Europolis

Olimpicii care au așezat România pe primul loc în Europa la Matematică s-au întors astăzi acasă.

Aceștia au fost întâmpinați de Ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu.

„Astăzi am avut bucuria să întâmpinăm lotul României, participant la a 63-a Olimpiadă Internaţională de Matematică, organizată în format cu prezenţă fizică, la Oslo, Norvegia. Aceşti copii minunaţi au reuşit cea mai bună performanţă românească în Matematică, în secolul XXI, obţinând două medalii de aur şi patru medalii de argint. Graţie unui total de 194 de puncte, echipa României s-a clasat pe locul 5 la nivel mondial (din 104 ţări participante) şi pe primul loc în Europa!”, a afirmat Sorin Cîmpeanu.

Ministrul a felicitat atât olimpicii cât și pe profesorii lor.

„Felicitări medaliaţilor cu aur: Robert Dragomirescu şi David-Andrei Anghel de la Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti! Felicitări medaliaţilor cu argint: Andrei Moldovan, Vlad-Titus Spătaru, Radu Lecoiu de la Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti şi Andrei Chiriţă de la Colegiul Naţional de Informatică ‘Tudor Vianu’ Bucureşti! Felicitări părinţilor care au încurajat şi susţinut aceste adevărate talente şi profesorilor care au format aceşti copii şi i-au îndrumat pe drumul performanţei! Felicitări coordonatorilor conf. univ. dr. Cătălin-Liviu Gherghe de la Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti (Leader), Marius Perianu, Colegiul Naţional ‘Ion Minulescu’ Slatina, jud. Olt (Deputy Leader) şi Lucian Ţurea, Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti (Observator)”, a spus Sorin Cîmpeanu.

Ministrul a subliniat că este datoria autorităţilor să susţină şi să promoveze un sistem de educaţie în care fiecare elev să fie adus la maximul de potenţial.

„Este o bucurie să văd că, pentru cinci dintre aceşti elevi, rezultatele obţinute în luna mai la a 39-a Olimpiadă Balcanică de Matematică (BMO 2022) au fost confirmate şi îmbunătăţite. Aceşti copii deosebiţi sunt o probă a faptului că munca, perseverenţa şi talentul, sub o îndrumare de calitate, conduc spre rezultate extraordinare! Această performanţă deosebită reprezintă pentru noi şi o provocare: având în România copii cu un asemenea potenţial, este o datorie pentru noi să promovăm şi să susţinem un sistem de educaţie în care fiecare elev să fie adus la maximul de potenţial şi avem speranţa că vom reuşi, cu multă muncă şi perseverenţă, fiind susţinuţi şi de către cei care sunt capabili de astfel de rezultate! Încă o dată, felicitări copiilor şi mulţumiri tuturor celor care au contribuit la această performanţă!”, a declarat ministrul.

Sursa: Glasul cetății 

Sper că ați terminat cu agitația și ați înțeles că nu va fi niciun război – în orice caz nu unul al nostru. Nimeni nu va interveni să apere Ucraina (deja, să o apere de ce anume?…). Nici NATO, nici vreo țară occidentală nu va intra în război.
De asemenea, v-ați prins că nu există nicio invazie (invazie însemnând ocuparea Ucrainei). După ce v-au amețit câteva săptămâni cu « invazia iminentă » nu știu dacă ați înțeles în ce moment s-a trecut ușor spre circul din Dombass care este, de fapt, un alt subiect. Strict ucrainiano-ucrainian, chiar daca Putin e gata să intervină acolo.
Cam atât despre circoteca în care trăiți de două săptămâni în timp ce vi se acumulează facturile la ușă.
Cred că prima condiție, atunci cand vrei sa te numesti jurnalist, este să eviți isteria.
Isteria te impiedica sa judeci corect.

Marcela Feraru, Paris

Tinerii sunt importanți agenți ai schimbării și joacă un rol esențial în construirea unor societăți pașnice și democratice. Europa vrea și are nevoie ca tu să ajuți la construirea viitorului tău. Ești gata să dai o mână de ajutor în 2022, în cursul Anului european al tineretului?

În urma izbucnirii pandemiei de COVID-19, UE a desemnat anul 2022 drept Anul european al tineretului. Pandemia a adus o perioadă dificilă, în special pentru generațiile mai tinere. În cadrul redresării societății, în ansamblul ei, de pe urma efectelor pandemiei, colaborarea cu tinerii și înțelegerea preocupărilor acestora sunt esențiale pentru a ieși din criză.

Descoperă inițiativele UE pentru tineret aici.

În Portugalia, mi-am pierdut buletinul încă din prima zi, dar m-am prins în ultima seară. Mâine dimineață aveam zborul, gen.

Nicio dramă. Consulat, act provizoriu, alt avion, etc. Nicio drama. Dimpotrivă.
Rămân.

Că tot mai făcusem rost de niște zile in Lisabona – nici nu știam câte, m-am mutat in Alfama – că era mai ieftin. Doar că, în vrie fiind,
n-am mai fost atentă unde exact în Alfama și-am ajuns în cea mai ciudată zonă dintre zonele și asa iudate ale cartierului.

Fieful speculanților
și locul unde se adunau toți dependenții,
de droguri sau de alcool,
chiar vizavi de bodega cu mâini tremurânde și voci sparte și voci dogite,
unde prostituatele își numărau banii la ieșirea din tură,
unde își scuipau plămânii bătrâni cu fețe pământii și unde femei cu vârste incerte, cu obrajii supți și cearcăne vinete se opreau să tragă o dușcă, unde, de la 10 dimineața și până tarziu în noapte, o lume își începea și-și sfârșea viața in stradă, între zidurile înalte și mereu umede,
sub fâșia de cer pe care soarele zăbovea doar vreo 10 minute pentru ca apoi să lase loc umbrelor, locul unde toată lumea vorbește tare, râde tare sau plânge tare,
unde numai limba aspră, dar melodioasă îți mai e reper geografic, dar e altă lume,
cealaltă lume, nevăzută, bănuită, dar neștiută de noi, turiștii.

Și deodată, departe de luminile orașului, în lumea umbrelor și a străzilor înguste cu miros de igrasie și de marijuana, singuratatea mi-a devenit apăsătoare.
In studioul cochet de la primul etaj al unei clădiri foarte vechi, ca pe o insulă frumoasă înconjurată de rechini, sunetele intrau și se loveau violent de pereți, se amplificau și-mi ajungeau in suflet urlete.
Cuvintele aspre nu mai sunau melodios, ci violent. Personajele poveștii nu mai zâmbeau, ci rânjeau.
Nimic din ce știam nu se mai potrivea.
Era frig, deși afară era cald.
Nu mai era aer, deși fereastra era larg deschisă.
Aveam gura uscată, deși beam apă.
Și-am știut.
Mi se făcuse frică.
Eram pierdută. “Perdida”, zic portughezii.

Am ieșit. Aproape că am fugit, alunecând printre priviri străine,
mă sufoc, în pana mea, mă sufoc, mă împiedic de pietrele ieșite din pavaj, cad pe mine casele vechi, o biserică își clatină amenintator turla,
haaai, respiră, respiră, fug de-a binelea,
ies din labirint in plin soare, in piața uriașă și mă opresc năucă,
totuși lumea e acolo unde-am lăsat-o, Teju își dansează maiestuos apele și se aruncă în sus, spre scări, e momentul maxim al fluxului
și toți turiștii fac încântați poze.

Nu știu cât am hălăduit prin oraș.
Am văzut apusul și-am băut aperol de culoarea soarelui furișat sub pod, (when the sun goes down right into my glass, aș a mă gândisem să scriu pe Facebook când o să postez pozele),
am stat apoi pe treptele calde de pe faleză și am fumat, am intrat la Doce Pingo și-am luat cola și ciocolată, am trancănit cu niște nemți care voiau să ajungă in Belem, m-am învârtit în jurul bradului de Crăciun din Praca do Comercio să văd cum e împodobit,
m-a însoțit permanent teama aia ascunsă printre gânduri și apăsarea de pe suflet.
Nu-mi venea să mă duc acasă.

“Mâine mă mut”, mi-am zis și, ca să mai trag de timp, am intrat aiurea intr-o “igreja”, că am văzut lumină.

M-am așeazat pe băncuța lungă, în spatele unei femei cu voal pe cap. Statea îngenuncheată, nemișcată, cu mâinile împreunate a rugăciune. M-am uitat pe tavan, la statui, la icoane.
Foșnind discret “vestimentum”, diaconii și preotul au început ritualul slujbei de seară.
Pe nesimțite, biserica s-a umplut.
S-a așezat pe rând cu mine o femeie tânără, cu blugi decolorați și mâini muncite. Și-a aranjat pungile de cumpărături pe jos și dintr-o geantă mică și-a scos voalul cu care și-a încadrat chipul frumos, obosit.

