Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a VI-a (Ploiești 2023)
Interviu cu regizorul Mihai Vasile (I)
Interlocutorul nostru de astăzi este profesor de artă dramatică, regizor, actor, scenograf, artist plastic și fotograf de artă. Se întâmplă însă ca numele său să fie mai cunoscut și mai prețuit în afara țării. Totuși, într-un târziu, activitatea sa de 45 de ani în slujba artei a fost recompensată, în noiembrie 2021, cu titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești, ”în semn de prețuire pentru inițiativele sale în municipiul nostru, pline de pasiune, har și dragoste pentru cultură”.
”De la 9 ani sunt pe scenă. Pe scenă profesionistă. Am făcut tot ce se putea face și am ajuns tot aici. Nu mi-am părăsit niciodată orașul, nu mi-am părăsit niciodată țara”, spune Mihai Vasile.”
Dar nu despre activitatea sa prodigioasă în slujba artei avem a vorbi acum, ci despre ”confruntarea” cu un alt areal artistic. Iar lui Mihai Vasile îi plac provocările.
”Nu trebuie să auzi de mai multe ori despre o minune…”
Reporter: Domnule Mihai Vasile, ne încântă vizita unui Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești. Faptul conferă o plusvaloare și – aș spune – o plusonoare parcului nostru. Ne-ar interesa, întâi de toate, ce impresie vă lasă lucrările expuse în parc?
Mihai Vasile: Trebuie să spun că – așezat cumva în lucrările mele la teatru, la ceea ce am de făcut ca artist – n-am venit niciodată în parcul ăsta și nu știam prea multe despre existența lui. Dar mi-am propus odată ca, împreună cu soția mea și alături de câțiva colegi de la teatru, să venim și să vedem ce minune e aici. Vizita aceasta se datorează și faptului că în acest important proiect artistic sunt implicați câțiva dintre cei mai buni prieteni ai mei și ai teatrului meu. E un proverb indian care spune: ”Nu trebuie să auzi de mai multe ori despre o minune, trebuie să te duci și s-o vezi o dată”. Ei bine, asta am făcut și eu și am rămas absolut impresionat. Am văzut cu o mare surprindere faptul că această tabără este de fapt un adevărat muzeu de sculptură contemporană în aer liber.
Himera
R.: V-ați învrednicit târziu. Suntem, deja, la ediția a șasea…
M.V.: Da, sunt șase ani de când aici niște oameni, așa cum sunt cei care lucrează în spatele nostru, își așază în marmură himerele, închipuirile, visurile… Și nu-i ușor, pentru că nu-i ca atunci când scrii o carte sau cum ai sta în fața șevaletului, pândind clipa aceea specială a inspirației. Da, oamenii ăștia chiar ”scriu” în spațiu niște ”lucruri” pe care nu le poți scrie într-o carte, nu le poți face într-un film, n-ai decât această nebunie a dălții și a flexului care mușcă din marmură. Or, tocmai asta este fabulos aici! Să creezi himera în spațiu. Eu sunt convins că în cele cinci ediții de până acum s-au creat aici chiar capodopere. Aș putea vorbi despre o risipă de talent, o risipă de imaginar, o risipă de idei, pentru că, până la urmă, la baza fiecărei lucrări stă o idee, stă o obsesie a fiecărui artist. Chiar acum, în spatele nostru, are loc metamorfoza. Ani de zile au lucrat aici oameni care și-au adus visele și le-au transformat în materia asta extrem de ciudată și misterioasă care este marmura. Ea nu-i ușor de lucrat, dacă ne uităm la ce fac oamenii ăștia aici, artiștii din ediția asta. Dar dacă ne închipuim ce s-a întâmplat cu marmura, de mii de ani, cum a fost transformată în ”ființe”, în capodopere care au rămas în istorie, dacă ne gândim la sculptura greacă, la sculptura romană, la sculptura europeană în general din ultimele veacuri…
Către divin sau chintesența ideii de poetică a marmurei
R.: Cum ați defini, în câteva cuvinte, ceea ce se întâmplă aici?
M.V.: Eu cred că aici este o chintesență a ideii de poetică a marmurei. Vizitând în detaliu acest muzeu al sculpturii în aer liber (îl numesc așa pentru că prietenii mei își doresc foarte mult ca acesta să fie un muzeu, cum sunt puține de altfel în lume – el chiar are alura unui muzeu), am rămas extrem de impresionat. E atâta poezie în spațiu, e atâta risipă de imaginație, atâta risipă de imaginar în sine, adică a actului de a imagina continuu… Mie mi s-a părut că este dincolo de ce mi-aș fi închipuit eu că voi găsi aici. Realmente, este dincolo de simplul act de creație. E ceva ce duce către divin. Să supui atâta marmură propriilor tale imaginări… Să supui atâta marmură, care-i a pământului, care n-are nicio treabă cu fierul, cu dalta, și să faci din marmură ceea ce am văzut eu aici mi se pare aproape imposibil de imaginat! Dar, iată, totuși, ea, poezia aceasta, există, e aici, sub ochii noștri!
Cei care modelează odată cu vântul
R.: Ne-ați convins. V-am auzit exclamând: ”Câtă artă!”, impresionat, captivat, copleșit de ceea ce v-a fost dat să vedeți. Au fost chiar primele dvs. cuvinte când ați intrat aici.
M.V.: Absolut. Sunt copleșit. E atâta artă… Bun! Vezi într-un muzeu o expoziție. Vezi un film documentar despre epoci ale picturii, ale sculpturii… Am intrat în atâtea saloane de expoziție din țară sau de afară… Dar aici, în aer liber, aici unde bate vântul atât de tare, aici, în locul ăsta unde doar vântul ar trebui să modeleze, așa cum a modelat în mii de ani stâncile devenite sfincși ori alte ”închipuiri”… Oamenii ăștia chiar scriu poezie, chiar creează poeme în spațiu… Într-un loc în care doar vântul lucrează, doar vântul modelează, ei modelează odată cu vântul. Dacă ne întoarcem și vedem cum ia vântul tot ceea ce pilesc ei aici, pulberea asta miraculoasă, ai sentimentul că ești un personaj dintr-un film care tocmai se toarnă cuprinzându-te… Iar ceea ce iese de sub dalta lor, ceea ce rămâne stabil, puternic… Marmura asta care exprimă ceea ce oamenii ăștia au visat și au și realizat!… E fabulos!
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția de vineri, 26 aprilie 2024)
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
