Tabăra Sculptură

Continuitatea unui proiect cultural de anvergură depinde mult de efortul creatorilor, dar și de ecoul pe care acesta îl găsește în comunitate prin intermediul presei libere și asumate.

Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești adresează calde mulțumiri echipei redacționale a ziarului online Găzarul pentru noul articol dedicat celei de-a VII-a ediții a Taberei de Sculptură Monumentală.

Apreciem în mod deosebit deschiderea și constanța cu care publicația „Găzarul” ne este alături în efortul de a demonstra că „nu există patriotism fără patrimoniu”.

Într-o lume a proiectelor efemere, reflectarea corectă a eforturilor de a clădi un Muzeu de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber reprezintă o validare extrem de prețioasă.

Noul articol publicat de colegii de la Găzarul poate fi citit integral aici:

https://gazarul.ro/2026/08/16/ploiestiul-devine-pentru-29-de-zile-un-atelier-de-sculptura-in-aer-liber-identitate-si-memorie-tema-unei-noi-editii-de-exceptie

Doina Ofelia Davidescu

Municipiul Ploiești va găzdui în toamna anului 2026 cea de-a VII-a ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană, un eveniment cultural de anvergură organizat pentru a celebra împlinirea a 150 de ani de la nașterea geniului sculpturii moderne, Constantin Brâncuși, dar și pentru a duce mai departe o frumoasă tradiție locală.

Proiectul a debutat în Anul Centenarului Marii Uniri (2018), iar inițiativa acestei manifestări artistice de prestigiu a aparținut Asociației Culturale „24 PH Arte” Ploiești, organizație care a susținut constant fiecare ediție a proiectului și o va face cu bucurie și în acest an.
Evenimentul este organizat de Primăria Municipiului Ploiești și Casa de Cultură „I.L. Caragiale”, în parteneriat cu Uniunea Artiștilor Plastici din România (filiala Ploiești), diverse instituții publice locale și se va desfășura între 17 august și 18 octombrie, sub tema simbolică „Identitate și tradiție”.

Parcul Municipal Ploiești Vest va redeveni atelierul în aer liber al unor artiști consacrați, cărora li se vor alătura printr-un program de mentorat tineri ai Colegiului “Carmen Sylva” din Ploiești.

Publicația Observatorul Prahovean evidențiază că noutatea acestei ediții constă în implicarea tinerilor elevi-artiști și face cunoscut programul complet al evenimentului.

Mai multe detalii despre calendarul și desfășurarea taberei puteți citi aici: https://www.observatorulph.ro/administratie/2795819-tabara-internationala-de-sculptura-monumentala-la-ploiesti-elevii-de-la-colegiul-de-arta-carmen-sylva-alaturi-de-artisti

Doina Ofelia Davidescu

Un articol de excepție în MEDIASUD despre viitorul patrimoniului din Ploiești, ne bucură și ne onorează.

Articolul din MEDIASUD abordează o perspectivă critică și constructivă asupra relației dintre administrația locală din Ploiești și dezvoltarea culturală a orașului.

Evidențiind modul în care Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană „Gheorghe Coman” din Parcul Municipal Vest își mărește constant colecția, devenind un reper de identitate urbană datorită eforturilor Asociației Culturale 24 PH ARTE PLOIEȘTI, textul pune accentul pe necesitatea unei susțineri active și profunde a patrimoniului artistic în detrimentul unei simple aprobări birocratice.

Articolul integral, aici:

Muzeul de Sculptură Monumentală din Ploiești continuă să crească. Patrimoniul cere îngăduință, nu doar toleranță administrativă

Doina Ofelia Davidescu

Ziarul online Găzarul a publicat recent o analiză profundă și onorantă despre proiectele Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești, sub un titlu sugestiv: „Ploieștiul care construiește istorie. O mână de oameni demonstrează că patriotismul înseamnă să lași ceva în urmă”. Articolul subliniază modul în care o hotărâre administrativă recentă a Consiliului Local Ploiești reconfirmă o inițiativă de suflet, devenind o recunoaștere oficială a unei munci desfășurate cu perseverență și respect pentru identitatea orașului.

„Nu există patriotism fără patrimoniu” – filozofia care ghidează asociația – este o frază scurtă, dar care definește, cât se poate de bine, responsabilitatea unei comunități față de propriul trecut și față de generațiile viitoare.

Din această viziune s-a născut Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber „Gheorghe Coman”, – un proiect unic ce transformă spațiul urban într-o galerie permanentă, accesibilă tuturor.

Articolul integral, aici: https://gazarul.ro/2026/08/07/ploiestiul-care-construieste-istorie-o-mana-de-oameni-demonstreaza-ca-patriotismul-inseamna-sa-lasi-ceva-in-urma

Doina Ofelia Davidescu

Ploiești, 6 august 2026 – Consiliul Local al Municipiului Ploiești a reconfirmat sprijinul pentru inițiativa patrimonială a Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești, inițiatoarea proiectului Muzeului de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber „Gheorghe Coman”.

În acest an, parteneriatul vizează organizarea celei de-a VII-a ediții a Taberei de Sculptură Monumentală de la Ploiești, eveniment desfășurat sub deviza asociației noastre: „Nu există patriotism fără patrimoniu”.

Ediția din 2026 îmbracă o semnificație deosebită, marcând împlinirea a 150 de ani de la nașterea marelui sculptor Constantin Brâncuși, un reper universal al artei monumentale. Datorită continuității acestui demers cultural, municipiul Ploiești deține astăzi un patrimoniu artistic în aer liber deosebit de valoros, estimat la peste un milion de euro. Memoria vizuală și etapele anterioare ale proiectului sunt documentate public prin intermediul unor filme-document dedicate fiecărei ediții în parte.

Adresăm mulțumiri speciale Primăriei Municipiului Ploiești, Consiliului Local și Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploiești pentru deschiderea, viziunea și susținerea constantă acordată dimensiunii culturale și patrimoniale a acestui proiect de importanță comunitară.

Hotărârea Consiliului Local a fost adoptată astăzi, 6 august 2026, zi în care comunitatea celebrează sărbătoarea Schimbării la Față.

Florin Manole, Vicepreședinte al Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

 R.:Ați mai fost pe aici, ați văzut toate lucrările?

V.n.:Am mai fost o dată, înainte de prima ediție a taberei de sculptură. Era un tăpșan al câinilor fugiți de la casele lor.

”Furtul”

R.:Presimt că acum ați venit cu un interes. Presupun că acela de a cerceta – eventual admira – operele realizate aici la cele patru ediții.

V.n.:Și asta, desigur. Și altele. Eu – practic – am venit să ”fur”, pentru un proiect personal.

R.:Deci interesul dvs. este mult mai ”larg”.

V.n.:(zâmbind) Da. Am prezentat anul trecut un proiect, în cadrul unui concurs de televiziune, cu ”leii imperialiști” despre care am mai pomenit, și am obținut un – să-i zicem – ajutor, din partea unui multimilionar din România, pentru o idee similară, în fapt, un parc având mai multe secțiuni, un parc de parcuri: unul dedicat persoanelor cu dizabilități, un parc care să aibă o secțiune pentru copii, unul care se numește Rocolandia și altul pentru skateboard.

”Pădurea celor care spun povești”

Apoi: am demarat proiectul în vederea realizării  unei scene pentru teatru sătesc și o zonă numită ”Pădurea celor care spun povești”, o pădure vopsită.

R.:Dacă-i pe-așa, ne lăsăm „jefuiți”.Sunteți pensionar?

V.n.:Da.

R.:Situația dvs. îmi amintește de celebrul film din 1952 al lui Akira Kuroshawa, ”Ikiru”(”A trăi”). Acolo, un bătrân funcționar, în prag de pensionare, Kanji Watanabe (Takashi Shimura într-un rol memorabil), care vreme de peste 30 de ani nu lipsise și nu întârziase un minut la slujbă, află că suferă de o boală incurabilă (cancer la stomac), timpul care i-a rămas pentru a trăi fiind foarte limitat. Abia atunci începe să-și caute sensul vieții. Hotărăște să utilizeze cu folos scurtul timp care i-a rămas de trăit și să facă ceva ce nu mai făcuse până atunci: să se distreze.

V.n.: Cunosc filmul. L-am văzut de trei, poate de patru ori. După scurt timp însă realizează că aceste distracții sunt inutile și că există un singur mod de a-și încheia viața: făcând ceva util prin slujba sa. Astfel, Kanji Watanabe pune tot sufletul în construirea unui parc pentru copii, moștenirea sa pentru lumea ce avea să o părăsească în curand”.

R.: Dvs. bateți mai departe. Vă gândiți nu doar la copii, ci și la persoanele cu dizabilități. Și mai aveți destul timp. Sper că sunteți sănătos, deci aveți un mai lung timp la dispoziție pentru a vă finaliza proiectele.

V.n.:Pentru posteritate.

Orașul Stâncii

R.:Dar și aici există o scenă în aer liber. Parcul va fi unul polivalent. Nu va fi doar un parc al sculpturilor, urmând să aibă multiple funcționalități… Dar va trebui să mai așteptați, pentru că acum nu prea aveți ce ”fura”.

Vn.:În Arganda del Rey, Madrid, España, există un parc uriaș pentru rocăreală! ”Rock in Rio” este un eveniment originar din Brazilia care include o serie de concerte rock și pop organizate de omul de afaceri brazilian Roberto Medina. Prima ediție a Rock in Rio a avut loc între 11 și 20 ianuarie 1985 pe o suprafață de 250.000 m², care a primit numele de „Cidade do Rock” (Orașul Stâncii), situat în Jacarepaguá, la vest de Rio de Janeiro, Brazilia. Marile vedete au fost: Queen, Iron Maiden, Rod Stewart, AC/DC, George Benson, Yes, Scorpions și Ozzy Osbourne. DE ce n-am face așa ceva și la noi? Păi dacă primarul din Păulești nu vrea bani pentru comună, măcar Primarul Volvo să vrea pentru Ploiești!

Unt Old cu Medina la Ploiești?

