o în întuneric şi aş auzi duşul în dreapta… evident că suntem formataţi din “Psycho” şi chiar dacă eşti psihopat sau nu, indiferent ce ai avea în mână, secvenţa aia te trimite la cea a duşului lui Hitchcock. Iar Gilda ştie codurile astea, jocurile astea.

Ai menţionat-o pe Magda. Un alt posibil palier de interpretare al filmului este cel al pro-feminismului. Mă refer la faptul că ai ales ca superiorul ierarhic al poliţistului Cristi să fie o femeie. Dacă prezenţa unei femme fatale, Gilda, nu este surprinzătoare în trena Noir-ului, cea a Magdei intrigă…

M-a interesat acest triunghi pentru că şi mama lui [interpretată de Julieta Szönyi – n.r.] joacă un rol important în povestea asta. Practic e un triunghi de femei puternice care îi modelează existenţa pentru că în România femeile sunt mult mai puternice decât… uită-te şi în sport, femeile au fost tot timpul mai competitive cam în toate sporturile, inclusiv la echipe. În fine, deci m-am gândit de la început să am în film acest triunghi între mamă, procuroare şi această femme fatale.

Cum a decurs castingul apropo de particularităţile personajelor şi mă refer în special la Catrinel Marlon şi la Sabin Tambrea?

L-am construit în jurul lui Vlad [Ivanov – n.r.] pentru că m-a interesat foarte mult cum reacţionează restul cu personajul principal. M-am gândit însă foarte mult şi la tipologii pentru că-mi doream feţe foarte puternice, din anumite tipologii pregnante, aşa că am văzut zeci de oameni iar castingul a durat foarte mult, pe etape… aproape doi ani. Dar e un lucru pe care-l fac de obicei. Pentru că-mi petrec mulţi ani scriind ajung să văd textul cum funcţionează… iar la casting poate se întâmplă să vezi un actor care-ţi dă ceva şi mai adaugi tu lucruri pentru el. Verifici cumva textul, începi să te joci cu mizanscena, să vezi cum va funcţiona, e o perioadă creativă extrem de importantă care îmi place enorm deşi îi cam chinui pe actori. Un casting bun duce filmul, căci până la urmă filmarea e cea mai scurtă perioadă dintr-un film şi cea mai scumpă. Acolo n-ai timp să improvizezi, adică e bine să improvizezi şi îmi place s-o fac dar improvizaţia o poţi face abia după ce ai stabilit foarte multe lucruri fiindcă altfel te poţi pierde. În ce-i priveşte pe Catrinel şi pe Sabin, având biografia personajelor, mă interesa să am pe cineva care să fi trăit experienţa, români pe la 30 şi ceva de ani care au plecat de foarte multă vreme în străinătate. Pe Sabin de exemplu l-am găsit singur pe Internet, căutând actori români din Franţa, din Germania… sigur că am încercat şi actori de la noi care ar fi putut da ceva în zona aia. Cât despre Catrinel, chiar aveam nevoie de o prezenţă feminină extrem de puternică şi am ajuns la ea după ce-am văzut la probe destule alte actriţe.

Şi-ai mai pus-o să înveţe să şi fluiere…

Asta cu fluieratul a fost simplă căci s-a întâmplat chiar aici. A venit un profesor, şeful catedrei de el silbo din insulă, şi a ţinut cursuri cu actorii şi ulterior au mai ţinut ei legătura pe Skype. În cele doua săptămâni cât s-au făcut cursurile aici ei au învăţat principiile şi după aia nu le-a rămas decât să repete. În afară de asta, am mai şi dublat. La Vlad cred că am păstrat aproape tot, n-am înlocuit decât vreo 2-3, dar el şi prinde repede, iar la Gilda cred că am dublat mai mult.

Gata cu fluieratul, să schimbăm subiectul. Îţi revezi din când în când propriile filme? Ai regrete legate de unul sau de altul dintre ele?

Răspunsul e ‘nu’ la prima şi evident că ‘da’ la a doua, asta pentru că tot timpul se schimbă inclusiv felul în care vezi cinema-ul, felul în care ai lucrat poate cu un actor şi felul în care poate ai fi putut face un lucru mai bun, evident. Ce încerc eu când fac un film este să fiu cât mai onest şi mai clar cu ce-am făcut sau cu ce sunt în momentul respectiv şi vreau ca filmul respectiv să mă reprezinte cât mai bine în acel moment. Asta încerc dar evident că toate lucrurile astea se schimbă în timp. Nu ştiu dacă progresăm sau involuăm dar mie mi-e greu să mă uit la filmele mele. Mă mai uit din când în când şi văd lucruri, unele de tipul ‘Băi ce prost am fost aici’ sau unele ‘Aici n-am fost chiar rău’, dar o fac foarte rar şi prefer să evit asta.

În regulă, asta înseamnă că putem să trecem prin filmografia ta cu o oarecare detaşare şi într-o ordine aleatorie. Drama ta “Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism” din 2013. Acolo tu spui prin intermediul regizorului Paul, personaj interpretat de Bogdan Dumitrache, că “peste 50 de ani filmele nu vor mai fi sau… nu vor mai fi la fel.”.

În “Metabolism”, tot discursul ăla al lui era construit pe un soi de criză fiindcă era un regizor aflat la mijlocul unui film care trebuia să facă o alegere. Toate teoriile lui, din punctul meu de vedere, erau şi un fel de a se ascunde pentru că nu era niciodată direct cu fata şi atunci tot timpul trebuia să le exagereze. Pentru mine, din cauza asta, tot filmul are şi foarte mult umor iar într-o primă variantă el era şi mai exagerat, mai ‘overacted’. Am ales o cale de mijloc dar care continuă să păstreze un anume tip de comic. Era un timp în care se vorbea mult despre schimbarea formatului [trecerea de la peliculă la digital – n.r.] însă dacă mă întrebi acum… nu ştiu cum o să fie acest viitor. Trăim într-o lume în care cinema-ul cu siguranţă va rămâne dar se schimbă foarte mult, fie şi numai prin felul de percepţie al său ori felul în care îl consumăm astăzi. Asta va schimba şi limbajul în sine. De exemplu într-un film pe care îl faci pentru TV rata primplanului sau al cadrului mai strâns trebuie să fie mai mare, evident, dar cinema-ul va rămâne fiindcă rămâne nevoia de poveşti. Într-adevăr, ce sesizăm în filmul ăla, pentru că eu îmi propusesem acolo să lucrez la un nivel inclusiv politic, este schimbarea. Tu îl vezi la un nivel micro pentru că te raportezi la el [personajul Paul – n.r.] dar angoasa lui semnaliza într-adevăr un tip de schimbare mai mare în jurul lui dar felul său de a reacţiona, de a ‘metaboliza’ o realitate, era supralicitat.

 

Bucureştiul ca personaj al filmului. “Dacă eşti într-un loc şi-ţi place devii parte din el” spune Alina (Diana Avrămuţ). Sunt destui bucureşteni cărora nu pare că le place Bucureştiul dar sunt totuşi parte din el, nu neapărat în cel mai bun sens. Tu cum te situezi în raport cu oraşul?

În film, Bucureştiul este cel care îl setează pe Paul, este oraşul lui. Bucureştiul meu? Îmi place, îmi place cartierul ăsta, îmi place centrul, îmi plac parcurile… călătorind foarte mult şi comparându-l cu metropolele mari, Paris, New York, Toronto, îmi dau seama că are un soi de linişte care-l face un loc destul de bun pentru un artist. Nu e nici atât de mare şi nici atât de… scump. Ce resimt este faptul că e foarte mult prost gust dar, altfel, mixul ăsta dintre perioadele astea trei, interbelică, comunistă şi chestia asta capitalistă, are în el ceva intrigant. M-am obişnuit, uneori mă enervează şi alteori îmi place asta… e atipic, însă, uneori, poate puţin prea haotic pentru gustul meu. Dar are parcuri extraordinare şi este prietenos pentru familii cu copii.

“Fotbal infinit” din 2018, eseul tău documentar despre realitate şi utopie centrat în jurul unui om care, datorită unui accident, a ajuns să viseze la un teren de fotbal ocotogonal şi schimbarea regulilor de joc. De ce ai simţit că Laurenţiu Ginghină poate fi deveni erou de experienţă cinematică relevantă?

