Tabăra Sculptură

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a VI-a (Ploiești 2023)

Interviu cu regizorul Mihai Vasile (II) 

Obolul

R.: După ce ați văzut toate acestea, nu vă încearcă regretul de a nu fi trecut mai devreme prin parc, în anii trecuți?
M.V.: Nu. Chiar nu mă încearcă. Pentru că, venind acum, am văzut o chintesență, am văzut un summum al acestui efort creator al oamenilor care au trecut pe aici și au lăsat operele astea de artă. Pentru mine important era nu să văd cum crește muzeul ăsta. Am venit acum ca să-l văd că există. Am văzut un rezultat al unor etape pe care eu nu le-am cunoscut și poate nici nu mă interesa să le cunosc. Eu am văzut ce a rămas. Dacă mă duc acum – să zicem – la grădinile Boboli de la Galeriile Uffizi din Italia, nu mă interesează cum au făcut oamenii ăia grădinile alea. Mă interesează că eu, acum, sunt în grădina aia. Același sentiment îl am aici. Acela că am venit  când lucrurile s-au terminat, când masa e pusă, ca să zic așa, și că acest banchet extraordinar care înseamnă arta lor se desfășoară în fața mea. Ca să mai încerc o asemenea senzație, ar trebui să revin, poate, peste alți șase sau zece ani. E foarte important pentru mine să am această privire de sinteză asupra celor șase ani în care oameni importanți din cultura română, din arta românească au venit și au lăsat aici un soi de obol, dintr-o datorie față de pământ, față de țara asta, lăsând în această imensitate a câmpului niște opere de artă care realmente te copleșesc. 

Un loc al tăcerii

R.: După patima cu care ne vorbiți, suntem tentați să credem că vom asista, după această vizită, la o reconversie artistică a regizorului Mihai Vasile. Sau măcar să adauge la evantaiul realizărilor sale artistice și sculptura. E de așteptat?
M.V.: (râzând cu poftă) Puțin probabil. Chiar dacă profesez mai multe arte din jurul teatrului: film, artele vizuale, grafică în special. Dar problema nu e asta. Nu, n-o să mă ”convertesc.” Sunt un foarte bun privitor. Asimilez nebunia de-aici – căci o nebunie este pentru mine. Când vezi atâta marmură risipită într-un pustiu unde bate vântul, care înseamnă atâta talent, atâta bucurie a oamenilor de a lăsa ceva în urmă, mai bine prefer să fiu un foarte bun spectator. Ea poate să alimenteze doar imaginarul meu. Poate îți imaginezi o grămadă de lucruri care sunt undeva în profunzimea oricărui artist. Eu sunt convins că oricine de bun simț, de bună credință ar veni să vadă ce am văzut eu cu colegii mei, n-ar avea decât o singură soluție: să tacă. Eu chiar am vorbit mai mult decât trebuie. Aici trebuie doar să taci, pur și simplu. E un loc al tăcerii.

Gesturi primare, gesturi esențiale 

R.: Distinsul critic Pavel Șușară spunea că artiștii au folosit reziduurile, șpanurile  rămase de la Geneză și că au recreat întregul ceremonial al Creației. Dvs. coordonați, de 45 de ani, un teatru – numit până nu de mult Equinox, astăzi Centrul Dramatic Mythos – care a profesat printre altele și teatrul de gest. Am văzut că urmăreați cu atenție fiecare dăltuiește, fiecare mișcare, fiecare gest al sculptorilor. Vă veți inspira în proiectele dvs. și din lucrările și mișcările lor?
M.V.: E greu de spus, pentru că ei au mișcări profesioniste, gestualitatea lor este profesională, asta este clar. Sigur că te influențează ca artist absolut orice: și când cade o frunză, și când cade un bloc de piatră. Evident că în momentul în care am pătruns aici și i-am văzut pe oamenii ăștia lucrând, într-un fel sau altul, măcar din instinct profesional (și nu numai!), m-am uitat mai întâi la mâinile lor, apoi la instrumentele lor, și abia după aceea la ce rezultă în urma gestualității lor, pentru că gestualitatea lor este esențială, este aproape primară, în sensul propriu al expresiei, este acea gestualitatea de la începutul lumii. Că folosesc un flex? Bun, n-aveau flex la începutul lumii, nici în urmă cu o sută de ani, dar aici folosesc acea gestualitate care-i duce din aproape în aproape la opera de artă pe care au gândit-o. Și asta te înnebunește! Abia după aia vezi flexul și abia după aia vezi marmura care se transformă, transcende opera dincolo de manoperă, ca să zic așa, transcende manopera și ajunge operă de artă. În sensul acesta, sigur mi-a plăcut să le văd mâinile, asta este clar. Sunt mâini absolut extraordinare, te uiți și aproape că sunt uneori mai frumoase decât opera de artă în sine. Aceasta din punctul meu de vedere, al omului care este obsedat de gestualitatea umană.

Teatrul meu de gest este un teatru al esenței gestului. Dar nu pot să nu recunosc că oamenii ăștia fac gesturi esențiale aici. Că altfel și-ar tăia – Doamne ferește! – degetele, mâinile. Altfel piatra, marmura n-ar căpăta formele pe care le capătă. Pur și simplu, oamenii ăștia se folosesc acum de sculele moderne pentru ca totul să fie impecabil. Pentru ca totul să aibă un rost. De-asta mă bucur că aud atâtea flexuri aici dar și sunetul ciocanului lovind dalta. Ca să vă răspund pe scurt la întrebare: nu, nu cred că gestualitatea lor va avea o influență foarte mare asupra creațiilor mele artistice. Asta pentru că gesturile lor nu m-au surprins, ci doar au confirmat ceea ce știam, intuiam despre gestualitatea aceasta creatoare a sculptorilor.

Unde mergem în weekend

R.: Acum, după ce ați văzut cum stau lucrurile, presupunem că vă veți petrece o bună parte din weekend-urile dvs. în acest parc…
M.V.: Nu știu. Ar fi bine. Este foarte posibil să mă întorc, pentru că sunt lucrări care mi-au zgândărit memoria și imaginarul. Dar voi veni cu siguranță atunci când mi se va face dor de o operă anume sau de întregul ansamblu. Pentru că întregul contează foarte mult, dar asta nu înseamnă că umbrește cele câteva opere – pentru că nu toate sunt capodopere, trebuie să recunoaștem asta – pe care le consider foarte aproape de inima mea. Voi veni să  le revăd cu mare drag. E ca o carte pe care o recitești, ca un film pe care îl revezi, ca o muzică pe care o reauzi. Sunt convins că, visând cu ochii deschiși, la mine, la moșie, o să-mi aduc aminte de anumite lucruri și o să vreau să-i spun nevestei: ”Ia mașina, că am o chestie de văzut undeva, acolo!” E foarte posibil. Dar nu în toate weekendurile, că am și alte treburi.
R.: Vă mulțumim și… vise plăcute!
M.V.: (zâmbind) Să dea Dumnezeu!  (Sfârșit) 

                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a VI-a (Ploiești 2023)

Interviu cu regizorul Mihai Vasile (I)

Interlocutorul nostru de astăzi este profesor de artă dramatică, regizor, actor, scenograf, artist plastic și fotograf de artă. Se întâmplă însă ca numele său să fie mai cunoscut și mai prețuit în afara țării. Totuși, într-un târziu, activitatea sa de 45 de ani în slujba artei a fost recompensată, în noiembrie 2021, cu titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești, ”în semn de prețuire pentru inițiativele sale în municipiul nostru, pline de pasiune, har și dragoste pentru cultură”.
”De la 9 ani sunt pe scenă. Pe scenă profesionistă. Am făcut tot ce se putea face și am ajuns tot aici. Nu mi-am părăsit niciodată orașul, nu mi-am părăsit niciodată țara”, spune Mihai Vasile.”
Dar nu despre activitatea sa prodigioasă în slujba artei avem a vorbi acum, ci despre ”confruntarea” cu un alt areal artistic. Iar lui Mihai Vasile îi plac provocările.

”Nu trebuie să auzi de mai multe ori despre o minune…” 

Reporter: Domnule Mihai Vasile, ne încântă vizita unui Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești. Faptul conferă o  plusvaloare și – aș spune – o plusonoare parcului nostru. Ne-ar interesa, întâi de toate, ce impresie vă lasă lucrările expuse în parc?
Mihai Vasile: Trebuie să spun că – așezat cumva în lucrările mele la teatru, la ceea ce am de făcut ca artist – n-am venit niciodată în parcul ăsta și nu știam prea multe despre existența lui. Dar mi-am propus odată ca, împreună cu soția mea și alături de câțiva colegi de la teatru, să venim  și să vedem ce minune e aici. Vizita aceasta se datorează și faptului că în acest important proiect artistic sunt implicați  câțiva dintre cei mai buni prieteni ai mei și ai teatrului meu.  E un proverb indian care spune: ”Nu trebuie să auzi de mai multe ori despre o minune, trebuie să te duci și s-o vezi o dată”. Ei bine, asta am făcut și eu și am rămas absolut impresionat. Am văzut cu o mare surprindere faptul că această tabără este de fapt un adevărat muzeu de sculptură contemporană în aer liber.

Himera

R.: V-ați învrednicit târziu. Suntem, deja, la ediția a șasea…
M.V.: Da, sunt șase ani de când aici niște oameni, așa cum sunt cei care lucrează în spatele nostru, își așază în marmură himerele, închipuirile, visurile… Și nu-i ușor, pentru că nu-i ca atunci când scrii o carte sau cum ai sta în fața șevaletului, pândind clipa aceea specială a inspirației. Da, oamenii ăștia chiar ”scriu” în spațiu niște ”lucruri” pe care nu le poți scrie într-o carte, nu le poți face într-un film, n-ai decât această nebunie a dălții și a flexului care mușcă din marmură. Or, tocmai asta este fabulos aici! Să creezi himera în spațiu. Eu sunt convins că în cele cinci ediții de până acum s-au creat aici chiar capodopere. Aș putea vorbi despre o risipă de talent, o risipă de imaginar, o risipă de idei, pentru că, până la urmă, la baza fiecărei lucrări stă o idee, stă o obsesie a fiecărui artist. Chiar acum, în spatele nostru, are loc metamorfoza. Ani de zile au lucrat aici oameni care și-au adus visele și le-au transformat în materia asta extrem de ciudată și misterioasă care este marmura. Ea nu-i ușor de lucrat, dacă ne uităm la ce fac oamenii ăștia aici, artiștii din ediția asta. Dar dacă ne închipuim ce s-a întâmplat cu marmura, de mii de ani, cum a fost transformată în ”ființe”, în capodopere care au rămas în istorie, dacă ne gândim la sculptura greacă, la sculptura romană, la sculptura europeană în general din ultimele veacuri… 

Către divin sau chintesența ideii de poetică a marmurei 

R.: Cum ați defini, în câteva cuvinte, ceea ce se întâmplă aici?
M.V.: Eu cred că aici este o chintesență a ideii de poetică a marmurei. Vizitând în detaliu acest muzeu al sculpturii în aer liber (îl numesc așa pentru că prietenii mei își doresc foarte mult ca acesta să fie un muzeu, cum sunt puține de altfel în lume – el chiar are alura unui muzeu), am rămas extrem de impresionat. E atâta poezie în spațiu, e atâta risipă de imaginație, atâta risipă de imaginar în sine, adică a actului de a imagina continuu… Mie mi s-a părut că este dincolo de ce mi-aș fi închipuit eu că voi găsi aici. Realmente, este dincolo de simplul act de creație. E ceva ce duce către divin. Să supui atâta marmură propriilor tale imaginări… Să supui atâta marmură, care-i a pământului, care n-are nicio treabă cu fierul, cu dalta, și să faci din marmură ceea ce am văzut eu aici mi se pare aproape imposibil de imaginat! Dar, iată, totuși, ea, poezia aceasta, există, e aici, sub ochii noștri! 

Cei care modelează odată cu vântul  

R.: Ne-ați convins. V-am auzit exclamând: ”Câtă artă!”, impresionat, captivat, copleșit de ceea ce v-a fost dat să vedeți. Au fost chiar primele dvs. cuvinte când ați intrat aici.
M.V.: Absolut. Sunt copleșit. E atâta artă… Bun! Vezi într-un muzeu o expoziție. Vezi un film documentar despre epoci ale picturii, ale sculpturii… Am intrat în atâtea saloane de expoziție din țară sau de afară… Dar aici, în aer liber, aici unde bate vântul atât de tare, aici, în locul ăsta unde doar vântul ar trebui să modeleze, așa cum a modelat în mii de ani stâncile devenite sfincși ori alte ”închipuiri”… Oamenii ăștia chiar scriu poezie, chiar creează poeme în spațiu… Într-un loc în care doar vântul lucrează, doar vântul modelează, ei modelează odată cu vântul. Dacă ne întoarcem și vedem cum ia vântul tot ceea ce pilesc ei aici, pulberea asta miraculoasă, ai sentimentul că ești un personaj dintr-un film care tocmai se toarnă cuprinzându-te… Iar ceea ce iese de sub dalta lor, ceea ce rămâne stabil, puternic… Marmura asta care exprimă ceea ce oamenii ăștia au visat și au și realizat!… E fabulos!
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția de vineri, 26 aprilie 2024)

                                                                                Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Scurt interviu cu Florin Toma, scriitor, critic de artă, redactor la revista ”Viața românească” 

Reporter: Domnule Florin Toma, ce șansă să vă întâlnim acum, la finalul lucrărilor! Bine v-am regăsit! Eram siguri că nu veți lipsi!
Florin Toma: Bine v-am găsit! Sunteți neschimbați, deși ne aflăm la a V-a ediție.
R.: Cum apreciați operele artiștilor de la această ediție? E drept, mai e nițel de șlefuit, apoi amplasarea pe socluri, dar configurația este stabilită.
F.T.: În privința a ceea ce am văzut: lucrările sunt la fel de interesante, de provocatoare ca la edițiile precedente, tot în linia a ceea ce aș numi excepționalismul acestui parc: și de distracție, și de muzeu în aer liber. Este excepțional de interesant și de plăcut ceea ce s-a realizat aici, la Ploiești. Este, de fapt, după părerea mea, o recunoaștere tacită, care stătea demult ”închisă”, a unei realități importante a orașului. Orașul acesta avea nevoie de un act de cultură deosebit, cum este tabăra aceasta. Într-adevăr, o realizare formidabilă, și de fapt lucrările din tabără pot fi incluse într-un parc de sculpturi cum puține sunt în lume. Am fost de curând la Fundația Maeght din Saint-Paul-de-Vence, unde există o colecție de sculpturi a marilor artiști care este neschimbată. De fiecare dată când te duci, găsești aceleași lucrări, cu aceleași personaje, cu aceiași autori, de o strălucire formidabilă. Vreau și cred că ar fi bine să se ajungă și aici, prin strădaniile administrației orașului, strădaniilor oamenilor de cultură…

Petre Mogoșanu ”desenează” tot Universul

R.: … ale susținătorilor noștri, în genere…
F.T.: … din Ploiești. E un act de recuperare artistică foarte important.
Revenind la ceea ce vedeți în spatele meu, cele trei lucrări ale celor trei artiști sunt aproape terminate, sunt aproape finisate pentru expoziția de duminică. O să ”pornesc” de la stânga la dreapta: Petre Mogoșanu, Maxim Dumitraș și Constantin Țînteanu. Ceea ce vedeți aici, în spate, este o lucrare excepțională a lui Petre, care adună tot ce poate fi mai frumos în stilul lui. Surprinderea dinamicii prin ideea de șlefuire a marmurei. Cu linii care conduc spre alte linii și forme care conduc spre alte forme, în tentativa, tendința de a ”desena” tot Universul.