Un bătrân cu haine murdare a ezitat, dar tinerii îmbrăcați “office”, cu gențile de laptop sprijinite de perete, i-au făcut semn să se stea lângă ei.
De undeva, din stânga mea, a gângurit un bebeluș. Am întors privirea și i-am văzut tatăl zâmbind mândru spre mogâldeață din căruț.
Cu parul blond-argintiu atent coafat, doamna cu haine cernite s-a așezat alături de bărbatul gras, cu pardesiul bej, pătat.

Și vocea preotului. Și, aproape șoptite, rugăciunile colective. Și firul ăla nevăzut al credinței. Al încrederii. Al speranței. Al atâtor oameni diferiți împreună.
Traversăm momente grele, a rostit preotul. Să ne amintim cine suntem, ce știm și în ce credem.
Să ne înțelegem și să ne respectam
Să fim aproape unii de alții.

Am închis ochii.
N-am mai înțeles cuvintele, am ascultat vocea.
Când i-am redeschis, eram in același loc, dar in alta parte.
N-am rămas până la sfârșitul slujbei, am ieșit pe stradă și mă simțeam foarte liberă și foarte ușoară în seara caldă de noiembrie și-mi venea să râd
de mine mai de devreme
și de fricile mele
și-mi venea să plâng
de mine de mai devreme
și de prejudecățile mele.

M-am oprit la o cârciumă din Alfama. Am mâncat și-am povestit cu ospătarii, doi indieni și-un portughez. Am trăncănit și cu un domn cu un câine mic, care-a posposit la un pahar de vin. Am ascultat ce vorbea un italian la telefon cu maică-sa. Am băut bere.
M-am lălăit prin cartier în drum spre casă, m-am uitat la clădiri, la magazinele înghesuite, la obloanele de tablă și grafitti-urile de pe ziduri. M-am holbat în casele oamenilor și-n sufletele lor.
Ola, am salutat adunarea pestriță de la intrarea în clădirea mea.
Olaaa, au răspuns și mi-au zambit.
Boa noite, senhora, a strigat barmanul tatuat,
te esperando para o cafe amanha!

Nu m-am mutat.
Am rămas în fiecare noapte cu fereastra deschisă până târziu și am ascultat vocea cartierului și, uneori, cântecele lui.
Dimineață am băut cafea cu un euro și am mâncat fursecurile oferite de mama tatuatului, făcute de ea “aseară”.
Un angajat de la salubritate, fidel al bodegii, s-a oferit să-mi ia el gunoiul, dacă las pungile la ușă in zori. Vânzătorii de droguri și-au tras clienții nocturni de sub balconul meu, să nu facă gălăgie.
Ne-am salutat și ne-am zambit de câte ori am venit și-am plecat de-acasă.
O bătrâna mi-a cerut o țigară și-un pusti a certat-o și mi-a făcut semn sa nu-i dau. I-am dat totuși și-atunci a vrut și el una. M-am simțit ca la mine în cartier, pe vremuri.
Deși era carantină nocturnă și teoretic totul se închidea la 23, viața de noapte a Alfamei se întindea pana spre 3. Poliția n-a venit niciodată.
Într-o singură noapte, când a plouat, la miezul nopții s-a făcut liniște. Mi s-a părut ciudat, am adormit greu.
Nimeni nu m-a întrebat de unde vin și cât stau.
Au vrut să știe doar cum mă cheamă.

Mi-am pierdut buletinul în Portugalia, dar mi-am păstrat numele, rostit aspru și melodios de câțiva oameni din Alfama.
Pe urmă am primit un “titlu de călătorie” de la consulat și am venit acasă.
Dar acasă poate fi oriunde. Oriunde ți-e sufletul. Uneori și într-o cămăruță de la etajul unu, într-o clădire foarte veche, în cea mai nașpa zonă din Lisabona.

(Text și foto Oana Costea)

Cruzimea Marcelei Feraru (Ion Cristoiu)

Am lucrat în cei 52 de ani de gazetărie cu mulți confrați de breaslă. Colegi de redacție, colaboratori, subordonați, moderatori de emisiuni tv la care am fost invitat sau cu care am făcut emisiuni, producători.
Multora le-am zis în clipa despărțirii profesionale să fie înțelepți și să nu mă înjure după, zicîndu-și că nu vor mai avea de a face cu mine în veci, pentru că nu se știe cînd viața ne va aduce din nou împreună.

Viața mi-a dat dreptate. Jurnaliști pe care i-am descoperit și i-am promovat m-au înjurat după ce n-am mai lucrat împreună. Cînd viața ne-a obligat să lucrăm din nou împreună, în mai toate cazurile eu ajungînd șeful celui care n-a știut să se despartă đe mine lăsînd loc de bună ziua, respectivul e cel care încercat un moment penibil. Eu, potrivit regulii de viață că singurul criteriu de apreciere a unui redactor e contribuția sa la gloria publicației conduse de mine, n-am ținut cont o clipă de dezamăgirile de pe vremuri.

Potrivit autobiografiei scrise cu talent, Marcela Feraru a lucrat cu mine pe vremuri la Evenimentul zilei, apoi la Național, apoi la Cotidianul. A debutat la Evenimentul zilei de sub conducerea mea și s-a afirmat ca unul dintre ziariștii de autoritate ai Secției Politice. La toate publicațiile pe care le-am condus de a lungul timpului, am lucrat în principal cu redacția prin intermediul redactorilor șefi adjuncți, al șefilor de secții, într-un cuvînt potrivit ierarhiei profesionale. Au fost însă și redactori cu care am simțit nevoia să lucrez uneori direct, în afara ierarhiei stricte din redacție, cînd era vorba de materiale mai deosebite. Această încredere am acordat-o doar redactorilor care, fără a fi șefi, aveau pentru mine o importanță deosebită. Buni profesioniști, dar și oameni cinstiți, corecți, pe a căror etică am pariat fără șovăire.

Un asemenea redactor a fost Marcela Feraru. La toate gazetele la care am lucrat împreună a fost unul dintre oamenii mei de încredere.

La un moment dat, viața ne-a despărțit în plan profesional. Ea a plecat la Paris, ne-am văzut la un moment dat pe un aeroport, cred c-am pus la cale și o emisiune dedicată preocupărilor ei de Istorie, am urmărit-o în corespondențele trimise de la Paris diferitelor redacții din România. Viața a făcut ca prin rubrica inițiată la cristoiublog.ro. – Lumea văzută de la Paris- să lucrăm din nou împreună. Spre deosebire de mulți ați jurnaliști, Marcela Feraru nu m-a dezamăgit din punct de vedere moral după despărțirea de la un moment dat. Am reamintit experiența apropierii și depărtării mele de numeroși jurnaliști cu care am lucrat pentru remarca din nou cît de ciudată e viața. Cine s-ar fi gîndit că voi mai lucra vreodată cu Marcela Feraru?

În corespondența sa de la Paris o regăsesc pe Marcela Feraru de pe vremea Evenimentului zilei. La ziar ea s-a remarcat prin cruzimea cu care radiografia scena politică românească. Plecarea la Paris și angajarea în presa franceză au extins spațiul de exercițiu al cruzimii sale și la scena politică franceză.

„Casse tête”, cum spun francezii. Bătaie de cap în traducere liberă. Franța se „deconfinează”* luni, 11 mai. Anunțul a fost făcut în urmă cu trei săptămâni de Emmanuel Macron și detaliat de prim-ministrul Edouard Philippe, care l-a și prezentat în Parlament.

Planul, pilotat de „monsieur deconfinement”, Jean Castex, a fost dezbătut în cele doua Camere ale Parlamentului și… respins de Senat. Nu atât pentru că n-ar fi fost pregătit (deși…), ci pentru că senatorii au avut impresia că premierul cere un fel de vot de încredere pe care Senatul, aflat la dreapta, nu vrea să i-l dea. Senatul a votat însă prelungirea stării de urgență sanitară până în 27 iulie, pe care a încadrat-o cu bariere menite să împiedice orice derapaj.

Planul este extrem de amănunțit și totuși, probleme noi apar în fiecare zi. Deși executivul s-a consultat cu aleșii locali, cu sindicatele, cu asociațiile de părinți, cu responsabilii din transporturi, la fiecare soluție se găsește o noua problemă. Negocierile se vor duce, probabil, până în dimineața zilei de luni…

Problema cea mai grea este aceea a măștilor, care ar trebui sa ajungă pentru 66 de milioane de francezi. Primăriile au cumpărat deja masiv, care de unde a putut, și le distribuie gratuit. Marea distribuție le vinde la prețul de achiziție, dar stocurile s-au epuizat în prima zi, deci au fost raționalizate că faina pe timp de război. Guvernul continuă sa se jure că până luni, toata lumea va avea de unde sa se aprovizioneze.