Eu îl ştiu de foarte multă vreme pe Laurenţiu şi sunt prieten foarte bun din liceu cu fratele lui, Florin. Eu am văzut tot demersul lui ca fiind cumva unul artistic şi am zis că trebuie să verific ce poate să iasă. M-a fascinat proiectul lui donquijotesc prin amploarea lui în raport cu spaţiul real fiindcă, până la urmă, fiecare dintre noi are anumite proiecte dar trăieşte într-o anume realitate, iar la el acest decalaj era atât de mare între acestea încât îi dădea un fel de poezie. L-am văzut ca pe un artist care are un proiect imens. Laurenţiu este un om cu foarte multe calităţi dar noi trăim într-o societate care este castratoare. Clar n-avem o cultură a dialogului plus că societatea românească este una în care niciodată nimic nu e perfect, întotdeauna comparaţiile sunt în exterior, ‘Dar ăla-i mai nu ştiu cum’, ceea ce e absolut ridicol. De asta, el, cu francheţea asta a lui, cu felul lui de a vorbi şi asumându-si până la capăt ceea ce face, mi s-a părut extraordinar. Eram însă într-o situaţie foarte dificilă… cum pot eu judeca un proiect de genul ăsta, şi datorită provocării ăsteia am şi ales să intru în poveste.

Dacă tot suntem la fotbal, să punctăm şi documentarul “Al doilea joc”, din 2014, care conţine un subtext interesant legat de arbitrul-judecător vs. liberul arbitru, libertate individuală vs. reguli. Cum poate fi el corect perceput de spectatorii care nu sunt pasionaţi de fotbal?

Foarte greu. Sunt filme şi filme, cred eu, în cariera unui regizor. Atat “Fotbal infinit” cât şi “Al doilea joc” au fost proiecte foarte personale şi cel puţin “Al doilea joc” a fost un film foarte important pentru mine şi de aceea, probabil, este şi foarte cifrat. Nu e deloc explicativ şi de asta am şi optat, la ambele proiecte, să nu merg cu ele la C.N.C. Ştiam că sunt într-o formă hibridă şi nu voiam să folosesc bani publici pentru ele tocmai fiindcă erau proiecte extrem de personale. E foarte ciudat că, din înregistrarea aia, eu am redescoperit foarte multe lucruri, adică până şi felul de a face cinema se aseamănă mult cu ce spunea taică-meu, să “setezi jocul în primele 15 minute”, asta că tot vorbeam mai înainte de ritm, dar şi despre poziţia mea de autor, care e una cumva foarte jos, căci eu nu mă consider niciodată un soi de Dumnezeu care reglează lucruri în interior, mie îmi place foarte mult să fiu acolo, în proiect, cu actorii… deci foarte multe lucruri pe care le-am redescoperit chiar şi vizavi de mine însumi şi chiar de când înregistram ajunsesem să fiu uimit de unele lucruri. Aşa l-am văzut, aşa am simţit atunci că trebuie să fie proiectul ăla. E o temă la care pot să revin în viitor fiindcă fotbalul e foarte important pentru mine şi pentru dezvoltarea mea în sensul că e singurul sport care-mi place şi singurul la care mă mai uit, la cât de puţin mă pricep eu la tactică sau la alte lucruri din el. Face parte din copilăria mea, vedeam meciurile astea la televizor, am jucat fotbal, am făcut toată partea aia de antrenament, de repetiţie al unui gest… lucrurile astea le fac acum în lucrul cu actorii şi am o disciplină de sportiv atunci când lucrez. În perioadele când scriu scenarii, de la 8 dimineaţa până la 6 eu numai asta fac. Eu văd fotbalul destul de abstract aşa că e foarte greu de pus în film dar poate, la un moment dat, o să fac şi o ficţiune.

“Comoara” din 2105, o comedie neagră. Dincolo de umorul generat de comportamentul protagoniştilor, avem localitatea asociată cu Proclamaţia de la 1848, trimiterea la tezaurul nerecuperat vreodată de la ruşi, deci teme care sugerează o fabulă cu accente satirice. Este un layer superior de lectură a filmului pe care l-ai adăugat în mod voit?

Da, pentru că am început de la un documentar ce pleca de la un fapt divers pe care l-am aflat de la prietenul meu Adrian Purcărescu [interpretul omului afectat de criză pe al cărui proprietate s-ar afla ascunsă comoara – n.r.], pe care l-am convins să mergem cu o cameră să vedem unde a căutat-o în realitate. La început mi s-a părut o coincidentă stranie că era chiar la Islaz [unde Proclamaţia a fost citită în 1848 de către Ion Heliade Rădulescu – n.r.] şi după aia, revăzând materialul pe care l-am filmat acolo, mi-am dat seama cât de hazliu e totul. Poate nu e atât de hazliu filmul cât era documentarul. Pe de altă parte, la un moment dat m-am simţit pierdut în curtea aia care, cu povestea ei, parcă era o istorie a României, şi mi-am zis că vreau să am sentimentul ăsta în film. Uneori vedem lucruri care exprimă poate mai mult decât sunt ele în sine dar curtea aia mi s-a părut o metaforă a României şi, în plus, era ciudat pentru mine să văd că redescoperim constant acelaşi spaţiu… mi s-a părut că filmul are în capul meu, oarecum, o doză de Western.

“Comoara”, înainte de “La Gomera”, a fost un prim semn evident că filmele tale pot fi atractive şi accesibile pentru publicul larg…

OK, da, într-adevăr, “Poliţist, adjectiv” nu e chiar entertaining şi poate că “Metabolism” e şi mai greu pentru că acolo umorul absurd pe care l-am încercat n-a funcţionat bine şi poate el ar fi trebuit dublat de mai mult comic de dialog, de situaţie, iar după aia… “Poliţist” era un film procedural în care vedeai efectiv cum timpul se dilată iar personajul parcă se pierdea în intervalele alea, îşi pierdea sensul în maşinăria asta birocratică care îl măcina. Într-adevăr, “A fost sau n-a fost”, “Comoara” şi probabil “La Gomera” sunt mai uşor de consumat de către public.

Dacă tot ai menţionat anti-thrillerul semantic “Poliţist, adjectiv” din 2009, faptul că mi-ai spus că te-ai apucat de scenariul lui “La Gomera” imediat după ce l-ai terminat sugerează că poliţistul interpretat aici de Vlad Ivanov este o altă ipostază a primului.

Oricum personajul ăla era foarte fals. Era clar din cele 2-3 hibe din discursul lui că manipulase şi era obişnuit să mistifice, dar era un anumit fel de a vedea, un anumit tip de ideologie profesională legată de putere şi de dorinţa de a-l supune pe celălalt printr-o aşa zisă superioritate intelectuală. Aici [pentru “La Gomera” – n.r.], m-am gândit la personaj ca la unul care se trezeşte după atâta timp într-un moment în care nu mai funcţionează nimic în jurul său iar el este total… la capăt. Mi-a plăcut ideea asta de a-l relua cumva după un anumit timp în care lucrurile s-au schimbat pentru că era legată şi de ideea de limbaj într-o realitate a drogurilor în care tot ce contează sunt banii, într-o situaţie în care toţi codează, niciunul nu îl caută pe celălalt cu adevărat, nu comunică, deci limbajul are o funcţiune doar de putere… ceea ce rămâne în finalul lui “Poliţist, adjectiv”, este deci doar o formă pentru a-ţi exprima puterea, de a căuta să-l subjugi pe celălalt. Şi de aici încolo a funcţionat foarte bine limbajul fluierat pentru că tot procesul ăsta al lui ajunge la un anume tip de sinceritate. Limbajul fluierat îl învaţă la început ca să facă o şmecherie dar sfârşeşte prin a deveni esenţial pentru el. Deci ăsta e traseul pe care am vrut să-l am apropo de limbaj în filmul acesta.

Încheiem cu comedia “A fost sau n-a fost” din 2006, debutul tău strălucitor recompensat cu o mulţime de premii, inclusiv la Cannes, despre care în New York Times se scria că este unul dintre filmele europene esenţiale din cinematografia post-2000. Cât te-a ajutat în carieră această primire foarte bună?

E foarte ciudat pentru că atunci când a ieşit, “A fost sau n-a fost” a avut 10,000 de spectatori în România, a mers destul de bine în străinătate, dar şi acum e un film care continuă să rămână în mod incredibil în memoria spectatorilor. Am fost recent la Berkley unde au făcut o retrospectivă cu filmele mele şi a venit la mine o doamnă care mi-a spus că văzuse filmul atunci în 2006, i-au plăcut personajele, a decis să vină în România şi de atunci continuă să vină. E un film care a crescut enorm peste ani pentru că iniţial n-a avut un traseu… că ştii şi tu, premii sau nu, filmele se verifică în timp iar cum vor rezista ele nu ai cum să ştii tu ca autor. Eu, unul, sunt foarte surprins de succesul lui “A fost sau n-a fost”. Asta cu succesul unui film, cum apare şi când apare, mă depăşeşte şi sunt lucruri la care nu mă gândesc foarte mult pentru că, dincolo de valoarea filmului, ţin mult şi de context. Eu nu mă raportez aşa la ceea ce fac. Când fac un lucru încerc să-l fac cât de bine ştiu eu în momentul respectiv.