”Max Dumitraș reușește să aducă cerul pe pământ” 

R.: Vine lucrarea lui Maxim Dumitraș, care ne-a oferit o frumoasă surpriză: un ansamblu monumental. Iată că și ploieștenii au un ansamblu monumental, nu doar gorjenii. Cu diferența că noi, ploieștenii, putem spera la mai multe și realizate de artiști diferiți.
F.T.: Ceea ce este foarte bine. Lucrarea lui Max este o structură verticală, în ideea a ceea ce el ne înfățișează, de pildă, într-un ciclu care se numește ”Pieta”. Este o simplificare, o esențializare, dacă vreți, a celebrei opere renascentiste. Este, în viziunea lui Max, o nouă structură verticală care poate să susțină cerul, iar alăturată celorlalte două lucrări din edițiile precedente, creează un triptic extrem de captivant. Părerea mea este că reușește să aducă (un lucru formidabil!) cerul pe pământ. Deci coborârea cerului pe pământ. Este pariul pe care îl câștigă, de fiecare dată, Maxim Dumitraș. 

Constantin Țînteanu și dinastia chineză 

R.: Urmează lucrarea unui ”debutant” aici: Constantin Țînteanu.
F.T.: Cât despre cealaltă lucrare, a lui Costel Țînteanu: acesta este un soi de uomo universale, dacă vreți. Costel Țînteanu este critic de artă, este pictor, este curator, și iată, în sfârșit, că este și un sculptor deosebit, un sculptor cu o idee interesantă, cu acest ”Turn” al lui, un turn care-și susține tăria și vigoarea prin gol, prin incizia care trece dincolo, prin tunel, prin aer. Aerul de-acolo este un aer special, îmi amintește de ceea ce se spune despre vasele chinezești din nu știu ce dinastie, a căror valoare constă nu doar în lucrarea în sine, în ceea ce înseamnă metamorfozarea, culorile, desenele. Nu doar în asta, ci și – paradoxal – în aerul de dinăuntru. Valoarea unei astfel de piese stă și în aerul de dinăuntru, care participă la edificarea lucrării și o aduce din istorie în fața noastră. Așa este construit ”Turnul” lui Constantin Țînteanu.
Acestea au fost observațiile la cald, pentru că următoarele – și mai aplicate – le voi publica în ”Viața românească”.
R.: Un cuvânt de despărțire…
F.T.: Mai departe, nu pot să urez decât succes acestei inițiative – repet – unice pentru Ploiești, pe care o doresc repetată cu strictețe, cu tenacitate și cu același ritm al valorii.

                                                                                   Interviu realizat de Leonida Corneliu Chifu 

Addenda

Scurtă lecție de privit 

R.: Ne-ați oferit o veritabilă lecție de privit. Ați scris cărți despre arta privitului. Dvs. afirmați că orice lucrare trebuie privită pieziș. Este foarte interesantă această versiune asupra privitului. Câteva cuvinte despre privitul pieziș, despre felul în care trebuie să ne postăm, situăm în raport cu o operă de artă.
F.T.: Ne postăm în raport cu un tablou, în special, sau o operă exact cum ne postăm noaptea cu spatele pe pământ și fața la cer, atunci când privim stelele, și dincolo de senzația de năuceală pe care ți-o provoacă spectacolul grozav al abisului vertical, dincolo de toate astea, dacă vrei să privești o stea de gradul doi sau trei, nu trebuie să te uiți la ea direct, ci într-o parte. și-atunci descoperi, de fapt, strălucirea ei ascunsă. Așa se întâmplă și cu opera de artă. Opera de artă trăiește prin privire, se potențează prin numărul de privitori. Ați văzut că, de pildă, marii caizi ai planetei își cumpără și-și ascund lucrările în seifuri. Ei, alea nu mai au valoare! Alea încep să-și disipeze valoarea, să diminueze. O operă de artă trebuie privită. Pe urmă, dacă știi să privești într-o parte, găsești marile calități, marile virtuți pe care numai autorul le știe. Cam asta ar fi.
R.: Vă mulțumim și așteptăm cu sufletul la gură comentariile dvs. din ”Viața românească”.
F.T.: Mulțumesc foarte mult! (L.C.C.)

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Interviu la final cu sculptorul Maxim Dumitraș
(urmare din ediția de ieri, 29 septembrie 2024)

Reporter: Domnule Dumitraș, ați lucrat la maxim, ca să zic așa. Dar și realizările sunt pe măsură. Am citit mulțumirea pe chipul dvs.
Maxim Dumitraș: (zâmbind) Am realizat un ansamblu care a fost construit în timp, de-a lungul a trei ediții. De fapt, mă gândesc la lucrarea aceasta de 40 de ani. Eu zic că am reușit. Sunt foarte mulțumit. Timpul a ținut cu noi, marmura bună, totul a fost impecabil. Așa că las orașului Ploiești două doleanțe: să aibă grijă de ansamblu și să se continue Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber.
R.: Ați fost tare bun cu noi. Ne-ați dăruit un prim ansamblu monumental, de care suntem foarte mândri.
M.D.: Mă bucur. Să aveți grijă de el, să aduceți artiști importanți și să creați valoare în acest oraș, pentru că merită. 

Sculptori gastronomi și rețete cu suflet

R.: Mă bântuie un gând. Știu că sunteți artist în foarte multe feluri. Am auzit că nici arta culinară nu vă este străină. Este adevărat?
M.D.: Ei, da, este una dintre pasiunile mele. Acuma lucrez la o carte de artă culinară, cu rețete realizate numai de sculptori. Majoritatea sculptorilor au preocuparea artei culinare.
R.: În ce stadiu se află cartea?
M.D.: Mai am de lucru la ea. E, de fapt, un album, numai cu sculptori care au pasiunea artei culinare. Fiecare vine cu două-trei rețete de-ale lui. Cu un concept propriu, cu o creație proprie și cu lucrări ilustrate. Sculptură și artă culinară.
R.: Sunt doar sculptori români prezenți în album?
M.D.: Vor fi și internaționali. Vine unul din Turcia, altul din Franța… Sunt sculptori importanți care… fac și de mâncare!
R.: Când va apărea albumul culinar? Întreb pentru că vreau și eu un exemplar.
M.D.: Păi acum adun material. Sunt vreo 20 de artiști care își vor dezvălui talentele culinare. Sper să-l scot până la sfârșitul anului.
R.: Ați optat pentru o editură?
M.D.: Vom vedea. Merg pe autofinanțare. O finanțez eu. Și după aia o vând. Sper să apară la toamnă.
R.: Cum procedați cu alimentele. Eu nu mă prea pricep la arta culinară. Le ”degroșați”? Folosiți țiul, șpițul?
M.D.: (cu un surâs complice) E o știință. Folosesc tradiția ca sursă de inspirație și-i dau o altă dimensiune cromatică, a gustului și a formei, dacă vreți. Sunt rețete cu suflet.

Culoarea dragostei 

R.: Aveți și alte proiecte editoriale?
M.D.: Da. Mai lucrez la un catalog cu sculptori, pentru o expoziție. Eu fac fotografiile. Am apelat și la doi critici de artă. Expoziția va merge la Baia Mare, Sighet, Iași, Bacău, până va ajunge la Muzeul Țăranului Român, în toamnă.
R.: Maxim Dumitraș, omul care vine din Raiul albastru! Știți că albastrul este și culoarea dragostei?
M.D.: ???
R.: Vă amintiți de cântecul care vorbea despre albastru ca despre culoarea dragostei?
M.D.: S-ar putea să-mi aduc aminte, dacă îmi cântați.
R.: Se cânta în copilăria și adolescența noastră. Permiteți-mi să vă îngân doar câteva măsuri! ”Blu, blu, l’amore è blu/ Quando con me, con me ci sei tu…”.

Macarale

M.D.: Bravo! E superbă! Mi-am adus imediat aminte! ”Macarale” știți?
R.: Cum să nu? Cântecul a fost lansat în copilăria mea. În 1959, când aveam 5 ani. Îl cânta Trio Grigoriu.
M.D.: Și eu l-am prins. Eram în primii ani de viață.
R.: Vi-l voi fredona imediat. Dar apropo: se poate realiza sculptură monumentală fără macarale?
M.D.: Păi n-ai cum să ridici lucrările.
R.: Dar nu există sculptură monumentală care să fie încastrată într-o construcție, într-un edificiu?
M.D.: Ba da. Eu am făcut în Franța o sculptură într-o carieră, o intervenție direct în peretele de marmură, pe 30 de metri. Dar să știți că în cazul lucrărilor independente, putem vorbi de o știință. Cum pui chingile, cum rotești… Că poți să rupi sculptura. Iar noi vrem să facem mai mult decât sculptură.
R.: Da, am asistat și eu la o repriză de rotiri. Mi-a tresărit inima de trei ori, câte o dată pentru fiecare operă realizată la această ediție. Dar hai să vă cânt! (Reporterul cântă câteva fragmente din ”Macarale”)”Zeci de blocuri/ Râd în soare argintii zeci de blocuri,/ În zori de zi./ Suie-agale/ Pe albastrele cărări suie-agale,/ Suie în zări”. Și mai încolo: ”Uite brațul lor de fier/ Cum ridică pân la cer/ Zeci de blocuri,/ Un cartier”.
M.D.: Buun! Aș vrea să-mi cântați și finalul.
R.: Aaa, finalul e… apoteotic! Cu un asemenea îndemn poți să purcezi neabătut spre noi izbânzi: ”O macara, încetinel,/ Mi-a trimis un bilețel,/ Îl prin iute și-l citesc:/ Spor la lucru/ Și te iubesc!”.
(Artistul și reporterul râd cu poftă. Apoi, sculptorul se adresează asistenței:)
M.D.: V-a plăcut ieșirea?

Foto 1: De la stânga la dreapta: sculptorii Petre V. Mogoșanu, Maxim Dumitraș și Constantin Țînteanu
Foto 2: Cariatida
Foto 3: Ansamblul Monumental ”Maxim Dumitraș” de la Ploiești

                                                                                                  Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

 Interviu la lucru cu sculptorul Maxim Dumitraș
(primul interviu, la începutul lucrărilor – în ediția 26 februarie 2023)

R.: Domnule Dumitraș, vorbiți-ne despre ultima lucrare, despre cariatida la care lucrați!
M.D.: E un paznic al umbrelor. Să recapitulăm: avem casa, colțul cu interior albastru,  urmează veriga, iar personajul acesta, cariatida, urmărește – cum vă spuneam deunăzi – lumina și umbra. Cariatida știm că e reprezentată ca o femeie, îndeplinind rolul unei coloane, unui stâlp care susține, cu un capitel, o clădire, un edificiu. Aici cariatida păzește umbra și lumina. În cadrul lucrării mele, e ca un personaj.
R.: Ar fi interesant de aflat cum ați ajuns să realizați acest ansamblu monumental, ce etape ați străbătut.
M.D.: Lucrarea trebuie gândită în ansamblul activității mele artistice, incluzând cele  trei mari cicluri despre care v-am vorbit: întâi, locuirile interioare; după aceea, verigile, în sculptura monumentală; apoi, absențele încercuite. Am o teză de doctorat, ”Absențele încercuite”, susținută la Iași, și o expoziție cu același titlu. Ultima lucrare, ”Locuirea”, pleacă din aceeași rădăcină. Toate pleacă din rădăcina arhetipului folcloric, ca la Brâncuși, care i-a dat universalitate, i-a dat filosofie și sens.

În ritmul naturii 

R.: Sunteți mult lăudat pentru că ați revitalizat viața artistică și culturală din Sângeorz-Băi. Aveți tot felul de proiecte. Vorbiți-ne despre câteva!
M.D.: Da, am un nou proiect pe dealul din Dosul Gârciului, unde dețin un teren de 15 hectare.
R.: Moștenire?
M.D.: Da, l-am moștenit. De la tata. Era foarte încântat că după 20 de ani urc din nou  dealul.
R.: Cum arăta locul la data preluării moștenirii?
M.D.: Era o pădurice de mesteceni.
R.: I-ați prezentat proiectul tatălui dvs.?
M.D.: Desigur. I-am zis: ”Tată, vreau să fac aici un mare muzeu, unde să aduc artiști, să lucrăm, să gândim, să săpăm, să expunem, să realizăm tot felul de lucruri, să facem tot ce ne dă prin minte.” Chem artiști an de an și încercăm să facem un muzeu de la solid la efemer.
R.: Din ce realizați lucrările?
M.D.: Facem lucrări din fân, crengi, lemne, copaci, tălăngi, clopote de oi și altele. Dar cu sens. Unele lucrări, dintre cele mai bune, intră în patrimoniul muzeului, celelalte rămân în natură. Unele vor dispărea. Lucrăm cu obiecte în stare naturală sau cât mai apropiate de starea lor naturală.
R.: La ce lucrați acum în Dosul Gârciului?
M.D.: Lucrez la o balustradă din carpen. Fac balustrada la o margine de deal. Vă imaginați un deal care are o balustradă naturală din lemn? Cu rădăcini, cu crengi, ca o balustradă barocă. Nu puteți să înțelegeți dacă nu veniți să vedeți.
R.: V-ați impus un anumit ritm de lucru?
M.D.: Lucrez în ritmul naturii.

Apicultura e filosofie 

R.: Afirmați că primele dvs. lucrări au fost pe motivul ”stupului”. Te pomenești că sunteți și apicultor! Aveți suficient spațiu pentru stupi acolo, în Maxonia.
M.D.: Mi-ar plăcea, dar nu sunt, că nu am timp. Apicultura e o filosofie și o artă sofisticată, greu de stăpânit. Și asta de mii de ani. De la îmbrăcămintea de protecție, cu mască și celelalte… Lupta cu ”trântorii”, cu ”lucrătoarele”… Apoi, administrarea stupinei. Te simte albina dacă nu ești apicultor bun, te ”mușcă”. E o întreagă știință.
R.: Ați lucrat stupi din marmură?
M.D.: Am lucrat în lemn, în marmură… Apoi, am descoperit un stup arhaic, din nuiele și lut. Pornind de-acolo, am făcut eu niște sculpturi, urmărind latura tehnică, nu utilitatea. Erau doar forme abstracte, ca să zicem așa, dar utilizând aceeași tehnică: tehnica împletitului de nuiele, cu lut și bălegar de cal.
R.: De ce această combinație?
M.D.: Pentru că așa se făceau coșnițele înainte. Am preluat de-acolo tehnica și am făcut niște obiecte abstracte.

