În Portugalia, mi-am pierdut buletinul încă din prima zi, dar m-am prins în ultima seară. Mâine dimineață aveam zborul, gen.
Nicio dramă. Consulat, act provizoriu, alt avion, etc. Nicio drama. Dimpotrivă.
Rămân.
Că tot mai făcusem rost de niște zile in Lisabona – nici nu știam câte, m-am mutat in Alfama – că era mai ieftin. Doar că, în vrie fiind,
n-am mai fost atentă unde exact în Alfama și-am ajuns în cea mai ciudată zonă dintre zonele și asa iudate ale cartierului.
Fieful speculanților
și locul unde se adunau toți dependenții,
de droguri sau de alcool,
chiar vizavi de bodega cu mâini tremurânde și voci sparte și voci dogite,
unde prostituatele își numărau banii la ieșirea din tură,
unde își scuipau plămânii bătrâni cu fețe pământii și unde femei cu vârste incerte, cu obrajii supți și cearcăne vinete se opreau să tragă o dușcă, unde, de la 10 dimineața și până tarziu în noapte, o lume își începea și-și sfârșea viața in stradă, între zidurile înalte și mereu umede,
sub fâșia de cer pe care soarele zăbovea doar vreo 10 minute pentru ca apoi să lase loc umbrelor, locul unde toată lumea vorbește tare, râde tare sau plânge tare,
unde numai limba aspră, dar melodioasă îți mai e reper geografic, dar e altă lume,
cealaltă lume, nevăzută, bănuită, dar neștiută de noi, turiștii.
Și deodată, departe de luminile orașului, în lumea umbrelor și a străzilor înguste cu miros de igrasie și de marijuana, singuratatea mi-a devenit apăsătoare.
In studioul cochet de la primul etaj al unei clădiri foarte vechi, ca pe o insulă frumoasă înconjurată de rechini, sunetele intrau și se loveau violent de pereți, se amplificau și-mi ajungeau in suflet urlete.
Cuvintele aspre nu mai sunau melodios, ci violent. Personajele poveștii nu mai zâmbeau, ci rânjeau.
Nimic din ce știam nu se mai potrivea.
Era frig, deși afară era cald.
Nu mai era aer, deși fereastra era larg deschisă.
Aveam gura uscată, deși beam apă.
Și-am știut.
Mi se făcuse frică.
Eram pierdută. “Perdida”, zic portughezii.
Am ieșit. Aproape că am fugit, alunecând printre priviri străine,
mă sufoc, în pana mea, mă sufoc, mă împiedic de pietrele ieșite din pavaj, cad pe mine casele vechi, o biserică își clatină amenintator turla,
haaai, respiră, respiră, fug de-a binelea,
ies din labirint in plin soare, in piața uriașă și mă opresc năucă,
totuși lumea e acolo unde-am lăsat-o, Teju își dansează maiestuos apele și se aruncă în sus, spre scări, e momentul maxim al fluxului
și toți turiștii fac încântați poze.
Nu știu cât am hălăduit prin oraș.
Am văzut apusul și-am băut aperol de culoarea soarelui furișat sub pod, (when the sun goes down right into my glass, aș a mă gândisem să scriu pe Facebook când o să postez pozele),
am stat apoi pe treptele calde de pe faleză și am fumat, am intrat la Doce Pingo și-am luat cola și ciocolată, am trancănit cu niște nemți care voiau să ajungă in Belem, m-am învârtit în jurul bradului de Crăciun din Praca do Comercio să văd cum e împodobit,
m-a însoțit permanent teama aia ascunsă printre gânduri și apăsarea de pe suflet.
Nu-mi venea să mă duc acasă.
“Mâine mă mut”, mi-am zis și, ca să mai trag de timp, am intrat aiurea intr-o “igreja”, că am văzut lumină.
M-am așeazat pe băncuța lungă, în spatele unei femei cu voal pe cap. Statea îngenuncheată, nemișcată, cu mâinile împreunate a rugăciune. M-am uitat pe tavan, la statui, la icoane.
Foșnind discret “vestimentum”, diaconii și preotul au început ritualul slujbei de seară.
Pe nesimțite, biserica s-a umplut.
S-a așezat pe rând cu mine o femeie tânără, cu blugi decolorați și mâini muncite. Și-a aranjat pungile de cumpărături pe jos și dintr-o geantă mică și-a scos voalul cu care și-a încadrat chipul frumos, obosit.
Un bătrân cu haine murdare a ezitat, dar tinerii îmbrăcați “office”, cu gențile de laptop sprijinite de perete, i-au făcut semn să se stea lângă ei.
De undeva, din stânga mea, a gângurit un bebeluș. Am întors privirea și i-am văzut tatăl zâmbind mândru spre mogâldeață din căruț.
Cu parul blond-argintiu atent coafat, doamna cu haine cernite s-a așezat alături de bărbatul gras, cu pardesiul bej, pătat.
Și vocea preotului. Și, aproape șoptite, rugăciunile colective. Și firul ăla nevăzut al credinței. Al încrederii. Al speranței. Al atâtor oameni diferiți împreună.
Traversăm momente grele, a rostit preotul. Să ne amintim cine suntem, ce știm și în ce credem.
Să ne înțelegem și să ne respectam
Să fim aproape unii de alții.
Am închis ochii.
N-am mai înțeles cuvintele, am ascultat vocea.
Când i-am redeschis, eram in același loc, dar in alta parte.
N-am rămas până la sfârșitul slujbei, am ieșit pe stradă și mă simțeam foarte liberă și foarte ușoară în seara caldă de noiembrie și-mi venea să râd
de mine mai de devreme
și de fricile mele
și-mi venea să plâng
de mine de mai devreme
și de prejudecățile mele.
M-am oprit la o cârciumă din Alfama. Am mâncat și-am povestit cu ospătarii, doi indieni și-un portughez. Am trăncănit și cu un domn cu un câine mic, care-a posposit la un pahar de vin. Am ascultat ce vorbea un italian la telefon cu maică-sa. Am băut bere.
M-am lălăit prin cartier în drum spre casă, m-am uitat la clădiri, la magazinele înghesuite, la obloanele de tablă și grafitti-urile de pe ziduri. M-am holbat în casele oamenilor și-n sufletele lor.
Ola, am salutat adunarea pestriță de la intrarea în clădirea mea.
Olaaa, au răspuns și mi-au zambit.
Boa noite, senhora, a strigat barmanul tatuat,
te esperando para o cafe amanha!
Nu m-am mutat.
Am rămas în fiecare noapte cu fereastra deschisă până târziu și am ascultat vocea cartierului și, uneori, cântecele lui.
Dimineață am băut cafea cu un euro și am mâncat fursecurile oferite de mama tatuatului, făcute de ea “aseară”.
Un angajat de la salubritate, fidel al bodegii, s-a oferit să-mi ia el gunoiul, dacă las pungile la ușă in zori. Vânzătorii de droguri și-au tras clienții nocturni de sub balconul meu, să nu facă gălăgie.
Ne-am salutat și ne-am zambit de câte ori am venit și-am plecat de-acasă.
O bătrâna mi-a cerut o țigară și-un pusti a certat-o și mi-a făcut semn sa nu-i dau. I-am dat totuși și-atunci a vrut și el una. M-am simțit ca la mine în cartier, pe vremuri.
Deși era carantină nocturnă și teoretic totul se închidea la 23, viața de noapte a Alfamei se întindea pana spre 3. Poliția n-a venit niciodată.
Într-o singură noapte, când a plouat, la miezul nopții s-a făcut liniște. Mi s-a părut ciudat, am adormit greu.
Nimeni nu m-a întrebat de unde vin și cât stau.
Au vrut să știe doar cum mă cheamă.
Mi-am pierdut buletinul în Portugalia, dar mi-am păstrat numele, rostit aspru și melodios de câțiva oameni din Alfama.
Pe urmă am primit un “titlu de călătorie” de la consulat și am venit acasă.
Dar acasă poate fi oriunde. Oriunde ți-e sufletul. Uneori și într-o cămăruță de la etajul unu, într-o clădire foarte veche, în cea mai nașpa zonă din Lisabona.
(Text și foto Oana Costea)