Spre finalul lui “A fost sau n-a fost” se aude un comentariu… “la Revoluţie era linişte şi era frumos”. Corneliu Porumboiu, din punctul tău de vedere, acum în 2019, se mai aprind becurile pe strada noastră ori s-au ars?

Se aprind cumva. Eu cred că lucrurile merg totuşi pe drumul cel bun. Pentru mine Revoluţia e un concept foarte romantic pentru că tu crezi că totul se schimbă în secunda următoare şi are aproape ceva religios în ea, că îţi dă parcă acces la un anumit tip de divinitate. Evident că lucrurile nu sunt aşa, evident că în timp ajungi să te uiţi în spate şi momentul ăla, fiind unic, nu mai poate fi recuperat într-o viaţă, de către o generaţie sau chiar mai multe. Eu am perceput-o atunci aproape mistic, ca un moment după care totul o să fie aproape perfect, dar mai târziu mi-am dat seama privind în urmă că problema noastră când ajungem într-o zonă raţională e că n-am clarificat unele lucruri. Facem greşeala să uităm şi să trecem mai departe fără a analiza foarte bine. Procesul lui Ceausescu a fost o farsă chiar dacă ne-am bucurat toţi în momentul ăla c-a fost executat, dar în sine, dacă ne uităm lucizi în spate, a fost o farsă. După revoluţie au fost mineriadele care au fost contra-revoluţii… dacă nu ne explicăm nişte lucruri din trecut şi nu revizuim sau nu revedem anumite momente esenţiale, lucrurile astea se vor întoarce în timp cu un efect de bumerang. Istoria nu trebuie ficţionalizată ci revăzută şi clarificată, aşa cum e şi cazul “Colectiv”-ului fiindcă astea sunt momente majore în existenţa unei societăţi. Ajungi să te simţi vinovat pentru că faci parte dintr-o lume în care a fost posibil aşa ceva, ca nişte tineri să moară în felul ăla. Trebuie să clarificăm nişte lucruri din urmă nu în sens vindicativ ci pentru a afla resorturile legate de ce s-a întâmplat şi ce n-a funcţionat ca, după aia, să poţi reface. Până una alta însă, generaţiile se schimbă, apar altele, iar eu resimt puternic diferenţa între ele tocmai pentru că România are comprimată atâta istorie într-o perioadă atât de scurtă. Avem acum generaţia părinţilor care era cumva mult mai clară, apoi generaţia mea care, ajunsă la 40 şi ceva de ani, este poate prea individualistă în anumite momente, şi vine apoi o generaţie tânără extrem de deschisă… sunt curios ce va naşte asta pentru că, dincolo de ce se întâmplă în exterior, contează în primul rând ce se întâmplă aici, mecanica din interior. Este o tranziţie care va mai dura probabil câteva zeci de ani.

(Ioan BIG – cinemap.ro)

mai mult
Film

MY ROMANIAN DIARY

Romanian-Banner

A filmmaker once told me, making a movie is like opening your mind to the whole world, letting people see through your perspective, sharing your emotion scene by scene, and speaking directly from your heart. I have always admired filmmakers.

I bet that part is pretty obvious because I chose to be a film reviewer. I am fascinated by their unique approach and views when it comes to storytelling. And in my profession as a film reviewer, I happen to have the opportunity to encounter numerous filmmakers weekly, at least by the films they submit in the festival. And keeping track with these awesome filmmakers is the cream of the crop of the whole experience. In this review, I’d like to introduce to you Romanian film, events, and theater director Carmen Lidia Vidu and her extraordinary bio-film “My Romanian Diary/Mein Rumänisches Tagebuch”

Director Carmen Lidia Vidu is an outstanding director. And I am very confident to say it out loud. She stands out among filmmakers because of her uncanny creativity with the aesthetics of the film and the way she tells the story. Last season, I had the opportunity to review three of her exquisitely inventive films, Bucharest. A World by Ion, Arad. My Virtual Diary, and Constanta. A Dancing City. And these three films swept me off my feet. I saw a different level of creativity. It was personalized and in-depth with her subjects with a mixture of her spunky ingenuity. But what I like most about director Carmen Lidia Vidu is her authenticity. She gives her craft a personal touch that makes it extra special and memorable just like this mini bio-film/documentary of her life, “My Romanian Diary/Mein Rumänisches Tagebuch”

I’d like to caption this short film as the story of revelations, courage, and emancipation. It was a fresh incorporation of animation and the retro personal diary. The experience was somewhat like reading Carmen’s diary but in a very interesting and entertaining way. I love how they translate the quirkiness in her story through animation it felt genuine and instantaneous like it just came out of her mind. But aside from the excellent visual presentation of the film. The stories she shared about her life is heartfelt and a reflection of real life. She had shared life experiences many of us will never speak of, most especially about family, relationships, career, personal struggles, and sadly, deep dark secrets of the past. I have always like director Carmen Lidia Vidu and watching this life-changing short film made me admire her more. The revelation she shared is undoubtedly a huge weight she has carried for a very long time. Her courage to say it all out loud in this film is truly admirable. She has emancipated herself from a dark past. The unfortunate experience that she shared as a young girl will help spread awareness to young girls and parents about the evil darkness that lurks around dressed like people.

This short film will forever remind me of Carmen Lidia Vidu’s journey of letting go of a bad chapter in her life and marks the new chapter of an incredibly awesome journey in life, making films and beyond. Indeed again an extraordinary film from the one of a kind Carmen Lidia Vidu. Thank you for sharing this with us and the whole world.

(theutahfilmawards.com)

mai mult
Film

SENZATIONAL!!! VA ROG CITITI!

Hack

Dragii mei,

Pe 24 iulie a fost lansat pe reteaua NETFLIX un documentar care se intituleaza THE GREAT HACK.

RECOMAND ACEST DOCUMENTAR TUTUROR, dar mai ales persoanelor intre 15-30 ani despre care se spune explicit ca sunt alese ca victime. Sigur toata lumea poate fi, dar ei sunt ceva mai „neglijenti si lenesi” (cum ii numeste documentarul) cu informatiile care ajung la ei.

In acest documentar puteti vedea cu sunteti MANIPULATI chiar daca credeti ca nu sunteti persoane influentabile.
Puteti vedea rezultatele uneni anchete a congresului USA si nu numai care a stabilit:
– Cum va sunt colectate datele de pe net
– Cum sunt folosite pentru a va influenta
– Cum va este schimbata opinia
– Cum sa-i faci pe nehotarati sa faca ce vrei
– Cum va gasesc declansatorii comportamentali
– Cum va modifica comportamentul
– Cum se demonizeaza o persoana
– Cum se demonizeaza institutii
– Cum se creaza si se utilizeaza stirile false.

In acest documentar se arata ca AU FOST FOLOSITE TACTICI DE COMUNICARE DE UZ MILITAR incepand cu 2015 in mai multe tari printre care si ROMANIA pentru a se influenta opinia oamenilor in diverse probleme. Vedeti harta tarilor in documentar si la comentarii. Tare mi-e teama ca si la referendumul pentru familie a fost la fel, pentru ca ceea ce este descris in documentar este izbitor de asemenator cu ce era atunci pe net.

Asadar, nu mai credeti orice vedeti la stiri si pe net. Stati mai mult in rugaciune.

Va rog nu va mai pierdeti vremea cu cipuri si Antihrist pentru ca lucrurile aste sunt DE DEPARTE mult mai periculoase. Mi-e frica de faptul ca aceste campanii sa nu cumva sa fie cele ce va tin ocupati cu false probleme.
INTRATTI PE NETFLIX SI VIZIONATI! SIGUR E DE FOLOS!

Doamne ajuta!

(Cătălin Rusu)

mai mult
FilmPromovate

Premiul pentru film LUX: descoperiți finaliștii care concurează pentru premiul Parlamentului

film

Cele trei filme finaliste care concurează pentru premiul pentru filmul LUX 2019 sunt: Cold Case Hammarskjöld, The Realm and God Exists, Her Name is Petrunya.

Filmele finaliste, alese din 10 candidate, au fost dezvăluite pe 23 iulie la Roma:

 

  • Cold Case Hammarskjöld – Mads Brügger (Danemarca/Norvegia/Suedia/Belgia)
  • God Exists, Her Name Is Petrunya – Teona Strugar Mitevska (Macedonia de Nord/Belgia/Slovenia/Croația/Franța)
  • The Realm – Rodrigo Sorogoyen (Spania/Franța)

 

Cold Case Hammarskjöld de Mads Brügger, regizor danez

Ați citit teorii conspirative despre moartea lui Dag Hammarskjöld? Secretarul General al ONU, din Suedia, a murit într-un accident de avion suspect, în 1961, în timp ce se îndrepta către negocierile de încetare a focului în scopul de a rezolva un conflict în Katanga, Congo, unde interese economice masive erau puse în joc.