Pădurea de mesteceni sau ”copiii” lui Max 

R.: Creșteți și copii? Îi inițiați, îi  formați ca artiști?
M.D.: Mestecenii-s copiii mei, pe care-i cresc de ceva vreme. În fiecare primăvară trebuie să-i dirijez, să comunic cu ei. Le mai tai o creangă, mai îndoi o alta, iau sculptura și îi dau o altă viață, interioară.
R.: Prietenul dvs., Dan Daniel, prezent la ediția de anul trecut, organizează și workshopuri, adică ateliere de creație, seminarii. Mai spune că lucrează preponderent cu copiii.  Dvs. faceți asta sau intenționați?
M.D.: Copiii sunt oricând bineveniți la mine. Maxonia își deschide porțile pentru orice iubitor de artă, de frumos. 

Continentul Dumitraș 

R.: E vast continentul Maxim Dumitraș. Regizorii Cătălin Apostol și Gabriel Coman, cei care vor realiza filmul taberei de la Ploiești, și-au manifestat dorința de a realiza un film în Dosul Gârciului, pentru a explora acest ”continent”. Și m-aș înscrie și eu.
M.D.: Sunteți oricând bineveniți. Că veți avea, har Domnului, ce vedea! În Maxonia, vizitatorul își creează propriul muzeu. Un muzeu gândit sub formă de instalații plastice, conceput sub anumite forme plastice. Este un muzeu de artă comparată, în continuă mișcare, într-un perpetuu dialog între formele plastice, de la solid la efemer. Iar dincolo de formă, puteți sesiza starea metafizică a obiectului. Obiecte privite nu nu sub aspectul utilității lor, ci ca forme sculpturale, să aibă forță vizuală. Eu sunt într-un dialog continuu cu forma, cu volumul, cu sensul… O lume fascinantă!
R.: Problema sensului vă preocupă intens…
M.D.: Ați sesizat bine. Am și un album de artă care se intitulează ”De la natură la sens”, care înglobează și preocuparea aceasta de a-ți crește propriile sculpturi. 

Sacoșa de vise sau Biblia după Maxim 

R.: Murim de curiozitate! Vom aprofunda atunci, pe îndelete. Poate vom participa și unul dintre multele evenimente pe care le organizați acolo. Ne vom limita acum doar la câteva aspecte. Umblă vorba că aveți o sacoșă plină cu vise…

M.D.: ”Sacoșa de vise” este o geantă plină cu pagini de 50 pe 60, alcătuind, în fapt, o Carte de Vise. În loc să scriu un jurnal, mă manifest prin culoare. Am fotocopiat fiecare pagină. Este ca o Biblie, situată într-o sală din centrul muzeului. Cu un videoproiector, proiectez fiecare pagină pe un perete, pentru vizitatorii interesați și de ”Biblia” mea.
R.: Avem, așadar, ”Raiul” și ”Biblia” lui Maxim.
M.D.: (zâmbind) Se poate spune și așa.
R.: Să recapitulăm: sunteți sculptor, pictor, curator, editor… Vă rog să mă ajutați!
M.D.: Dacă țineți neapărat: sunt și fotograf, operator, cercetător, creator de instalații…
R.: Suficient. Criticul Pavel Șușară spune că manipulați, cu o maximă dexteritate, toate limbajele consacrate. Se mai spune că sunteți un artist unic și că aveți forța să fiți mereu altul. Bardul Grigore Leșe afirmă că sunteți un om de poveste. Sunteți un mit în permanentă ascensiune.
M.D.: Sunt aprecieri extrem de măgulitoare. Nu știu dacă mă situez la înălțimea aprecierilor. Dar Maxonia este într-adevăr o poveste frumoasă. 

Pescar de prieteni

R.: Apropo: am aflat că aveți și un lac acolo…
M.D.: Am un lac cu pește.
R.: Ce adâncime are lacul și ce specii de pești creșteți?
M.D.: Adâncimea e de doi metri. Crap și lin.
R.: E lac artificial?
M.D.: E închis într-o parte. Dar eu nu-s pescar. Eu cioplesc.
R.: Dar cine pescuiește acolo?
M.D.: L-am făcut pentru prietenii mei care au hobbyul pescuitului, să se bucure. Am mulți prieteni pescari. Uneori mai pescuiesc și turiștii.
R: Se mai spune că Maxim Dumitraș este un om bogat, fiind manager și proprietar al Muzeului de Artă Comparată din Săngeorz-Băi.
M.D.: Bogăția mea constă în ceea ce realizez și reușesc să dăruiesc altora.
R.: Artiștii și turiștii vă vizitează pentru că simt chemarea. Simt că sunteți pescar de oameni sau măcar de prieteni. După exemplul lui Iisus: „Urmați-mă și vă voi face pescari de oameni!”. Ați atras mulți turiști și vizitatori. Ați reușit să includeți Maxonia pe harta turistică a României.
M.D.: (zâmbind)  Da, este un loc special… Vin aici autocare pline cu studenți de la arte, cu specialiști și turiști din întreaga lume. Asta înseamnă că simpozioanele pe care le organizez aici și-au atins țelul.
R.: De a forma un lanț al prieteniei, cum vă place să spuneți.
M.D.: Într-adevăr. Cum am afirmat în atâtea rânduri, asta mi-am propus încă de la începuturi prin arta mea. Am călătorit mult, am văzut lumea…
R.: Dar ați revenit de fiecare dată.
M.D.: Deși am avut nenumărate propuneri de a rămâne ”afară”. Dar trebuie să te întorci la sensul tău, că tot vorbirăm de sens. Pentru că nicăieri nu mă simt ca la Sângeorz. De-aia nu-l părăsesc. Aici mi-am găsit locul și… SENSUL.
(Urmare în ediția de mâine, 30 septembrie 2024)

 Foto 1: Sculptorul Maxim Dumitraș
Foto 2: ”Cariatida” de Maxim Dumitraș
Foto 3: Ansamblul Monumental ”Maxim Dumitraș” de la Ploiești                                                                                                 

                                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

(urmare din 14 august 2024 – sculptorul Constantin Țînteanu)

Repede interviu cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu 

Reporter: Domnule Mogoșanu, nu sunteți pentru prima dată în vizită la Tabăra de Sculptură de la Măgura. Ce impresie vă lasă acum?
Petre Virgiliu Mogoșanu: De câte ori vin la Măgura, în acest parc sculptural, sunt emoționat pentru că descopăr lucruri noi. Am revăzut lucrările. De fiecare dată când văd aceste sculpturi, le văd diferit și cu alți ochi.

R.: Ce v-a impresionat mai mult astăzi?
P.V.M.: Astăzi am redescoperit o sculptură a unui mare artist care este din Craiova, Marcel Voinea, pe care am avut onoarea să-l cunosc. Am fost surprins și emoționat în același timp să văd o lucrare de-a dânsului, din 1977.

Opera și viața artistului 

R.: Cum vă simțiți aici?
P.V.M.: Este un parc extraordinar și merită să fie văzut de multe ori, pentru că de fiecare dată, așa cum am zis, se pot descoperi lucruri noi, forme pe care artistul a încercat să le scoată în evidență. O sculptură, în general, trebuie văzută și revăzută ca să poți să o înțelegi. Este un fel de studiu pe care trebuie să-l facă oricine dorește să înțeleagă o sculptură. Iar ca să înțeleagă cineva opera artistului, este indicat să cunoască și viața artistului sau pe artist personal. Atunci – cred eu – lucrurile se leagă mai bine și este înțeleasă mai clar opera sa.

R.: Sesizez și o undă de regret în glasul dvs…
P.V.M.: Mi-a plăcut tare mult, dar alături de această lucrare sunt multe altele pe care eu le-aș pune undeva, într-un muzeu, și aș face niște copii fidele care să fie puse în acest parc sau în muzee, pentru că sunt multe lucrări foarte valoroase, care se pot degrada în timp. E posibil ca într-o perioadă de 50 de ani să se degradeze foarte rău și să regretăm că n-o să le mai avem.

R.: Da, este o idee generoasă, chiar dacă pare irealizabilă. Cine să facă aceste copii? Mulți dintre cei care au lucrat atunci nu mai sunt în viață.
P.V.M.: Aceste copii pot fi realizate, la inițiativa Ministerului Culturii, de către colegi sculptori ai artiștilor sau chiar de către artiștii care au realizat originalele.
Foto: Lângă ”Meșterul Manole” de Marcel Voinea

                                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Urmare din 8 august 2024 (sculptorul Maxim Dumitraș)

Tabăra de Sculptură Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Tabăra de Sculptură de la Măgura

Repede interviu cu sculptorul Constantin Țînteanu 

Reporter: Maestre, ați mai fost aici?
Constantin Țînteanu: N-am avut prilejul.

R.: Sunteți singurul dintre cei trei sculptori prezenți la Tabăra de Sculptură de la Ploiești de anul acesta care n-a fost la tabăra de la Măgura Buzăului. Poate și pentru că ați locuit foarte multă vreme în Marea Britanie.
C.Ț.: Nu cred că are vreo legătură. Am locuit într-adevăr o lungă perioadă în Marea Britanie, dar am revenit frecvent în România, de care nu m-am despărțit cu adevărat niciodată. Numai că nu am vizitat aceste locuri, pe care le știam desigur din albumele de artă.

R.: Ce impresie vă lasă tabăra?
C.Ț.: Cu totul deosebită. Întâmplarea face să fie o zi neobișnuit de frumoasă pentru luna octombrie. Este un loc minunat, din care nici nu-ți vine să mai pleci.

R.: Ce lucrare v-a impresionat mai mult?
C.Ț.: Foarte multe mi-au plăcut. Sunt nume importante ale artei românești. Pe unii artiști îi cunoșteam, pe alții i-am descoperit aici. M-am așezat lângă această sculptură numită ”Omagiu lui Tudor”, de artistul Florin Codre, deoarece este una dintre lucrările care m-au emoționat cel mai mult.

O vârstă eroică 

R.: V-ar fi plăcut să lucrați aici?
C.Ț.: O, desigur!

R.: V-ați născut prea târziu. Ați ratat.
C.Ț.: (zâmbind) Se poate spune și așa. Era o vârstă eroică, consider eu. Majoritatea lucrărilor sunt făcute în urmă cu 40-50 de ani, o vreme în care munca brută, munca fizică era predominantă. Artiștii nu beneficiau de mijloacele moderne de care beneficiem noi în prezent. E un ansamblu – cum să spun eu – foarte dens, cu lucrări care – unele dintre ele – trădează moda epocii, motivele care erau folosite, dar arată și o determinare a acestor artiști de a învinge piatra cu mijloace oarecum rudimentare: dalta și ciocanul și ce mai era pe-atunci… Pe unii dintre ei îi cunosc și îi prețuiesc, sunt modele pentru mine. Cum ar fi Aurel Vlad, profesorul de la care am învățat atât de multe lucruri. Vlad Ciobanu sau Dan Covătaru, alături de care am participat la câteva simpozioane de sculptură, Napoleon Tiron, care ne-a și vizitat  la Ploiești, sau Gheorghe Zărnescu, băcăuan de-al meu, un artist de mare talent. Nicolae Fleissig, Darie Dup, Neculai Păduraru, Marian Zidaru, Ioan Bolborea, de asemenea, Liviu Russu, care din păcate nu mai este printre noi, un om de excepție. El a și expus, în 2015, la Galeriile Karo, împreună cu participanții Taberei de la Tescani, din acel an. Mai sunt cei despre care mi s-a povestit: George Apostu, Bata Marianov, Dumitru Pasima, Ioan Deac-Bistrița, Florin Codre, Gheorghe Coman, Adrian Popovici, Doru Covrig, Bella Crișan, Dinu Câmpeanu, Mihai Istudor, Mihai Buculei, Ion Iancuț, Constantin Popovici, Leonard Răchită, Grigore Bradea, Mihai Ecobici, Romeo Pervolovici, Carmen Tepșan, Petru Alexandru Galai. Și, bineînțeles, toți ceilalți pe care nu i-am numit, fiecare la fel de merituos. 

Foto. La ”Omagiu lui Tudor” de Florin Codre

Urmează sculptorul Petre V. Mogoșanu – ediția din 21 octombrie 2023                                                                                                                                                                                                   Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Tabăra de Sculptură de la Măgura Buzău

”Tabăra de la Măgura a fost o inspirație și pentru proiectul nostru de a crea aici, la Ploiești, un muzeu de sculptură în aer liber, și asta din mai multe motive. În primul rând, pentru că Tabăra de la Măgura a fost un remarcabil fenomen artistic al anilor 70 și 80, care are un impact deosebit în arta contemporană și astăzi. Apoi – un motiv pentru noi, prahovenii, de a ne implica și mobiliza –, este și faptul că cel care a inițiat această tabără la Măgura este un sculptor ploieștean, Gheorghe Coman, care a dorit inițial să-și ducă la capăt acest gând de a înființa un simpozion în aer liber chiar aici, în zona noastră. Acum, ar fi ca un fel de restaurare, renaștere a acestei idei, care să ființeze și în Prahova. O dată, pentru că dispunem de această suprafață generoasă a Parcului Municipal Vest, și în al doilea rând, pentru că se pot aduna aici foarte multe lucrări care să conducă la un muzeu în aer liber cu totul deosebit, prin păstrarea lor într-un spațiu unitar.” (Alice Neculea, comisarul Taberei de Sculptură de la Ploiești)

Artiștii care au lucrat la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești au beneficiat, la edițiile precedente – într-o zi de duminică -, de un bonus din partea organizatorilor, o plăcută surpriză: o excursie pe meleaguri prahovene. La ediția a V-a, însă, artiștii au mers pe meleaguri buzoiene, ”pentru că Tabăra de Sculptură de la Măgura a devenit astăzi o pagină de istorie și un fel de Mecca pentru fiecare sculptor român care se respectă. Așa că i-am dus pe artiștii de anul acesta în tabăra de la Măgura, ca să vedem fenomenul artistic din anii 70-80 care s-a petrecut acolo”, afirmă Alice Neculea.

Artiștii care au participat la Tabăra de la Ploiești ne-au comunicat câteva impresii despre Tabăra de la Măgura. Astăzi, îl vom ”asculta” pe Maxim Dumitraș.