Alta problemă fără ieșire este aceea a transportului în comun. RER-urile, care duc și aduc lumea de la muncă, deplasează prin Paris câteva milioane de francilieni** pe zi. În vremuri normale, între 6 și 9 dimineața și între 17 și 19 după-amiaza lumea e înghesuită în vagoane ca sardelele într-o cutie. Bonjour distanțare socială! Ni se prezintă la tv marcajele făcute pe jos, în vagoane și pe peron, pentru a ține lumea la o distanță rezonabilă. Aștept cu nerăbdare ziua de luni când vom râde grav!

Emmanuel Macron s-a dus prin niște școli, Mă rog, echipat ca pentru o ieșire în spațiul extraterestru, dar s-a dus. Și-a scos și masca pentru a sta de vorbă cu cei mici. Dinspre cele două palate, Elysée și Matignon, s-au scurs niște informații despre o oarecare rivalitate între președinte și premier în condițiile în care Philippe are 46% încredere în timp ce Macron a scăzut la 40%. Președintele s-a gândit așadar sa îi tragă primului său ministru preșul de sub picioare. Din fericire aici, loviturile sub centura se fac întotdeauna elegant… „Mă scuzați că v-am calcat pe bombeu!”.

Toate astea mă fac sa mă gândesc la manierele liderilor de la București. Că vocabularul este și sărac și prost e una, dar cum e posibil ca Parlamentul sa fie scos din joc, ca și cum în perioada stării de urgență democrația este suspendata și Parlamentul la fel?! Nu i s-a părut nimănui ciudată aceasta anomalie? Edouard Philippe se duce cu precizie de ceasornic în fiecare marți la Assemblée Nationale și în fiecare miercuri la Senat sa răspundă parlamentarilor. Îl vad eu, fără greșeală, la televizor, căci se transmite în direct. De câte ori a răspuns Ludovic Orban sau vreunul dintre miniștrii lui în fața Parlamentului de la declararea stării de urgență? De câte ori a ieșit Klaus Iohannis din autoizolare că să dea fața cu populația? Din câte am văzut eu, singura populație din jurul lui e SPP-ul. O distanțare pentru care are 5 ani de experiență, as spune.

Cel mai îngrijorător mi se pare însă amatorismul pregătirii ridicării restricțiilor în 15 mai. În primul rând că restricțiile în România depășesc orice limite; mi-e teamă că cineva a luat ad litteram anunțul lui Emmanuel Macron, „ne aflăm în stare de război ”. Ne-am lămurit deja că nu există nici un proiect pentru lansarea economiei românești, în afară de bunele intenții. Se vede însă cât de dificil e să „deconfinezi” dacă nu vrei să creezi o harababură generală.
Poate Bucureștiul așteaptă să vadă ce se pune în practică prin alte capitale. Din fericire, încă de la începutul crizei n-a făcut decât sa se inspire din gândirea altora.

Apropo: Jean Castex, „monsieur déconfinement”, a anunțat că în planul său de deconfinare există și o rubrica „reconfinare”, în funcție de ce se întâmplă începând de luni, 11 mai!

* de la „confinare” – a se închide, a se izola, cf Dex online
** Locuitori ai Ile de France, regiunea din jurul Parisului

(cristoiublog.ro)

A bord d’un Onewheel, un skate électrique avec une seule roue centrale, Vincent s’est aventuré dans un Paris désert en plein confinement.

Muni d’une caméra capable de filmer à 360 degrés, il a redécouvert la beauté de la capitale.

« Avant je ne regardais pas les monuments et les places, je les voyais juste, ça faisait partie du décor. Or, là, il n’y a que le décor. » Mi-avril, après trois semaines de confinement, Vincent a ressorti son Onewheel, un skate électrique à une roue, pour arpenter les rues désertes de Paris en plein confinement.

« Paris était si magnifique et splendide que j’ai décidé de le partager », raconte-t-il. Équipé d’une caméra capable de filmer à 360 degrés, il s’est offert une glisse urbaine qu’il a diffusée sur YouTube. La rue de Rivoli dépeuplée, les grands boulevards vidés et place de la Concorde désertée… Ces images spectaculaires offrent un nouveau regard sur la capitale confinée. Il nous raconte.

(leparisien.fr)

Il est devenu le visage de la lutte gouvernementale contre le coronavirus: Olivier Véran, ministre de la Santé, est autant salué comme „excellent et rassurant” qu’il suscite méfiance pour son goût de la communication au service d’ambitions réputées immenses.

„Quand il a été nommé, je lui ai dit: +Il faut que tu sois le François Molins du coronavirus+”, s’amuse le député LREM Sacha Houlié, en référence au procureur de Paris lors des attentats de 2015, dont l’expression médiatique régulière avait été jugée aussi limpide que rassurante.

A-t-il retenu le conseil? Le ministre de la Santé est en tout cas omniprésent dans les médias, bien souvent aux côtés du directeur de la Santé Jérôme Salomon lors des points-presse quotidiens de début de soirée, dans les hôpitaux ou sur les plateaux de télévision.

Lundi soir, sur BFMTV, il a fait sensation en dessinant sur un bout de papier un graphique inspiré de celui paru dans la revue The Lancet pour expliquer la stratégie française de „retardement” de l’épidémie.

„Très bon, bien meilleur que Buzyn”, qu’il a remplacé au pied levé il y a moins d’un mois; „excellent”; „pédagogue, crédible, clair, complètement sur le pont” et surtout „tellement rassurant”, louent députés de la majorité et collègues ministres.

„Très engagé, volontariste”, complète l’ancien directeur de l’agence nationale de santé publique, François Bourdillon.

Car au gouvernement, beaucoup demeurent ébranlés par l’épisode Lubrizol, à Rouen, lorsque l’incendie d’une usine chimique avait donné lieu à une communication officielle diluée et désincarnée, unanimement jugée erratique. De même érige-t-on en contre-exemple la gestion de crise de la canicule de 2003.

„Là, il y a eu le choix qu’Olivier Véran soit le point focal. L’objectif, c’est qu’il y ait de la cohérence, de la communication”, relève une secrétaire d’État.

Jusqu’alors inconnu du grand public, Olivier Véran, qui fêtera ses 40 ans fin avril, s’était déjà fait remarquer à de nombreuses reprises à l’Assemblée nationale, où il était entré en 2012 en siégeant sur les bancs socialistes, à la faveur de la nomination au gouvernement de Geneviève Fioraso dont il était le suppléant.

„Il trépignait depuis longtemps pour entrer au gouvernement, y compris sous le précédent quinquennat”, affirme un marcheur, qui le décrit comme „un spécialiste des coups de communication: de l’interdiction du recours à des mannequins trop maigres au renforcement de la taxe soda en passant par le cannabis thérapeutique récemment”.

Tensions avec les hospitaliers

Le neurologue engagé à gauche s’était ensuite rendu indispensable dans la campagne présidentielle d’Emmanuel Macron, à partir de 2016, „l’un des trois ou quatre qui étaient toujours aux rendez-vous privés dans l’appartement du candidat”, se souvient un marcheur de la première heure.

Mais, occupé à négocier avec le PS pour récupérer le fauteuil de Mme Fioraso pour les législatives suivantes, il „s’est ensuite un peu détaché de nous et nous a lâchés en rase campagne: c’est ce qui explique d’ailleurs à mon sens qu’il ne devienne pas ministre de la Santé en 2017”, critique le même.

Ce qui ne l’a pas empêché de poursuivre son parcours politique, comme député LREM de l’Isère. „Il a notamment excellé sur les trois projets de loi de financement de la Sécurité sociale”, s’enthousiasme un parlementaire.

Reste que „si la politique menée est un échec, il sera mis en cause, qu’il parle peu ou beaucoup”, évacue un membre du gouvernement.

Cet engouement a aussi ses limites. S’il n’a pas de passif politique personnel, Olivier Véran est comptable d’une situation de tension persistante entre les personnels hospitaliers et le gouvernement.

„M. Véran est très bon en communication: il annonce des chiffres qui font plaisir, mais ça ne résout pas la problématique des hôpitaux”, estime un cadre de santé du CHU de Grenoble, Kevin Foucher, en pointant „une dichotomie entre l’urgence de la situation et la crise d’hôpital qui n’a pas été réglée et qui ne l’est toujours pas”.

