„Sunt condamnată la 12 ani închisoare. Procesul a durat 6 zile. Ancheta – 5 ani. Deci, am executat până azi, 5 ani de închisoare. Singură. Într-o celulă de 5 mp 1.827 de zile. Singură 43.848 de ore. Într-o celulă unde fiecare oră are, inexorabil, 60 de minute, fiecare minut, 60 de secunde. Una, două, trei, patru, cinci secunde, şase, şapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mii de secunde. Am trăit singură, în celulă, 157.852.800 de secunde de singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă să mai trăiesc încă 220.838.400 de secunde. Să mai trăiesc atâtea secunde sau să mor din atâtea secunde.”
Lena Constante – Evadarea tăcută
Lena Constante (1909 – 2005) etnoloagă și artistă plastică, distinsă cu premii importante la marile expoziţii universale din Europa și America, membră echipei conduse de ilustrul sociolog Dimitrie Gusti și de etno-muzicologul Constantin Brăiloiu și co-fondatoare a Teatrului Țăndărică, primul teatru de animație și păpuși din România. Prietenă cu Elena, soția liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, Constante a făcut parte din lotul Pătrășcanu, cel mai lung proces politic din perioada comunistă. Arestată în 1948, anchetată vreme de 5 ani și condamnată la 12 ani de închisoare, a fost eliberată după expirarea pedepsei, în 1961. Din cei aproape 13 ani de închisoare, mai bine de 8 i-a petrecut în izolare. Reabilitată în 1968 alături de alți membri ai lotului Pătrășcanu printre care și soțul ei, etnomusicologul Harry Brauner, Constante nu primește permisiunea de a se angaja la Institutul Sociologic la care lucrase în tinerețe și nici de a expune, deşi era membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Colecţionează timp de peste zece ani cămăşi uzate pe care cu multă artă le-a transformat în tapiserii. Cu aceste lucrări a participat în perioada 1973-2005 la expoziţii în ţară şi în străinătate. Lucrările de artizanat astfel realizate au ridicat suspiciunea autorităților comuniste care în 1974 i-au intentat un proces de intenţie pentru distrugere de patrimoniu. A fost achitată și a continuat să lucreze tapiserii-colaj „până în ultima ei clipă de viaţă din necesitate, pensia pe care o primea fiindu-i insuficientă” după cum explică muzeografa dr. Aurelia Tudor de la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”.
Muzeul Ororilor Comunismului în România – MOCR