Hammarskjöld a fost un politician progresist care a vrut să împiedice țările occidentale precum Marea Britanie și Franța să-și restabilească influența în Africa, după ce coloniile și-au câștigat independența. Documentarul lui Mads Brügger aduce lumină asupra misterului. Acesta analizează revendicările din trecut și face treptat descoperiri noi și uimitoare. Acest film provocator ne reamintește și de multe dintre problemele de astăzi. Chiar dacă prezintă multe practici înșelătoare din politică, filmul este, în același timp, profund uman și vesel. Este a treia oară în istorie Premiul LUX când un documentar se numără printre cele trei filme finaliste.

 

God Exists, Her Name Is Petrunya de un regizor din nordul Macedoniei, Teona Strugar Mitevska

Ce se întâmplă atunci când o femeie participă la o întrecere rezervată în mod tradițional doar bărbaților și reușește să obțină o cruce sfântă pe care un preot ortodox o aruncă într-un râu? Petrunya face tocmai asta și înfurie atât bărbații, cât și preotul, care implică poliția în acest caz. Deși inițial nu era o feministă, Petrunya refuză să cedeze la rugămințile de a întoarce crucea și lupta pentru drepturi egale. „De ce nu am dreptul la un an de noroc?”, întreabă ea făcând referință la „premiul” pentru câștigătorul întrecerii.

 

The Realm de regizorul spaniol, Rodrigo Sorogoyen

Cât de departe va merge un om hotărât să facă orice pentru putere? Acest film de aventuri, plin de adrenalină urmărește un caz de corupție politică. Povestea include moartea unui politician de succes și a domniei lui, care ar fi părut să existe pentru totdeauna.

 

Filmele europene în cinematografele din UE

Premiul pentru film LUX este un premiu oferit de deputații europeni pentru a promova filmele europene și pentru a le oferi posibilitatea de a circula dincolo de piața lor națională și de a concura mai bine cu filmele americane ce domină pe piață. De aceea, cele trei filme finaliste sunt subtitrate în toate cele 24 de limbi oficiale ale UE. Dacă nu reușiți să le vedeți într-un cinematograf din apropiere în următoarele câteva săptămâni, atunci sigur veți avea posibilitatea să le urmăriți în timpul Zilelor Filmului LUX, în toamnă, când acestea vor fi prezente în peste 50 de orașe ți în diverse festivaluri de film.

Filmul câștigător va fi desemnat de deputații europeni și premiul va fi acordat pe 27 noiembrie în timpul sesiunii plenare de la Strasbourg, în prezența producătorilor de film.

(europarl.europa.eu)

mai mult
Film

„Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi!” – un exceptional film rusesc inspirat din Pateric

filmrus

Minunata poveste din film este inspirată din această istorioară pe care v-o vrezint în câteva rânduri mai jos:

 

„Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi!”

Odată, o corabie cu câteva sute de oameni călătorea spre Ierusalim. Pe cale, la corabie s-a stricat ceva şi căpitanul a zis:

– Trebuie să ancorăm undeva pentru a repara corabia.
Şi, văzând în depărtare o insulă care părea pustie, s-au apropiat de ea, au ancorat şi au mers mai departe cu bărcile.

Era o insulă cu multă vegetaţie. Oamenii au ieşit şi ei din corabie şi au început să umble pe insulă să vadă ce fel de pământ era acolo, pentru că vedeau flori diferite, păsări diferite faţă de ce văzuseră în ţara lor. Şi, aşezându-se ei să mănânce, văd deodată trei oameni care fugeau şi ziceau aşa:

– Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi.

Atâta spuneau, dar, vorbind în limba corăbierilor, aceştia îi înţelegeau.

Şi toţi se întrebau ce e cu aceşti oameni, aşa că au alergat după ei prin pădure, i-au înconjurat şi i-au dus apoi la comandantul corabiei. Acesta i-a întrebat:

– De unde sunteţi voi? De când staţi aici?

Dar aceia păreau că îşi uitaseră limba, pentru că nu spuneau decât “Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi”. Apoi, uşor au început să spună:

– Acum vreo 30 de ani, aproape de această insulă s-a sfărâmat o corabie. Noi eram copii şi am ajuns aici pe câteva scânduri. Erau şi părinţii noştri pe vapor, dar ei au murit. Şi trăim aici de atunci.

– Şi din ce trăiţi?

– Am găsit aici de mâncare, că sunt nişte pomi pe insulă, cu seminţe, fructe.

Atunci marinarii le-au lăsat din mâncarea pe care o aveau la ei, apoi i-au mai întrebat despre viaţa lor pe insulă. Căpitanul le-a spus:

– Noi plecăm mâine. N-aţi vrea să veniţi cu noi?

– Noi nu mergem nicăieri, vrem să rămânem aici. Avem tot ce ne trebuie şi suntem fericiţi.

– Dar ce sunt vorbele acestea pe care le tot spuneţi mereu: “Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi”?

– Când eram mici am auzit de la părinţii noştri că Dumnezeul nostru este Treime. Unul se cheamă Tatăl, altul Fiul şi altul Duhul Sfânt.

Ei nu ştiau că e un Dumnezeu în trei persoane.

– Şi ne-am gândit că dacă Ei sunt în cer şi noi pe pământ, să ne rugăm ca Aceia trei din cer să ne miluiască pe noi trei de pe pământ. Această rugăciune o ştim: “Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi”.

Pe vapor era şi un episcop care mergea la Sfintele Locuri. Şi el a spus către preoţii care călătoreau şi ei:

– Săracii, nici rugăciunea “Tatăl nostru” nu o ştiu. Haideţi, dacă tot înnoptăm aici, să îi învăţăm.

Şi i-au învăţat preoţii cum să se roage, iar dimineaţa corabia, care fusese reparată, a plecat.

În timp ce vaporul se îndepărta, unul din cei trei a zis:

– Eu am uitat, voi mai ştiţi?

– Nici eu nu mai ştiu.

– Haideţi după vapor, că nu este departe.

Şi au început să fugă pe apă ca pe uscat şi ziceau către cei de pe corabie:

– Mai staţi, mai staţi!

Cei de pe corabie, văzând că aceştia mergeau pe apă, s-au înspăimântat. Corabia a încetinit şi ei s-au putut apropia şi au zis:

– Am uitat “Tatăl nostru”.

Iar episcopul, văzând că merg pe apă fără să se afunde, precum Hristos a mers pe mare, le-a spus:

– Nu mai ziceţi “Tatăl nostru”, ci cum aţi zis până acum, că este bine.

Atunci cei trei s-au prins de mână pe apă şi, plini de bucurie, au zis “Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi” până ce au ajuns la mal.

Iată puterea rugăciunii şi a credinţei! Ei şi-au dorit să cunoască învăţătura despre Sfânta Treime, dar nu au putut să o descopere dintr-odată. Ei ştiau de un Dumnezeu în trei persoane şi se rugau neîncetat, dar când ziceau aceasta, o rosteau din toată inima. Iar Dumnezeu le-a dat să fie sfinţi.

(ganduridinierusalim.com)

mai mult
Film

„Pour ne pas vivre seule” – Dalida (2016), filmul unei vieți

Dalida2

Dalida (2016)
Regia: Lisa Azuelos
Distribuția: Sveva Alviti, Riccardo Scarmacio, Jean-Paul Rouve, Niels Schneider, Alessandro Borghi și Nicolas Duvauchelle

Sunt artiști care inspiră chiar și după ce au trecut granițele acestei lumi materiale. Inspiră prin viața pe care au dus-o sau prin opera pe care au lăsat-o. Uneori, numai rostirea numelor lor îți deschide o ușă către speranță și lumină. Și, cu toate că ei înșiși au dus existențe grele, urâte, blestemate uneori, nu s-au oprit în loc spre a-și plânge de milă, ci au continuat să facă ce au știut ei mai bine pentru a-i salva pe alții. Una dintre artistele care a inspirat, inspiră și va inspira încă mult timp de acum încolo pe oricine îi ascultă muzica este Dalida, o artistă de o frumusețe exotică rară, cu un timbrul vocal absolut deosebit și întotdeauna recognoscibil. Muzica pe care a oferit-o de-a lungul carierei sale a adus raze de lumină în multe suflete înnegrite, a împins pe mulți către o viață întru iubire și i-a făcut pe alții să zâmbească nostalgic ori melancolic, gândindu-se la ziua de mâine. Și, totuși, propria-i viață a fost umbrită de tristețe, depresie, dezamăgiri și trădări amoroase. Cine îi cunoaște existența nu se poate opri din a întreba – cum de a reușit Dalida să redea speranța multora, dar nu a reușit să se salveze pe sine însuși? Poate că tocmai această dăruire totală pentru muzică și pentru ceilalți a secat-o de putere față de ea însăși.