En première ligne sur la crise du coronavirus, certains prêtent au Dr Véran des ambitions inépuisables. „Et bon courage à Matignon pour le manager”, prévient un parlementaire. „Car il est tenace…”

pab-sla-jmt-reb-bc/ib/swi

(boursedirect.fr)

Magnifique soirée à EuropaNova Bruxelles, autour des artistes exposants (Mmes Ciotec et Cacoveanu) et surtout d’un grand (temporairement, on l’espère) absent, Vintila Mihailescu, rendu pourtant présent grâce au Prof. Marianne Mesnil (ULB), anthropologue, amie et traductrice de son avant-dernier ouvrage, „Court traité d’anthropologie borgesienne”

(Arthur Teodorescu)

De peste 130 de ani, mai mult de 250000 de vizitatori pe an sunt atrasi de misterul scarii din capela Loretto, Santa Fe.

Capela a fost construita in sec.XIX cu ajutorul banilor stransi din donatii de catre calugaritele purtand hramul „Maicii Luminii”. Legenda spune ca arhitectul Antoine Mouly (cel care construise si catedrala Sf.Francisc din Santa Fe) a murit in timpul lucrarilor la capela, iar calugaritele si-au dat seama ca lipseste o scara care sa permita accesul in loja corului. In disperare de cauza, s-au rugat incontinuu, vreme de 9 zile, Sfantului Iosif, patronul dulgherilor, iar rugile le-au fost ascultate. In a zecea zi, la poarta le-a batut un necunoscut, care s-a oferit sa le faca o scara, cu conditia sa-l lase singur sa lucreze. Omul nu avea decat instrumente simple – un fierastrau, un teu si cam atat- dar in 6 luni a reusit sa ridice o scara eliptica senzationala!

Fara pilon central de sustinere (pare ca se tine singura in aer), cu doua rotiri complete de 360 de grade si fara nici un cui! Are 6 metri inaltime si e cu totul si cu totul din lemn, un lemn care nu se gaseste in zona.

Pentru a amplifica misterul si mai mult, dupa terminarea lucrarii, lucratorul a disparut brusc fara a astepta plata si fara sa lase vreun indiciu in privinta identitatii sale.
Se crede ca meseriasul ar fi fost insusi Sf.Iosif, tatal lui Iisus si dulgher in viata pamanteana. Iar o tulburatoare coincidenta face ca numarul treptelor scarii (egale ca inaltime) sa fie…33, exact numarul anilor avuti de Mantuitor la rastignire.

sursa: astrologykom.blogspot.com

(astanostiai.ro)

Sinagoga din capitala Finlandei a fost vandalizată recent cu însemne anti-semite chiar în contextul comemorării Nopții de cristal (1938).

Au fost lipite pe zidurile sinagogii abțibilde galbene în formă de stea cu cuvântul „Iuda”, cu imaginea lui Hitler și cu svastica.

Ca răspuns la aceste evenimente, tinerii comunității ortodoxe locale au organizat, sub coordonarea Pr. Heikki Huttunen, un eveniment în cadrul căruia au acoperit acele însemne cu flori.

La eveniment au fost invitate autorități precum și tineri musulmani, dar și din Biserica Evanghelică și Biserica Romano-Catolică. Au participat aproximativ 100 de persoane.

Au luat cuvântul Pr. Heikki Huttunen și un tânăr reprezentant al Parohiei Ortodoxe din Helsinki, dar și Președintele comunității Evreiești din Finlanda, Ministrul de Externe Pekka Haavisto și Ambasadorul Israelului în Helsinki.

Noaptea de cristal, numită și Noaptea cristalelor Reichului sau Noaptea sticlei sparte care a avut loc în 9 noiembrie 1938 în Germania, Austria şi Cehoslovacia a dus la uciderea a aproape 100 de persoane, distrugerea a 7.500 de firme şi magazine, devastarea a cel puţin 1.406 sinagogi şi case de rugăciune ebraice şi case particulare.

Gestapo a arestat între 25.000 şi 30.000 de tineri bărbaţi evrei şi i-a trimis în lagărele de concentrare Dachau, Buchenwald şi Sachsenhausen.

(basilica.ro)

Într-o postare pe Facebook, Popa din Brastavat scrie:

“Legiunea Străină cântă Treceți Batalioane Române Carpații.
RESPECT ! Indiferent de originea lor: germani, ruşi, nepalezi, cehi, polonezi , mongoli, malgaşi, spanioli, italieni, francezi, toți cantă acest cântec minunat”.

Popa din Brastavat: Este  filmat  în curtea regimentului de instrucție a Legiunii Străine. Practic acolo începe noua viata a unui legionar. Locația este în Castelnaudary, Franța.
Glasul.info: Cum au fost convinsi colegii de alte nationalitati sa cante acest cantec patriotic romanesc?
Popa din Brastavat: Acolo era un căpitan român și el a ales acest cântec pentru compania sa. Se cânta de minim de 3 ori pe zi. Fiecare companie are cântecul ei, care de regulă e  franţuzesc…

Treceţi, batalioane române, Carpaţii !

Un cântec istoric ne-aduce aminte
Că fraţii în veci vor fi fraţi
Un cântec de luptă bătrân ca Unirea
Voi, compatrioţi, ascultaţi

Treceţi, batalioane române, Carpaţii
La arme cu frunze şi flori
V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii
Cu inima la trecători

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă
Nădejdea e numai la noi
Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii
Şi-apoi să mergem la război

’Nainte, ’nainte spre marea Unire
Hotarul nedrept să-l zdrobim
Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul
De-o fi se ne-ngropăm de vii

Cu săbii făcură Unirea, ce inimi
Spre Alba cu toţii mergeam
Toţi oamenii ţării semnau întregirea
Voinţa întregului neam

Cu toţii eram regimente române
Moldova, Muntenia, Ardeal
Fireasca Unire cu patria-mumă
Ne-a fost cel mai drept ideal

Aceasta-i povestea Ardealului nostru
Şi-a neamului nostru viteaz
Istoria-ntreagă cu lupte şi jertfe
Trăieşte-n Unirea de azi

Dreptatea şi pacea veghează Carpaţii
Şi ţara e frunze şi flori
A noastră-i izbânda, ai noştri sunt fraţii
Trăiască în veci trei culori

Vrem linişte-n ţară şi pace în lume
Dar dac-ar veni vreun blestem
Carpaţii şi fraţii sări-vor ca unul
Urmând comandantul suprem

Treceţi, batalioane române, Carpaţii
La arme cu frunze şi flori
V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii
Cu inima la trecători.

(cersipamantromanesc.wordpress.com)

Raportul dintre cultura si religie necesita in prealabil o lamurire a termenului de cultura asa cum va fi folosit in dezvoltarile noastre. N-ar fi nevoie de aceasta lamurire daca termenul ar intruni in circulatia uzuala un consens unanim. Cum insa cultura e cuprinsa adesea in civilizatie, cuvant care, la randul lui, descrie o adevarata nestatornicie de sens si cum chiar in notiunea de cultura, dupa ce am separat-o de civilizatie, trebuie deosebite mai multe procese, se impune sa alegem din aceasta varietate de intelesuri pe cel mai potrivit sa stea in raport cu religia. Sarcina nu e mai usoara decat oricare alta cand se cere sa definesti lucruri ce par de la sine intelese.

Sa folosim mai intai procedeul obisnuit dupa care un lucru se defineste prin ceea ce el nu este. Astfel culturii i se opune ca termen contrar sau ca linie de delimitare natura. Cultura nu e totuna cu natura, fiindca e altceva decat ea. Cu aceasta insa n-am definit nimic, dar am ridicat o dificultate in plus: aceea pe care o reprezinta cuvantul natura. Trebuie sa stim mai intai ce e natura ca sa stim apoi ce nu e cultura. Natura e un concept fundamental cu care lucreaza stiinta si filosofia. Ar fi desigur interesant sa cautam in stiinta si in filosofie o definitie a acestui concept fundamental. Cum stim insa ca nu ni s-ar servi una, ci mai multe, va trebui sa renuntam de teama sa nu ne pierdem intr-un haos de formule, si sa apelam mai degraba la luminile teologiei. Teologia face o prima distinctie in conceptul de natura, deosebind o natura necreata, care e natura lui Dumnezeu, si o natura creata, care e natura lumii. In acest al doilea inteles, termenul de natura e identic cu acela de faptura sau de creatura. Si atunci, prin natura, in sens obisnuit, se intelege totalitatea fapturilor lui Dumnezeu, adica mineralul, planta, animalul, omul si ingerul, cu alte cuvinte: universul celor vazute si al celor nevazute. Sa observam ca in aceasta ierarhie a naturii create, ierarhie care nu e numai de grad, dar si de esenta, -fiindca e vorba si de materie si de spirit, – cultura nu intra. Ea e, prin urmare, altceva decat natura! Natura e creatia lui Dumnezeu; cultura e creatia spiritului omenesc. Nici minereul, nici planta, nici animalul si nici ingerul nu creeaza, cultura. Numai omul. In scara cosmica a fapturii, cultura e deci un atribut specific al omului.