R.:Și cum merg treburile?

V.n.:Din păcate, cei de la Primăria Păulești (și Cocoșești, unde intenționez să-mi finalizez proiectul) nici măcar nu mi-au răspuns. Urmează să deschid un proces. În sfârșit, chestii de durată… Dar oricum sunt uimit că s-a făcut ceva atât de valoros în Ploiești. Sper ca forurile locale să se implice mai mult. E prea pustiu de natură, vreau să spun. Mă așteptam să ”calci” pe natură, să dau peste tot felul de boscheți… E prea puțină iarbă, prea puțină vegetație. Vreau ca la primăvară să răsară lalele aici!

R.: Odată cu parcul, va crește și vegetația. Eu mă gândeam – până vă judecați dvs. cu autoritățile din zonă – să vă luăm partener de proiect, că văd că știți și vreți atâtea. Dar s-ar putea să intrați în conflict de interese cu dvs. înșivă. Adică să vă faceți concurență.

V.n.:Da? Eu mă angajez să îl aduc pe Medina și să-i batem pe clujeni cu „untul” lor ”old” (joc de cuvinte – Untold), și dacă în Santiago de Chile o să urmeze edițiile din 2022 și 23, poate în 24… 25 să-l facem în buza gării de vest. Pentru că doar suntem ploieșteni!

Baron în parc

R.:Văd că sunteți plin de idei și gândiți mult.Dar constat că, după ani, sunteți într-un stadiu incipient.De când datează proiectul dvs. Land Art Cocoșești?

V.n.:De trei ani.Dar m-am lovit de imobilitatea organelor locale. Gândire obtuză, lipsă de curaj, nu-și asumă responsabilități, merg pe calea minimei rezistențe.

R.:Cine sunteți?

V.n.:Eu am un titlu de noblețe. Sunt Conde de Transilvanya și Baron de Simferopol, titluri primite de-acolo și… cam atât.

R.:În Spania le-ați primit?

V.n.:Da.

R.:Am înțeles. Avem și un titlu nobiliar în parcul nostru!

V.n.:Da? Cine?

R.:Cum cine? Păi ce-mi spuserăți? Dmneavoastră!

V.n.:(ușor surprins) Ah, eu! O statuie, ceva?

R.:Se aranjează. Vorbim cu artiștii care au lucrat la ediția asta. Dar repede, că suntem la închidere și astăzi vor pleca. Trebuie să vă arătați în mărime naturală. Poate se încumetă vreunul să vă dăltuiască în marmură. Sau în granit, ce-o fi.

V.n.:Sunt pregătit. Dar să știți că nu un titlu sunt, ci o persoană care deține aceste titluri… Nu mă faceți, vă rog, să mă simt ridicol! Persiflarea această probabil considerați că mă dezavantajează? Nu! Pentru mine este o onoare!

R.: Aduceți-vă aminte că întrebarea dvs. a sunat astfel: ”Cine?”. Apoi, cine n-ar fi onorat să dobândească titlurile de baron sau de conte? Unii au vărsat sânge – al lor și al altora – pentru a le obține. În plus, acestea trebuie purtate cu onoare, demnitate și apărate permanent.

V.n.: Nu-i o problemă. Sunt un luptător. Am făcut-o și în zilele lui decembrie 1989.

Băiețelul cu șosetuța pierdută

R.: Ce lucrați sau ați lucrat?

V.n.: Lucrez – că și a scrie este a lucra – la o poveste pentru copii despre o șosețică a unui copil elvețian care și-a pierdut-o în vacanță la bunica sa în Cocoșești Păulești.

R.: Sper că povestea dvs. se va încheia cu bine pentru drăgălașul urmaș al lui Wilhelm Tell  și pentru cititori, desigur. Nu trebuie să vă reamintesc faptul că în orice basm trebuie să triumfe binele.

V.n.: Așa va fi și în povestea mea.

R.:Cum să vă prezint?Aveți și un nume românesc?

V.n.:Da.

R.:Puteți să ni-l destăinuiți?

V.n.:Da. Alexandru Petrescu.

R.:În sfârșit, v-am aflat numele! Pe românește.

Alexandru Petrescu: Mă bucur pentru reușita dvs.

¹Ion Heliade-Rădulescu, cunoscut și ca Ion Eliade (așa cum semna) sau Ion Eliade Rădulescu (n.6 ianuarie1802, Târgoviște, Țara Românească – d. 27 aprilie1872, București, România), a fost un scriitor, filolog și om politic, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne. (Wiki)

²Evgheni Petrov (numele real Evgheni Petrovici Kataev, 1902–1942) a fost un celebru prozator și jurnalist sovietic. Este renumit în special pentru parteneriatul său literar cu Ilia Ilf, cei doi formând faimosul duo care a creat romanele satirice clasice Douăsprezece scaune și Vițelul de aur.

³Vizitatorul se referă laGheorghe Coman (n. 8 septembrie 1925, Ploiești– d. 9 august2005, București) a fost un sculptor român, absolvent al Institutului de Artă ”NicolaeGrigorescu” – București, secțiasculptură, promoția 1945-1950, membru al UniuniiArtiștilorPlastici.A trăit la Ploiești, fiindunuldintreceimaicunoscuțiartiștiplastici de pemeleagurileprahovene.A fost creatorul și animatorul vestitei Tabere de sculptură MăguraBuzău, printre primele de acest gen din România, inițiativă care a avut un larg ecou și peste hotare.

⁴ Interlocutorul se referă la monumentul megaliticpreistoric situat pe Câmpia Salisbury, în comitatul Wiltshire, Anglia.Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

Interviu cu Alexandru Petrescu, jurnalist, revoluționar, vizitator al Taberei

În ziua încheierii lucrărilor taberei, observai un vizitator cu un aspect vădit exotic și mers agale, cu aspect de viking tomnatic, care s-a așezat calm pe lucrarea abia terminată intitulată ”Ochiul – poarta sufletului” a sculptorului Vlad Dumitriu, de unde contempla tot ce se întâmplă. Nu purta la brâu un topor, o sabie și un cuțit lung, de care am auzit că vikingii nu se despărțeau niciodată. Dimpotrivă – cum aveam să remarc: nu s-a arătat deloc războinic, ba chiar avea un aer înțelept și cumsecade, de Moș Crăciun mai degrabă. O doamnă care-l însoțea, bănuiam că însăși soția (fapt care avea să se confirme ulterior), îl privea admirativ, cu o uitătură încărcată de iubire. Doar că acest tablou idilic avea să fie ”stricat” de însuși autorul lucrării, care s-a arătat ușor iritat de atitudinea ciudatului vizitator. ”Vikingul”, deloc furios, s-a ridicat alene, i-a explicat ceva artistului, care s-a îndepărtat. După care omul nostru s-a reașezat pe granitul proaspăt șlefuit.

Ne-am apropiat, curioși, cu intenția de a-l descoase nițel. Interviul n-a fost foarte scurt, cum preconizasem. Asta pentru că ”vikingul” are capul plin de idei și nici vorba nu-i e scurtă. Privindu-l mai atent, mi-am dat seama că-l cunoșteam. Și nu de azi, de ieri, dar n-am realizat în primă instanță, din cauza travestiului.La dorința sa, cea mai mare parte a interviului s-a desfășurat fără să dezvăluim numele vizitatorului. Așa că i-am spus ”Vizitatorul necunoscut”. Abia la final avea să-și dezvăluie numele. Dar să-l urmărim pe ”necunoscut”.

Reporter:Iată un vizitator care se odihnește pe una dintre lucrările realizate de artiștii noștri îndrăgiți! Este un bun loc de hodină?

Vizitatorul necunoscut:De hodină este un bun loc, dar artistul care a conceput această lucrare mi-a spus să nu stau pe ea, că e, totuși, o lucrare de artă. Bine. Ăsta este conceptul artistului român. Ori eu cred că arta trebuie să se deschidă efectiv, ca lumea să intre în contact cu ea, să pună mâna, picioarele, să ”muște” din lucrarea respectivă.

(Între timp, Vlad Dumitriu a reapărut, însoțit și de colegul său Dan Daniel. Am întrerupt interviul și m-am îndepărtat. A urmat o nouă rundă de convorbiri, în urma căreia – deloc convins – interlocutorul nostru s-a ridicat cu greu și a „părăsit” lucrarea).

”Volvo” și Cult Ură pe alei

R.:Un artist prezent anul trecut la tabără, Florin Strejac, ne-a spus că pe el nu-l deranjează că vizitatorii se cațără pe lucrarea sa, ba îi consideră pe cățărători – de fapt, copii – drept coautori. Dar nu toate lucrările au același regim. Unele trebuie chiar protejate.

V.n:Mă provoci să scot limba la cultură? Păi termenul, dacă-l disecăm: Cult… Ură…, avem răspunsul. Îmi doresc o inflație de cultură. Heliade¹ rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii și culturii române în genere. Așa și primarul ”Volvo” (așa-l alintă unii pe dom Andrei Volosevici, primarele): după ce i-a lăsat pe unii să mâzgălească oripilant tramvaie (care oricum sunt urâte estetic), a pus la intrările orașului cenușiu caragialesc și o zis: ”Hai bă, să dați cu ciocanu în piatră!” (nu în Evgheni Petrov²),să vă faceți cu toții gheorghecomani³ și le-au dat drumul unor sculptori să bage ”cult ură” pe alei.

Noi și ”stohăniștii”

Să protejăm ce? Piatra cioplită? Păi stonhăniștii⁴ (din Stonehenge, Salisbury) aveau opreliște să nu facă pipi sau să scoată „limbul” la ”hărmălaia” aia de pietre cocoțate? Arta este pentru oameni. Pentru Domnul zeu sunt bisericile!

R.:Totuși, majoritatea sculptorilor care au lucrat la tabere sunt artiști remarcabili! Credeam că ați observat…

V.n.: Nu mă îndoiesc de asta. Se observă asta foarte repede, chiar de la prima vedere, privind sculpturile realizate aici.Dar să-mi continui ideea. De exemplu, dacă aș fi fost comisar sau organizator al acestui puzzle de intenții, aș fi adunat copii ai Liceului de Artă de pe fosta stradă Bobâlna și foști studenți originari din Ploiești să își sculpteze visul.