„La vie m’est insupportable. Pardonne-moi!” Astfel își încheia, pe 3 mai 1987, socotelile cu viața Iolanda Gigliotti, actrița și cântăreața franceză de origine italiană născută la Cairo, cunoscută lumii întregi sub numele de Dalida. Iar filmul Lisei Azuelos, ce poartă numele artistei, surprinde întregul parcurs moral, emoțional, psihologic și muzical al Iolandei, de când era o fetiță cu ochelari de care râdeau toate colegele de la școala italiană din capitala Egiptului, trecând prin toate relațiile de iubire pe care le-a avut numai cu bărbați nepotriviți și culminând cu gestul său final – sinuciderea printr-o supradoză de barbiturice combinate cu un nelipsit pahar de whisky. Pelicula semnată de regizoare franceză se remarcă prin incursiunile interesante pe care le face cu ajutorul camerei de filmat în intimitatea și în psihicul marii cântărețe. Deși unii cârcotași ar putea sublinia faptul că filmul Lise Azuelos seamănă poate prea mult cu o altă realizare cinematografică, „La Vie en Rose”, dedicat lui Edith Piaf, consider că se înșeală. Desigur, lung-metrajul ce a avut-o pe Marion Cotillard în rolul principal a dat cumva startul unei mode în film, alți regizori încercând să se apropie de biografiile marilor cântăreți. Însă în ceea ce privește pe „Dalida” (2016), cred că regizorul a reușit să se îndepărteze stilistic de alte biografii ecranizate, prin faptul că utilizează un alt tip de a folosi camera, unghiurile subliniind de data aceasta instabilitatea psihică și emoțională a cântăreței (prin momente în care imaginea este preluată de un cameraman în mișcare). Tocmai aceste episoade dau o naturalețe, dar și o stranietate aparte filmului. Apoi, folosirea muzicii este mult mai accentuată în cazul de față. Putem spune că asistăm cu adevărat la un film muzical european. Muzica însoțește admirabil acțiunea, precum și jocul actorilor. Mai mult decât atât, coloana sonoră este ea însăși un personaj, subliniind de mule ori emoțiile caracterelor de pe ecran. Nici nu putea fi altfel, pentru că pentru Dalida, muzica a însemnat totul. Și-a dedicat toată viața acestei arte și, așa cum spune ea însăși într-o emoționantă confesiune din film, devenea una cu muzica și cu cântecele ei. Într-adevăr, felul în care artista trăia tot ceea ce cânta, a făcut-o aproape unică în istoria muzicii ușoare mondiale. Și amintirea ei va dăinui cu siguranță atâta timp cât vor exista oameni care să o asculte și să o iubească.

Un alt merit al Lise Azuelos este și faptul că și-a ales o distribuție ai cărei actori nu doar că seamănă izbitor de bine cu personajele reale, dar și realizează partituri actoricești deosebite. Sveva Alviti, actrița italiancă ce o portretizează pe Dalida, pare a fi o reîncarnare a cântăreței, de la trăsăturile și fizicul aproape identice cu ale ei, până la gesturi și privire. Nu poți să nu dai drumul unei exclamații de uimire și, cumva, de șoc când o vezi parcă renăscută pe ecran pe adevărata Dalida. Cu toate că s-a folosit vocea originală a cântăreței născute la Cairo, suprapunerea acesteia peste mimica Svevei Alviti este perfectă și reușește să transpună privitorul în lumea aparte a Iolandei Gigliotti. Alături de ea, Riccardo Scarmacio (în rolul fratelui său, Orlando), Jean-Paul Rouve (soțul Dalidei, Lucien Morisse), Niels Schneider (amantul ei, Jean Sobiesky), Alessandro Borghi (cântărețul ratat Luigi Tenco) și Nicolas Duvauchelle (brutalul iubit, Richard Chanfray) aduc în plus o notă de realism și de autenticitate, prin jocul lor natural și (din nou), prin asemănarea fizică extraordinară. Nu în ultimul rând, scenografia și costumele folosite în realizarea filmului, redau fidel epocile diferite prin care spectatorii sunt plimbați: din anii ’30 până în nebunii ani ’80, când Dalida a pus capăt unei existențe mult prea chinuite și neînțelese nici măcar de cei apropiați ei.

Trebuie să amintesc cum și unde am urmărit cu sufletul la gură a doua oară (după prima vizionare, în cinematograf), această realizare atât de puternică. Internet-ul este împânzit de metode nenumărate de a urmări filme, seriale, de a asculta muzică. Însă nu există multe alternative pentru a te bucura de cinematografia de artă, de cea europeană și de cea de nișă. Există, însă, o platformă online care oferă o poartă deschisă spre lumea acestor filme și este vorba de „TIFF Unlimited”, apărută din frumoasa și admirabila inițiativă a organizatorilor celui mai important festival intenrațional de film din România: TIFF (Transylvania International Film Festival). Vă recomand, așadar, dragi iubitori de artă și de frumos, să vizitați acest site, pentru că veți avea parte de regaluri cinematografice de excepție.

Întorcându-mă la „Dalida”, nu cred că exagerez spunând că mai mult decât un film. Este un poem cinamtografic-muzical, un tribut adus nu doar cântăreței, dar însuși cântului, muzicii și artei. Mai mult decât atât, este și un semnal de alarmă asupra vieții tumultuoase, agitate și dezordonate pe care o duc mulți artiști de astăzi. Este și un mod de a sublinia importanța faptului că publicul trebuie să-i cunoască și să-i înțeleagă pe cei pe care îi admiră și îi aplaudă pe scenă și, astfel, să le aprecieze și mai mult dedicarea spirituală și fizică totală a acestora în slujba artei pe care au îmbrățișat-o. Pentru că după încheierea filmului, rămâi totuși cu un gust amar și cu câteva întrebări cărora încerci să le găsești răspunsuri. „De ce acest gest din partea unei femei frumoase, care avea un succes răsunător?”, „Cât de importantă este iubirea și susținerea celor din jur atunci când te afli într-un impas emoțional și existențial?” și, mai ales, „Ce înseamnă pasiunea și dedicarea completă carierei pe care ți-ai ales-o?” Întrebări cărora fiecare trebuie să le găsească răspunsul propriu și individual.

Nota: 9/10

(văzut pe Tiff Unlimited)

(filme-carti.ro)

mai mult
Film

Filme cu Fernandel

Fernandel

Fernandel, cu adevăratul nume Fernand Joseph Désiré Contandin (n. 8 mai 1903, Marsilia, Franța – d. 26 februarie 1971, Paris, Franța) a fost un actor francez de mare succes, atât pe scena teatrelor, cât și în filmele de cinema, „comedianul cu zâmbet cabalin”, devenit celebru în rolul lui Don Camillo din seria de filme Don Camillo și Peppone, alături de Gino Cervi, după povestirile scriitorului Giovanni Guareschi.

Filme

Around the World in Eighty Days (1956)
Ocolul Pământului în 80 de zile
Regia: Michael Anderson
Cu: Shirley MacLaine, Marlene Dietrich, Fernandel
In aceasta versiune filmica a binecunoscutei fantezii julesverniene salutara ramane, peste ani, energia producatorului de a distribui peste 40 de staruri….

Don Camillo (1952)
Mica lume a lui Don Camillo
Regia: Julien Duvivier
Cu: Gino Cervi, Fernandel
In oraselul italian Brescello, preotul Don Camillo si primarul comunist Peppone gasesc la fiecare pas motive de galceava, dar, de fiecare data, sfarsesc prin a se impaca….

La Vache et le prisonnier (1959)
Vaca si prizonierul
Regia: Henri Verneuil
Cu: Fernandel
In 1943, francezul Charles Bailly, prizonier de razboi, evadeaza, vrand sa se intoarca in Franta. El traverseaza Germania, de la un capat la celalalt, alaturi de Marguerite … o vaca! Datorita ei, Charles reuseste sa depaseasca numeroase situatii periculoase….