Omul insusi e natura, dar natura materiala si spirituala totdeodata si, prin aceasta dualitate, inzestrat cu privilegiul unic de a fi microcosmos in marele cosmos al iui Dumnezeu, adica de a rezuma in fiinta lui lumea vazuta si nevazuta. in el fuzioneaza pe de o parte mineralul, planta si animalul, iar pe de alta natura spirituala a ingerului. Omul e inger in trup sau. mai exact, a fost creat pentru a fi inger in trup. adica spirit exprimat in forma materiala si materie exprimata in forma spirituala. Univers in. miniatura si logos in miniatura, adica un logos creat spre deosebire de Logosul necreat al lui Dumnezeu. Privilegiul unic de a fi microcosmos ii da libertatea de miscare in amandoua ordinele de existenta, putand sa gandeasca lucrurile materiale in forme abstracte si sa simbolizeze pe cele spirituale in forme concrete. Dupa Dumnezeu si de la Dumnezeu, el singur are facultatea de a crea in spirit sau de a zamisli cultura.

Luand astfel natura ca linie de delimitare, putem spune despre cultura ca tot ceea ce creeaza omul cu elemente din natura, dar in afara de natura, in vederea necesitatilor practice sau a scopurilor ideale, potrivite cu firea lui proprie. Aceasta definitie cat se poate de larga are avantajul ca inglobeaza toata productia ce distinge pe om de restul naturii. Un plug sau un avion sunt facute cu elemente din natura cum e lemnul sau metalele; dar nici plugul, nici avionul nu se gasesc in stare de natura. Ele sunt nascocite si mestesugite de puterea spiritului pentru a sluji scopurilor practice ale vietii omenesti. O pictura e facuta cu elemente din natura, cum sunt culorile; o simfonie cu elemente din acelasi rezervor, cum sunt sunetele; dar nici pictura si nici simfonia, care corespund unor aspiratii superioare, nu se gasesc in stare de natura. Prin tot ce creeaza omul, combinand si transformand elementele, se manifesta nazuinta de a stapani natura vazuta, fie in scop practic de a o folosi cantitativ, fie in sensul spiritual de a o depasi calitativ. Creatia de caracter practic slujeste mai mult instinctului de conservare, care nu e ceva specific omenesc, ci biologic indeobste; si ca atare ea nu intra direct in consideratia raportului cu religia care, dincolo de conservare, urmareste desavarsirea spirituala a omului. Din acest punct de vedere, definitia noastra are neajunsul de a fi prea larga si de a cuprinde si lucruri indiferente discutiei ce ne-am propus. Creatia practica se diferentiaza de natura ca punct de plecare, intrucat isi are izvorul in spiritul omenesc; dar considerata in finalitatea ei, ne apare ca o intrare tot mai adanca si mai excesiva in natura materiala pentru a ramane in ea; -ceea ce contrazice nu numai ideea de religie, dar si ideea de cultura propriu-zisa. Obiectul adevarat al unei definitii a culturii trebuie sa fie ceea ce depaseste natura in mod calitativ spiritual, fie si numai simbolic daca nu real. Caci prin cultura omul depaseste natura in masura in care se depaseste pe sine, chiar daca n-ar intreprinde aceasta incercare decat pe plan imaginativ.

E necesar, prin urmare, sa alegem un termen pentru creatia practica si un altul pentru creatia spirituala. Dar cu aceasta intram in domeniul cel mai arbitrar pe care ni-l ofera limba intelectuala. In circulatia uzuala sunt doi termeni, acela de cultura si acela de civilizatie, care isi disputa intaietatea, incalcand unul domeniul celuilalt, identificandu-se uneori, excluzandu-se alteori, modificandu-si intelesul de la epoca la epoca si de la popor la popor. In limba romaneasca, desi om civilizat nu inseamna neaparat si om cult, precum omul cult nu e totdeauna si civilizat, cei doi termeni de cultura si civilizatie se intrebuinteaza in mod sovaielnic si confuz pentru a designa unul si acelasi lucru. In limba franceza, domina cel de civilizatie cu un sens felurit de la o epoca la alta. In limba germana, domina cel de cultura cu un inteles mult- mai cristalizat, dupa ce a renuntat sa cuprinda si domeniul civilizatiei.

Foarte instructiva prin faptul ca ilustreaza confuzia fara sa ne-o lamureasca e cartea intitulata Civilisation – le mot et l’idee, care cuprinde referatele si discutiile mai multor invatati, istorici, etnologi si sociologi, adunati in congres international anume pentru a defini ce e cultura si ce e civilizatia. Pretioasa prin eruditia pusa la contributie de colaboratorii care au alcatuit-o, aceasta carte e, prin multimea definitiilor si a criteriilor propuse, o dezamagire pentru cine si-ar inchipui posibilitatea unui acord universal pe temeiul stiintelor amintite.

Pornind sa demonstreze existenta unei civilizatii sau a unei culturi universale ca un bun comun al omenirii, dincolo de granitele etnice, invatatii angajati in discutie nu sunt de acord nici asupra universalitatii, nici asupra criteriilor distinctive ale civilizatiei. Elementele erudite puse in joc ne arata, dimpotriva, arbitrariul ce domneste in folosirea celor doi termeni de cultura si de civilizatie.

Sa imprumutam cateva exemple. In limba franceza, cuvantul civilizatie, intrebuintat dupa cum sustine Lucien Febvre numai de la 1766 incoace, e insarcinat succesiv cu felurite intelesuri. Cel dintai e unul de caracter social-moral si vrea sa arate un anume raport al individului fata de societate, ceva care il distinge de primitivitate si de grosolanie. Civilizatia ar fi deci regula multipla a vietii in societate, opusa starii de barbarie. In acest sens e sinonima cu politetea, cuvant mult mai vechi in-limba franceza si care vine de la grecescul politeia. In treacat sa adaugam ca ar fi interesant de studiat timpul si imprejurarile in care cuvantul politesse se incetateneste in limba franceza. In Evul Mediu bizantin politeia are acelasi inteles si e foarte verosimil ca atat termenul cat si manierele, pe care le reprezinta, sa fi trecut de la Bizant in Apus, mai ales dupa ce cruciatii descoperisera rafinata viata a imperiului rasaritean. E stiut ca in aceasta vreme Bizantul da tonul manierelor in Occident.

De la purtarea in societate, cuvantul civilizatie se extinde apoi la intregul domeniu al activitatilor omenesti, ce alcatuiesc obiectul istoriei. Aceasta mai ales de cand Francois Guizot” scrie faimoasele carti despre Civilizatia in Franta si despre Civilizatia in Europa, care au fost pe vremuri traduse si in romaneste. Guizot e un rationalist fantezist, care isi imagina ca nu exista decat o civilizatie universala, ca un bun comun la care participa omenirea intreaga.

Teza lui e rasturnata de rezultatele noilor stiinte, ca etnologia si sociologia care, studiind popoarele primitive, dau la iveala o suma de alte civilizatii, care de care mai variate, a caror existenta distruge iluzia de unitate a civilizatiei umane. In fata acestei situatii neprevazute, termenul francez se insarcineaza cu un nou si bizar inteles, cuprins in expresia paradoxala de „civilizatia necivilizatilor”. In stiinta franceza contemporana, expresia aceasta e consacrata. Dar atunci primitivitatea sau barbaria cu care navaleste noul sens in termenul de civilizatie nu distruge vechiul lui inteles de politete, precum varietatea rudimentara a continutului recent nu anuleaza sensul integral pe care i-l daduse Guizot? Sensurile termenului de civilizatie au ajuns astfel la un nonsens.

Sa imprumutam un alt exemplu din limba germana, pe care ni-l inlesneste referatul lui E. Tonnelat, tot in cartea Civilisation.

In cartea sa Idei pentru filosofici istoriei omenirii, Herder intelege prin cultura cam acelasi lucru ca Guizot prin civilizatie. Exista, dupa Herder, o singura omenire alcatuita din popoare, cu destinatia unica a perfectiunii. Singur omul perfectibil dintre toate creaturile pamantului si el se poate sui cu voia lui Dumnezeu, pana la desavarsirea divina. Cultura nu e altceva decat suma cuceririlor omenesti, care sunt tot atatea trepte suitoare catre perfectiune. Primul act de superioritate a omului asupra naturii e domesticirea animalelor si cultivarea pamantului, apoi dezvoltarea comertului, a stiintei si a artelor si in sfarsit, organizarea de stat. Dar cu aceasta, limita perfectiunii n-a fost atinsa fiindca, dupa Herder, omul continua sa se desavarseasca si dincolo de moarte, in alta planeta. Prin urmare, exceptand dinamismul launtric, pe care i-l dau ideea crestina de perfectibilitate si vizionarismul biblic, conceptia lui Herder despre cultura e totuna cu aceea a lui Guizot despre civilizatie. Amandoua incap in definitia pe care am dat-o culturii cand am spus ca ca e tot ceea ce creeaza omul cu elemente din natura, dar in afara de natura, in vederea necesitatilor sau a scopurilor ideale, potrivite cu firea lui proprie. Definitia noastra insa, ca sa nu zicem a lui Herder sau a lui Guizot, cuprinde lucruri luate cu toptanul, de vreme ce nu tot ce creeaza omul e menit sa-l ridice mai presus de natura. Caci daca plasmuieste valori ideale si dezinteresate dintr-un elan de inaltare spirituala, el face si lucruri de caracter practic din impulsul biologic al conservarii, adica al ramanerii in natura data.