R.: Ideea a avut-o atât comisarul taberei, doamna Alice Neculea, cât și unii dintre artiștii care au lucrat aici. Mă refer la Dan Daniel, la Maxim Dumitraș… Citiți pe siteul Asociației Culturale 24PH ARTE comentariile și interviurile realizate la ultimele ediții ale Taberei și vizionați filmele realizate de TVR după fiecare ediție! Am fi scutiți de multe explicații. Dacă aș sta să-i povestesc fiecărui vizitator ce și cum, ar însemna să consumăm un spațiu editorial și un timp imens, umplut cu același text.

V.n.: N-am știut. Dacă-i cum spuneți, e de bine.Promit să intru pe siteul Asociației 24 PH ARTE și să citesc tot despre tabără.

Durere vs.bucurie sau Elogiu Land Art(ei)

R.:Cum vi se pare lucrarea pe care vă hodineați și celelalte realizate de artiști în parcul ploieștean?

V.n.:Am rămas surprins de ce s-a făcut aici, la Ploiești! E perfect! Iar artiștii, cum spuserăți dvs., sunt, într-adevăr, remarcabili. E un prim pas, probabil o jumătate de pas, pentru că mai e de lucru. Am trăit în Spania, în Madrid, 25 de ani, unde am văzut, printre altele, Parcul ”Juan Carlos I”. Acolo, pe o suprafață cam ca asta, poate nițel mai mare, au făcut un parc extraordinar, în care s-au deschis lucrările către public. Deci, există o conlucrare între artiști, între vizitatori, între cei care vin acolo.

R.:Despre ce fel de lucrări vorbiți? Tot de artă sculpturală?

V.n.:Land Art. Mișcare apǎrută la sfârșitul anilor 1960 în cadrul preocupǎrilor pentru ambianțǎ, în care artistul acționeazǎ asupra unor forme de relief, modificându-le sau populându-le cu repere ale intervenției sale. Astfel Land Art este ”…arta transformării mediului înconjurător”, reflectă relația pe care o au oamenii cu natura, reușind să transmită o anumită emoțieprivitorului. Astfel, cu Land Art se exprimă durerea, întrucât deteriorarea mediului care există pe Pământ este de așa natură încât ar fi chiar contradictoriu să exprimăm bucuria.

Faimoasa Spiral Jetty

R.:Asta fac și artiștii pomeniți de mine mai devreme…

V.n.:Popularitatea acestei tendințe nu s-a făcut simțită decât în 1970, atunci când Robert Smithson a creat ceea ce este considerată cea mai faimoasă operă de artă: SpiralJetty.

R.: Cea mai faimoasă operă de artă spuneți?!

V.n.:(operează pe mobil) Am căutat și iată ce am găsit acum despre: ”Spiral Jettyis an earthwork sculpture constructed in April 1970that is considered to be the most important work of American sculptor Robert Smithson (Spiral Jetty este o sculptură de pământ construită în aprilie 1970 care este considerată cea mai importantă lucrare a sculptorului american Robert Smithson”).

R.:Cea mai importantă și faimoasă operă a luiSmithon, poate a Land Art ca mișcare, dar nu cea mai ”tare” operă – fie și doar sculpturală – realizată vreodată. Faimoasă, poate. Dar cea mai faimoasă nu înseamnă neapărat și cea mai valoroasă. 

V.n.:Da, aveți dreptate. Ținea strict de mișcarea Land Art.

Manual de utilizare în stadiu incipient

R.: Bine, bine. De ce vă preocupă într-atât toate acestea?Este vorba de o pasiune?

V.n.:Eu am prezentat Primăriei Păulești, și apoi, după ce ăia nici nu mi-au răspuns, celor de la Imperiul Leilor, conceptul meu, că există și alte forme, cum ar fi cea care exprimă trecerea timpului sau mersul. De fapt, un Land Art poate trece pur și simplu de multe ori și multe zile la rând printr-o secțiune: impactul pașilor împiedică germinarea semințelor, astfel încât, odată cu trecerea zilelor, se realizează o cale în care poți să vezi doar pământul și pietrele care pot exista. De exemplu utilizând:

Ideea: că se poate face sculptură și din alte materiale.

Materiale: pietre, pământ, lemn, bușteni…

Punerea în scenă: vânt, foc, apă și chiar orientările atât ale solstițiilor, cât și ale echinocțiilor.

Repere ale naturii: paratrăsnet, mașini, telefoane mobile, țesături etc.

Oare ați văzut cumva un sculptor – eu da – în mămăligă? Arta nu se agață de anumite materii pentru a exprima… Am cunoscut o artistă din Columbia care lasă pe asfalt, în Madrid, opere efemere din frunze… care la bătaia vântului se spulberă… 

R.: Că tot veni vorba, pot fi invocate și celebrele sculpturi în gheață…

V.n.:Păi agatârșii, dacii, cumanii și apoi corolarul pe care l-am numit mai apoi…  românii s-au născut gânditori, că doar Cultura Hamangia este o cultură neolitică din mileniul IV-II î.Hr., a cărei dezvoltare a început încă din mileniul VI î.Hr.

R.: Înțeleg că vă situați într-o descendență multimilenară. Deduc din ce spuneți că românul e născut și gânditor, nu doar poet. Iar după ce vor vizita parcul ploieștean, s-ar putea să-și descopere și vocație de sculptori. Dvs. nu?

V.n.:Ba da. Mi-am descoperit vocația dinainte. Acum, în parcul ploieștean, mi-o redescopăr.(Sfârșitul primei părți)

¹Ion Heliade-Rădulescu, cunoscut și ca Ion Eliade (așa cum semna) sau Ion Eliade Rădulescu (n. 6 ianuarie1802, Târgoviște, Țara Românească – d. 27 aprilie1872, București, România), a fost un scriitor, filolog și om politic, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne. (Wiki)

²Evgheni Petrov (numele real Evgheni Petrovici Kataev, 1902–1942) a fost un celebru prozator și jurnalist sovietic. Este renumit în special pentru parteneriatul său literar cu Ilia Ilf, cei doi formând faimosul duo care a creat romanele satirice clasice Douăsprezece scaune și Vițelul de aur.

³Vizitatorul se referă laGheorghe Coman (n. 8 septembrie 1925, Ploiești– d. 9 august2005, București) a fost un sculptor român, absolvent al Institutului de Artă ”NicolaeGrigorescu” – București, secțiasculptură, promoția 1945-1950, membru al UniuniiArtiștilorPlastici. A trăit la Ploiești, fiindunuldintreceimaicunoscuțiartiștiplastici de pemeleagurileprahovene.A fost creatorul și animatorul vestitei Tabere de sculptură MăguraBuzău, printre primele de acest gen din România, inițiativă care a avut un larg ecou și peste hotare.

⁴ Interlocutorul se referă la monumentul megaliticpreistoric situat pe Câmpia Salisbury, în comitatul Wiltshire, Anglia.

Interviu realizat deLeonida Corneliu Chifu

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a VI-a (Ploiești 2023)

Interviu cu regizorul Mihai Vasile (II) 

Obolul

R.: După ce ați văzut toate acestea, nu vă încearcă regretul de a nu fi trecut mai devreme prin parc, în anii trecuți?
M.V.: Nu. Chiar nu mă încearcă. Pentru că, venind acum, am văzut o chintesență, am văzut un summum al acestui efort creator al oamenilor care au trecut pe aici și au lăsat operele astea de artă. Pentru mine important era nu să văd cum crește muzeul ăsta. Am venit acum ca să-l văd că există. Am văzut un rezultat al unor etape pe care eu nu le-am cunoscut și poate nici nu mă interesa să le cunosc. Eu am văzut ce a rămas. Dacă mă duc acum – să zicem – la grădinile Boboli de la Galeriile Uffizi din Italia, nu mă interesează cum au făcut oamenii ăia grădinile alea. Mă interesează că eu, acum, sunt în grădina aia. Același sentiment îl am aici. Acela că am venit  când lucrurile s-au terminat, când masa e pusă, ca să zic așa, și că acest banchet extraordinar care înseamnă arta lor se desfășoară în fața mea. Ca să mai încerc o asemenea senzație, ar trebui să revin, poate, peste alți șase sau zece ani. E foarte important pentru mine să am această privire de sinteză asupra celor șase ani în care oameni importanți din cultura română, din arta românească au venit și au lăsat aici un soi de obol, dintr-o datorie față de pământ, față de țara asta, lăsând în această imensitate a câmpului niște opere de artă care realmente te copleșesc. 

Un loc al tăcerii

R.: După patima cu care ne vorbiți, suntem tentați să credem că vom asista, după această vizită, la o reconversie artistică a regizorului Mihai Vasile. Sau măcar să adauge la evantaiul realizărilor sale artistice și sculptura. E de așteptat?
M.V.: (râzând cu poftă) Puțin probabil. Chiar dacă profesez mai multe arte din jurul teatrului: film, artele vizuale, grafică în special. Dar problema nu e asta. Nu, n-o să mă ”convertesc.” Sunt un foarte bun privitor. Asimilez nebunia de-aici – căci o nebunie este pentru mine. Când vezi atâta marmură risipită într-un pustiu unde bate vântul, care înseamnă atâta talent, atâta bucurie a oamenilor de a lăsa ceva în urmă, mai bine prefer să fiu un foarte bun spectator. Ea poate să alimenteze doar imaginarul meu. Poate îți imaginezi o grămadă de lucruri care sunt undeva în profunzimea oricărui artist. Eu sunt convins că oricine de bun simț, de bună credință ar veni să vadă ce am văzut eu cu colegii mei, n-ar avea decât o singură soluție: să tacă. Eu chiar am vorbit mai mult decât trebuie. Aici trebuie doar să taci, pur și simplu. E un loc al tăcerii.