Le mouton a cinq pattes (1954)
Oaia cu cinci picioare
Regia: Henri Verneuil
Cu: Louis de Funès, Fernandel
In tinerete, Edouard a avut cinci gemeni. Dupa patruzeci de ani, devenit primarul orasului in care traieste, decide sa-si reuneasca familia. Ce au devenit cei cinci gemeni in tot acest timp? Se vor putea ei reintalni?…

Le diable et les dix commandements (1962)
Diavolul si cele zece porunci
Regia: Julien Duvivier
Cu: Charles Aznavour, Lino Ventura, Alain Delon, Fernandel
Filmul, o evocare in cheie umoristica a Decalogului, trateaza porunci precum Sa nu ai alti Dumnezei in afara de mine, Sa nu furi sau Cinsteste pe tatal si pe mama ta. Distributia aduna laolalta cateva dintre cele mai mari vedete ale filmului francez de la Michel Simon si Fernandel, la tanarul, pe vremea aceea Alain Delon….

Ali Baba et les quarante voleurs (1954)
Ali Baba si cei 40 de hoti
Regia: Jacques Becker
Cu: Fernandel

L’Ennemi public no 1 (1953)
Inamicul public nr. 1
Regia: Henri Verneuil
Cu: Zsa Zsa Gabor, Fernandel
Din greseala, Joe Calvet, somer, miop, este confundat cu un gangster celebru. Cand realizeaza ca nu-si poate dovedi nevinovatia Calvet intra in jocul celor care au creat confuzia, atragand dupa el atat politia cat si banda de raufacatori. Filmul constituie prima colaborare dintre Fernandel si regizorul Henri Verneuil. Ca de obicei, Fernandel starneste hazul nu numai printr-un „umor extrovertit si molipsitor, ci si apeland la registrul patetic si la subtile note de umanitate”….

Paris Holiday (1958)
Vacanță la Paris
Regia: Gerd Oswald
Cu: Anita Ekberg, Fernandel
Bob Hunter se afla pe un vas de lux care merge spre Franta. Se arata interesat de o blonda, Ann McCall, in timp ce e urmarit de misterioasa Zara, care se pare ca vrea sa puna mana pe ceva aflat in posesia lui Bob….

La legge e legge (1958)
Legea e lege
Regia: Christian-Jaque
Cu: Totò, Fernandel
Assola, o mica asezare imaginara, la granita dintre Italia si Franta. Confruntarile dintre francezi si italieni se tin lant. Cele mai aprige sunt cele dintre Ferdinand si Giuseppe. Se vor impaca ei vreodata?…
o nominalizare Berlin

Relaxe-toi cherie! (1964)
Relaxeaza-te, draga!
Regia: Jean Boyer
Cu: Jean-Pierre Marielle, Fernandel

Le grand chef (1959)
Marele sef
Regia: Henri Verneuil
Cu: Fernandel
Fernandel, unul dintre cei mai mari comici din istoria filmului, joaca rolul lui Antoine, un tip cu o imaginatie prea bogata, care se hotaraste sa-l rapeasca pe fiul unui milionar. Cu banii obtinuti, el spera ca impreuna cu partenerul sau sa-si cumpere propriul service-auto. Rapirea este un succes, dar, in curand, cei doi vor descoperi ca banii nu aduc fericirea. Si asta dintr-un motiv foarte simplu. Prada lor este o adevarata pacoste astfel ca Antoine si partenerul…

Heureux qui comme Ulysse (1970)
Fericit cel care, ca Ulise…
Regia: Henri Colpi
Cu: Fernandel
Antonin e ingrijitor de animale la o ferma. Cand patronul sau il anunta ca i-a vandut calul preferat, el decide sa plece in Sud, unde sa-i redea animalului libertatea. Dar Ulise, batranul cal, e atat de atasat de Antonin, incat refuza sa se desparta de acesta….

L’auberge rouge (1951)
Hanul roșu
Regia: Claude Autant-Lara
Cu: Francoise Rosay, Fernandel

Cresus (1960)
Cresus
Regia: Jean Giono
Cu: Fernandel

Il Giudizio universale (1961)
Il Giudizio universale
Regia: Vittorio De Sica
Cu: Ernest Borgnine, Fernandel

Don Camillo monsignore ma non troppo (1961)
Don Camillo monsignore ma non troppo
Regia: Carmine Gallone
Cu: Gino Cervi, Fernandel

Mam’zelle Nitouche (1954)
Domnisoara Nitouche
Regia: Yves Allegret
Cu: Fernandel

Fric-Frac (1939)
Fric-Frac
Regia: Maurice Lehmann
Cu: Fernandel, Arletty, Michel Simon

Les gaîtés de l’escadron (1932)
Les gaîtés de l’escadron
Regia: Maurice Tourneur

Lilac (1932)
Lilac
Regia: Anatole Litvak
Cu: Fernandel

(cinemagia.ro)

mai mult
Film

Regizorul filmului „Unplanned”: „Aproape 100 de angajați ne-au spus că vor să părăsească industria avorturilor”

ki

În 10 aprilie 2019, la Comisia Juridică și Constituțională a Senatului SUA au avut loc audieri cu privire la îngrădirea liberei exprimări pe Internet („Stifling Free Speech: Technological Censorship and the Public Discourse”).

S-a discutat despre monopolul Facebook și Google asupra publicității pe Internet din SUA și despre obiceiul demonstrat de acești giganți, ca și de Twitter, de a sabota mesajele de tip conservator postate pe platformele lor.

The Western Journal informează că la audieri a depus mărturie și Chuck Konzelman, scenarist și regizor al filmului „Unplanned”, inspirat din povestea reală a lui Abby Johnson, o angajată care a părăsit industria avorturilor și a devenit activistă pro-viață după nenumăratele abuzuri și ilegalități la  care a fost martoră. Campania de marketing a filmului „Unplanned” a fost sabotată de giganții publicității online, care nu i-au permis plasarea de mesaje plătite pe platformele lor. Cu toate acestea, încasările filmului au depășit orice așteptări.

La audiere, regizorul „Unplanned” a estimat că 1% dintre angajații din industria avorturilor din SUA nu vor să mai lucreze în acest domeniu. El a spus că 94 de persoane au contactat deja organizația lui Abby Johnson, And Then There Were None, care se ocupă cu reintegrarea profesională a lucrătorilor care părăsesc industria avortului. El estimează că cel puțin 1% dintre acești angajați nu mai vor să lucreze în domeniu.

VIDEO. Mărturia regizorului filmului „Unplanned”

(stiripentruviata.ro)

mai mult
Film

Șobolanii roșii

Logo22

Șobolani cu ADN-ul roșu, indiferent din ce partid fac parte, s-au repezit să ronțăie bucăți din sufletele unor bătrâni deținuți politici, bătuți cu pumnii și picioarele de torționarii lui Ceaușescu, spionați de turnători și oprimați de procurori și securiști obedienți, avizi să-și croiască rapid o carieră.

De ce Șobolanii roșii? Pentru că în 1991, un român fugit în Franța pe vremea lui Nea Nicu, ne-a aruncat în cinematografe (încă existau atunci!) un film tulburător. Ne-a pus o oglindă în față și ne-a arătat prezentul și viitorul: Șobolanii roșii veniseră din trecut, se instalaseră în cele mai de sus jilțuri ale puterii și ne desenau viitorul pe cel puțin 20 de ani.

(Simona Ionescu)

mai mult
Film

Casa Albă susține filmul pro-viață „Unplanned”

Mike-Pence

„Tot mai mulți americani vor recunoaște sanctitatea vieții în urma unor povești cu mesaj puternic cum este aceasta. Este foarte bine să vedem cum cinematografe de pe tot cuprinsul țării rulează „Unplanned”, un nou film pro-viață, profund inspirațional, bazat pe best-seller-ul lui Abby Johnson”. Acesta este mesajul de susținere pe care vicepreședintele SUA, Mike Pence, l-a postat pe Twitter în legătură cu filmul „Unplanned”.

La rândul său, Donald Trump Jr. a retransmis de pe contul său de Twitter apelul lansat în rețea de producătorii „Unplanned” în urma blocării de către Twitter a contului de promovare a filmului chiar în weekend-ul lansării în cinematografe.

Sursa: lifesitenews.com

mai mult
FilmPromovate

Filmul „Neplanificat” bulversează Hollywood-ul

Unplanned

Twitter a blocat sâmbătă contul oficial al filmului „Neplanificat” și doar protestul masiv utilizatorilor care l-au etichetat pe co-fondatorul Jack Dorsey a dus la reactivarea contului.

Anunțarea proiectului cinematografic a fost întâmpinată cu ostilitate de o bună parte dintre reprezentanții Hollywood-ului. Filmului i-a fost respinsă publicitatea pe posturile de televiziune prin cablu, inclusiv Travel Channel, Cooking Channel, Lifetime sau Hallmark. Motion Picture Association of America a încadrat filmul „Unplanned” la categoria „R –restricted/acces restricționat,  categorie destinată de regulă filmelor ce conțin violențe, limbaj vulgar, nuditate sau sex.