Repede interviu cu sculptorul Maxim Dumitraș 

Ucenicul lui Grigore Bradea 

Reporter: Cum vă simțiți aici, domnule Dumitraș?
Maxim Dumitraș: Vin de la Ploiești, de la un simpozion de sculptură în marmură, și mă bucur foarte tare că sunt din nou aici. Mă bucură în special reîntâlnirea cu ediția din 1977,  când eram elev și am lucrat împreună cu Grigore Bradea. Eram ucenicul lui.
R.: A, ați și lucrat aici! Interesant!
M.D.: Da. Și Mi-a prins tare bine.

R.: Propun să ”inspectăm” câteva lucrări. La alegerea dvs. Să zicem trei.
M.D.: De acord. (indicând) Aici avem o lucrare a lui Gheorghe Coman, care a fost organizatorul simpozionului de la Măgura Buzăului, un om de mare suflet, care a muncit ani de zile pentru realizarea acestui simpozion.
Aici văd o lucrare a lui Ioan Deac-Bistrița, ”Gândacul amenințător”. Mi-a fost și domnia sa profesor. Cu el, am lucrat foarte mult portret. Avea o forță extraordinară, un portret expresiv.
Aici avem o altă sculptură, a lui Mihai Bucurei, un sculptor important. Lucrarea, intitulată ”Fereastra”, e din 1977. E o sculptură realizată din două blocuri, pornind de la ferestrele bisericilor din Moldova: Voronețul, Sucevița…

Țiul, șpițul și dalta 

R.: Ați amintit deja doi profesori de-ai dvs. Tehnic, lucrați ca ei?
M.D.: Ce este de remarcat e că în perioada aceea sculptorii nu aveau flexuri și alte scule mecanice. Se lucra cu țiul, su șpițul, cu dalta. Câteodată, sculptorii aveau și cioplitori, pentru că sunt dimensiuni de blocuri foarte mari.

R.: Spuneați că i-ați fost ucenic lui Grigore Bradea…
M.D.: (pe gânduri) Grigore Bradea. Eram tânăr elev și am fost la acest simpozion în 1977. Grigore Bradea este un sculptor important, care, din păcate, nu mai există. Bistrițean. Aici și-a imaginat o lucrare intitulată ”Ziua și noaptea”. Este un personaj pozitiv, unul negativ, iar în imaginar ar putea să existe o coloană trecând de la bine spre rău, de la pozitiv la negativ, de la alb spre negru. Mi-a fost profesor, am învățat foarte multe lucruri de la el, am lucrat împreună. Chiar l-am ajutat la o variantă a acestei lucrări, pentru un poet. O lucrare realizată într-un cimitir, de fapt un monument funerar. Vremuri de aduceri aminte…

Speranța lui Maxim Dumitraș 

R.: Am văzut că ați rămas foarte impresionat după ce ați vizitat, după atâția ani, tabăra. Ați dori să ne împărtășiți câteva dintre impresiile dvs.?
M.D.: Am avut o stare de fericire că m-am întâlnit cu lucrările profesorilor mei, că m-am întâlnit cu pepiniera sculpturii românești, care a realizat lucrări remarcabile aici. Sper să se întâmple la fel și în Parcul din Vestul Ploieștiului, să aveți o paletă de artiști importanți, și lângă Măgura Buzăului să fie și Ploieștii pe harta sculpturii contemporane.

Foto 1. Lângă o lucrare a lui Gheorghe Coman
Foto 2. Comentând ”Fereastra” lui Mihai Buculei

Urmează Constantin Țînteanu – ediția din 15 octombrie 2023 

                                                                                        Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a VI-a (Ploiești 2023)

Interviu cu Daniel Nicodim, viceprimarul Municipiului Ploiești

 Trudă și pasiune 

Reporter: Stimate domnule viceprimar, vă place cum se lucrează aici?
Daniel Nicodim: Categoric, da. E un efort care durează de mai bine de trei săptămâni, sau de ani de zile, dacă stăm să ne gândim și la edițiile precedente ale Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană, un efort pe care îl apreciez foarte mult și abia aștept să vedem cu toții produsul finit, realizările celor patru artiști care au lucrat în ultima lună în Parcul Municipal Vest.
R.: Am observat că n-ați așteptat finalul lucrărilor și v-ați lăsat călăuzit – ca un tânăr învățăcel – de sculptori, la fiecare lucrare. Cam ce impresie v-au lăsat sculptorii ca oameni?
D.N.: Evident că admir pasiunea, admir modul în care s-au dedicat pentru a scoate ce-i mai bun din bucățile astea de marmură, cum spunea Michelangelo, pentru că dânșii gândesc, dânșii simt și trudesc ca să scoată ce Dumnezeu a ascuns în blocurile de marmură pe care noi le-am adus aici.

Un edil mult lăudat

R.: Are această ediție ceva special?
D.N.: M-am bucurat foarte mult pentru că la ediția aceasta am putut să avem un program special și pentru tineret. Sunt trei sculptori consacrați și un tânăr, care ne ”deranjează” și fonic acum. (zâmbind)
R.: Măcar de ne-ar deranja toți tinerii în felul acesta… Dar lucrările cum vă plac?
D.N.: Cât despre lucrări, sunt impresionante și abia aștept să fie la locul lor pe socluri, pentru a fi admirate de publicul ploieștean și nu numai.
R.: În cuvântul de inaugurare, colega dvs., doamna viceprimar, v-a mult lăudat pentru faptul de a fi avut o idee specială: un monument dedicat eroilor Revoluției din 1989. Așa este?
D.N.: Faptul că m-a lăudat doamna viceprimar îl aflu acum, de la dvs…
R.: Avem filmarea, să știți…!

Despre un paradox 

D.N.: (zâmbind) Nu mă îndoiam de lucrul acesta. Într-adevăr, trăiam un paradox, pentru că monumentul dedicat eroilor Revoluției de la Ploiești este practic un monument care, înainte de 1989, celebra o acțiune comunistă. La Revoluție, într-un stil pompieristic, s-a schimbat placa și a rămas așa, o structură comunistă la care ne închinăm pentru eroii anticomuniști. Nu cred că situația asta mai poate continua. Am îndrăznit să sugerez – chestie care nu se face în general, dar am găsit înțelegerea artiștilor – această temă… probabil că e mult spus temă, să le dau acest indiciu și tabăra din anul aceasta să fie dedicată jertfei martirilor din 1989. În acest caz, una dintre lucrările realizate la această ediție a taberei va fi aleasă pentru a fi amplasată în centrul orașului, înlocuindu-se bolovanul comunist de acolo.
R.: De mult vă bântuia gândul acesta?
D.N.: Da. A revenit odată cu pregătirile pentru tabăra de sculptură. Într-adevăr, eram deranjat de ce v-am povestit mai devreme, dar acum, dacă Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să pot provoca această faptă, trebuie s-o punem în practică.

”Aș fi încântat dacă și ediția de anul viitor va cuprinde tineri artiști” 

R.: Anul viitor, Ploieștiul va fi Capitala Națională a Tineretului. Actuala ediție a taberei se înscrie cumva în acest proiect? Mă gândesc că poate îl anticipează, îl prefațează.
D.N.: M-aș bucura foarte mult. Meritul tinerilor din Ploiești nu trebuie contestat. Trebuie lăudați, trebuie încurajați să-și ducă la bun sfârșit acest proiect. Aș fi încântat dacă și ediția de anul viitor va cuprinde tineri artiști care să ne arate ce pot, în acest parc.
R.: Ne-ați luat o piatră de pe inimă, pentru că ultima noastră întrebare s-ar fi referit la ediția de anul viitor. Vom avea sau nu o ediție viitoare?, ne întrebam. Acum știm: vom avea.
D.N.: Nu vrem să întrerupem niciun proiect, mai ales în această zonă culturală, chiar dacă ne confruntăm și cu probleme economice, cu războaie, pandemii și alte neajunsuri, însă ceea ce e frumos, ceea ce trebuie să dureze și să arate că n-am trecut întâmplător pe aici nu trebuie întrerupt.
R.: Vă mulțumim pentru gândul bun.
D.N.: Și eu vă mulțumesc.                                                            

                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu Ștefan Canurschi, consătean cu poetul Vasile Voiculescu (II)
(continuare din ediția de ieri, 4 iulie 2024)

Cioplitorul adolescent

R.: Dvs. de la ce ediție ați participat la Tabăra de Sculptură de la Măgura?
Ș.C.: De la prima.
R.: Cine v-a dus de mână?
Ș.C.: Eram la liceu. Adolescent. Și în vacanță am aflat că în zonă urmează să se întâmple ceva, dar nu știam precis în ce loc. Pe vremea aceea nu erau așa multe mașini. Lumea călătorea cu trenul. În gară, i-am văzut pe artiști coborând din tren. Unde s-or fi ducând ăștia? – m-am întrebat. M-am luat după ei și am ajuns aici.
R.: V-a luat vreun artist sub aripa lui?
Ș.C.: Gheorghe Coman mi-a zis: ”Băi, dacă vrei să rămâi, poți să rămâi cu noi. Le mai ajuți pe fetele astea, pe Liana Axinte, pe Adina Țuculescu, la degroșat”. Și am rămas aici, la prima ediție. Apoi, am revenit, an după an.
R.: Ați fost cioplitor?
Ș.C.: În 1970, am lucrat împreună cu mai mulți cioplitori din Ciuta la degroșat, ridicatul și montatul lucrărilor pe socluri.
R.: Trebuie să fi trudit nițel…
Ș.C.: Cam. Mai ales că, în acele vremuri, cel puțin la noi, nu existau scule electrice pentru sculptat. Cioplitul se realiza cu dalta și ciocanul sau cu țiul. Exista și un cioplitor care se pricepea la fierărie. Acesta, cu niște instrumente primitive, dimineața repara și ascuțea dălțile și târnăcoapele.

Recunoștință

R.: Pentru că tot vorbirăm despre recunoștință, să știți că noi avem motive să vă fim recunoscători și din alt motiv. Dvs. ați participat și la prima ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală de la Ploiești, unde ați avut o realizare importantă. În ce a constat aceasta?
Ș.C.: Realizarea importantă a fost participarea la turnarea unui film…
R.: Ați fost și operator, nu?
Ș.C.: … despre activitatea sculptorilor participanți la prima ediție a Taberei de la Ploiești. Da, am fost operator.
R.: Eu consider că a fost o realizare importantă.
Ș.C.: Dacă spuneți dvs…
R.: O afirm, cu deplină convingere.
Ș.C.: Mă bucură faptul.

Muzeul părăsit  

R.: Și uite-așa, una peste alta, Măgura Buzăului adăpostește cea mai mare tabără de sculptură din țară, de fapt, un muzeu în aer liber unic în Europa! Motiv de încântare pentru locuitorii județului Buzău. Recunoașteți?
Ș.C.: Recunosc. După cum se poate vedea, nimic nu apare așa, din senin, pe un teren arid, nu „pică” din cer. Tocmai de aceea, sculptorul Gheorghe Coman, împreună cu redactorul de la ziarul ”Vocea Buzăului” de-atunci, au înființat un muzeu al pietrei, unde au strâns toate lucrările vechi de piatră care mai existau în zonă, lucrări cioplite de către meșterii locali: cruci, stâlpi și scări de casă, monumente funerare, ghizduri de fântână, trepte, obiecte gospodărești, toate vechi, de prin anii 1800.
R.: Rămășițele…
Ș.C.: Da, tot ce-au găsit. Le-au adunat în acest muzeu și le-au așezat într-o anumită ordine, formă, ca să le pună în evidență valoarea. În felul acesta, se demonstra că noul muzeu de sculptură contemporană de la Măgura are la bază sute de ani de sculptură țărănească tradițională. După Revoluție, „Muzeul pietrei vechi” a fost părăsit, vegetația a invadat totul, „turiștii” au devastat, localnicii au furat și totul s-a terminat. Au fost recuperate câteva cruci (cu scriere chirilică până la anul 1900), care au fost amplasate în vecinătatea Mănăstirii Ciolanul.  Păcat că s-a distrus, era foarte interesant.

Dumnezeu și Carpații

R.: Și nu se mai poate face nimic?
Ș.C.: Nu, din păcate.
R.: Ei, am întrebat și eu cu speranța unui – improbabil – răspuns afirmativ. Pentru că dacă a fost devastat, prăduit… Apropo: dvs. ce simțiți când vă plimbați printre sculpturile acestea?
Ș.C.: Te simți ca și la vulcanii noroioși. Când ajung acolo, parcă sunt alt om… Parcă sunt altfel… Zona este fantastică. Se spune că Dumnezeu când a pus Carpații pe globul pământesc, Carpații nu mai intrau, erau mai lungi decât globul. Și atunci a luat Carpații, i-a pus pe genunchi și i-a îndoit. I-a îndoit și i-a pus aici. Și dacă iei o nuia de alun, de orice esență, și o îndoi, apar tensiuni. Așa și cu Carpații: când i-a îndoit Dumnezeu ca să-ncapă aici, la curbură, au apărut tot felul de tensiuni: vulcanii noroioși, cea mai lungă mină de sare din lume etc. A apărut chihlimbarul, care înseamnă lumina. Lumina cine este? Dumnezeu. Uraniu, ape sulfuroase… Orice găsești aici.

”Peleșul” de la Cetățuia 

R.: Vă încărcați bateriile, cum se spune.
Ș.C.: O, daaa…! Pentru că și din punct de vedere energetic zona este fabuloasă. Acest lucru se datorează în principal pădurilor de foioase (stejar și fag) ce se găsesc în zonă. Frumusețea ținutului l-a atras chiar și pe regele Carol I, care a dorit să construiască Castelul Peleș aici, pe culmea dealului Cetățuia. Faptul că Valea Prahovei era mai dezvoltată, iar numărul boierilor mai mare, l-au determinat pe rege să  construiască castelul la Sinaia.
R.: Ați ratat. Trebuia să ”plantați” mai mulți boieri în zonă și să comercializați mai multă piatră. Dar suntem chit. Prahovenii v-au luat Peleșul, voi le-ați luat – câteva decenii mai târziu – tabăra de sculptură.
S.C.: (zâmbind) Mda, se poate spune și așa.

”Duhul pietrei” 

R.: Ați lucrat multă vreme ca operator TV?
Ș.C.: Din 2000 până recent.
Ș.C.: Ați filmat minunile de-aici?
Ș.C.: O, desigur! Începând din anul 2004. După 2005, am realizat, împreună cu regizorul Cătălin Apostol (prezent și astăzi aici), mai multe documentare în acest ținut miraculos al Buzăului. Printre reportajele realizate în zonă se află și „Duhul pietrei”. Filmul prezintă munca din carierele de piatră: cum se scoate piatra, cum este transportată cu carul cu boi… Sunt prezentați ultimii cioplitori de la Ciuta, avem interviuri cu ei, filmare la Tabăra de Sculptură de la Măgura, interviu cu sculptorul ploieștean Gheorghe Coman și soția sa, prezentare a „Muzeului pietrei” sau ce a mai rămas din el. Filmul a devenit istorie. Muzeul pietrei nu mai există, cioplitorii din Ciuta nu mai sunt, sculptorul Gheorghe Coman a trecut „în umbra crucii” împreună cu soția, și nici eu (care am apărut în acest film) nu mă simt prea bine!
R.: Spuneți că filmul a devenit istorie. Ce să înțelegem? Mai există filmul?
Ș.C.: Singurul care mai păstrează o copie a acestui reportaj difuzat în cadrul emisiunii „Dincolo de hartă”, realizat la TVR, sunt eu. Poate facem o vizionare in cadrul Cenaclului ”I.L. Caragiale” de la Ploiești.