Distinctia aceasta intre creatia practica si creatia spirituala necesita o disociere de termeni, la a caror alegere nici Guizot si nici Herder nu ne ajuta cu nimic. Daca in limba franceza cuvantul cultura e folosit abia de curand, termenul de civilizatie detinand monopolul intelesurilor, chiar cand acestea sunt contradictorii, in limba germana termenul de cultura n-are totdeauna intelesul integral sau universal, pe care l-am gasit la Herder. Astfel bunaoara, complexul inmanunchiat de Herder intr-o singura notiune apare la Wilhelm von Humboldt determinat prin trei cuvinte deosebite: Civilisation, Kultur si Bildung. Civilizatia e luata acum in inteles de cuceriri materiale, datini si moravuri, asezaminte sociale, care umanizeaza pe individ si dezvolta bunele sentimente intre popoare. Cultura inseamna aproximativ aceleasi lucruri, ridicate insa pe un plan superior, unde omul, liber de ideea interesului, se dedica stiintei si artelor. Iar Bildung reprezinta intelesul subiectiv al culturii, ca putere de modelare launtrica, intelectuala si morala, din care rezulta in cea mai ampla forma personalitatea. Dupa Wilhelm von Humboldt, prin urmare, conceptului de civilizatie i se atribuie materialitate, sociabilitate si interes, iar conceptul de cultura apare purificat si ridicat in sfera idealitatii lipsite de interes.

Nu e de prisos sa adaugam ca, in gandirea germana, disocierea operata in notiunea globala de civilizatie e urmata de o a doua disociere, care consta din desfacerea conceptului de cultura din vagul universalist si asezarea lui pe temelia concreta a etnicului. Cultura ca unitate universala e o abstractiune teoretica tot asa cum e umanitatea. In realitatea concreta exista culturi felurite precum exista neamuri felurite. Mai inainte ca etnologia sa ne demonstreze acest adevar, in lumina caruia se topeste frumoasa iluzie a universalitatii culturii si civilizatiei, romanticii germani au operat aceasta disociere proclamand geniul etnic ca generator de cultura si atribuind natiunii aceasta inalta misiune, ca justificare suprema a existentei. Fichte, Schlegel si Novalis asociaza cu geniul etnic religia, pentru a pregati o atmosfera cat mai pura si mai prielnica dezvoltarii culturii. Specificul etnic se accentueaza in conceptia lui Goethe, care vede in personalitatea creatoare de arta expresia reprezentativa a colectivitatii nationale. Discipolul sau din vremea noastra, Oswald Spengler reia cu mare rasunet aceasta idee si reduce cultura la un organism local asemenea plantelor, ce nu se pot dezvolta decat intr-un anume loc si sub un anume cer. Cu Spengler, universalismul vechiului concept capata una din cele mai tari lovituri; vaga „cultura umana” e inlocuita cu aparitiile concrete, determinate in timp si spatiu, ale culturilor istorice. Tot Spengler e cel care face deosebirea categorica intre cultura si civilizatie, intelegandu-le ca etape succesive in dezvoltarea aceluiasi grup etnic. Cultura primeaza ca tineretea, civilizatia urmeaza ca batranetea. Cultura e primavara creatoare de stralucite infloriri; civilizatia e sleirea fortelor si decadenta in forme rigide, care dezumanizeaza si dizolva societatea nationala.

Autorul acestei teorii a fost acuzat de pesimism din pricina concluziei negative ce se poate trage, fara voia sa, pe seama vitalitatii viitoare a poporului german. Dar nu e mai putin adevarat ca o cultura moare cu poporul care a zamislit-o. Sunt cazuri insa cand ea supravietuieste ca putere fecunda pentru alte culturi si aceste cazuri le determina rasa si religia. Recunoasterea in rasa latina bunaoara face sa supravietuiasca cultura antica intr-o masura oarecare. Dar rasa singura nu e un criteriu al supravietuirii, fiindca bunurile antichitatii au fost salvate si repuse in circulatie mai intai de religia crestina si numai tarziu dupa aceea recunoscute in constiinta de rasa. Adevarata putere care da supravietuire unei culturi si o vehiculeaza mai departe e religia. Aceasta se poate vedea cu deosebire in sfera ortodoxiei, unde poporal bizantin stins -demult, cultura creata de el continua sa traiasca si sa fecundeze sufletul unor popoare de rase deosebite, dar de aceeasi credinta. Cand unui popor insa nimeni nu-i mosteneste religia, nici cultura nu i-o mosteneste. E cazul vechiului Egipt, ale carui vestigii culturale exista prin muzeele lumii fara sa supravietuiasca, fiindca nimeni nu se simte fecundat de duhul lor straniu si mort o data pentru totdeaunax! V. Spengler are deci numai partial dreptate cand teoretizeaza moartea unei culturi o data cu a poporului care a produs-o. Si tot astfel e in deosebirea pe care o face intre civilizatie si cultura. Dezvoltarea monstruoasa a industrialismului modern a creat un mod de viata artificiala, care nu corespunde nici vechiului concept de civilizatie si nici culturii. In industrialism, omul e victima excesului de tehnica mecanica. Atmosfera dura si metalica il departeaza deopotriva si de natura si de cultura si-i imprumuta o armura de salbaticie, ce ne da dreptul sa vorbim de o civilizatie care rebarbarizeaza. S-a zis, impotriva lui Spengler, ca excesul de tehnica va duce la eliberarea omului si la ragazul pentru- cultura. Experienta imediata ne arata o pravalire pe povarnisul distrugerii, intrucat binefacerile tehnicii sunt mult inferioare dezechilibrului general, pe care il provoaca, si monstruosului cortegiu de rele pe care il contine. De acord cu Spengler in ce priveste distinctia dintre cultura ca suma a valorilor ideale si civilizatia identificata in tehnica moderna, ne gasim in dezacord cand, concepe aceasta deosebire ca un raport de succesiune cronologica. De fapt acest raport exista in moduri variate. Nu se poate vorbi, pana acum cel putinte o cultura americana, dar exista in continentul nou o formidabila civilizatie tehnica. Si invers, nu exista in India civilizatie in sens european, dar exista de mii de ani o impresionanta cultura indiana, intre tarile Europei, daca sunt unele unde s-ar putea aplica succesiunea pesimista dintre cultura si civilizatie, sunt altele tinere, de-abia chemate la viata istorica, unde nimic nu ne impiedica sa concepem civilizatia si cultura in raport de simultaneitate. Cultura, ca fenomen spiritual si ca expresie a personalitatii etnice, diferentiaza popor de popor; tehnica insa, ca expresie a vietii materiale, e uniforma si contine, mai mult decat filosofia chiar, principiul generalizarii, al unei generalizari concrete si efective. Produsele ei se pot repeta la infinit, sunt impersonale, internationale, sunt valabile pretutindeni la fel. Produsele culturii insa nu se pot reproduce ca o masina care, odata inventata, se repeta in milioane de exemplare si s-ar putea folosi fara sa angajeze sunetul. O filosofie ca a lui Platon, o panza de Leonardo, un roman de Dostoievski, o statuie de Michelangelo sau o simfonie de Beethoven s-au creat o data pentru totdeauna, ca exemplare unice, fara repetitie. Maretia lor sta in unicitatea lor si in atractia spre inaltimile simbolice, pe care o exercita asupra sufletelor. Ele nu se reproduc obiectiv ca masinile, ci subiectiv, ca asimilare contemplativa, ca modelare launtrica, spirituala si invizibila. Cultura si civilizatia pot deci sa existe in raport de simultaneitate pe cele doua planuri deosebite ale vietii, cel spiritual si cel material. Dar caracterul lor atat de diferit ne indreptateste sa inlaturam pentru totdeauna confuzia de a vorbi de cultura cand ne gandim la civilizatie si de a vorbi de civilizatie cand ne gandim la cultura. Pentru o tara ca a noastra, unde se pun in mod egal problemele de cultura spirituala si problemele de civilizatie materiala, socotim ca e o necesitate de orientare sa facem aceasta deosebire, dictata de natura lucrurilor si de faza evolutiva prin care trecem: Civilizatia e internationala si o putem adapta la nevoile vietii noastre materiale ca de la primitiv la organizat si de la rudimentar la perfectionat. Imitatia corectata de fizionomia tarii e legea ei elementara. Cultura insa implica neaparat modul original al personalitatii noastre etnice. Legea ei nu poate fi imitatia, ci autohtonia.