Povestea filmului urmărește destinul lui Abby Johnson, directoare a clinicii „Planned Parenthood”, care în urma unor evenimente din viața sa devine susținătoarea a protejării vieții înainte de naștere.

Rețeaua „Planned Parenthood” este cea mai mare rețea de susținere a avortului din lume, fiind finanțată parțial de la bugetul de stat al SUA. Fundația fondatorului Microsoft, Bill Gates, dar și Fundația Ford a miliardarului Buffet se numără printre donatorii acestei corporații care pune capăt vieții a peste 300.000 de copii anual.
În prima săptămână filmul „Neplanificat” a ajuns pe locul al patrulea după încasări, în ciuda boicotului publicitar. „Neplanificat” a avut o valoare estimată de 6,4 milioane de dolari conform Box Office Mojo.

„Suntem bucuroși de faptul că poporul american a răspuns cu aceast  sprijin masiv,  așteptăm cu nerăbdare să vedem ce se întâmplă în săptămânile următoare”, au declarat într-un comunicat de presă co-regizorii și scenariștii Chuck Konzelman și Cary Solomon.

Este a treia oară când Konzelman și Solomon folosesc pentru distribuție Pure Flix, o companie de producție și distribuție orientată spre creștini, care s-a ocupat și de filmele „God’s Not Dead” și „God’s Not Dead 2”.

„Mă bucur pentru succesul acestui film”, a completat  Michael Scott, CEO al Pure Flix, „sperăm că cei ambele tabere ale dezbaterii vor vedea  „Neplanificat” și vor începe să aibă un dialog propriu, acest film poate fi scânteia ce a putea aduce mai multe inimi și minți în înțelegerea valorii vieții”.

Filmul vine într-un moment politic încordat, după ce oficialitățile din New York au adoptat o lege ce permite avortul până în luna a noua.

(avereabisericii.ro)

mai mult
Film

Festivalul Artelor NICHITA LA ECHINOCȚIU, ed. a 14-a

03bc5187-f2b6-4093-ab9c-062a347bc793

Sâmbătă, 30 martie 2019.

Proiecția filmului de lung metraj UMILINȚĂ de CĂTĂLIN APOSTOL a adus în prim-plan pe unul dintre marii actori ai scenei și filmului românesc: ȘERBAN IONESCU.

Un joc actoricesc de excepție în ultimul său film înainte de dispariție.

Alături de acesta, alți mari actori:

Mitică Popescu,
Valentin Teodosiu,
Monica Ghiuță,
Costel Cașcaval,
Magda Catone etc.

 

Publicul emoționat profund a aplaudat îndelung după proiecție.

Regizorul Cătălin Apostol, realizator al TVR, a vorbit publicului despre filmele sale, despre ceea ce a însemnat realizarea acestui film și a răspuns întrebărilor puse la finalul serii.

(Emilia Vasile)

 

mai mult
Film

Cum a îngropat Papa Visul American

Tanarul Papa

Sîntem la începutul secolului al XXI-lea, într-un an neprecizat. La Vatican e încoronat, cu tot vetustul fast papal, un oarecare Lenny Belardo, tînăr cardinal american crescut într-un orfelinat condus de maici. Lenny e fumător și știe bine ce-i cu Daft Punk sau cu Salinger, dar își ia numele cu rezonanțe conservatoare Pius al XIII-lea. Cam ăsta-i punctul de plecare al unui serial revoluționar de pe HBO, pe nume Tînărul Papă. Dar în ce constă revoluția și ce semnificație mai largă are ea? Să urmărim cu atenție genericul serialului creat de Paolo Sorrentino, care îl înfățișează pe Jude Law din profil, îndreptîndu-se în pas legănat către rolul care va fi probabil al vieții lui, pe un ­loop din „All Along the Watchtower“ (Hendrix-Dylan): la un moment dat este dărîmată o imagine a lui Ioan Paul al II-lea, Papă sinonim cu reforma Bisericii Catolice și implicarea acesteia în lumea contemporană. E un indiciu relevant. Cer voie cititorilor să livrez în avans ceea ce e mai degrabă o explicație decît un spoiler: la început, atunci cînd am spus „vetust fast“, nu m-am referit la papalitate în general, ci la tiară și sedia gestatoria, un soi de tron-lectică folosit de papi la ocazii festive. Sînt atribute la care au renunțat Ioan Paul I și Ioan Paul al II-lea, ca însemne ale puterii temporale pe care urmașii Sf. Petru n-o mai vor. Și ei, și Benedict al XVI-lea, și Francisc au purtat, în locul tiarei, coroana triplă a papilor, o simplă mitră episcopală, iar locul tronului cărat pe umeri a fost luat de papamobilul fără semnificație simbolică. Și totuși, Pius al XIII-lea își comandă o tiară din SUA și folosește ciudatul și anevoiosul vehicul. E clar, la Vatican, în filmul lui Sorrentino, e restaurație. Dar de ce fel? Simplă revenire la canoane, idei și ceremonialuri anacronice? Credincioșii, dar și staff-ul papal, în fruntea căruia strălucește Silvio Orlando, în rolul cardinalului Voiello, sînt nedumeriți, iar apoi dezamăgiți.

Ca să nu vă stric plăcerea vizionării, am să mă opresc aici. V-am spus suficient ca să ne dăm seama că ne aflăm în fața unei povești ciudate, care se petrece într-un prezent paralel. Pius al XIII-lea e ce-ar fi fost demisionarul Benedict al XVI-lea dacă ar fi fost mult mai tînăr, charismatic și… încă ceva. Cu alte cuvinte, Tînărul Papă e un serial care ar putea fi clasificat ca alternate history, care se petrece într-un prezent sau trecut recent fictiv. O abordare destul de ciudată pentru un post ca HBO, oricît succes ar fi avut cu Game of Thrones, care are totuși toate ingredientele unui hit de cablu, de la sex la violență. În Tînărul Papă se discută teologie și lucruri grave ca avortul sau homosexualitatea, în replici care au făcut deliciul meu și care-l vor face, probabil, și pe al dumneavoastră, dar care ies din rutina dialogurilor-de-serial-care-interesează-pe-toată-lumea. Sorrentino și al său director de imagine Luca Bigazzi fac genul de treabă excentric-somptuoasă, inconfundabilă, cu care ne-au marcat în La Grande Bellezza, un alt ingredient destul de negăsit pe rețelele de cablu. Nu o spun eu, ci critica europeană de film, fiindcă serialul nu a avut încă premiera în SUA: se pare că ne aflăm în fața unui serial-cult, care revoluționează televiziunea. Serialul capătă acum toată artisticitatea și subtilitatea unui film de lungmetraj european. La care se adaugă magnetismul unui superstar de la Hollywood, Sorrentino a avut cel puțin un motiv pentru a accepta să facă serialul. După mai multe surse, The ­Young Pope a costat 45 de milioane de dolari, adică 4,5 milioane pe episod, ceea ce l-a făcut pe un cronicar britanic să exclame ceva de genul: „La noi, numai din bugetul de costume de la The Young Pope ai putea face un serial polițist.“ Suma se reduce la aproximativ tot atît, pe minut, cît a avut Sorrentino pentru La Grande Bellezza, film de două ore și 22 de minute, care a costat 9,2 milioane de euro. Totuși, serialul nu a fost aproape deloc promovat nici în România, nici în alte teritorii unde se distribuie HBO. Și atunci, de unde atîția bani? Răspunsul e la rubrica producători, unde HBO apare alături de Sky Atlantic și Canal+. Adică două rețele europene puternice. Variety menționează rating-urile foarte bune realizate pe Sky, în Italia, țara catolică din jurul Vaticanului. The Young Pope stă în picioare, ca business, datorită potențialului pe care îl are în țări catolice din Europa.

Cumva, în mod curios, HBO reușește să capitalizeze un gen de globalizare pe care marele său rival, Netflix, o anunța în primăvară, la Paris. Dintre producțiile furnizorului de video online, Marseille cu Depardieu nu a convins, deoarece creează pe undeva senzația de serial american pe care se chinuiesc să-l facă niște europeni. The Crown, despre Elisabeta a II-a, e o altă superproducție, bine primită și mai mult decît agreabilă, dar care are toate atributele unui serial clasic britanic, cu valori de producție amplificate. Dacă adăugăm la toate cele de mai sus prezențe mai vechi, ca a lui Jeremy Irons în The Borgias sau Steve Buscemi în The Boardwalk Empire, plus transfugi hollywoodieni ca Spacey și David Fincher, care au reușit să vîndă la Netflix un concept care n-ar fi fost cumpărat de nici o rețea TV americană, adică ­House of Cards, ne e clar: Hollywood-ul fuge de Hollywood către seriale. Iar anul acesta, și acestea au început să fugă de know-how-ul și maniera americană, deci încă un pas mai departe de Hollywood, cu toată prezența unor superstaruri ca Jude Law sau Diane Keaton în The Young Pope. Pînă la urmă, în ce film american a vorbit Law latinește și cînd a mai fost Keaton călugăriță?