Gesturi primare, gesturi esențiale 

R.: Distinsul critic Pavel Șușară spunea că artiștii au folosit reziduurile, șpanurile  rămase de la Geneză și că au recreat întregul ceremonial al Creației. Dvs. coordonați, de 45 de ani, un teatru – numit până nu de mult Equinox, astăzi Centrul Dramatic Mythos – care a profesat printre altele și teatrul de gest. Am văzut că urmăreați cu atenție fiecare dăltuire, fiecare mișcare, fiecare gest al sculptorilor. Vă veți inspira în proiectele dvs. și din lucrările și mișcările lor?
M.V.: E greu de spus, pentru că ei au mișcări profesioniste, gestualitatea lor este profesională, asta este clar. Sigur că te influențează ca artist absolut orice: și când cade o frunză, și când cade un bloc de piatră. Evident că în momentul în care am pătruns aici și i-am văzut pe oamenii ăștia lucrând, într-un fel sau altul, măcar din instinct profesional (și nu numai!), m-am uitat mai întâi la mâinile lor, apoi la instrumentele lor, și abia după aceea la ce rezultă în urma gestualității lor, pentru că gestualitatea lor este esențială, este aproape primară, în sensul propriu al expresiei, este acea gestualitatea de la începutul lumii. Că folosesc un flex? Bun, n-aveau flex la începutul lumii, nici în urmă cu o sută de ani, dar aici folosesc acea gestualitate care-i duce din aproape în aproape la opera de artă pe care au gândit-o. Și asta te înnebunește! Abia după aia vezi flexul și abia după aia vezi marmura care se transformă, transcende opera dincolo de manoperă, ca să zic așa, transcende manopera și ajunge operă de artă. În sensul acesta, sigur mi-a plăcut să le văd mâinile, asta este clar. Sunt mâini absolut extraordinare, te uiți și aproape că sunt uneori mai frumoase decât opera de artă în sine. Aceasta din punctul meu de vedere, al omului care este obsedat de gestualitatea umană.

Teatrul meu de gest este un teatru al esenței gestului. Dar nu pot să nu recunosc că oamenii ăștia fac gesturi esențiale aici. Că altfel și-ar tăia – Doamne ferește! – degetele, mâinile. Altfel piatra, marmura n-ar căpăta formele pe care le capătă. Pur și simplu, oamenii ăștia se folosesc acum de sculele moderne pentru ca totul să fie impecabil. Pentru ca totul să aibă un rost. De-asta mă bucur că aud atâtea flexuri aici dar și sunetul ciocanului lovind dalta. Ca să vă răspund pe scurt la întrebare: nu, nu cred că gestualitatea lor va avea o influență foarte mare asupra creațiilor mele artistice. Asta pentru că gesturile lor nu m-au surprins, ci doar au confirmat ceea ce știam, intuiam despre gestualitatea aceasta creatoare a sculptorilor.

Unde mergem în weekend

R.: Acum, după ce ați văzut cum stau lucrurile, presupunem că vă veți petrece o bună parte din weekend-urile dvs. în acest parc…
M.V.: Nu știu. Ar fi bine. Este foarte posibil să mă întorc, pentru că sunt lucrări care mi-au zgândărit memoria și imaginarul. Dar voi veni cu siguranță atunci când mi se va face dor de o operă anume sau de întregul ansamblu. Pentru că întregul contează foarte mult, dar asta nu înseamnă că umbrește cele câteva opere – pentru că nu toate sunt capodopere, trebuie să recunoaștem asta – pe care le consider foarte aproape de inima mea. Voi veni să  le revăd cu mare drag. E ca o carte pe care o recitești, ca un film pe care îl revezi, ca o muzică pe care o reauzi. Sunt convins că, visând cu ochii deschiși, la mine, la moșie, o să-mi aduc aminte de anumite lucruri și o să vreau să-i spun nevestei: ”Ia mașina, că am o chestie de văzut undeva, acolo!” E foarte posibil. Dar nu în toate weekendurile, că am și alte treburi.
R.: Vă mulțumim și… vise plăcute!
M.V.: (zâmbind) Să dea Dumnezeu!  (Sfârșit) 

                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a VI-a (Ploiești 2023)

Interviu cu regizorul Mihai Vasile (I)

Interlocutorul nostru de astăzi este profesor de artă dramatică, regizor, actor, scenograf, artist plastic și fotograf de artă. Se întâmplă însă ca numele său să fie mai cunoscut și mai prețuit în afara țării. Totuși, într-un târziu, activitatea sa de 45 de ani în slujba artei a fost recompensată, în noiembrie 2021, cu titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești, ”în semn de prețuire pentru inițiativele sale în municipiul nostru, pline de pasiune, har și dragoste pentru cultură”.
”De la 9 ani sunt pe scenă. Pe scenă profesionistă. Am făcut tot ce se putea face și am ajuns tot aici. Nu mi-am părăsit niciodată orașul, nu mi-am părăsit niciodată țara”, spune Mihai Vasile.”
Dar nu despre activitatea sa prodigioasă în slujba artei avem a vorbi acum, ci despre ”confruntarea” cu un alt areal artistic. Iar lui Mihai Vasile îi plac provocările.

”Nu trebuie să auzi de mai multe ori despre o minune…” 

Reporter: Domnule Mihai Vasile, ne încântă vizita unui Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești. Faptul conferă o  plusvaloare și – aș spune – o plusonoare parcului nostru. Ne-ar interesa, întâi de toate, ce impresie vă lasă lucrările expuse în parc?
Mihai Vasile: Trebuie să spun că – așezat cumva în lucrările mele la teatru, la ceea ce am de făcut ca artist – n-am venit niciodată în parcul ăsta și nu știam prea multe despre existența lui. Dar mi-am propus odată ca, împreună cu soția mea și alături de câțiva colegi de la teatru, să venim  și să vedem ce minune e aici. Vizita aceasta se datorează și faptului că în acest important proiect artistic sunt implicați  câțiva dintre cei mai buni prieteni ai mei și ai teatrului meu.  E un proverb indian care spune: ”Nu trebuie să auzi de mai multe ori despre o minune, trebuie să te duci și s-o vezi o dată”. Ei bine, asta am făcut și eu și am rămas absolut impresionat. Am văzut cu o mare surprindere faptul că această tabără este de fapt un adevărat muzeu de sculptură contemporană în aer liber.

Himera

R.: V-ați învrednicit târziu. Suntem, deja, la ediția a șasea…
M.V.: Da, sunt șase ani de când aici niște oameni, așa cum sunt cei care lucrează în spatele nostru, își așază în marmură himerele, închipuirile, visurile… Și nu-i ușor, pentru că nu-i ca atunci când scrii o carte sau cum ai sta în fața șevaletului, pândind clipa aceea specială a inspirației. Da, oamenii ăștia chiar ”scriu” în spațiu niște ”lucruri” pe care nu le poți scrie într-o carte, nu le poți face într-un film, n-ai decât această nebunie a dălții și a flexului care mușcă din marmură. Or, tocmai asta este fabulos aici! Să creezi himera în spațiu. Eu sunt convins că în cele cinci ediții de până acum s-au creat aici chiar capodopere. Aș putea vorbi despre o risipă de talent, o risipă de imaginar, o risipă de idei, pentru că, până la urmă, la baza fiecărei lucrări stă o idee, stă o obsesie a fiecărui artist. Chiar acum, în spatele nostru, are loc metamorfoza. Ani de zile au lucrat aici oameni care și-au adus visele și le-au transformat în materia asta extrem de ciudată și misterioasă care este marmura. Ea nu-i ușor de lucrat, dacă ne uităm la ce fac oamenii ăștia aici, artiștii din ediția asta. Dar dacă ne închipuim ce s-a întâmplat cu marmura, de mii de ani, cum a fost transformată în ”ființe”, în capodopere care au rămas în istorie, dacă ne gândim la sculptura greacă, la sculptura romană, la sculptura europeană în general din ultimele veacuri… 

Către divin sau chintesența ideii de poetică a marmurei 

R.: Cum ați defini, în câteva cuvinte, ceea ce se întâmplă aici?
M.V.: Eu cred că aici este o chintesență a ideii de poetică a marmurei. Vizitând în detaliu acest muzeu al sculpturii în aer liber (îl numesc așa pentru că prietenii mei își doresc foarte mult ca acesta să fie un muzeu, cum sunt puține de altfel în lume – el chiar are alura unui muzeu), am rămas extrem de impresionat. E atâta poezie în spațiu, e atâta risipă de imaginație, atâta risipă de imaginar în sine, adică a actului de a imagina continuu… Mie mi s-a părut că este dincolo de ce mi-aș fi închipuit eu că voi găsi aici. Realmente, este dincolo de simplul act de creație. E ceva ce duce către divin. Să supui atâta marmură propriilor tale imaginări… Să supui atâta marmură, care-i a pământului, care n-are nicio treabă cu fierul, cu dalta, și să faci din marmură ceea ce am văzut eu aici mi se pare aproape imposibil de imaginat! Dar, iată, totuși, ea, poezia aceasta, există, e aici, sub ochii noștri! 