Cultura numim intreaga suma a acelor dezvoltari ale spiritului, care se nasc spontan si nu au nici o pretentie la o valorificare universala sau constrangatoare” – zice Jacob Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renasterii italiene, dar si un admirabil filosof al istoriei.

Caracterul de spontaneitate atribuit creatiilor de cultura in aceasta definitie ne arata legatura lor intima cu insasi esenta spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decreteaza, ea se naste. Nasterea aceasta, care se numeste de obicei inspiratie, e de-a pururea o taina vecina cu divinitatea, ce scapa incercarilor de explicatie. Dar odata nascuta, cultura se poate calauzi. Cand Burckhardt ii atribuie mai departe lipsa de pretentie la universalitate si neconstrangere, o face in primul rand pentru ca defineste cultura in raport cu statul si cu religia. Dupa el, trei mari puteri caracterizeaza istoria: statul, religia si cultura. Statul si religia sunt constantele istoriei, fata de care cultura e o putere in necontenita miscare, in creatie continua: totusi neprevazuta. Ea n-are pretentie la valorificare universala sau constrangatoare in comparatie cu statul, care e totdeauna constrangator si uneori cu pretentii de universalitate, si cu religia universala prin esenta si uneori constrangatoare. Lipsa de universalitate vine de asemenea din caracterul cel mai izbitor al unei culturi, care e limba. „in fruntea tuturor culturilor. – zice Burckhardt – sta o minune: limbile!” Si cum limba e certificatul de autenticitate al geniului etnic, se intelege ca fizionomia unei culturi o da originalitatea nationala. Suma tuturor creatiilor spirituale, ce alcatuiesc cultura, e specificata de Burckhardt in felul urmator: artele in numar de cinci: poezia, muzica, pictura. sculptura si arhitectura, plus stiintele si filosofia.

Astfel domeniul culturii, atat de larg in conceptul de civilizatie franceza sau in definitia lui Herder, se separa de activitatile materiale, sociale, practice si utilitare, care raman civilizatiei, si se restrange a activitatile superioare ale spiritului, de ordin ideal si gratuit, – adica la ceea ce trebuie sa intelegem prin termenul de cultura.

Izoland notiunea culturii de zona practica a civilizatiei in regiunea superioara a gratuitatilor spirituale, ea continua totusi sa ramana un complex pe care e necesar sa-l descompunem in elementele constitutive pentru o si mai limpede determinare a sensului. Din ce consta acest complex sau care sunt clementele lui constitutive ? Raspunsul nu e greu de dat. Complexul cultural se poate descompune in trei procese sau trei momente felurite: creatia, difuzarea si asimilarea. Esentiale sunt cel dintai si cel din urma, difuzarea nefiind altceva decat modul de a mijloci asimilarea creatiei.

Dintre, toate, creatia detine rolul primordial, fiindca fara ea nu exista nimic de difuzat si de asimilat.- Creatia culturala e sarcina providentiala a geniilor si a talentelor. Nu e poesie fara poeti, nici muzica fara compozitori, nu e pictura fara pictori, nici sculptura fara sculptori sau arhitectura fara arhitecti, precum nu e stiinta fara savanti si nici filosofie fara cugetatori. Creatia exista mai intai in acesta elita spirituala a fiecarui neam, ochii de foc prin care sufletul colectiv priveste vesnicia in fata si bratele au piscuri catre cer, manie aburi, neamurile au sfintii credintei si geniile culturii.

Al doilea moment e difuzarea. Cartea si talmacitorii ci, expozitiile si reproducerile artistice, muzeele, instrumentistii muzicali si cantaretii, teatrul, cinematograful, radiodifuziunea si mai ales scoala de toate gradele constituie laolalta mijloacele de difuzare a culturii. Nu trebuie sa insele pe nimeni faptul ca gloria se acorda mai usor interpretilor decat creatorilor. Oricat de celebru ar fi un interpret, actor, virtuos vocal sau instrumental, el nu e altceva decat un reproducator sau un difuzor, o anexa a geniului care a plasmuit ceea ce al doilea interpreteaza.

Al treilea moment e asimilarea valorilor culturale, puse la indemana multimii prin difuzare. Asimilarea e un proccs de nivelare in sus. Cand se vorbeste de actiunea culturalizarii, pe buna dreptate se rosteste expresia de ridicare a maselor. Ridicare unde altundeva decat la inaltimile cucerite de plasmuirile geniilor neamului ? Am spus ca daca tot omul poarta in spirit chipul lui Dumnezeu, gradul natural cel mai inalt al acestui chip e geniul, precum sfantul e gradul cel mai inalt de asemanare morala. De aceea, geniului ii atribuim o tainica solie profetica, nu de a mantui lumea ci de a-i sugera prin puterea de seductie a operei lui ordinea eterna unde religia indica plinatatea scurtei noastre vieti pamantesti. Asimilarea culturala e o ridicare in spirit pana la marginea lumii. In largul ideal de unde se poate vedea in jos mai limpede sensul lucrurilor din lume, fiindca sunt privite din vecinatatea cerului. Deplin in sine, procesul creatiei culturale se multiplica la infinit prin reproducerea subiectiva, care e asimilarea, prin modelarea launtrica a multimii sub puterea de seductie a artei, a stiintei si a filosofiei.

Evident, nu numai geniile nationale pot oferi substanta nobila de asimilat. Ea poate fi imprumutata, cum este, si de aiurea. Dar orice opera streina poarta in ea, pe langa sensul simbolic de valoare generala, un imponderabil specific, care e al locului de unde vine si al neamului care o trimite. De fapt tocmai acest element specific al afinitatii de rasa inlesneste sau stanjeneste comunicarea valorii inalte a operei. Efectul asimilarii e mult mai adanc in comunitatea de rasa decat in afara de ea. Oricat ne-ar seduce o opera straina, intre noi si ea ramane un strat oarecum nefamiliar, care e tocmai elementul de care vorbim. Presupunand un proces de asimilare culturala hranit numai din substanta imprumutata, in mijlocul unui neam care ar dispune de un desavarsit aparat de difuzare, neamul acela s-ar putea numi cultivat -cultivat prin imitatie – dar un neam de cultura nu s-ar putea numi in nici un caz. Singur procesul de difuzare si de asimilare nu ofera titlul de proprietate unei culturi.

Ca sa vorbim in mod cat mai vag, cultura e un raport simbolic cu inaltimea transcendenta. Dar un raport exprimat de puterile proprii ale neamului respectiv. Cine nu are o cultura nationala dovedeste incapacitatea de a-si crea acest raport propriu. De aceea proprietatea unei culturi o intipareste procesul creatiei. Elita producatoare de bunuri spirituale constituie justificarea naturala, pe care popoarele o aduc in fata eternitatii. Si cu cat geniile sunt mai reprezentative, adica cu cat contin mai adanci afinitati si aderente cu rasa, cu atat inaltele lor cuceriri se comunica mai efectiv multimilor.

Bineinteles, o definitie a culturii se poate da avand in vedere totalitatea proceselor acestora de creatie, difuzare si asimilare. Acest punct de vedere insa, etnologic sau sociologic, e mai mult statistic sau cantitativ. Dar, in definitia culturii, pe noi ne intereseaza in primul rand calitatea spirituala a valorilor ei si aceasta ne determina sa ne concentram atentia asupra momentului creatiei si asupra factorilor care zamislesc cultura. Momentul acesta e esential; celelalte sunt secundare. Caci dupa chipul creatorilor sunt plasmuirile lor si dupa chipul plasmuirilor acestora se modeleaza masele chemate la cultura. Lucrul acesta intereseaza cu deosebire religia.

Daca la temelia culturii vedem cu Burckhardt un impuls de spontaneitate si daca in sensul ei descifram cu Herder un cian de perfectibilitate, ne gasim, prin aceasta, in stransa vecinatate cu religia. Cultura exprima un raport simbolic cu cerul; religia un raport real. Dar intre acest simbol si aceasta realitate nu exista o distanta de netrecut, de vreme ce realitatea arunca lumina si inteles asupra simbolului corespunzator.