Cu alte cuvinte, globalizarea entertainment-ului înseamnă nu numai infuzii de pe alte meridiane culturale, ci și dezamericanizarea acestuia. Or, supremația culturală americană s-a întemeiat, mai presus de Coca-Cola și flower-power, pe Hollywood. The Young Pope te lasă cu o dilemă: e Pius al XIII-lea retrograd, progresist, sfînt, demon, antipapă, Papă ideal…? Cu siguranță, el e un lucru: profetul care anunță sfîrșitul Visului American.

(Iulian COMANESCU – dilemaveche.ro)

mai mult
FilmPromovate

Caravana Filmelor TIFF

caravana-filmelor

Primăria Municipiului Ploieşti vă invită să participaţi, în perioada 14 – 16 septembrie a.c., la evenimentul „Caravana Filmelor TIFF”. Cu această ocazie, în cele trei seri, la Esplanada Palatului Culturii, pe ecranul uriaş al Caravanei, începând cu ora 21.00, vor avea loc proiecţii de film pentru public.
Astfel, vineri, 14 septembrie a.c., weekend-ul se deschide cu controversatul Foxtrot un ,,studiu temerar despre durere şi ce înseamnă să pierzi pe cineva apropiat” (Los Angeles Times). Povestea multi-premiată, inspirată de conflictul israeliano-palestinian, invită la introspecţie şi transformă un subiect foarte sensibil pe plan local într-o puternică metaforă universală despre război.
A doua seară, sâmbătă, 15 septembrie a.c., aduce pe ecranul Caravanei România Neîmblânzită (r. Tom Barton Humphreys), documentarul care prezintă frumuseţea sălbatică a României într-o manieră complexă şi autentică..
În ultima seară, duminică, 16 septembrie a.c, ploieştenii sunt aşteptaţi la Aniversarea, a şaptea producţie regizată de Dan Chişu, cu o distribuţie impresionantă, a cărei premiera mondială a avut loc chiar la TIFF.
Un proiect cu tradiţie al Festivalului Internaţional de Film Transilvania, „Caravana Filmelor TIFF” se află la cea de a noua ediţie, cu peste 30.000 de spectatori urmărind filme în aer liber anul trecut. Intrarea este liberă pentru toate filmele din program.
„Caravana Filmelor TIFF” este un proiect organizat de Asociaţia Pentru Promovarea Filmului Românesc, cu sprijinul Europa Cinemas şi al Centrului Naţional al Cinematografiei.

Program | Esplanada Palatului Culturii, 21:00
Vineri, 14 septembrie
Foxtrot
r. Samuel Maoz | Israel-Elveţia-Germania-Franţa, 113′
Cu: Lior Ashkenazi, Sarah Adler, Dekel Adin
Michael şi soţia sa Dafna sunt devastaţi când armata le comunică moartea fiului lor, Jonathan. Dar viaţa nu întârzie să le ofere surprize pe măsura experienţelor militare suprarealiste ale fiului lor… Marele premiu al juriului la festivalul de la Veneţia!

Sâmbătă, 15 septembrie
România Neîmblânzită
r. Thomas Barton-Humphreys | România, 90′
Narat de Victor Rebengiuc, documentarul România neîmblânzită explorează peisajele incredibile şi uimitoarea viaţă sălbatică a României, de la Delta Dunării până în codrii Carpaţilor. Lupii, urşii şi râşii hălăduiesc liberi în pădurile vaste, pline de extraordinare exemplare ale florei şi faunei.

Duminică, 16 septembrie
Aniversarea
r. Dan Chişu | România, 86′
La cea de-a 94-a aniversare a lui Radu Maligan, familia şi foştii colegi se întâlnesc la petrecerea bătrânului. Situaţia devine complicată atunci când jumătate dintre oaspeţi încearcă să îl convingă pe Radu să se spovedească unui preot, în timp ce restul invitaţilor consideră că nu poţi forţa pe cineva să acţioneze contra voinţei sale.

 

mai mult
Film

Filme fantastice şi horror, în premieră naţională, la Festivalul „Lună Plină”

luna-plina1

Organizatorii Festivalului Film Horror&Fantasic Lună Plină au anunţat că vor prezenta producţii în premieră naţională, pe durata evenimentului, care va avea loc în perioada 9-12 august, în comuna Biertan, potrivit unui comunicat de presă.
Primele filme confirmate sunt produse de regizori din Belgia, Irlanda, Chile, Argentina, Spania sau Finlanda.
Primii temerari sunt şapte prieteni vechi care plănuiesc un weekend într-o cabană izolată la munte, dar planul le este dat peste cap de o gaură apărută în pământ din care iese un miros oribil. Horror-ul „Beyond the woods / Dincolo de pădure” (Irlanda, 2018), debutul în lung-metraj al regizorului Sean Breathnach, este un indie care se încadrează perfect în gen în timp ce jonglează cu senzaţia de depersonalizare.
Tot relaxare şi distracţie vor şi doi prieteni din Spania. Aceştia plănuiesc weekendul perfect la un festival de muzică rock, dar maşina li se strică, iar orăşelul sărac în care rămân nu este unul tocmai prietenos. Povestea din Sant Marti (Spania, 2017) este un „Texas Chansaw Massacre” născut din „The Hills Have Eyes” cu un final care te transportă invariabil cu gândul câteva decenii bune în urmă, la „Deliverance”. Este lungmetrajul de debut al regizorului David C Ruiz.
„Călătorii din Los Olvidados / Cei abandonaţi” (Argentina, 2017) sunt un grup de cineaşti care filmează un documentar despre unul dintre cele mai faimoase oraşe abandonate din Argentina. Însă oraşul nu este atât de părăsit pe cât pare. Fraţii Luciano şi Nicolas Onetti semnează regia, scenariul, muzica şi montajul filmului. Sonno Profondo, filmul de debut al lui Luciano Onetti, a fost văzut la „Lună Plină”, în 2014.
Escapade solitare găsim în Finlanda, unde o tânără încăpăţânată se aventurează într-un sătuc misterios şi uitat de lume pentru a încerca să-şi rezolve problemele personale. „Kyrsyä – Tuftland / Kyrsyä – Ţinutul Misterios” (Finlanda, 2017) este o combinaţie de thriller, mister şi groază cu ţărani (hillbilly horror) pe o bază de umor împrumutat din „Twin Peaks”. Filmul se inspiră din poveşti clasice precum „Wicker Man” sau „Rosemary’s Baby”, aducând temele în inima superbei şi nemărginitei Finlande. Este filmul de debut al regizorului actor Roope Olenius.
Cea mai dramatică finalitate a unui voiaj ce se dorea amuzant o descoperim în Chile, unde patru femei sunt puse faţă în faţă cu rezultatul dement al torturilor din timpul regimului Pinochet. Unul dintre cele mai traumatizante şi controversate filme din memoria recentă, „Trauma” (Chile, 2017) este comparat de critici cu deja celebrul „A Serbian Film”.
O călătorie de groază în lumea viselor vine din Belgia. Tânăra Fleur retrăieşte în permanenţă momentele cheie ale unui eveniment traumatizant. O poveste de tip lynchian, o experienţă în culori ameţitoare, pe un soundtrack techno care te ţintuieşte de scaun, „Memento Mori” (Belgia, 2018) a avut premiera la Festivalul Internaţional de Film Fantastic de la Bruxelles şi este „un film despre frici şi nesiguranţe”, spune regizorul Michaël Vermaercke.
Cireaşa de pe tort vine din Marie Britanie şi este experienţa de nelipsit din fiecare an: „Rocky Horror Picture Show”, irepetabilul muzical din 1975, regizat de Jim Sharman. Un cuplu ajunge într-un castel din Transilvania unde întâlneşte un doctor dement, interpretat magistral de Tim Curry. Înnebunitor de antrenant, fără limite, plin de desfătări şi desfrâuri, muzicalul „Rocky Horror Picture Show” este un eveniment ce nu trebuie ratat, conform organizatorilor.
Peste 2.000 de filme, lung şi scurtmetraje au fost înscrise la ediţia a 7-a a Festivalului „Lună Plină”. Selecţia este semnată de directorul artistic al evenimentului, Cătălin Mesaru.
Nu vor lipsi de la „Lună Plină” nici petrecerile, ghost-hunt-ul, atelierele fantastice, plimbările cu bicicleta sau târgul de produse tradiţionale şi hand-made.

mai mult
1 2 3 7
Page 1 of 7