Brâul și hora cu Adrian Păunescu și Nichita Stănescu 

R.: Neapărat. Vă garantez asta. Abia aștept! Ați fost și la alte  ediții ale taberei?
Ș.C.: Cât am putut. Nu la multe, dar cam la toate vernisajele.
R.: Ce amintiri aveți de la vernisaje?
Ș.C.: Ooo, numeroase! An după an, veneau la încheiere artiști foarte cunoscuți, oficialități și alte personalități. Îmi aduc aminte, spre pildă, că la încheierea unei ediții – cam pe la 1980 – au venit poeții Adrian Păunescu, însoțit de câțiva membri ai Cenaclului ”Flacăra”, și Nichita Stănescu. Dansam brâul și încingeam hore cu ei până-n zori. Se cânta, se recita… La o altă ediție, a venit Anda Călugăreanu, iar la ultima, în 1985, Sofia Vicoveanca. Din păcate, primii trei amintiți nu mai sunt printre noi. Au fost și alți artiști, dar nu-i pot aminti pe toți aici.
R.: Viață intensă…
Ș.C.: Foarte intensă. Dar și satisfacții spirituale, după cum ușor se poate bănui. Știe toată lumea ce fel de creatori și interlocutori erau Păunescu sau Nichita, ca să mă refer doar la ei. 

Întoarcerea la sursă  

R: V-ați trăit toată viața pe meleagurile astea?
Ș.C.: Aici am crescut. mai târziu, a trebuit să plec. Să plec la școli, la munci și unde viața te duce. Dar am căutat să nu mă îndepărtez prea mult de… sursă, ca să zic așa. Mai veneam acasă la sfârșit de săptămână. Dar pe unde-am fost, ca-n gară am stat, ca-n sala de așteptare, așteptând să vină ziua pensionării ca să mă întorc aici. De fapt, nici n-am mai avut răbdare să aștept până să ies la pensie. Pe la 50 și ceva de ani m-am întors. M-am pensionat anticipat, cu toate neajunsurile care decurg de aici. Nu mai am nevoie de pensie, cât oi mai trăi n-o să mor de foame. Lasă că mă descurc aici.
R.: Sper să vă descurcați până la adânci bătrâneți.
Ș.C.: Să vă audă Dumnezeu! 

Despre bucurie

R.: Ce sentimente vă încearcă în clipa asta?
Ș.C.: Tot marele poet Vasile Voiculescu spunea despre „bucurie” că este ”cel mai mare mister sufletesc. Nu o simți nicăieri și e in tine!”. ”Bucurie” pe care am simțit-o și eu în aceste zile de toamnă, când m-am întâlnit în ”poienile rotate ale Taberei de Sculptură de la Măgura” cu oameni dragi sufletului meu: sculptorii participanți la cea de a V-a ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentala Contemporană de la Ploiești: Maxim Dumitraș, Petre Mogoșanu, Constantin Țînteanu. Deopotrivă m-au bucurat întâlnirile cu Alice Neculea – comisarul taberei, cu dumneavoastră și alți colegi din presa prahoveană, prieteni, colaboratori de la TVR, regizorul Cătălin Apostol…

Dorința lui Ștefan Canurschi

 R.: Viitorul sună bine?
Ș.C.: Cred în viitor, chiar dacă vremurile sunt grele, cu pandemii, crize… De-ar fi să mă refer doar la Tabăra de Sculptură de la Ploiești: dacă există continuitate, perseverență și rigurozitate în selecția artiștilor participanți la această manifestare artistică, succesul este garantat, iar Tabăra de Sculptură Monumentala din Ploiești o să devină un reper important in cultura și arta prahoveană și națională. Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în „dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.

Noua Șeherezadă

R.: Da, sunt lucrări care se iubesc între ele…
Ș.C.: Cam asta este povestea! Așa, la o țuică, am la povești… de nu mă mai opresc!
R.: Poate cu alt prilej vom aborda și alte subiecte. Dar ideea cu țuica este fermecătoare. Spun asta după ce ne-ați servit o mostră înainte de plecare.
Ș.C.: Aia pe care v-am servit-o nu-i cea mai cea. O să desfac una de colecție, la mine acasă, când m-oi porni pe povestit… Nu mă mai opresc.
R.: Venim, venim!
Ș.C.: Vă aștept și în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!
R.: Abia așteptăm să ne povestiți până adormim! Și apoi iar. Sunt convins că o surclasați și pe Șeherezada.
(Sfârșit)

                                        Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Încheiem cu finalul reportajului ”Poarta lui Dumnezeu” semnat de Cătălin Apostol în ”Formula AS”.

(Ștefan Canurschi): ”Aproape nimic nu mai e cum a fost, de parcă tot ce-a trăit el cândva n-a fost decât un vis frumos. ”Peste tot văd un alt decor, şi asta mă întristează, pentru că văd cum se duce o lume şi eu rămân tot mai singur în lumea asta a mea. Nici cât negru sub unghie nu-mi pare rău că am ales să mă întorc acasă, ba dimpotrivă, mă simt un om fericit. Dar două frici am avut de când mă ştiu. Una era să nu mor în altă parte decât acasă, aici, la Pârscov. Şi a doua, să nu ajung să n-am ce povesti nepoţilor mei.
Se pare că sunt rezolvate amândouă, o să mor aici, aşa cum mi-am dorit, şi am ce povesti lui Vlăduţ, nepoţelului meu, la fel cum îmi povestea şi mie bunicul. A apărut însă o altă teamă care mă încearcă: o să-l mai intereseze pe el poveştile mele? O să mai intereseze pe cineva toate poveştile astea?” A lăsat totul şi s-a întors acasă, împreună cu so­ţia lui. Femeia i-a înţeles întotdeauna poezia din suflet şi a fost alături de el. Trăiesc amândoi din pensii modeste, dar nu sunt deloc nefericiţi. Din pu­ţi­nul lor se gospodăresc foarte bine, ba chiar le ajunge şi pentru cei şase căţei şi cele cinci pisici care s-au pripăşit la ei în ogradă. În unele dimineţi, Ştefan îşi face gimnastica în curte, îmbrăţişează bă­trânul brad, mănâncă ceva, şi-apoi pleacă la drum. Undeva pe-aici, prin munţii ăştia mereu misterioşi.

În memoria lui Ștefan (Fane) Canurschi, prieten devotat, care ne-a părăsit de curând

Tabăra de Sculptură de la Ploiești – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Tabăra de Sculptură de la Măgura – Buzău

 Locul în care nu poți să fii dezamăgit

       ”Îl cheamă Ştefan Canurschi, are 63 de ani, sprâncenele stu­foase şi o barbă lungă şi albă ca omătul. Oamenii locului îi spun dom’ Făniţă şi îl privesc cu res­pect, dar şi cu o oarecare mirare, ştiind că a renunţat la viaţa de la oraş doar pentru obiceiul de a hălădui toată ziua prin pădurile neumblate ale Buzăului. Vânjos ca un urs, cu privirea pătrunză­toare şi puţin cam aspră, cu felul lui neaoş de a spune ceea ce simte sau gândeşte, stârneşte une­ori nedumerire sau poate chiar teamă. Pentru cine are însă răbdare să-l cunoască, este pâinea lui Dumnezeu. Din păcate, trădările şi deza­mă­girile s-au cam ţinut lanţ în viaţa lui, iar asta l-a cam înstrăinat de lume. ”Totuşi, eu zic că Dum­nezeu nu degeaba mi-a dat şi asemenea momente în viaţă. Toate decepţiile astea s-au adunat în mine şi, până la urmă, şi ele m-au convins să mă întorc acasă. Aici n-are cine să mă mai dezamă­gească”. Așa scria în reportajul său, sub titlul ”Poarta lui Dumnezeu” – publicat în urmă cu opt ani în săptămânalul Formula AS -, regizorul și publicistul Cătălin Apostol.

Cei care l-au cunoscut știu bine că Ștefan Canurschi era un artist. Cioplitor, sculptor,  fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat inclusiv cu regizorul Cătălin Apostol), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui ”Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi. A fost, de fapt, cel mai bun Moș Crăciun” pe care l-a cunoscut Ploieștiul. De ceva vreme, lucra la o carte pentru copii.

”Cel mai mare lucru este când nu ai nimic şi dăruieşti. Fie şi căldură sufletească. Atât de bine te simţi. Bucuria copiilor este molipsitoare, e imposibil să nu te impresioneze. Mai ales când mai vine câte unul, se aşază pe genunchiul meu şi-mi spune că nu-şi doreşte daruri scumpe, ci sănătate sau un cadou simbolic.
Cum să nu-ţi crească inima? Moş Crăciun este deja o marcă, probabil cea mai puternică, pe care nici măcar un război sau o revoluţie n-ar reuşi s-o şteargă. Am observat că micuţii vin grăbiţi până la uşă, dar când ajung în prag şi dau cu ochii de costumul roşu rămân încremeniţi de emoţii”, mărturisea Ștefan Canurschi, cu ani în urmă, într-un interviu pentru „Adevărul”.

Familia a transmis următorul mesaj: ”Cu multă tristețe și multă iubire, ne luăm rămas bun de la Ștefan, Ștefăniță, Nea Fane, soț, tată și bunic, Moș Crăciun și prieten drag pentru mulți dintre voi.
După aproape un an în care s-a luptat să trăiască „cu inima cât un purice”, așa cum îi spunea, aseară a obosit și s-a dus să se culce acasă la el, la Pârscov.
Dumnezeu să-l ierte și să-l țină în brațe cu aceeași iubire cu care el a iubit viața x un infinit!”

     Interviul care urmează a fost realizat în toamna lui 2022 la Tabăra de Sculptură de la Măgura – Buzău și s-a dorit doar o deschidere spre un șir de convorbiri și de reportaje video pe care urma să le purtăm pe plaiurile natale ale carismaticului nostru interlocutor. Dar ”Fane” s-a grăbit…

”Hai să facem și noi un muzeu în aer liber aici, la Măgura!”
Interviu cu Ștefan Canurschi, consătean cu poetul Vasile Voiculescu (I) 

       Interlocutorul nostru este mândru că e de la Pârscov, consătean cu medicul, prozatorul și poetul Vasile Voiculescu. Cum mândru este că s-a scăldat în aceeași apă cu ilustrul scriitor: apa Buzăului. ”Apă istorică, menționată încă de la 376 într-un document grecesc și în care a fost martirizat Sfântul Sava, zis Gotul, singurul râu din țară în care a fost martirizat un sfânt.”, ne lămurește interlocutorul. Și adaugă: ”Atunci a fost atestat numele de Buzău”.
Pârscoveanul ne-a mai citat din poetul consătean: „Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că este cel mai mare noroc din viața mea!” și socotește că același noroc l-a avut și el: să se nască la țară, să se bucure de viața rurală trăită în copilărie, ritmată de anotimpuri și <<însăilată cu datini, străvechi obiceiuri… pe cununa anului>>”.

Piatra de calcar și calitățile ei

Reporter: Domnule Canurschi, sunteți o istorie vie a Taberei de Sculptură de la Măgura Buzăului. Vă identificați cu istoria acestui parc. Cum a început totul?
Ștefan Canurschi: Ideea realizării acestui muzeu de sculptură în piatră aici, pe dealul Cetățuia de la Ciolanul, a aparținut sculptorului ploieștean Gheorghe Coman, susținut de sculptorul Gheorghe Apostol. Acesta a apelat la experiența sculptorului George Apostu care tocmai se întorsese din Iugoslavia, unde participase la un eveniment similar. Astfel, s-a pus piatra de început al acestui act de cultură și artă. Printre cei care au participat la această primă ediție se numără și Cristian Breazu, Napoleon Tiron, Mihai Buculei, Aurelian Bolea…                                  Un factor determinant care a dus la apariția acestei tabere de sculptură la Măgura-Buzău a fost piatra de calcar, renumită încă din vechi timpuri pentru calitățile ei, și tradiția de veacuri a cioplitului in piatră. Locuitorii acestor ținuturi își duceau traiul de pe o zi pe alta,  prin vânzarea obiectelor realizate in piatră (monumente funerare, cruci, stâlpi, trepte de casă, scări, ghizduri de fântână, teici pentru hrana animalelor și altele).                                              

Talianu și Brâncovenii

R.: Piatra aceasta atât de valoroasă trebuie să fi avut cioplitorii ei. Cine erau aceștia?
Ș.C.: Acesta este un alt argument. Totul a început și datorită faptului că în zonă erau cioplitori în piatră, care erau aduși de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. În momentul în care s-a început cu stilul brâncovenesc, cu arcadele sale trilobate din piatră, coloanele cu balustrade, cu foișor, capiteluri înflorate și alte elemente florale, vegetale, zoomorfe și antropomorfe, au adus din Italia meșteri pe care i-au cazat aici în zonă și îi puneau să lucreze coloane de case, tot ce aveau nevoie. Localnicii au furat meseria de la meșterii italieni. Unii dintre aceștia nici nu s-au mai întors în Italia, au rămas pe-aici. Îmi amintesc că unul se numea chiar Talianu, așa îi spuneau localnicii. Oamenii locului au deprins meșteșugul acesta și au trăit din meșteșugul acesta.

R.: Așadar, încă un motiv pentru a le fi recunoscători Brâncovenilor.
Ș.C.: Desigur. Familia Brâncovenilor a rămas în istorie și datorită construcțiilor de palate și biserici realizate în stilul care ulterior i-a purtat numele (vezi Palatul Mogoșoaia, Vechiul Palat Mitropolitan, Biserica Fundenii Doamnei din Dobrotești, Biserica Mănăstirii Stavropoleos, mănăstirile Antim, Cotroceni, Sinaia, Horezu și atâtea altele). Stilul brâncovenesc se caracterizează prin elemente de pietrărie prelucrate artistic. Printre ornamentele reprezentate în piatră se întâlnesc – cum spuneam – elemente zoomorfe și motive vegetale (vreji, flori cu petale mari, struguri etc). Meșterii și localnicii, în general, apreciau mult stilul arhitectural brâncovenesc. 

Adoptații Ciutei

R.: Presupun că au fost aduși meșteri din Italia pentru că stilul brâncovenesc a importat sau împrumutat trăsături predominant din arhitectura italiană, începând chiar din perioada Renașterii.
Ș.C.: Așa este. Pe lângă alte trăsături inspirate din tradiții locale, orientale, occidentale. Meșterii pietrari italieni care urmau să realizeze aceste construcții în stil brâncovenesc s-au stabilit – cei mai mulți dintre ei – în satul Ciuta, pe Valea Buzăului, care i-a… adoptat. Aceștia scoteau piatră din carierele din zonă, o prelucrau împreună cu localnicii și o foloseau la realizarea acestor edificii ale boierilor Brâncoveni. Cum spuneam, mulți dintre meșterii pietrari italieni nu s-au mai întors acasă. Ei au rămas în zonă, lucrând alături de cioplitorii și meșterii locali, învățând unii de la alții tehnica prelucrări pietrei.

Elogiu boilor 

R.: Unde vindeau produsele din piatră, realizate cu atâta trudă și meșteșug?
Ș.C.: Toamna, mergeau cu aceste produse la Călărași. Acolo era un mare târg. Umpleau căruțele cu boi cu aceste cruci și cu alte lucrări și le duceau la târgul de la Călărași. Acolo le vindeau la troc. Dădeau – să zicem – cruci și luau grâu, porumb… Se întorceau acasă în pragul sărbătorilor de iarnă. Apoi, petreceri, veselie…
 R.: Ați spus căruțe trase de boi? Nu de cai? Păi cât dura până ajungeau la destinație?
Ș.C.: Transportul produselor din piatră la diferite târguri din partea de sud a țării se făcea cu căruțe trase de boi. Drumul dura chiar și două săptămâni! În zonă, localnicii foloseau ca animal de muncă boul, pentru că acesta era puternic și făcea față la munca grea din pădure și la scosul pietrei din carieră.
R.:  Prin urmare, boii au avut și ei rolul lor și merită toată recunoștința noastră.
Ș.C.:  (zâmbind) Indiscutabil.  Eu aș aduce chiar un elogiu boilor care au trudit la acea vreme la Ciuta, Măgura și împrejurimi. Se spune – pe bună dreptate – despre cai că au jucat un rol important în istorie. Aici, la noi, și boul.                       

Pionierii 

R.:  Iar primăvara o luau de la capăt…
Ș.C.: După care venea primăvara, când începeau din nou să lucreze pentru a duce iarăși, în toamnă, lucrări la Călărași, la târg, ca să le vândă.
R.: Să revenim la pionierii Taberei de Sculptură de la Măgura. Detaliați puțin!
Ș.C.: Artiștii care veneau încoace la acea vreme colaborau cu cioplitorii de-aici, de la Ciuta. În felul acesta, au văzut potențialul zonei. George Apostu, printre cei mai mari sculptori ai noștri, după Brâncuși, ajungând odată la Măgura pentru a lua piatră de aici, după ce – cum spuneam la început – tocmai venise de la un simpozion din Iugoslavia, i-a plăcut zona, i-au plăcut meseriașii, a văzut că se poate face ceva. Și s-a raliat ideii susținute de Gheorghe Coman și Gheorghe Apostol, sculptori despre care am amintit la început: ”Hai să facem și noi un muzeu în aer liber aici, la Măgura! E piatră bună acolo, facem o tabără de creație!”. Și așa a început prima ediție. Chiar George Apostu a fost directorul taberei. Problema organizatorică a preluat-o Gheorghe Coman, un mare sculptor din Ploiești, care s-a implicat mult.

R.: Gheorghe Coman a făcut pasul hotărâtor, inițiind demersurile necesare. Dar dvs., buzoienii, ați fost norocoși.
Ș.C.: ???
R.: Ideea unei mari tabere naționale de sculptură monumentală îl vizitase pe Gheorghe Coman, sculptor ploieștean, de mai multă vreme. El ar fi dorit să se facă în Prahova. A fost susținut, într-adevăr, în demersul său de alt sculptor foarte important,   Gheorghe Anghel. Doar că… nu a găsit înțelegere din partea autorităților locale din județ de la acea vreme.
Ș.C.: Înțelegere pe care a găsit-o, în cele din urmă, la autoritățile buzoiene.
R.: Exact. Știu toate acestea de la doamna Alice Neculea, comisarul altei tabere de sculptură monumentală, de la… Ploiești, ajunsă – după cum bine știți – la ediția a V-a, aflată în plină desfășurare (faptul se petrecea la sfârșit de octombrie 2022 – n.r.)
Ș.C.: O cunosc bine pe doamna Neculea, care este și director adjunct al Muzeului de Artă din Ploiești, și sunt convins că știe ce spune. Iată că, până la urmă, și Ploieștiul figurează pe harta marilor tabere de sculptură! 

Poienile cu sculpturi 

R.: Cu o întârziere de aproape o jumătate de secol. Dar e bine și așa. În fond, până la urmă, vom avea două tabere prestigioase.
Ș.C.: Să fie într-un ceas bun și să aibă cel puțin tot atâtea ediții cât tabăra de la Măgura!
R.: Că bine ziceți! Câte ediții ale taberei s-au strâns la Măgura și când a avut loc prima ediție?
Ș.C.: Au organizat 16 ediții, cu 16 sculptori, în fiecare an. S-au strâns 256 de sculpturi. Lucrările rămâneau aici, ei plecau și veneau alții și alții. Și-așa au ajuns să umple poienile acestea cu lucrări.
Prima ediție a fost în 1970. Au fost cioplitori de bază și artiști deosebiți care au lucrat aici. Pe lângă cei nominalizați mai devreme, i-aș mai aminti pe Bata Marianov, Liana Axinte, Adina Țuculescu, fiica pictorului Ion Țuculescu, Gheorghe Patrichi, Lehel Domokos…
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția de mâine, 5 iulie 2024)

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Scurt interviu cu Vlad Mateescu, directorul Filarmonicii ”Paul Constantinescu” Ploiești 

Reporter: Stimate domnule director, n-ați lipsit de la nicio ediție a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană din Parcul de la Ploiești Vest. Asta înseamnă că sunteți un susținător aprig al proiectului și un admirator al lucrărilor realizate aici.

Vlad Mateescu: Nu știu dacă un susținător aprig, dar vă mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Însă, așa cum am mai spus, iubesc arta, iubesc cultura, fac parte dintr-un domeniu cultural – fiind director al Filarmonicii ”Paul Constantinescu” – și mă onorează acest parteneriat pe care îl avem cu Casa de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești.

R.: Ce v-a impresionat mai mult la această ediție?

V.M.: Aș vrea să felicit în primul rând organizarea, inițiativa celor de la Asociația 24Pharte, inițiativă lăudabilă, care ușor-ușor capătă expunere la nivel național și face ca orașul Ploiești să fie pus în timp pe o hartă europeană, pe o hartă a celor mai importante evenimente artistice, a celor mai importanți sculptori, a celor mai importanți artiști, care sunt invitați aici, la Ploiești. Și, firește, lucrările realizate de cei trei sculptori care au creat la această ediție, artiști remarcabili, toți beneficiind și de recunoaștere internațională. 

”Este foarte importantă continuarea acestor evenimente”

R.: Suntem asigurați de de susținerea dvs. permanentă?

V.M.: Pentru noi nu poate fi decât o onoare să contribuim la această inițiativă, iar dacă putem să ajutăm, să ne implicăm în calitate de parteneri, cu mare drag o vom face de fiecare dată.

R.: Sper ca aceste cuvinte ale dvs. să dea un impuls acestei inițiative și să asistăm și la edițiile viitoare.

V.M.: Nu știu neapărat cât va fi un impuls, cât este foarte importantă inițiativa și mai ales continuarea acestor evenimente, finanțarea acestor evenimente. Și încă o dată spun: toți partenerii sunt foarte importanți. Faptul că există această susținere a Primăriei și a Consiliului Local din Ploiești contează enorm. Pentru că, fără continuitate, lucrurile nu s-ar putea realiza la acest nivel.

                                                                                Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană (Ediția a V-a) – Ploiești 2022

Interviu la final cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu 

Minunile lui Mogoșanu

R.: Citeam undeva că Petre Virgiliu Mogoșanu face minuni din marmura de Thassos. Constatăm că și din marmura de Rușchița, spre încântarea noastră.
P.V.M.: Mulțumesc pentru aprecieri, dar e ceva ce ține de tehnică.
R.: Ne-ar interesa și procesul tehnologic.
P.V.M.: Da. Este un lucru bun. Cu cât cunoști mai bine tehnica, cu atât ajungi mai repede la final, sau la ideea pe care vrei s-o reprezinți. Până la urmă, procesul tehnic este totuși o… tehnică. Este destul de important, dar nu atât de important precum conceptul lucrării, filosofia lucrării. Dar toate împreună se completează și cred că este bine să deții controlul asupra tuturor acestor elemente.

R.: Vorbiți-ne atunci despre ce este mai important: despre conceptul lucrării. Care a fost gândul care v-a animat?
P.V.M.: Conceptul acestei serii de lucrări la care lucrez în ultima perioadă se referă la ideea de mișcare a materiei în spațiu, în univers. Or, după cum știm, orice fel de materie își schimbă forma, își schimbă dimensiunile. Aceste schimbări le vedem sau nu în funcție de compoziția materialelor. Așa îmi imaginez eu aceste mișcări: ca și cum am pune o cameră de luat vederi ca să vedem o bucățică din orice fel de materie vreți, să zicem o bucată de piatră, pentru câteva milioane de ani, continuu. Iar această imagine s-o compresăm în câteva secunde și să vedem aceste transformări. Așa ceva se întâmplă în lucrările mele. Am niște linii, traiectorii, care reprezintă aceste mișcări, aceste forțe care pleacă din interiorul materiei spre exterior. Vizitatorul e pus în fața unei enigme. Poate să privească lucrarea și să-și imagineze toate aceste linii care duc la infinit, care desenează spațiul, care pot să reconfigureze totul împrejur, în funcție de direcția volumelor, liniilor sau mișcarea imaginară pe care o reprezintă acestea.

Un substanțial efort uman 

R.: V-am văzut un pic mai devreme. Păreți foarte încântat de ceea ce ați realizat.
P.V.M.: Da, sunt mulțumit. A ieșit foarte bine lucrarea, exact cum mi-am propus. Ce să mai spun?
R.: Mulțumit și de amplasament?
P.V.M.: Mulțumit și de amplasament. Toate lucrurile au mers bine. Mulțumim organizatorilor, care s-au implicat foarte mult, pentru muncile astea, care nu sunt deloc ușoare și necesită un substanțial efort uman. S-au zbătut foarte mult ca să avem lucrările pe socluri, să putem să facem un vernisaj cu bine, cum se face.
R.: Vizitatorii parcului spun că lucrarea este impresionantă și înțelegem de ce operele dvs. l-au impresionat până și pe orbul argentinian.
P.V.M.: Da, cum am mai spus, intru într-o fază în care nu mă mai pot opri până nu realizez lucrarea așa cum îmi place, așa cum trebuie să fie. Trebuie să te facă să te plimbi în jurul ei și să te întrebi ce va urma după acel plan sau altul. Cam ăsta e modul în care lucrez și nu pot lăsa un plan nefinisat, pentru că trebuie să fie în concordanță cu celelalte suprafețe. 

”Cu mare drag aș reveni la Ploiești” 

R.: Intenționați să reveniți la Ploiești ?
P.V.M.: Da. Cu mare drag aș reveni la. A fost foarte frumos aici. Este foarte plăcut la Ploiești. A fost și timpul bun. Am lucrat bine. Cu toate că în perioada asta ne așteptam să plouă, vremea a ținut cu noi.

R.: Îi urez acum, la final, artistului Mogoșanu, de care ne despărțim cu părere de rău, succes spre noi izbânzi!
P.V.M.: Vă mulțumesc dvs. și organizatorilor pentru efortul pe care-l depuneți (pentru că e un mare efort!) pentru a sprijini simpozionul. Și să continuați, pentru că sunteți pe un drum bun. Aveți destule lucrări în parc, foarte frumoase. Parcul – destul de mare, e loc pentru mai multe, unde puteți invita și alți sculptori, pentru ca fiecare să se bucure că are o lucrare aici. Țineți-o tot așa! Trageți tare și încercați să continuați această manifestare!

                                       Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Interviu la finalul lucrărilor cu sculptorul Constantin Țînteanu
(Urmare din ediția 22.03.2023) 

O infinitate de chipuri

R.: Domnule Țînteanu, iată-ne în fața lucrării dvs. finalizate. „Turnul” dvs. a fost înălțat. Mâna neștiută și-a încheiat opera. Cum vi se pare lucrarea ei?
C.Ț.: (zâmbind) Dacă e să laud mâna neștiută, aș spune că e o lucrare foarte bună. Dar mai bine nu o laud deloc, cu toate că sunt mulțumit de ea, îi las pe alții s-o facă. Mi-aș fi dorit să am măcar încă o săptămână la dispoziție pentru lucru.
R.: E drept, a fost cel mai scurt timp de până acum…
C.Ț.: … dar am avut noroc de o vreme extraordinar de bună, și acest aspect a însemnat un mare avantaj pentru noi. Plus echipa. Am sculptat alături de doi artiști deosebiți, foarte interesanți în tot ceea ce fac. A contat enorm această tovărășie.
R.: Ați realizat un lanț al prieteniei, cum îi place să spună domnului Maxim Dumitraș…
C.Ț.: … și niște verigi (râsete, bună dispoziție)
R.: Da, este unul dintre motivele domniei sale… Până la urmă, putem să considerăm încheiată lucrarea sau ați lăsat-o neterminată, după modelul Leonardo da Vinci? Și în acest din urmă caz, v-ați situa într-o descendență ilustră.
C.T.: (cu un surâs complice) Aș fi mers mai departe, chiar dacă și stadiul acesta mă mulțumește suficient de mult încât s-o declar încheiată. A fost un parcurs dificil, deoarece proiectul este destul de ambițios pentru timpul foarte scurt pe care l-am avut la dispoziție. Dar unde ne oprim? E întrebarea pe care am mai pus-o: când se termină lucrarea? Aș vrea să cred că se va termina de fiecare dată altfel în sufletul privitorului. Fiecare o va continua poate în imaginație sau va încerca să-i dea o explicație. Astfel, ea va căpăta o infinitate de chipuri. Și așa mi-ar plăcea să fie această lucrare, care cu siguranță va avea o continuare într-o alta, care va duce ideea mai departe. Aceasta este și frumusețea jocului, cum s-ar spune.