Izvorul, captat din munte si adus in vale, tasneste in stralucitoarea jerba de apa a unei fantani arteziene. Admirand aceasta suire lichida, ce se sfarama in pulbere argintie sub cerul albastru, stim totdeauna ca ea e impinsa de legea fizica sa atinga din nou, nivelul superior de unde s-a coborat: in stradania ei ce pare insufletita de un avant nedomolit, e parca un semn ce ne „murmura si noua povestea unor inaltimi pierdute, a caror nostalgie o purtam in suflet. Geniul, care e prin excelenta chipul lui Dumnezeu in aceasta lume a pacatului si a mortii, indeplineste parca o solie cereasca de a ne aminti prin plasmuirile pe care le impinge catre perfectiune, culmile pierdute candva de om si de a ne reaprinde in inima nostalgia lor.

Nichifor Crainic

(crestinortodox.ro)

Principalele rezultate

Siria

Consiliul a discutat despre Siria din perspectiva celor mai recente evoluții din această țară. Geir Pedersen, trimisul special al ONU pentru Siria, a furnizat informații miniștrilor cu privire la procesul politic. Acesta i-a informat cu privire la activitățile sale din perioada premergătoare primei reuniuni a Comisiei constituționale programate pentru sfârșitul lunii octombrie. De asemenea, acesta și-a exprimat îngrijorarea cu privire la riscurile acțiunii militare a Turciei din nord-estul Siriei pentru procesul politic. Miniștrii afacerilor externe și-au reafirmat sprijinul deplin față de eforturile depuse de trimisul special.

Miniștrii afacerilor externe au discutat apoi despre acțiunea militară a Turciei în nord-estul Siriei și au adoptat concluzii prin care au condamnat-o. Reamintind decizia adoptată de unele state membre de a stopa imediat acordarea de licențe pentru exportul de arme către Turcia, statele membre s-au angajat în favoarea unor poziții naționale puternice în ceea ce privește politica lor în materie de export de arme către Turcia, în temeiul dispozițiilor Poziției comune 2008/944/PESC privind controlul exporturilor de arme.

Există un angajament clar din partea tuturor statelor membre în favoarea unor poziții naționale puternice în ceea ce privește politica lor în materie de export de arme către Turcia, în temeiul dispozițiilor Poziției comune privind controlul exporturilor de arme. Aceasta înseamnă că politica de export este suspendată. […] Acest mecanism permite luarea în mod imediat de decizii, care pot fi adoptate la nivel național și coordonate la nivel european.

Federica Mogherini, Înalta Reprezentantă pentru afaceri externe și politica de securitate

Viaţa cumpătată, în slujba binelui şi a dreptăţii, trebuie să stea şi la baza alcătuirii politice a unui stat.

Nu încerca să vindeci un popor mare şi corupt: cangrena nu se poate vindeca.

Nu încerca să schimbi orânduirea unei mari naţiuni. Un popor numeros e ca o dihanie hâdă; e ceva împotriva firii. Dintre toate soiurile de dobitoace cea mai rea e speţa umană ce se cheamă „popor”.

Nu răspândiţi vestea unei fapte rele! Faceţi în aşa fel încât să-i dispară cât mai curând şi cele mai mici urme. Lăsaţi răul să moară!

Să crezi doar pe jumătate pe cei ce vin să pârască fapte rele.

Nu năzui la himera unei democraţii pure; egalitatea perfectă există numai la morţi.

Legiuitorule!
Nu lăsa oamenilor de stat timpul să se deprindă cu puterea şi onorurile!

Legiuitorule!
Nu uni credinţa cu morala. Roadele acestei legături nepotrivite nu pot fi decât nişte monştri.

Legiuitorule, bagă de seamă să nu te înşeli!
Drepturile omului nu sunt la fel cu ale popoarelor din cauză că oamenii deveniţi „popor” încetează a mai fi oameni.

Un Senat de 100 de capete e mult prea mult! Puţini legiuitori, dar înţelepţi! Puţini războinici, dar viteji! Puţin „popor”, dar multi cetăţeni!

Dă legi poporului taur şi boabe poporului bou.

Supune-te legilor chiar dacă sunt proaste! Nu te supune oamenilor dacă nu sunt mai buni ca tine.

Taie unghiile poporului, dar nu-i spăla capul cu propria-i urină; pedepseşte-l, fără să îl înjoseşti.

Nu chemaţi în magistraturi decât bărbaţi ce sunt în săptămâna mare a vieţii lor.

Magistraţi!
Fiti precum în Sparta! La intrarea în tribunale: ridicaţi un altar al Fricii, frica de a fi pedepsit înspăimântă poporul şi copii.

Magistratule!
Legea îţi e soţie legitimă; desparte-te de ea mai bine decât să o faci să devină o femeie trândavă şi care se învoieşte cu orice.

Magistraţi ai poporului!
Nu urmaţi pilda pescarilor de pe Nil care aruncă cu noroi în ochii crocodilului ca să-l poată stăpâni.

Să nu fii legiuitorul ori magistratul unui popor care se lauda cu mintea sa luminată.

Urmand pilda locuitorilor din Creta, la fiecare 9 ani, legile să fie citite şi îndreptate de un înţelept.

Scutiţi-vă magistraţii de jurământ atunci când intră în funcţie, dar nu-i scutuţi să dea socoteală când o părăsesc.

Poporule !
Cântăreşte-ţi legile! Numără-ţi magistraţii!

Poporule!
Dacă îţi doreşti o bună rânduială în ceea ce priveşte politica, fereşte-te de o organizaţie fără vlagă, o administraţie fără putere şi de luxul ospeţelor. Acestea trei dau întotdeauna naştere vrajbei în viaţa civilă şi în gospodării şi au ca urmare năruirea statului şi a familiei.

Nu tulbura o apă stătătoare ori un popor în sclavie.

Fugi de poporul căruia îi place eşafodul.

Nu te aştepta să ţi se mulţumească atunci când faci un bine poporului: dintre toate dobitoacele, el este cel mai nerecunoscător.

Lucrul cel mai ruşinos al unei stăpâniri este pândirea şi iscodirea oamenilor.

Nu urma pilda omizii: nu primi să te târăşti la picioarele prinţului sau în faţa poporului pentru ca într-o zi să porţi aripi.

Toţi suntem egali! Să nu credeţi însă că neghiobul este egalul înţeleptului.

În fiecare an să aveţi o zi de sărbătoare numită „pacea familiei”. În această zi, soţul şi soţia, la prânz, în mijlocul familiei, îşi vor da mâna şi îşi vor ierta unul altuia greşelile făcute de-a lungul anului.

Învaţă să vezi mai departe decât pot ajunge privirile tale.

Lebăda tace toată viaţa ca să poată cânta desăvârşit o singură dată. Omule de geniu! Rămâi în umbră şi păstrează tăcerea până în clipa în care vei putea să apari cu toată strălucirea unei faime pe care nimeni nu o mai poate tăgădui.

Nu admira nimic! Zeii s-au născut din admiraţia oamenilor.

Să nu ai alt Zeu în afară de propria conştiinţă.

(Culese de Alexandru Petrescu)

Romania va concura pentru prima data la Campionatul Mondial de degustare a vinurilor in orb, competitie ce va avea loc pe 12 octombrie, in Franta. Concursul, ajuns la editia a saptea, este organizat de cea mai importanta publicatie de vinuri din Franta, La Revue de Vin de France. Anul acesta, degustarile vor avea loc in celebrul Chateau de Chambord, aflat pe Valea Loarei, in competitie fiind inscrise 28 de echipe nationale din intreaga lume.

La aceasta editie, alaturi de Franta, castigatoare a campionatului din 2014, si de Belgia, desemnata castigatoare in 2013 si 2017, vor concura pentru prima data in istoria concursului echipele Ucrainei, Kazahstanului, Estoniei si Romaniei. In cadrul concursului, echipele, formate din patru degustatori si un antrenor, vor degusta in orb sase vinuri rosii si sase vinuri albe din intreaga lume. Pentru fiecare vin in parte, echipele vor trebui sa identifice soiul, tara de origine, regiunea, anul de recolta si, daca este posibil, producatorul, fiecare dintre criteriile identificate fiind punctate diferit.

Echipa Romaniei este formata din somelierii Iulia Gosea Scavo si Zoltan Szabo, specialisti cu experienta de peste 15 ani in domeniu si castigatori ai mai multor concursuri internationale de profil, comunicatorul de vin Horia Hasnas si semnatarul acestui articol, antrenorul echipei fiind pasionatul de vinuri Radu Rizescu.

Lista tarilor participante: Africa de Sud, Anglia, Belgia, Belarus, Brazilia, China, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Franta, Ungaria, Italia, Japonia, Kazahstan, Luxemburg, Monaco, Olanda, Polonia, Portugalia, Romania, Rusia, Suedia, Elvetia, Taiwan, Ucraina, Statele Unite si Zimbabwe.

Participarea Romaniei la aceasta editie a Campionatului Mondial de degustare in orb este posibila datorita implicarii cramei The Iconic Estate si a Asociatiei Winelover Romania.

(valentinceafalau.wordpress.com)