Cei care modelează odată cu vântul  

R.: Ne-ați convins. V-am auzit exclamând: ”Câtă artă!”, impresionat, captivat, copleșit de ceea ce v-a fost dat să vedeți. Au fost chiar primele dvs. cuvinte când ați intrat aici.
M.V.: Absolut. Sunt copleșit. E atâta artă… Bun! Vezi într-un muzeu o expoziție. Vezi un film documentar despre epoci ale picturii, ale sculpturii… Am intrat în atâtea saloane de expoziție din țară sau de afară… Dar aici, în aer liber, aici unde bate vântul atât de tare, aici, în locul ăsta unde doar vântul ar trebui să modeleze, așa cum a modelat în mii de ani stâncile devenite sfincși ori alte ”închipuiri”… Oamenii ăștia chiar scriu poezie, chiar creează poeme în spațiu… Într-un loc în care doar vântul lucrează, doar vântul modelează, ei modelează odată cu vântul. Dacă ne întoarcem și vedem cum ia vântul tot ceea ce pilesc ei aici, pulberea asta miraculoasă, ai sentimentul că ești un personaj dintr-un film care tocmai se toarnă cuprinzându-te… Iar ceea ce iese de sub dalta lor, ceea ce rămâne stabil, puternic… Marmura asta care exprimă ceea ce oamenii ăștia au visat și au și realizat!… E fabulos!
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția de vineri, 26 aprilie 2024)

                                                                                Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

 

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Scurt interviu cu Florin Toma, scriitor, critic de artă, redactor la revista ”Viața românească” 

Reporter: Domnule Florin Toma, ce șansă să vă întâlnim acum, la finalul lucrărilor! Bine v-am regăsit! Eram siguri că nu veți lipsi!
Florin Toma: Bine v-am găsit! Sunteți neschimbați, deși ne aflăm la a V-a ediție.
R.: Cum apreciați operele artiștilor de la această ediție? E drept, mai e nițel de șlefuit, apoi amplasarea pe socluri, dar configurația este stabilită.
F.T.: În privința a ceea ce am văzut: lucrările sunt la fel de interesante, de provocatoare ca la edițiile precedente, tot în linia a ceea ce aș numi excepționalismul acestui parc: și de distracție, și de muzeu în aer liber. Este excepțional de interesant și de plăcut ceea ce s-a realizat aici, la Ploiești. Este, de fapt, după părerea mea, o recunoaștere tacită, care stătea demult ”închisă”, a unei realități importante a orașului. Orașul acesta avea nevoie de un act de cultură deosebit, cum este tabăra aceasta. Într-adevăr, o realizare formidabilă, și de fapt lucrările din tabără pot fi incluse într-un parc de sculpturi cum puține sunt în lume. Am fost de curând la Fundația Maeght din Saint-Paul-de-Vence, unde există o colecție de sculpturi a marilor artiști care este neschimbată. De fiecare dată când te duci, găsești aceleași lucrări, cu aceleași personaje, cu aceiași autori, de o strălucire formidabilă. Vreau și cred că ar fi bine să se ajungă și aici, prin strădaniile administrației orașului, strădaniilor oamenilor de cultură…

Petre Mogoșanu ”desenează” tot Universul

R.: … ale susținătorilor noștri, în genere…
F.T.: … din Ploiești. E un act de recuperare artistică foarte important.
Revenind la ceea ce vedeți în spatele meu, cele trei lucrări ale celor trei artiști sunt aproape terminate, sunt aproape finisate pentru expoziția de duminică. O să ”pornesc” de la stânga la dreapta: Petre Mogoșanu, Maxim Dumitraș și Constantin Țînteanu. Ceea ce vedeți aici, în spate, este o lucrare excepțională a lui Petre, care adună tot ce poate fi mai frumos în stilul lui. Surprinderea dinamicii prin ideea de șlefuire a marmurei. Cu linii care conduc spre alte linii și forme care conduc spre alte forme, în tentativa, tendința de a ”desena” tot Universul.

”Max Dumitraș reușește să aducă cerul pe pământ” 

R.: Vine lucrarea lui Maxim Dumitraș, care ne-a oferit o frumoasă surpriză: un ansamblu monumental. Iată că și ploieștenii au un ansamblu monumental, nu doar gorjenii. Cu diferența că noi, ploieștenii, putem spera la mai multe și realizate de artiști diferiți.
F.T.: Ceea ce este foarte bine. Lucrarea lui Max este o structură verticală, în ideea a ceea ce el ne înfățișează, de pildă, într-un ciclu care se numește ”Pieta”. Este o simplificare, o esențializare, dacă vreți, a celebrei opere renascentiste. Este, în viziunea lui Max, o nouă structură verticală care poate să susțină cerul, iar alăturată celorlalte două lucrări din edițiile precedente, creează un triptic extrem de captivant. Părerea mea este că reușește să aducă (un lucru formidabil!) cerul pe pământ. Deci coborârea cerului pe pământ. Este pariul pe care îl câștigă, de fiecare dată, Maxim Dumitraș. 

Constantin Țînteanu și dinastia chineză 

R.: Urmează lucrarea unui ”debutant” aici: Constantin Țînteanu.
F.T.: Cât despre cealaltă lucrare, a lui Costel Țînteanu: acesta este un soi de uomo universale, dacă vreți. Costel Țînteanu este critic de artă, este pictor, este curator, și iată, în sfârșit, că este și un sculptor deosebit, un sculptor cu o idee interesantă, cu acest ”Turn” al lui, un turn care-și susține tăria și vigoarea prin gol, prin incizia care trece dincolo, prin tunel, prin aer. Aerul de-acolo este un aer special, îmi amintește de ceea ce se spune despre vasele chinezești din nu știu ce dinastie, a căror valoare constă nu doar în lucrarea în sine, în ceea ce înseamnă metamorfozarea, culorile, desenele. Nu doar în asta, ci și – paradoxal – în aerul de dinăuntru. Valoarea unei astfel de piese stă și în aerul de dinăuntru, care participă la edificarea lucrării și o aduce din istorie în fața noastră. Așa este construit ”Turnul” lui Constantin Țînteanu.
Acestea au fost observațiile la cald, pentru că următoarele – și mai aplicate – le voi publica în ”Viața românească”.
R.: Un cuvânt de despărțire…
F.T.: Mai departe, nu pot să urez decât succes acestei inițiative – repet – unice pentru Ploiești, pe care o doresc repetată cu strictețe, cu tenacitate și cu același ritm al valorii.

                                                                                   Interviu realizat de Leonida Corneliu Chifu 

 

Addenda

Scurtă lecție de privit 

R.: Ne-ați oferit o veritabilă lecție de privit. Ați scris cărți despre arta privitului. Dvs. afirmați că orice lucrare trebuie privită pieziș. Este foarte interesantă această versiune asupra privitului. Câteva cuvinte despre privitul pieziș, despre felul în care trebuie să ne postăm, situăm în raport cu o operă de artă.
F.T.: Ne postăm în raport cu un tablou, în special, sau o operă exact cum ne postăm noaptea cu spatele pe pământ și fața la cer, atunci când privim stelele, și dincolo de senzația de năuceală pe care ți-o provoacă spectacolul grozav al abisului vertical, dincolo de toate astea, dacă vrei să privești o stea de gradul doi sau trei, nu trebuie să te uiți la ea direct, ci într-o parte. și-atunci descoperi, de fapt, strălucirea ei ascunsă. Așa se întâmplă și cu opera de artă. Opera de artă trăiește prin privire, se potențează prin numărul de privitori. Ați văzut că, de pildă, marii caizi ai planetei își cumpără și-și ascund lucrările în seifuri. Ei, alea nu mai au valoare! Alea încep să-și disipeze valoarea, să diminueze. O operă de artă trebuie privită. Pe urmă, dacă știi să privești într-o parte, găsești marile calități, marile virtuți pe care numai autorul le știe. Cam asta ar fi.
R.: Vă mulțumim și așteptăm cu sufletul la gură comentariile dvs. din ”Viața românească”.
F.T.: Mulțumesc foarte mult! (L.C.C.)

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Interviu la final cu sculptorul Maxim Dumitraș
(urmare din ediția de ieri, 29 septembrie 2024)

Reporter: Domnule Dumitraș, ați lucrat la maxim, ca să zic așa. Dar și realizările sunt pe măsură. Am citit mulțumirea pe chipul dvs.
Maxim Dumitraș: (zâmbind) Am realizat un ansamblu care a fost construit în timp, de-a lungul a trei ediții. De fapt, mă gândesc la lucrarea aceasta de 40 de ani. Eu zic că am reușit. Sunt foarte mulțumit. Timpul a ținut cu noi, marmura bună, totul a fost impecabil. Așa că las orașului Ploiești două doleanțe: să aibă grijă de ansamblu și să se continue Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber.
R.: Ați fost tare bun cu noi. Ne-ați dăruit un prim ansamblu monumental, de care suntem foarte mândri.
M.D.: Mă bucur. Să aveți grijă de el, să aduceți artiști importanți și să creați valoare în acest oraș, pentru că merită. 

Sculptori gastronomi și rețete cu suflet

R.: Mă bântuie un gând. Știu că sunteți artist în foarte multe feluri. Am auzit că nici arta culinară nu vă este străină. Este adevărat?
M.D.: Ei, da, este una dintre pasiunile mele. Acuma lucrez la o carte de artă culinară, cu rețete realizate numai de sculptori. Majoritatea sculptorilor au preocuparea artei culinare.
R.: În ce stadiu se află cartea?
M.D.: Mai am de lucru la ea. E, de fapt, un album, numai cu sculptori care au pasiunea artei culinare. Fiecare vine cu două-trei rețete de-ale lui. Cu un concept propriu, cu o creație proprie și cu lucrări ilustrate. Sculptură și artă culinară.
R.: Sunt doar sculptori români prezenți în album?
M.D.: Vor fi și internaționali. Vine unul din Turcia, altul din Franța… Sunt sculptori importanți care… fac și de mâncare!
R.: Când va apărea albumul culinar? Întreb pentru că vreau și eu un exemplar.
M.D.: Păi acum adun material. Sunt vreo 20 de artiști care își vor dezvălui talentele culinare. Sper să-l scot până la sfârșitul anului.
R.: Ați optat pentru o editură?
M.D.: Vom vedea. Merg pe autofinanțare. O finanțez eu. Și după aia o vând. Sper să apară la toamnă.
R.: Cum procedați cu alimentele. Eu nu mă prea pricep la arta culinară. Le ”degroșați”? Folosiți țiul, șpițul?
M.D.: (cu un surâs complice) E o știință. Folosesc tradiția ca sursă de inspirație și-i dau o altă dimensiune cromatică, a gustului și a formei, dacă vreți. Sunt rețete cu suflet.

