Cu asta mă ocup :
decid la ce oră să răsară luna, cât de
rotundă să fie și cât de roșie azi,
mâine nu știu
poate că o să rămân pe insula asta
și să hrănesc iarna caii sălbatici
ori o să evadez în seri de toamnă caldă
și să mă lovesc de oameni pe
străzi aglomerate
prin Palermo
ori o să beau vin roșu din pahar cu
picior, întinsă pe pietrele calde de pe
malul fluviului Douro,
la primăvară ce faci?
habar n-am.
În rest sunt bine, cum ziceam, sunt
regizor la Spectacolul Lunii
și la cel al Lumii rămân spectatorul
din primul rând, ăla care se uită
direct în ochii actorilor și le simte
frica ori bucuria,
frica aia cruntă că s ar putea să
nu primească aplauze, ori bucuria
sinceră că le-a ieșit de data asta,
respirația grea de după beția de azi
noapte, ochii tulburi de după plâns,
buzele subțiate a minciună, surâsul
jucăuș al unei dimineți perfecte,
după atâția ani m-am obișnuit cu
emoțiile,
cu rolurile, cu privirile furișate,
cu replici greșite ori interpretări
penibile sau fabuloase,
la fel și cu ovațiile, cu bisurile, cu
rutina montării decorului și ecoul
sălilor goale
ador teatrul și încă visez mult și
colorat, filme întregi cu vieți în
planuri paralele, ca straturile dintr-un
video cu edit complicat
uneori am prea multă răbdare,
alteori deloc,
la fel și timp,
nici nu mă mai enervează prostia,
dar mă uimesc încă răutatea și
nesimțirea, mă declanșează ca și
cum ai apăsa pe întrerupător,
click
și-atunci mă urc pe scenă și fac circ,
mahala direct, ca țigăncile din
cartierul copilăriei mele, doar că eu
folosesc articolul hotărât, n-am ce
face, nu mai pot să decojesc ceapa
lui Grass și să caut esența,
nu există o rețetă a fericirii,
există ieri, azi și mâine, dar ieri nu
mai contează, căci luna roșie a
răsărit deja, fie că ai văzut-o sau nu,
azi scriu din tren și mă uit din când
în când pe geam,
această minunată obsesie a
orizontului mișcător care îmi spune
dintotdeauna povești,
asta e esența fericirii mele, asta e
viața și continua căutare a unor gări
din care să plec.
În fața gării din Constanța, un bou
oprise exact în dreptul unui loc liber
de parcare, s-a prefăcut ca nu vede
lumini de la faruri, nu aude claxon,
nu s-a mișcat, așa ca am coborât și
l-am rugat se se mute, ca blochează
un loc, dar a zis că nu, că intră el
acolo.
Am parcat în altă parte. El însă nu.
Lasă-l, a zis contemplativa. Arde-l, a
strigat impulsiva.
Straturi, cum ziceam. Ce iese la
vedere?
I am bătut în geamul fumuriu.
Gesticula de-acolo iritat.
I-am făcut semn sa lase geamul.
L-a crăpat prudent.
Hai, intră, i-am zis.
Ce?
Intră pe locul de parcare, cum ai zis.
A ridicat geamul.
Mi-a plecat pumnul.
Am văzut copilul pe bancheta din
spate. Mă privea cu ochii mari,
uimiți.
Căcat.
A luat-o din loc. Eu am rămas cu
gândul ca ar fi trebuit să-i fut un șut
în portieră.
Când ascult ori particip la vreun
moment plictisitor și se întâmplă să
am la îndemână un pix, mă apuc și
desenez pe ce apuc linii paralele.
Trei, cinci, șase, șapte linii paralele.
Apoi altele, în altă parte a paginii sau
șervețelului.
Apoi altele.
Umplu spațiile cu multe linii scurte,
paralele.
Ceva mai devreme mi-am dat seama
de ce fac asta, dear Sigmund, nu e
tendință obsesiv compulsivă, nici
descărcarea fragmentată a pulsiunii
de moarte sau a agresivității,
eu pur și simplu desenez liniile
multiple ale orizontului,
alea la care mă uit mereu pe geam,
îmi aduc mișcarea în lumile goale,
îmi aduc povestea unde lipsește,
cum spuneam,
cu asta mă ocup deocamdată,
răsar luna.
Oana Costea
Editor: D.O.D