Cabinetul de curiozități

R.: Realizăm că în intervențiile dvs., inclusiv în interviurile pe care ni le-ați oferit, reveniți constant asupra acestei idei. Dacă am citit bine, ați avut și o expoziție intitulată „Cabinetul de curiozități”, cu specificația „Cabinetul unde fiecare înțelege ce vrea”. Dar se pare că nu este vorba doar de o expoziție purtând acest titlu, ci chiar ați amenajat un astfel de cabinet. Poate chiar la Galeriile dvs., Karo, din Bacău?
C.T.: Au fost de fapt mai multe expoziții: „Theatrum mundi” de la Galeria Romană, „Cabinetul de curiozități” de la Galeriile Karo (ambele de grup), apoi două personale Ion Grigorescu, tot la Karo, și anume „Podul lui Ion Grigorescu”, urmat de „Cabinetul de curiozități Ion Grigorescu”, și în sfârșit trei personale, cu lucrările mele din acest ciclu: „Vita statera” la Muzeul de Artă Comparată Sângeorz-Băi, „Autoportretul memoriei/Cabinet de curiozități” de la Palatele Brâncovenești Mogoșoaia, „La final nici măcar nu contează” de la Muzeul Bistrița. Cabinetul este pentru mine în primul rând o stare de spirit. Mă fascinează eroii acestuia, oameni care au avut nebunia de a încerca să aducă universul pe care îl cunoșteau în interiorul a patru pereți. Evident că era o variantă limitată, aproximativă, eronată în mare măsură, dar cu atât mai ieșită din comun. Căci acolo puteai găsi cornul de inorog alături de minerale sau animale împăiate, dinți de rechin despre care se credea că sunt gheare de dragon, artefacte aduse de pe noile continente abia descoperite, fosile rămase de la Potop, instrumente științifice dar și automatoane care dădeau iluzia  vieții, ierbare, bezoare folosite ca antidot în cazul otrăvirii, cataloage detaliate cu monștri de tot felul, crocodilul împăiat atârnat obligatoriu de tavan. Și multe, multe altele, tot ce vă trece dar mai ales ce nu vă trece prin cap. Și astfel se inventariază minunata creație a lui Dumnezeu, într-o încercare utopică fără sorți de izbândă, la fel ca toate marile vise ale omenirii care au urmat. Astăzi „Cabinetul de curiozități”, obiect al activității mele din ultimii ani, conține un paradox: este demodat și actual în acelați timp. Deși se raportează în primul rând la colecțiile enciclopedice din secolele 16-17, precursoare ale muzeului modern, el face referire și la unele manifestări proprii artei contemporane, cum ar fi de pildă instalația.

Înțelesuri noi sau ameliorarea stresului 

R.: Cum e cu instalația asta, că am tot auzit de ea? Și domnul Maxim Dumitraș spune că a înființat un muzeu în Sângeorz Băi, gândit sub formă de instalații plastice, un „performance”. Este un nou concept sau o nouă tendință în arta contemporană?
C.T.: E foarte simplu: cabinetul însuși prin amenajarea sa este o instalație, așadar cei vechi au inventat acest fel de prezentare, numai că nu au știut ce lucru important au descoperit. Este meritul suprarealiștilor lui André Breton de a pune instalația acolo unde îi este locul și totodată de a scoate din uitare cabinetul de curiozități. Astăzi, aproape orice aducere de obiecte într-un loc oarecare este gândită ca instalație, ca sumă a raporturilor de tot felul ce apar din interacțiunea lucrărilor unele cu altele dar și cu mediul ambiental, lumina, sunetul, chiar și cu publicul vizitator aș spune.
R.: Tulburător! Să ne mai referim puțin la Cabinetul de curiozități. Cum funcționează acesta și ce impact are?
C.T.: Fiind puse într-un spațiu restrâns, obiectele aglomerate își pierd unele semnificații, căpătând în schimb înțelesuri noi. Se nasc anumite dinamici, tensiuni, apar zonele de interes, un număr de exponate domină, celelalte trec în plan secund, având rolul de susținere a întregului. Cu toate acestea, într-o lume saturată de informații, ele vor avea un impact limitat asupra privitorului. Schimbările rapide ce se petrec în mediul înconjurător şi în societatea actuală duc la anxietate. Este posibil ca simpla contemplare a unui cabinet, static prin natura lui, să amelioreze oarecum stresul acumulat. Astfel cabinetul, dincolo de evidentul demers estetic sau științific, poate avea și un efect terapeutic.

Energii subtile 

R.: Dar există uimirea, minunarea în fața unui obiect de artă, satisfacția estetică. Acestea nu reprezintă un antidot puternic împotriva stresului, a anxietății?
C.T.: Capacitatea oamenilor de a se mai minuna a ajuns sever limitată. Artistul are o sarcină din ce în ce mai grea în a-i face interesați de mesajul său.
R.: Sper ca dvs. să izbutiți să duceți la bun sfârșit sarcina aceasta. Însăși aranjarea, amenajarea cabinetului mi se pare o muncă de creație. Greșesc?
C.T.: Nu greșiți, nu am cum să vă contrazic. Trecând mai departe la activitatea mea de artist, acolo unde este posibil, încerc să încorporez în construcții resturi din artefacte vechi, recuperate de peste tot. Acestea am observat că își păstrează individualitatea, dar capătă și o viață nouă în contextul produsului final. Sculpturile realizate împrumută din energia subtilă înmagazinată de obiect, odată cu trecerea timpului. În schimb, protejează și salvează acea rămășiță sau urmă care, în alte condiții, ar fi fost pierdută pentru totdeauna.
R.: Cu ce tip de materiale lucrați? Sau ce tip de artefacte?
C.T.: Lucrez cu materiale cât mai apropiate de starea lor naturală. Prefer să reciclez resturi rămase de la diferite activități utilitare, folosesc elemente din demolări și diverse lucruri abandonate. În călătoriile mele adun lemn pe care îl folosesc apoi la crearea unor sculpturi care vor păstra memoria acelor experiențe.

”Toți oamenii sunt artiști”

R.: Și domnul Dumitraș spune că lucrează cu obiecte cât mai apropiate de starea lor naturală, ba chiar în stare naturală: talăngi, clopote de oi, lemne, fân, crengi, copaci… Sculpturi pe care le ia din natură și le insuflă o altă viață, interioară. Un coleg de breaslă, domnul Alfred Dumitriu, prezent la prima și a treia ediție a Taberei de la Ploiești, afirmă în interviul pe care i l-am luat: „Pentru că, în momentul de față, se cheamă tot sculptură dacă iei niște deșeuri de la o restaurare și le prelucrezi artistic”…… „Când cineva își schimbă casa, scoate parchetul, pune altul, îi rămân niște fâșii de izolație, niște ornamente sau niște șipci, și după aceea le așază, le construiește spațial, creând un dialog de forme, de culori, de orizontale, de diagonale, de nu știu ce. Este o artă perisabilă, dar care îți oferă o mare bucurie când o faci”. O astfel de abordare nu se îndepărtează de modul tradițional de a vedea obiectul sculptural?
C.T.: Trăim în postmodernism, toate s-au făcut, nici măcar nu trebuie să ne mai batem capul cu a inventa ceva nou. Cu atât mai puțin să ne temem că ne-am îndepărtat mai mult sau mai puțin de la canonul clasic. Joseph Beuys chiar declară la un moment dat că toți oamenii sunt artiști; simpla activitate de a spăla rufele într-un lighean, conform lui Ion Grigorescu, este o formă de artă. Important este să fii sincer, să nu pretinzi, să nu te prefaci. Noi nu discutăm aici despre sexul îngerilor, ar fi ridicol. Marcel Duchamp a deschis calea libertății în arta fără îngrădiri, fără opreliști. Limita e doar imaginația și puterea de muncă a fiecăruia. Reversul medaliei este că de multe ori publicul nu poate sau nu vrea să țină pasul cu aceste schimbări, arta a devenit o activitate a celor informați. Desigur, putem să înțelegem și nu ne supărăm, căci, cu egală măsură, apare și întrebarea: câți dintre artiști cunosc, de pildă, fizică moleculară sau matematici speciale? Vremea omului renascentist care le știa pe toate a apus demult.

„Suntem niște pitici care stau pe umerii uriașilor”

R.: Precum observați, fac trimiteri doar la artiști din branșa dvs. care au creat la tabăra noastră de la Ploiești.
C.Ț.: Era de așteptat. Nu pot decât să mă bucur, așa mai aflăm și noi câte ceva despre ei.
R.: Tot domnul Alfred Dumitriu adăuga: „Dacă ritmul vieții și toate schimbările astea care se produc în jurul nostru par a ne îndepărta de modul tradițional de a vedea obiectul sculptural, eu gândesc că nu este adevărat. Este absolut același lucru, numai că e adaptat percepției noi”.
C.Ț.: „Nanos gigantum humeris insidentes” spunea Bernard de Chartres. „Suntem niște pitici care stau pe umerii uriașilor”. ”Dacă vedem mai multe lucruri și mai îndepărtate, nu se datorează perspicacității vederii, nici măreției noastre, ci pentru că suntem crescuți de ei”. Când propunem ceva nou, oricât de revoluționar am crede că ar fi, nu putem face abstracție de Phidias, Michelangelo, Brâncuși sau Giacometti, nimic nu ar fi posibil fără cei de dinainte, ei au arătat calea. Ca să schimbăm paradigma ar trebui să uităm ce a fost înainte, să o luăm de la zero, pentru a face totul altfel. Ca și cum ar fi realizabil sau de dorit… 

Legea prezentului 

R.: Domnul Dumitraș mai spune: E un nou proiect al meu, pe dealul din Dosul Gârciului, unde am un teren de 15 ha pe care l-am moștenit. Acolo mă întâlnesc cu artiștii în fiecare an și încercăm să facem un muzeu de la solid la efemer. Citesc pe Internet (referitor la instalații): ”Opera nu poate fi transportată în alt loc, nici nu poate fi vândută, capătă astfel caracteristicile unei arte efemere. E valabil și pentru ”Cabinetul…” dvs. Lucrați sub semnul (zodia) efemerului când mulți artiști au ambiția, țelul, dorința să realizeze opere care să sfideze timpul, să dăinuie în veac? Nu vă risipiți timpul și energia realizând opere perisabile (efemere), în dauna celor „solide”, pentru eternitate?
C.Ț.: „Vanitas vanitatum et omnia vanitas” spune Ecleziastul. Nu cred în posteritate. Papirusul fragil a supraviețuit mii de ani, în timp ce statui mărețe au fost dărâmate ori topite și transformate în tunuri. Lucrări la modă ajung desuete și cad în irelevanță, oameni importanți azi nu-i mai știe nimeni mâine. El Greco a stat uitat sute de ani, la fel și Caravaggio sau Guercino. Pare de neconceput. Dar prezentul are întotdeauna dreptate, el face legea. Nici un material, oricât de trainic ar fi, nu te ferește de ideologie, fanatism, iconoclasm, vandalism, ignoranță, indiferență, distrugere. Așadar, să ne bucurăm de efemer pentru că este al timpului nostru, singurul care contează, restul este iluzie și ambiție deșartă. Asta nu înseamnă că nu fac și sculpturi în andezit de exemplu, dar ele tot efemere sunt, fiindcă nimeni și nimic nu garantează că vor dăinui ȋn veac.

„Aichmotrypophobia” și „Paraphenalia” 

R.: M-ați întristat nițel, întrucât mi-ați adus aminte că nimic nu dăinuie veșnic. Și nu am în vedere viețile noastre, cât marile realizări artistice. În fond, au dispărut orașe întregi cu realizările lor artistice cu tot. Cât a ajuns la noi din arta marilor sculptori greci antici? În fine… Înlocuiți periodic în Cabinet unele lucrări? Renunțați complet la altele? Aveți spații de depozitare? Întrebăm pentru că un cabinet reprezintă un spațiu închis, redus, care poate să adăpostească  o cantitate limitată de obiecte.
C.Ț.: Nu tot ce fac stă sub semnul cabinetului. Fiecare lucrare este importantă, rodul unei munci susținute și al unei îndelungate perioade de meditație. Unele creații mai vechi le-am canibalizat, dezmembrat și transformat în altele noi. Dar în general nu mai revin asupra lor, spațiul redus de depozitare mă  obligă să fiu foarte selectiv, să evit repetările, să merg, dacă este absolut necesar, pe serii mici. Și pe o finisare cât mai aprofundată, cu atenție la fiecare detaliu.
R.: Vorbiți despre o raportare la obiecte și colecții enciclopedice din secolele 16-17, dar și de reciclarea unor resturi rămase de la diferite activități utilitare, de la demolări… Domnul Dumitraș spune că folosește identitatea omului din acea zonă (Sângeorz Băi, de unde provine artistul) și a obiectului din care s-a hrănit, din care a trăit. Așadar, două tipuri diferite de instalații, de „performance”-uri. Până la urmă, dvs. ce fel de lucrări expuneți în Cabinet? Au titluri? Numiți câteva!
C.T.: „Aichmotrypophobia”, „SPQR”, „Anima”, „Paraphenalia-ustensile de vraci”, „Thames finds”, „Rostrum-peștele fierăstrău”, „Optimus Principi” și multe altele. Sper că v-am trezit interesul.

O stare, o idee, un fel de a fi

R.: Enorm. Care este aria tematică, ce teme abordați?
C.T.: Am abordat teme importante, așa le consider, asupra lor revin atunci când simt nevoia. Fiecare în parte este inepuizabilă. Oricât ar fi de cercetate, tot mai rămân multe de descoperit. Sigla, efigia, fobiile, naturalia, vanitas, artefacta, memoria, familia sunt doar câteva dintre subiectele studiate. Ele se deosebesc, dar au și anumite caracteristici comune, cum ar fi de pildă contemplarea condiției umane, istoria în complexitatea ei, legăturile dintre lucrurile mărunte și viața celor cărora le-au aparținut.
R.: Cabinetul este permanent? Există un program de vizitare, ca la un muzeu?
C.T.: Nu e permanent, el este mai degrabă o stare, o idee, un fel de a fi.

Un loc special pentru artist 

R.: Am citit un răspuns al dvs. dintr-un interviu care începea cam așa: „Nu vreau să calc de două ori în același loc”. Și ne-am îngrijorat puțin, pentru că dorim să vă mai revedem aici, la Ploiești.  Dar credem că este vorba de cu totul altceva. Vreți să ne explicați și să ne liniștiți?
C.Ț.: Da. V-ați dat singur răspunsul. Revin asupra acestei afirmații. Voi reveni și voi călca în același loc. Evident răspunsul se referea la activitatea mea artistică. Nu-mi place să reiau temele sau să fac două lucruri care sunt la fel. Dar, pe de altă parte, sunt un om care mă atașez foarte mult de locuri și cred că acest loc va rămâne unul special pentru mine.   

Marcarea teritoriului 

R.: Poate veți reveni – noi dorim din toată inima – și veți realiza un ansamblu monumental, că tot vorbiți de continuare, după modelul aceluiași prieten și coleg al dvs,. Maxim Dumitraș.
C.Ț.: Da, cred că mi-ar face plăcere, mai ales că am și marcat acest teritoriu. În apropiere nu este nicio altă sculptură. Sunt ca exploratorii care au înfipt steagul în mijlocul pământului virgin, abia descoperit, și după aceea au zis: „Aici e locul!”. Da, cred că este o idee bună. Să vedem ce se va întâmpla în viitor. Cum e cu această tabără, cum se va mai organiza, dacă se va mai organiza… Să sperăm că va fi bine și ne vom întâlni și în anii ce vor veni.
R.: Vă  adoptăm.
C.Ț.: Mulțumesc. Deja s-a constituit aici un nucleu de lucrări foarte bune… Și o spun în cunoștință de cauză. Cred că veți fi invidiați în viitor pentru această realizare și admirați, nu am nici o îndoială. Ceea ce e foarte bine.
R.: Mulțumim și – ca să zic așa – vă lăsăm la voia mâinii neștiute.
C.Ț.: Doamne-ajută!
(Sfârșit)

                                                                             Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

P.S.

R.: Interviul nostru s-a încheiat. Maestre, ca să vă mai șicanez un pic, în semn de prețuire, voi reveni – ca un supliment – asupra unei chestiuni la care ne-am referit în interviurile precedente! Este vorba despre deviza dvs. „Est modus in rebus (Este o măsură în toate)” și de afirmația (când vine vorba de săvârșirea actului artistic) că ”Totul este rațional, intelectual, rece”. Vă mențineți afirmațiile?
C.T.: Principiile și caracterul nu le schimbi ca pe ciorapi în fiecare zi.
R.: O întrebare care, probabil, vă va surprinde: cum apreciați personalitatea scriitorului și omului de cultură care a fost Octavian Paler?
C.T.: Sunt două cărți de căpătâi care mi-au marcat începuturile. ”Antropologie artistică” a lui Gheorghe Ghițescu și ”Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului” de Octavian Paler. Le-am citit din scoarță în scoarță de nenumărate ori, încă le mai am în bibliotecă. Dar pe vremea aceea mă fascina și suprarealismul, mai ales Salvador Dali. Nu mai este cazul acum, când sunt interesat de cu totul alte lucruri. Doar expresioniștii germani, în special xilogravurile lor, mă încântă la fel, dacă nu chiar mai mult decât atunci. Îmi plac oamenii pasionați de istoria artei, măcar și numai pentru acest motiv pot afirma că îl prețuiesc pe Octavian Paler.
R.: Iată ce spunea septuagenarul Octavian Paler, în 1996, în cadrul uneia dintre ”Seratele muzicale” realizate de Iosif Sava la TVR. Trebuie subliniat faptul ne aflăm în fața unui text neelaborat, spus dintr-o suflare, sub semnul… emoției, nu dintr-o carte a scriitorului. 

Octavian Paler: „Cele mai mari regrete ale mele se leagă de greșeli pe care nu le-am făcut, nu de greșeli pe care le-am făcut. Eu am avut mistica înțelepciunii. Mi-am făcut din înțelepciune un mit când eram tânăr, încă adolescent. Ei bine, am înțeles târziu, din păcate, că înțelepciunea este bună pentru vârste cum este vârsta mea de-acum. Înțelepciunea este, în fond, înțelepciunea oamenilor care se cred oameni cu experiență și care cred că experiența lor poate interesa pe cineva. La 18, 20, 30 de ani e ridicol să te lauzi cu înțelepciunea. Astăzi, în modul cel mai sincer, regret că n-am fost destul de nebun. Eu cred că nebunia este cea care a împins sufletul omenesc înainte, care a făcut aventura umană să progreseze. Luați dvs. orice exemplu doriți: din artă, din mitologie, din istorie! Da, nebuniile – dar înțeles nu în sens patologic. Când spun nebunie în acest sens, mă gândesc la Caligula, la Nero, la Hitler… Dar eu mă gândesc la Luther, care era nebun și pe care îl prefer lui Erasm, care era un înțelept. Luther, care a aruncat cu călimara în perete, zicând că acolo vedea imaginea Diavolului, afirmând:  „Nu pot altfel!”. Se poate explicație mai frumoasă pentru a face ceva în viață sau pentru a explica de ce faci un lucru în viață? Refuzi să nu-l faci. „Nu pot altfel!”. Asta explică tot. Eu cred că într-o viață de om – dacă pot spune, la 70 de ani, că am învățat ceva de la viață, ei bine, asta am învățat: că măsura este proastă în viață, că moderația este proastă în viață. Că nu poți să faci nimic important în viață decât dacă pui pe cântar, în talger ceea ce este excesiv în tine. Să trăiești în exces, asta înseamnă de fapt viața. Asta înseamnă nebunia: fără măsură. Ce înseamnă, în ultimă instanță, nebunie? Înseamnă a fi fără măsură.
Vedeți, noi am trăit cu prejudecata – preluată din școală, e adevărat – că înțelepciunea greacă se baza pe cultul măsurii și pe existența acestei măsuri! Ei bine, eu sunt gata să vă demonstrez, oricând doriți dvs., că toate marile figuri ale Greciei antice au fost fără măsură. Fără măsură a fost Icar, în mit, care a zburat dorind să ajungă la soare. Fără măsură a fost Socrate, care n-a vrut să fugă din cetate, deși a fost avertizat să fugă, cum au fugit atâția alții. Într-un fel, și-a condus destinul spre a fi condamnat la moarte. Fără măsură a fost Prometeu, care i-a sfidat pe zei. Toți s-au bazat pe o lipsă de măsură. În fond, care este profesorul de măsură prin excelență? Procust. Procust, care umblă cu cele două paturi ale sale: pe unul îi așază pe cei mai lungi decât patul său, pe altul îi așază pe cei mai scurți decât patul său. Cunoașteți dvs. o echivalență mai exactă a canonului grec decât Procust? Pe Procust ajungem să-l numim de fapt profesor de estetică, nu tâlhar, așa cum îl consideră legenda. O măsură poate să fie odioasă, pe când nebunia, în toate formele ei – ca să nu mai spun câte capodopere au creat nebunii, excesivii, cei care n-au avut măsură, din fericire – e creatoare. Mediocrii sunt cu măsura.”

R.: Aici sunt necesare unele observații, pe care le voi puncta rapid.
Unu. Firește că în cazul unei opere de artă, fie ea oricât de abstractă, artistul trebuie să țină seama de anumite legi (proporții, perspective și câte altele) în realizarea ei. N-o realizezi la întâmplare și cu ochii închiși. Dar rezultatul final trebuie să fie rodul mai degrabă al „nebuniei” artistului, apud Octavian Paler.
Doi. Citez dintr-un interviu precedent cu dvs.:
R.: „Înțeleg că vă încântă varietatea percepțiilor și a perspectivelor.
Constantin Țînteanu: Nu numai că mă încântă, dar mă și stimulează, pentru că aici este vorba de multiplele valențe pe care le are opera de artă. Ce poate fi mai plicticos decât un pat al lui Procust, un fel de șablon, un fel de model impus de artist, ca un dictator. Priviți doar așa și nu altfel, pentru că ăsta-i adevărul! Este adevărul tău ca artist. Dar mâna aceea nevăzută? Care e rolul ei? Deci, să nu cerem mai mult decât ni se dă”.

R.: Constatăm că și dvs. dezaprobați ideea de pat al lui Procust, dar când vine vorba de percepția privitorului în raport cu opera. Problema este că deviza dvs. călăuzitoare, „Est modus in rebus” (Horațiu), are sensul că orice exces este reprobabil. Or, domnul Paler tocmai lipsa de măsură (excesul, nebunia) o (le) elogiază. ”Aceasta face aventura umană să progreseze”, spune. Și o spunea un om de cultură (scriitor, filosof) septuagenar, care regreta că n-a fost nebun (sau suficient de nebun) în viață. Atât.
C.T.: Consider că este forțată comparația. A păstra calea de mijloc nu înseamnă a fi mediocru. Dimpotrivă, excesele sunt mai aproape de firea omului, nu e ușor să le reziști. Rămâne un deziderat atingerea acelui echilibru interior care te va lumina și călăuzi spre ceea ce este cu adevărat important. Cineva îmi făcea apologia drogurilor declarând răspicat că marii creatori au făcut capodoperele sub influența lor, ca și cum altfel nu le-ar fi reușit mare lucru. Oamenii sunt fascinați de extreme, urmăresc filme de groază, citesc despre crime, vor să fie mereu altceva, încearcă să își refuleze frustrările și neîmplinirile evadând în fantezie, într-un alt posibil. Este adevărat că Van Gogh a făcut excese, și-a tăiat urechea, a ars ca o lumânare la ambele capete, dar a fost și foarte nefericit, internat la azil… Dar câți ar vrea să îi trăiască viața, câți ar fi dispuși să plătească prețul pentru marea sa operă? La fel, Toulouse-Lautrec, Amedeo Modigliani, Jules Pascin, Jean-Michel Basquiat. Câți vor să moară de tineri? Să atingi vârsta de 70 de ani e un privilegiu. Octavian Paler, cu tot respectul, nu cred că are dreptate. Marile realizări ale umanității au fost făcute de oameni care au știut adevărata măsură, din haos se naște doar distrugere și neliniște. Artistul nu trebuie să fie un damnat, jertfă pe altarul unei zeițe capricioase cum este Arta, doborât de lipsuri și griji. Prețul este inacceptabil, oricât de ieșite din comun i-ar fi realizările. Are și el dreptul la bunăstare, împlinire, înțelegere, la o viață senină. E adevărat că valoarea se naște din suferință de cele mai multe ori, dar nu trebuie să fie mereu așa, se poate și altfel. Dar pentru asta îți trebuie balanța interioară, Vita statera, să te hrănești din cele bune crescute în lumină. „Est modus in rebus: sunt certi denique fines quos ultra citraque nequit consistere rectum”, spunea cândva Horațiu (Este o măsură în toate: sunt limite dincolo de care nimic drept nu poate fi găsit).”

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Scurt interviu cu Horia-Nicolae Popovici, consilier local al Municipiului Ploiești

Reporter: Domnule consilier, am văzut că faceți numeroase vizite în parcul nostru de sculpturi. Asta înseamnă că lucrul artiștilor prezenți la această ediție, a cincea, a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești vă atrage foarte mult. Greșesc?

Horia-Nicolae Popovici: Nu, nu greșiți câtuși de puțin. Eu vă mărturisesc că nu sunt un specialist în artă, dar sunt un iubitor. De cele mai multe ori vin în calitate de cetățean, de ploieștean,  iubitor de frumos. Mă bucur de aceste lucrări, mă bucur că există acest demers, este lăudabil, mai ales că trăim, cel puțin în ultimii ani, niște vremuri foarte complicate și de multe ori există riscul ca genul ăsta de manifestări să fie împinse în plan secund sau poate – mai grav – ignorate, ceea ce la Ploiești nu se întâmplă.

R.: Am observat că ați conversat nu de puține ori și cu artiștii prezenți la această ediție. Ce impresie vă lasă artiștii?

H.N.P.: Vă dați seama, a fost o experiență intensă și emoționantă pentru mine. Să ai șansa să cunoști un artist – pentru un om care iubește și apreciază arta – este un privilegiu, cu atât mai mult la această ediție a Taberei. Aș dori ca tot mai mulți ploieșteni să se bucure de acest privilegiu, pentru că arta are un caracter deschis, tabăra, în special, are un caracter deschis. Oamenii pot veni, pot interacționa. Este un lucru unic. Dacă stau să mă gândesc bine, mai intensă decât bucuria de a a contempla și admira opera artistului este aceea de a-l cunoaște în persoană și de a-l vedea la lucru. Pentru mine chiar a fost măgulitor.

R.: Care este principalul sentiment care vă încearcă de câte ori veniți aici?

H.N.P.: Admirație.

R.: Avem asigurată și ediția următoare? Nu vă cer să faceți previziuni și proiecte pe termen lung.

H.N.P.:  Eu personal – și vă asigur că le-am spus asta și colegilor mei din grupul politic, și nu numai, din cadrul Consiliului Local al Municipiului Ploiești – consider că trebuie să facem în așa fel încât această tabără să existe nu numai în anul ce va veni, ci și în viitor. Trebuie să creăm aici o tradiție. Și dacă pun accent pe acest ”trebuie”, e tocmai pentru că ne situăm în acest imperativ categoric în care suntem obligați să creăm premisele ca această manifestare să existe. O datorăm comunității de ploieșteni și – de ce nu? – tuturor oamenilor, până la urmă.

                                                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Emilia Petrescu – psiholog, scriitoare

Reporter: O doamnă sensibilă. Nu știu dacă ați fost la toate edițiile, dar din cele cinci, eu îmi amintesc să vă fi văzut la vreo trei. Ce anume a determinat interesul acesta al  dvs. pentru Tabăra Internațională de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești?

Emilia Petrescu: Pasiunea mea pentru artă. Acesta este motivul. Și da, am fost la trei ediții, și de fiecare dată am venit cu dorința de a descoperi ceva nou, care să mă inspire pentru poeziile mele. Acum mă uitam la această sculptură, care se numește ”Turn”, și mă gândeam: oare ce a vrut să transmită sculptorul prin această lucrare? Oare ce-mi sugerează mie, ce-ar putea să-mi sugereze? Și mi-au venit câteva idei. Chiar mi-au venit câteva idei. Eu mă gândesc că acest turn poate fi turnul dorințelor. Și mă gândesc că fiecare treaptă se poate parcurge cu mult efort și cu multă voință, așa cum este și în artă. Pentru că, într-adevăr, să poți să ajungi să explici ceea ce dorești, ceea ce se întâmplă în interiorul tău și să reușești să-i faci și pe ceilalți să te înțeleagă și să se bucure odată cu tine reprezintă într-adevăr un mare efort și reprezintă niște pași. Asta îmi vine să spun gândindu-mă la această sculptură și acesta ar fi materialul meu de creație pentru următorul meu poem.

R.: Ați spus că sculpturile din parcul ploieștean reprezintă o materie primă, un material pentru poeziile dvs. Deci sunteți poetă. Ați fi amabilă să vă prezentați?

E.P.: Da, sunt Emilia Petrescu, poetă, scriitoare și psiholog. Mi-a luat ceva vreme să îmbin toate acestea, pentru că mai întâi am fost psiholog și apoi poetă, și așa m-am prezentat. Acum cred că a sosit momentul să mă prezint mai întâi scriitoare și poetă și apoi psiholog.

R.: Și degustător de artă…

E.P.: Sigur că da. Pentru că arta aceasta ne unește pe toți pe un tărâm al bucuriei, și se creează o conexiune puternică între noi toți cei care dorim să aducem o bucățică din sufletul nostru și să ne conectăm la această bucurie. Un tărâm magic în care putem să ne exprimăm așa cum o facem atunci când nu purtăm niciun fel de mască. Exact ca în universul copilăriei.

                                                                                                A consemnat Leonida Corneliu CHIFU