Culoarea dragostei 

R.: Aveți și alte proiecte editoriale?
M.D.: Da. Mai lucrez la un catalog cu sculptori, pentru o expoziție. Eu fac fotografiile. Am apelat și la doi critici de artă. Expoziția va merge la Baia Mare, Sighet, Iași, Bacău, până va ajunge la Muzeul Țăranului Român, în toamnă.
R.: Maxim Dumitraș, omul care vine din Raiul albastru! Știți că albastrul este și culoarea dragostei?
M.D.: ???
R.: Vă amintiți de cântecul care vorbea despre albastru ca despre culoarea dragostei?
M.D.: S-ar putea să-mi aduc aminte, dacă îmi cântați.
R.: Se cânta în copilăria și adolescența noastră. Permiteți-mi să vă îngân doar câteva măsuri! ”Blu, blu, l’amore è blu/ Quando con me, con me ci sei tu…”.

Macarale

M.D.: Bravo! E superbă! Mi-am adus imediat aminte! ”Macarale” știți?
R.: Cum să nu? Cântecul a fost lansat în copilăria mea. În 1959, când aveam 5 ani. Îl cânta Trio Grigoriu.
M.D.: Și eu l-am prins. Eram în primii ani de viață.
R.: Vi-l voi fredona imediat. Dar apropo: se poate realiza sculptură monumentală fără macarale?
M.D.: Păi n-ai cum să ridici lucrările.
R.: Dar nu există sculptură monumentală care să fie încastrată într-o construcție, într-un edificiu?
M.D.: Ba da. Eu am făcut în Franța o sculptură într-o carieră, o intervenție direct în peretele de marmură, pe 30 de metri. Dar să știți că în cazul lucrărilor independente, putem vorbi de o știință. Cum pui chingile, cum rotești… Că poți să rupi sculptura. Iar noi vrem să facem mai mult decât sculptură.
R.: Da, am asistat și eu la o repriză de rotiri. Mi-a tresărit inima de trei ori, câte o dată pentru fiecare operă realizată la această ediție. Dar hai să vă cânt! (Reporterul cântă câteva fragmente din ”Macarale”)”Zeci de blocuri/ Râd în soare argintii zeci de blocuri,/ În zori de zi./ Suie-agale/ Pe albastrele cărări suie-agale,/ Suie în zări”. Și mai încolo: ”Uite brațul lor de fier/ Cum ridică pân la cer/ Zeci de blocuri,/ Un cartier”.
M.D.: Buun! Aș vrea să-mi cântați și finalul.
R.: Aaa, finalul e… apoteotic! Cu un asemenea îndemn poți să purcezi neabătut spre noi izbânzi: ”O macara, încetinel,/ Mi-a trimis un bilețel,/ Îl prin iute și-l citesc:/ Spor la lucru/ Și te iubesc!”.
(Artistul și reporterul râd cu poftă. Apoi, sculptorul se adresează asistenței:)
M.D.: V-a plăcut ieșirea?

Foto 1: De la stânga la dreapta: sculptorii Petre V. Mogoșanu, Maxim Dumitraș și Constantin Țînteanu
Foto 2: Cariatida
Foto 3: Ansamblul Monumental ”Maxim Dumitraș” de la Ploiești

                                                                                                  Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

 Interviu la lucru cu sculptorul Maxim Dumitraș
(primul interviu, la începutul lucrărilor – în ediția 26 februarie 2023)

R.: Domnule Dumitraș, vorbiți-ne despre ultima lucrare, despre cariatida la care lucrați!
M.D.: E un paznic al umbrelor. Să recapitulăm: avem casa, colțul cu interior albastru,  urmează veriga, iar personajul acesta, cariatida, urmărește – cum vă spuneam deunăzi – lumina și umbra. Cariatida știm că e reprezentată ca o femeie, îndeplinind rolul unei coloane, unui stâlp care susține, cu un capitel, o clădire, un edificiu. Aici cariatida păzește umbra și lumina. În cadrul lucrării mele, e ca un personaj.
R.: Ar fi interesant de aflat cum ați ajuns să realizați acest ansamblu monumental, ce etape ați străbătut.
M.D.: Lucrarea trebuie gândită în ansamblul activității mele artistice, incluzând cele  trei mari cicluri despre care v-am vorbit: întâi, locuirile interioare; după aceea, verigile, în sculptura monumentală; apoi, absențele încercuite. Am o teză de doctorat, ”Absențele încercuite”, susținută la Iași, și o expoziție cu același titlu. Ultima lucrare, ”Locuirea”, pleacă din aceeași rădăcină. Toate pleacă din rădăcina arhetipului folcloric, ca la Brâncuși, care i-a dat universalitate, i-a dat filosofie și sens.

În ritmul naturii 

R.: Sunteți mult lăudat pentru că ați revitalizat viața artistică și culturală din Sângeorz-Băi. Aveți tot felul de proiecte. Vorbiți-ne despre câteva!
M.D.: Da, am un nou proiect pe dealul din Dosul Gârciului, unde dețin un teren de 15 hectare.
R.: Moștenire?
M.D.: Da, l-am moștenit. De la tata. Era foarte încântat că după 20 de ani urc din nou  dealul.
R.: Cum arăta locul la data preluării moștenirii?
M.D.: Era o pădurice de mesteceni.
R.: I-ați prezentat proiectul tatălui dvs.?
M.D.: Desigur. I-am zis: ”Tată, vreau să fac aici un mare muzeu, unde să aduc artiști, să lucrăm, să gândim, să săpăm, să expunem, să realizăm tot felul de lucruri, să facem tot ce ne dă prin minte.” Chem artiști an de an și încercăm să facem un muzeu de la solid la efemer.
R.: Din ce realizați lucrările?
M.D.: Facem lucrări din fân, crengi, lemne, copaci, tălăngi, clopote de oi și altele. Dar cu sens. Unele lucrări, dintre cele mai bune, intră în patrimoniul muzeului, celelalte rămân în natură. Unele vor dispărea. Lucrăm cu obiecte în stare naturală sau cât mai apropiate de starea lor naturală.
R.: La ce lucrați acum în Dosul Gârciului?
M.D.: Lucrez la o balustradă din carpen. Fac balustrada la o margine de deal. Vă imaginați un deal care are o balustradă naturală din lemn? Cu rădăcini, cu crengi, ca o balustradă barocă. Nu puteți să înțelegeți dacă nu veniți să vedeți.
R.: V-ați impus un anumit ritm de lucru?
M.D.: Lucrez în ritmul naturii.

Apicultura e filosofie 

R.: Afirmați că primele dvs. lucrări au fost pe motivul ”stupului”. Te pomenești că sunteți și apicultor! Aveți suficient spațiu pentru stupi acolo, în Maxonia.
M.D.: Mi-ar plăcea, dar nu sunt, că nu am timp. Apicultura e o filosofie și o artă sofisticată, greu de stăpânit. Și asta de mii de ani. De la îmbrăcămintea de protecție, cu mască și celelalte… Lupta cu ”trântorii”, cu ”lucrătoarele”… Apoi, administrarea stupinei. Te simte albina dacă nu ești apicultor bun, te ”mușcă”. E o întreagă știință.
R.: Ați lucrat stupi din marmură?
M.D.: Am lucrat în lemn, în marmură… Apoi, am descoperit un stup arhaic, din nuiele și lut. Pornind de-acolo, am făcut eu niște sculpturi, urmărind latura tehnică, nu utilitatea. Erau doar forme abstracte, ca să zicem așa, dar utilizând aceeași tehnică: tehnica împletitului de nuiele, cu lut și bălegar de cal.
R.: De ce această combinație?
M.D.: Pentru că așa se făceau coșnițele înainte. Am preluat de-acolo tehnica și am făcut niște obiecte abstracte.

Pădurea de mesteceni sau ”copiii” lui Max 

R.: Creșteți și copii? Îi inițiați, îi  formați ca artiști?
M.D.: Mestecenii-s copiii mei, pe care-i cresc de ceva vreme. În fiecare primăvară trebuie să-i dirijez, să comunic cu ei. Le mai tai o creangă, mai îndoi o alta, iau sculptura și îi dau o altă viață, interioară.
R.: Prietenul dvs., Dan Daniel, prezent la ediția de anul trecut, organizează și workshopuri, adică ateliere de creație, seminarii. Mai spune că lucrează preponderent cu copiii.  Dvs. faceți asta sau intenționați?
M.D.: Copiii sunt oricând bineveniți la mine. Maxonia își deschide porțile pentru orice iubitor de artă, de frumos. 

Continentul Dumitraș 

R.: E vast continentul Maxim Dumitraș. Regizorii Cătălin Apostol și Gabriel Coman, cei care vor realiza filmul taberei de la Ploiești, și-au manifestat dorința de a realiza un film în Dosul Gârciului, pentru a explora acest ”continent”. Și m-aș înscrie și eu.
M.D.: Sunteți oricând bineveniți. Că veți avea, har Domnului, ce vedea! În Maxonia, vizitatorul își creează propriul muzeu. Un muzeu gândit sub formă de instalații plastice, conceput sub anumite forme plastice. Este un muzeu de artă comparată, în continuă mișcare, într-un perpetuu dialog între formele plastice, de la solid la efemer. Iar dincolo de formă, puteți sesiza starea metafizică a obiectului. Obiecte privite nu nu sub aspectul utilității lor, ci ca forme sculpturale, să aibă forță vizuală. Eu sunt într-un dialog continuu cu forma, cu volumul, cu sensul… O lume fascinantă!
R.: Problema sensului vă preocupă intens…
M.D.: Ați sesizat bine. Am și un album de artă care se intitulează ”De la natură la sens”, care înglobează și preocuparea aceasta de a-ți crește propriile sculpturi. 

Sacoșa de vise sau Biblia după Maxim 

R.: Murim de curiozitate! Vom aprofunda atunci, pe îndelete. Poate vom participa și unul dintre multele evenimente pe care le organizați acolo. Ne vom limita acum doar la câteva aspecte. Umblă vorba că aveți o sacoșă plină cu vise…

M.D.: ”Sacoșa de vise” este o geantă plină cu pagini de 50 pe 60, alcătuind, în fapt, o Carte de Vise. În loc să scriu un jurnal, mă manifest prin culoare. Am fotocopiat fiecare pagină. Este ca o Biblie, situată într-o sală din centrul muzeului. Cu un videoproiector, proiectez fiecare pagină pe un perete, pentru vizitatorii interesați și de ”Biblia” mea.
R.: Avem, așadar, ”Raiul” și ”Biblia” lui Maxim.
M.D.: (zâmbind) Se poate spune și așa.
R.: Să recapitulăm: sunteți sculptor, pictor, curator, editor… Vă rog să mă ajutați!
M.D.: Dacă țineți neapărat: sunt și fotograf, operator, cercetător, creator de instalații…
R.: Suficient. Criticul Pavel Șușară spune că manipulați, cu o maximă dexteritate, toate limbajele consacrate. Se mai spune că sunteți un artist unic și că aveți forța să fiți mereu altul. Bardul Grigore Leșe afirmă că sunteți un om de poveste. Sunteți un mit în permanentă ascensiune.
M.D.: Sunt aprecieri extrem de măgulitoare. Nu știu dacă mă situez la înălțimea aprecierilor. Dar Maxonia este într-adevăr o poveste frumoasă. 

Pescar de prieteni

R.: Apropo: am aflat că aveți și un lac acolo…
M.D.: Am un lac cu pește.
R.: Ce adâncime are lacul și ce specii de pești creșteți?
M.D.: Adâncimea e de doi metri. Crap și lin.
R.: E lac artificial?
M.D.: E închis într-o parte. Dar eu nu-s pescar. Eu cioplesc.
R.: Dar cine pescuiește acolo?
M.D.: L-am făcut pentru prietenii mei care au hobbyul pescuitului, să se bucure. Am mulți prieteni pescari. Uneori mai pescuiesc și turiștii.
R: Se mai spune că Maxim Dumitraș este un om bogat, fiind manager și proprietar al Muzeului de Artă Comparată din Săngeorz-Băi.
M.D.: Bogăția mea constă în ceea ce realizez și reușesc să dăruiesc altora.
R.: Artiștii și turiștii vă vizitează pentru că simt chemarea. Simt că sunteți pescar de oameni sau măcar de prieteni. După exemplul lui Iisus: „Urmați-mă și vă voi face pescari de oameni!”. Ați atras mulți turiști și vizitatori. Ați reușit să includeți Maxonia pe harta turistică a României.
M.D.: (zâmbind)  Da, este un loc special… Vin aici autocare pline cu studenți de la arte, cu specialiști și turiști din întreaga lume. Asta înseamnă că simpozioanele pe care le organizez aici și-au atins țelul.
R.: De a forma un lanț al prieteniei, cum vă place să spuneți.
M.D.: Într-adevăr. Cum am afirmat în atâtea rânduri, asta mi-am propus încă de la începuturi prin arta mea. Am călătorit mult, am văzut lumea…
R.: Dar ați revenit de fiecare dată.
M.D.: Deși am avut nenumărate propuneri de a rămâne ”afară”. Dar trebuie să te întorci la sensul tău, că tot vorbirăm de sens. Pentru că nicăieri nu mă simt ca la Sângeorz. De-aia nu-l părăsesc. Aici mi-am găsit locul și… SENSUL.
(Urmare în ediția de mâine, 30 septembrie 2024)

 Foto 1: Sculptorul Maxim Dumitraș
Foto 2: ”Cariatida” de Maxim Dumitraș
Foto 3: Ansamblul Monumental ”Maxim Dumitraș” de la Ploiești                                                                                                 

                                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

(urmare din 14 august 2024 – sculptorul Constantin Țînteanu)

Repede interviu cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu 

Reporter: Domnule Mogoșanu, nu sunteți pentru prima dată în vizită la Tabăra de Sculptură de la Măgura. Ce impresie vă lasă acum?
Petre Virgiliu Mogoșanu: De câte ori vin la Măgura, în acest parc sculptural, sunt emoționat pentru că descopăr lucruri noi. Am revăzut lucrările. De fiecare dată când văd aceste sculpturi, le văd diferit și cu alți ochi.

R.: Ce v-a impresionat mai mult astăzi?
P.V.M.: Astăzi am redescoperit o sculptură a unui mare artist care este din Craiova, Marcel Voinea, pe care am avut onoarea să-l cunosc. Am fost surprins și emoționat în același timp să văd o lucrare de-a dânsului, din 1977.

Opera și viața artistului 

R.: Cum vă simțiți aici?
P.V.M.: Este un parc extraordinar și merită să fie văzut de multe ori, pentru că de fiecare dată, așa cum am zis, se pot descoperi lucruri noi, forme pe care artistul a încercat să le scoată în evidență. O sculptură, în general, trebuie văzută și revăzută ca să poți să o înțelegi. Este un fel de studiu pe care trebuie să-l facă oricine dorește să înțeleagă o sculptură. Iar ca să înțeleagă cineva opera artistului, este indicat să cunoască și viața artistului sau pe artist personal. Atunci – cred eu – lucrurile se leagă mai bine și este înțeleasă mai clar opera sa.

R.: Sesizez și o undă de regret în glasul dvs…
P.V.M.: Mi-a plăcut tare mult, dar alături de această lucrare sunt multe altele pe care eu le-aș pune undeva, într-un muzeu, și aș face niște copii fidele care să fie puse în acest parc sau în muzee, pentru că sunt multe lucrări foarte valoroase, care se pot degrada în timp. E posibil ca într-o perioadă de 50 de ani să se degradeze foarte rău și să regretăm că n-o să le mai avem.

R.: Da, este o idee generoasă, chiar dacă pare irealizabilă. Cine să facă aceste copii? Mulți dintre cei care au lucrat atunci nu mai sunt în viață.
P.V.M.: Aceste copii pot fi realizate, la inițiativa Ministerului Culturii, de către colegi sculptori ai artiștilor sau chiar de către artiștii care au realizat originalele.
Foto: Lângă ”Meșterul Manole” de Marcel Voinea

                                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

 

Urmare din 8 august 2024 (sculptorul Maxim Dumitraș)

Tabăra de Sculptură Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Tabăra de Sculptură de la Măgura

Repede interviu cu sculptorul Constantin Țînteanu 

Reporter: Maestre, ați mai fost aici?
Constantin Țînteanu: N-am avut prilejul.

R.: Sunteți singurul dintre cei trei sculptori prezenți la Tabăra de Sculptură de la Ploiești de anul acesta care n-a fost la tabăra de la Măgura Buzăului. Poate și pentru că ați locuit foarte multă vreme în Marea Britanie.
C.Ț.: Nu cred că are vreo legătură. Am locuit într-adevăr o lungă perioadă în Marea Britanie, dar am revenit frecvent în România, de care nu m-am despărțit cu adevărat niciodată. Numai că nu am vizitat aceste locuri, pe care le știam desigur din albumele de artă.

R.: Ce impresie vă lasă tabăra?
C.Ț.: Cu totul deosebită. Întâmplarea face să fie o zi neobișnuit de frumoasă pentru luna octombrie. Este un loc minunat, din care nici nu-ți vine să mai pleci.

R.: Ce lucrare v-a impresionat mai mult?
C.Ț.: Foarte multe mi-au plăcut. Sunt nume importante ale artei românești. Pe unii artiști îi cunoșteam, pe alții i-am descoperit aici. M-am așezat lângă această sculptură numită ”Omagiu lui Tudor”, de artistul Florin Codre, deoarece este una dintre lucrările care m-au emoționat cel mai mult.

O vârstă eroică 

R.: V-ar fi plăcut să lucrați aici?
C.Ț.: O, desigur!

R.: V-ați născut prea târziu. Ați ratat.
C.Ț.: (zâmbind) Se poate spune și așa. Era o vârstă eroică, consider eu. Majoritatea lucrărilor sunt făcute în urmă cu 40-50 de ani, o vreme în care munca brută, munca fizică era predominantă. Artiștii nu beneficiau de mijloacele moderne de care beneficiem noi în prezent. E un ansamblu – cum să spun eu – foarte dens, cu lucrări care – unele dintre ele – trădează moda epocii, motivele care erau folosite, dar arată și o determinare a acestor artiști de a învinge piatra cu mijloace oarecum rudimentare: dalta și ciocanul și ce mai era pe-atunci… Pe unii dintre ei îi cunosc și îi prețuiesc, sunt modele pentru mine. Cum ar fi Aurel Vlad, profesorul de la care am învățat atât de multe lucruri. Vlad Ciobanu sau Dan Covătaru, alături de care am participat la câteva simpozioane de sculptură, Napoleon Tiron, care ne-a și vizitat  la Ploiești, sau Gheorghe Zărnescu, băcăuan de-al meu, un artist de mare talent. Nicolae Fleissig, Darie Dup, Neculai Păduraru, Marian Zidaru, Ioan Bolborea, de asemenea, Liviu Russu, care din păcate nu mai este printre noi, un om de excepție. El a și expus, în 2015, la Galeriile Karo, împreună cu participanții Taberei de la Tescani, din acel an. Mai sunt cei despre care mi s-a povestit: George Apostu, Bata Marianov, Dumitru Pasima, Ioan Deac-Bistrița, Florin Codre, Gheorghe Coman, Adrian Popovici, Doru Covrig, Bella Crișan, Dinu Câmpeanu, Mihai Istudor, Mihai Buculei, Ion Iancuț, Constantin Popovici, Leonard Răchită, Grigore Bradea, Mihai Ecobici, Romeo Pervolovici, Carmen Tepșan, Petru Alexandru Galai. Și, bineînțeles, toți ceilalți pe care nu i-am numit, fiecare la fel de merituos. 

Foto. La ”Omagiu lui Tudor” de Florin Codre

Urmează sculptorul Petre V. Mogoșanu – ediția din 21 octombrie 2023                                                                                                                                                                                                   Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

 

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Tabăra de Sculptură de la Măgura Buzău

”Tabăra de la Măgura a fost o inspirație și pentru proiectul nostru de a crea aici, la Ploiești, un muzeu de sculptură în aer liber, și asta din mai multe motive. În primul rând, pentru că Tabăra de la Măgura a fost un remarcabil fenomen artistic al anilor 70 și 80, care are un impact deosebit în arta contemporană și astăzi. Apoi – un motiv pentru noi, prahovenii, de a ne implica și mobiliza –, este și faptul că cel care a inițiat această tabără la Măgura este un sculptor ploieștean, Gheorghe Coman, care a dorit inițial să-și ducă la capăt acest gând de a înființa un simpozion în aer liber chiar aici, în zona noastră. Acum, ar fi ca un fel de restaurare, renaștere a acestei idei, care să ființeze și în Prahova. O dată, pentru că dispunem de această suprafață generoasă a Parcului Municipal Vest, și în al doilea rând, pentru că se pot aduna aici foarte multe lucrări care să conducă la un muzeu în aer liber cu totul deosebit, prin păstrarea lor într-un spațiu unitar.” (Alice Neculea, comisarul Taberei de Sculptură de la Ploiești)

Artiștii care au lucrat la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești au beneficiat, la edițiile precedente – într-o zi de duminică -, de un bonus din partea organizatorilor, o plăcută surpriză: o excursie pe meleaguri prahovene. La ediția a V-a, însă, artiștii au mers pe meleaguri buzoiene, ”pentru că Tabăra de Sculptură de la Măgura a devenit astăzi o pagină de istorie și un fel de Mecca pentru fiecare sculptor român care se respectă. Așa că i-am dus pe artiștii de anul acesta în tabăra de la Măgura, ca să vedem fenomenul artistic din anii 70-80 care s-a petrecut acolo”, afirmă Alice Neculea.

Artiștii care au participat la Tabăra de la Ploiești ne-au comunicat câteva impresii despre Tabăra de la Măgura. Astăzi, îl vom ”asculta” pe Maxim Dumitraș.

Repede interviu cu sculptorul Maxim Dumitraș 

Ucenicul lui Grigore Bradea 

Reporter: Cum vă simțiți aici, domnule Dumitraș?
Maxim Dumitraș: Vin de la Ploiești, de la un simpozion de sculptură în marmură, și mă bucur foarte tare că sunt din nou aici. Mă bucură în special reîntâlnirea cu ediția din 1977,  când eram elev și am lucrat împreună cu Grigore Bradea. Eram ucenicul lui.
R.: A, ați și lucrat aici! Interesant!
M.D.: Da. Și Mi-a prins tare bine.

R.: Propun să ”inspectăm” câteva lucrări. La alegerea dvs. Să zicem trei.
M.D.: De acord. (indicând) Aici avem o lucrare a lui Gheorghe Coman, care a fost organizatorul simpozionului de la Măgura Buzăului, un om de mare suflet, care a muncit ani de zile pentru realizarea acestui simpozion.
Aici văd o lucrare a lui Ioan Deac-Bistrița, ”Gândacul amenințător”. Mi-a fost și domnia sa profesor. Cu el, am lucrat foarte mult portret. Avea o forță extraordinară, un portret expresiv.
Aici avem o altă sculptură, a lui Mihai Bucurei, un sculptor important. Lucrarea, intitulată ”Fereastra”, e din 1977. E o sculptură realizată din două blocuri, pornind de la ferestrele bisericilor din Moldova: Voronețul, Sucevița…

Țiul, șpițul și dalta 

R.: Ați amintit deja doi profesori de-ai dvs. Tehnic, lucrați ca ei?
M.D.: Ce este de remarcat e că în perioada aceea sculptorii nu aveau flexuri și alte scule mecanice. Se lucra cu țiul, su șpițul, cu dalta. Câteodată, sculptorii aveau și cioplitori, pentru că sunt dimensiuni de blocuri foarte mari.

R.: Spuneați că i-ați fost ucenic lui Grigore Bradea…
M.D.: (pe gânduri) Grigore Bradea. Eram tânăr elev și am fost la acest simpozion în 1977. Grigore Bradea este un sculptor important, care, din păcate, nu mai există. Bistrițean. Aici și-a imaginat o lucrare intitulată ”Ziua și noaptea”. Este un personaj pozitiv, unul negativ, iar în imaginar ar putea să existe o coloană trecând de la bine spre rău, de la pozitiv la negativ, de la alb spre negru. Mi-a fost profesor, am învățat foarte multe lucruri de la el, am lucrat împreună. Chiar l-am ajutat la o variantă a acestei lucrări, pentru un poet. O lucrare realizată într-un cimitir, de fapt un monument funerar. Vremuri de aduceri aminte…

Speranța lui Maxim Dumitraș 

R.: Am văzut că ați rămas foarte impresionat după ce ați vizitat, după atâția ani, tabăra. Ați dori să ne împărtășiți câteva dintre impresiile dvs.?
M.D.: Am avut o stare de fericire că m-am întâlnit cu lucrările profesorilor mei, că m-am întâlnit cu pepiniera sculpturii românești, care a realizat lucrări remarcabile aici. Sper să se întâmple la fel și în Parcul din Vestul Ploieștiului, să aveți o paletă de artiști importanți, și lângă Măgura Buzăului să fie și Ploieștii pe harta sculpturii contemporane.

Foto 1. Lângă o lucrare a lui Gheorghe Coman
Foto 2. Comentând ”Fereastra” lui Mihai Buculei

Urmează Constantin Țînteanu – ediția din 15 octombrie 2023 

                                                                                        Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a VI-a (Ploiești 2023)

Interviu cu Daniel Nicodim, viceprimarul Municipiului Ploiești

 Trudă și pasiune 

Reporter: Stimate domnule viceprimar, vă place cum se lucrează aici?
Daniel Nicodim: Categoric, da. E un efort care durează de mai bine de trei săptămâni, sau de ani de zile, dacă stăm să ne gândim și la edițiile precedente ale Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană, un efort pe care îl apreciez foarte mult și abia aștept să vedem cu toții produsul finit, realizările celor patru artiști care au lucrat în ultima lună în Parcul Municipal Vest.
R.: Am observat că n-ați așteptat finalul lucrărilor și v-ați lăsat călăuzit – ca un tânăr învățăcel – de sculptori, la fiecare lucrare. Cam ce impresie v-au lăsat sculptorii ca oameni?
D.N.: Evident că admir pasiunea, admir modul în care s-au dedicat pentru a scoate ce-i mai bun din bucățile astea de marmură, cum spunea Michelangelo, pentru că dânșii gândesc, dânșii simt și trudesc ca să scoată ce Dumnezeu a ascuns în blocurile de marmură pe care noi le-am adus aici.

Un edil mult lăudat

R.: Are această ediție ceva special?
D.N.: M-am bucurat foarte mult pentru că la ediția aceasta am putut să avem un program special și pentru tineret. Sunt trei sculptori consacrați și un tânăr, care ne ”deranjează” și fonic acum. (zâmbind)
R.: Măcar de ne-ar deranja toți tinerii în felul acesta… Dar lucrările cum vă plac?
D.N.: Cât despre lucrări, sunt impresionante și abia aștept să fie la locul lor pe socluri, pentru a fi admirate de publicul ploieștean și nu numai.
R.: În cuvântul de inaugurare, colega dvs., doamna viceprimar, v-a mult lăudat pentru faptul de a fi avut o idee specială: un monument dedicat eroilor Revoluției din 1989. Așa este?
D.N.: Faptul că m-a lăudat doamna viceprimar îl aflu acum, de la dvs…
R.: Avem filmarea, să știți…!

Despre un paradox 

D.N.: (zâmbind) Nu mă îndoiam de lucrul acesta. Într-adevăr, trăiam un paradox, pentru că monumentul dedicat eroilor Revoluției de la Ploiești este practic un monument care, înainte de 1989, celebra o acțiune comunistă. La Revoluție, într-un stil pompieristic, s-a schimbat placa și a rămas așa, o structură comunistă la care ne închinăm pentru eroii anticomuniști. Nu cred că situația asta mai poate continua. Am îndrăznit să sugerez – chestie care nu se face în general, dar am găsit înțelegerea artiștilor – această temă… probabil că e mult spus temă, să le dau acest indiciu și tabăra din anul aceasta să fie dedicată jertfei martirilor din 1989. În acest caz, una dintre lucrările realizate la această ediție a taberei va fi aleasă pentru a fi amplasată în centrul orașului, înlocuindu-se bolovanul comunist de acolo.
R.: De mult vă bântuia gândul acesta?
D.N.: Da. A revenit odată cu pregătirile pentru tabăra de sculptură. Într-adevăr, eram deranjat de ce v-am povestit mai devreme, dar acum, dacă Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să pot provoca această faptă, trebuie s-o punem în practică.

”Aș fi încântat dacă și ediția de anul viitor va cuprinde tineri artiști” 

R.: Anul viitor, Ploieștiul va fi Capitala Națională a Tineretului. Actuala ediție a taberei se înscrie cumva în acest proiect? Mă gândesc că poate îl anticipează, îl prefațează.
D.N.: M-aș bucura foarte mult. Meritul tinerilor din Ploiești nu trebuie contestat. Trebuie lăudați, trebuie încurajați să-și ducă la bun sfârșit acest proiect. Aș fi încântat dacă și ediția de anul viitor va cuprinde tineri artiști care să ne arate ce pot, în acest parc.
R.: Ne-ați luat o piatră de pe inimă, pentru că ultima noastră întrebare s-ar fi referit la ediția de anul viitor. Vom avea sau nu o ediție viitoare?, ne întrebam. Acum știm: vom avea.
D.N.: Nu vrem să întrerupem niciun proiect, mai ales în această zonă culturală, chiar dacă ne confruntăm și cu probleme economice, cu războaie, pandemii și alte neajunsuri, însă ceea ce e frumos, ceea ce trebuie să dureze și să arate că n-am trecut întâmplător pe aici nu trebuie întrerupt.
R.: Vă mulțumim pentru gândul bun.
D.N.: Și eu vă mulțumesc.                                                            

                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU