Cenaclu - Poezie

Poezia lui Ioan Vintilă Fintiș este o călătorie profundă în universul cuvintelor mari și al trăirilor intense. Vocea sa lirică, de o rară noblețe, transformă tăcerile și căutările spiritului în imagini de o mare forță sugestivă.

Această identitate artistică unică este confirmată și de criticii literari de prestigiu. Astfel, Dan-Silviu Boerescu nota că „poezia lui Ioan Vintilă Fintiș are o puternică componentă orfic-metafizică, o lirică interiorizată, marcată de melancolie, dar și de o discretă, persistentă tensiune a căutării de sine.” În completare, Laurențiu Ulici sublinia că autorul „propune o geometrie lirică specială, în care realul și abstractul se unesc într-o formulă poetică de graniță, extrem de personală.”

Cu prilejul zilei de naștere, îi transmitem distinsului poet cele mai calde gânduri, multă sănătate și o urare delicată de ani binecuvântați, în care inspirația să îi bucure mereu sufletul boem!

Stăpânul abstractului

Curând voi
deveni stăpânul abstractului
Fără să fiu
voi fi cu trup fără de trup
Lumina din
preajma mea va cânta
Visând-o
balerin voi deveni
Dansând pe
cerul gri
Muritor nu
voi
Mai fi
Veșnică
tăcere acolo și mărturisire
În fața celui
care ne-a născut
Doar din
privire și duh
Așa a fost
la început
Necunoscutul
Plutea deasupra mea
Apoi m-am
trezit
Pentru că
devenisem un mit
Ori stăpânul
abstractului
Aliluia

Mă privesc în oglinda visului

Bătrână a
devenit câmpia copilăriei
Pașii mi s-au făcut
de rouă
Iarba cântă
bătrânește
Dimineața
dintr-un
Oboi
Mă privesc în
oglinda visului
Și parcă nu
mai sunt
Doar o poezie
Își aduce
aminte
De mine
Foarte trist
aș fi
Dar acum mă
îmbrățișez
Cu
răstignirea Cocorului

Taina învierii

Ziduri nevăzute trec dincolo ele
 Trupurile toate de la început
Către judecata măreață
 Ce va fi după aceea
 Nimeni nu știe
 Pînă atunci să cântăm să dansăm
 Vino Doamne și Tu la ospăț
 Și ne iartă greșalele
 De a răstigni Cuvinte
Chipurile noastre toate
 Iată cu se oglindesc
 La infinit
Dar nimeni dintre noi nu știe
Taina învierii

Doina Ofelia Davidescu

Aș vrea
Să-mi spui
În fiecare zi
Câte un cuvânt
Din cele
Nerostite între noi
Tată
Cuvintele
Ar forma
Propoziții
Apoi fraze
Apoi Învățaturi
Pentru o lume
Care moare
Îi auzi strigătul,
Tată?
Prin fum și praf
Întinde mâini
Cerând ajutor
Oglinda realității
A devenit insuportabilă
Pentru cei care au creat-o
Prin intentie
Prin gând
Prin dorință
Prin cuvânt
Prin faptă
Aș vrea
Să-mi spui
În fiecare zi
Câte un cuvânt
Din cele
Nerostite între noi
Tată
Pentru cei ce-și spun
Oameni
Ar însemna
Cheia întoarcerii
La origine
În suflet
Acolo unde este
Puterea fiecăruia

Aș vrea – Cornelia Prisacariu

Atunci nu eram parcă născut

I.

Trupul va fi atunci un concert la final și luminos muzical
Timpul va deveni ceva prin care se zăresc doar vedenii
Cu pleoapele de opal
Acolo poate am să o văd pe mama care cântă la pian
Pe malul gârlei
Care se numea Ialomița când mai trăia și ea
Atunci eram flămând un copil îmbrățișat de luceferi
Ploua și ningea peste chipul meu fundamental
Și ireal

II.

Eu nu știam pe unde mai sunt
O altfel de lumină sau poate un altfel de pământ
Tu parcă deveniseși o femeie de iarbă
Care a fugit din Ierusalim către alt așezământ
Era parcă într-o icoană
Pe acolo într-un altfel de paradis
Mie îmi venea parcă să plâng
Cu o ninsoare din vis

III.

Atunci cădea peste noi o preafrumoasă ninsoare care cânta la oboi
Eu citeam într-o carte nemuritoarele povești despre cine am fost
Și tu cine mai ești

Era un dans de luceferi pe cerul nenăscut
Eu umblam prin singurătatea aceea preanăscătoare
Timpul nu se născuse
Ca și mine
Ședea pe loc

IV.

Foarte greu plecăm din întunericul cel mare
Lumina este rotundă și parcă ne doare
Nu mai găsim niciodată cerul care să ne îmbrace
Cu Duhul cel mare și sfânt
Când adormim sub pământ
Eu o stea plângătoare tu un cuvânt
Care cântă
Căzând apoi într-un mit

V.

De aici începe un alt drum pe care nu-l cunosc
De aici începe necunoscutul sau din nou
Țara abstractului
Eu sunt bătrân acum
Țin în brațe diminețile trecutului
Acolo sunt ascunse foarte multe povești
Poate și tu iubito ești pe acolo
Stau singur la ferestrele cerului
Și privesc dincolo
Dar nu mai văd nimic
Mă îmbrățișează niște secunde
Ele mă cunosc pe mine
Eu pe ele nu știu dacă le-am trăit
Vreodată
Iartă-mă Tată

Ioan Vintilă Fintiș

mai rup o filă-n
calendar
și uit socoata
timpului, o pierd pe zile
luni şi ani

în primăvară
și mă arunc anotimpului
copilului ochii
cu nesaț
tăcute amintiri

fără margini
învie bucuriei
prin ochii până
mai ieri
fură orbi

drumul spre
Dumnezeu
în fire
să urci cu mir
din somnul naturii

mă strecor printre
rădăcinile răsucite
metereze, tunele
cetatea să umple
jurnale cu vise

scriu astăzi
apuse povești
de călătorii fiecare
poet cară în spate
un munte de cuvinte

poemul vieții și mai rup
o filă-n …calendar!

Ana Urma

E destul de bine
să mergi cu jumătate de iluzie,
jumătate de inimă,
să vezi doar oameni
cu litere mici; să treci pe lângă ei
transparentă și bună.
E destul de bine
să-ți pui bunătatea la mijlocul mesei,
să se-nfrupte nesătulii,
oamenii cu litere mari, cu anvergură;
să-ți rămână umerii atât de jos,
la început de literă.
Tot e bine
să fii atât de bună
cât o jumătate de felie de pâine,
o firimitură, o anafură,
atât cât
oamenii cu litere mari și mici
să nu flămânzească.

Livia Dimulescu

Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești a găzduit pe 8.04.2025 lansarea a trei volume:

• Ieșirea din intrarea în peșteră (Tipo-Moldova, Iași, 2023)
• Falsificatorii stropului de rouă (Tipo-Moldova, Iași, 2024) – ambele semnate de poetul Gheorghe Vidican
• Orașe nevertebrate (Eikon, București, 2025) – semnat de poeta Ramona Müller

Adriana Ungureanu, moderatorul evenimentului, ne-a promis o marți cu trei ceasuri bune și trei cărți bune — o formulare care aduce zâmbetul pe buze și creează așteptări plăcute. Cu naturalețe și farmec, a transformat o zi obișnuită într-o sărbătoare a lecturii și a întâlnirii dintre oameni și cuvinte. Cele trei ceasuri bune au fost momente de reflecție, emoție și inspirație, iar cele trei cărți bune – ferestre deschise spre lumi diverse, fiecare cu vocea ei unică. Evenimentul face parte din „Itinerar poetic muntenesc” și cuprinde mai multe orașe: Slobozia, Buzău, Ploiești, Târgoviște și Câmpina.

Gheorghe Vidican, născut în satul Petid, comuna Cociuba Mare, județul Bihor, este inginer „din greșeală” și poet din vocație – o vocație născută în clasa a IV-a și dusă cu tenacitate în peste 32 de volume scrise în mai multe limbi. A primit numeroase premii și aplauze literare, dar rămâne fiul satului, propăvăduitor al „stropului de rouă”, etalon al purității, al tradiției și al identității sale profunde. Cele trei simboluri care îl definesc: satul natal, meseria de inginer și soția sa, profesoară de matematică, alături de care trăiește de 44 de ani („E greu să suporți un scriitor”).

Emilia Luchian, istoric și iubitoare de poezie, afirmă că „prin această carte s-a întors la stropul de rouă”, regăsind în versurile sale un univers viu, autentic, un sat care nu a pierit încă – unde gustul fructelor, mirosul fânului și curgerea Crisciorului devin poezie vie.
În Falsificatorii stropului de rouă, timpul devine trup, iar frica adultului – o formă de supraviețuire, mai ales în sistemul comunist. Micii stropi care nu s-au dorit falsificați – adică oamenii cu rădăcini, cu valori, cu tăceri adânci – sunt cei pe care poezia îi reabilitează, îi aduce la lumină. În Falsificatorii stropului de rouă, satul devine o frescă de personaje – nebunul, bunul, crâșmărița, milițianul care își amendează soția, bătrânii, fetele de măritat – dar și o lecție de etică, de adevăr spus cu umor și durere. Timpul are trup. Iar frica adultului devine o formă de supraviețuire într-un sistem care falsifică stropul de rouă, adică însăși puritatea tradiției. Această carte este o întoarcere la valorile simple. Acolo, în Crisciorul unde poetul fura peștele din vârșă (târnă), în acel Petid etern, poezia trudește, se întrupează și devine icoană. Oameni sunt simpli, dar adânci – icoanele prin care începe lumea. Emilia Luchian subliniază prezența regionalismelor prin care poetul construiește o lume recognoscibilă, în care lacrima devine simbolul durerii și al vindecării colective. Aici, iubirile se nasc și mor pe fundalul unei etici profunde, transmisă prin aforisme simple, dar pline de sens. O temă majoră este și cea a feminității – femeia care naște zei, femeia echilibru în spațiul familiar, femeia privită prin ochii copilului, adolescentului și adultului. Cu versuri precum „femeia o iei despuiată de vise dacă o iubești”, poetul aprofundează această dimensiune. „Petidul este o grădină cu Adami și Eve, dar și cu un șarpe controversat”

Scriitoarea Iulia Dragomir, deși nu citise anterior poezia lui Vidican, recunoaște originalitatea stilistică și postmodernismul subtil al acestuia. Volumul Intrarea din ieșirea din peșteră se remarcă prin fluiditatea versurilor fără majuscule, prin simboluri dinamice și printr-un fragmentarism cu spirit critic. Se recompune astfel o lume poetică „minunată”, o călătorie prin locurile formării autorului. Iulia Dragomir analizează cu entuziasm cele două volume ale lui Gheorghe Vidican, mărturisind că se simte onorată de descoperirea acestui autor, întrucât nu îi citise anterior scrierile. Remarcă elementele specifice postmodernismului, dar și originalitatea profundă a poetului, care își construiește o lume proprie, cu repere și simboluri unice. Titlul „Intrarea din ieșirea din peșteră” trădează spiritul inovator al poetului, un joc de cuvinte cu valoare de oximoron. Cartea este o călătorie inițiatică – o evadare și totodată o întoarcere spre sine. Un aspect aparte este forma scrierii: textul curge ca un râu, fără majuscule, ceea ce conferă o notă de modernitate, fluiditate și libertate expresivă. Libertatea devine, astfel, un numitor comun între cei doi autori analizați,  atât în tematică, cât și în stil. Poezia lui Gheorghe Vidican se remarcă printr-o bogăție lexicală și stilistică, reflectând evenimente cotidiene și detalii din lumea înconjurătoare – grija pentru facturi, erori digitale –, toate prin ochiul unui observator lucid și critic. Fragmentarismul specific postmodern impune o viziune compusă din secvențe cu accente altruiste, dar și cu spirit reflexiv. Oamenii care l-au format pe poet apar ca figuri centrale în poezie – femeia, de pildă, aduce echilibru în spațiul familiar. Se realizează o fuziune între tipuri textuale, care creează împreună o poveste coerentă și profundă. Iulia Dragomir mărturisește că a citit aceste volume ca și cum ar fi sorbit un pahar de apă rece, cu o plăcere autentică și bucuria descoperirii. „Citind poezia cuiva,  parcă ne împrietenim cu acel om – pentru că arta este, în fond, o formă de iubire exprimată prin cuvânt.”

Mesajul liric este deschis interpretării, fiecare dintre receptori înțelegându-l prin propriile filtre și experiențe. Gheorghe Vidican reușește să exprime adevăruri grave într-o formă ludică, iar prin personaje precum Mărioara – care „fură mințile bărbaților” – readuce la viață universul satului din volumul Falsificatorii stropului de rouă. Satul este evocat ca spațiu mitic, dar și ca loc al devenirii și al șlefuirii interioare. Poezia ne coboară în noi înșine, iar „drumul poemului nu are semne de orientare turistică”, avertizează subtil poetul. Tema condiției artistului, a identității și a rădăcinilor este recurentă. Figuri precum „bunicul” și „bunica” devin icoane – simboluri ale începuturilor, ale poeziei și ale iubirii. O altă temă relevantă este evoluția satului și a vieții în contextul social-istoric al comunismului, cu obiceiurile și trăirile sale autentice. Iulia Dragomir încheie emoționant cu un fragment din poemul „Petidul – un imens poem la care trudesc de când mă știu”, marcând astfel o legătură între efortul poetic și parcursul identitar.

Adriana Ungureanu evidențiază rolul important pe care Gheorghe Vidican îl are în viața culturală a comunității: referent cultural-sportiv al Filialei Nevăzătorilor Bihor-Sălaj, inițiator al Festivalului Internațional de Creație Literară pentru Nevăzători Pașii Profetului (1991–2021), precum și redactor-șef al revistei Caietele Oradiei între 2007 și 2012. Copleșit de emoție, autorul subliniază că, dincolo de premii și recunoașteri, cel mai important este cititorul. Pentru el, poezia este o formă de viață, una care „curge prin sânge”. „Dacă vieții îi pui punct și virgulă, eu îi dau voie cititorului să recreeze poezia mea, să o treacă prin filtrul propriei imaginații” – menționează Gheorghe Vidican, oferind o definiție subtilă a artei ca spațiu de întâlnire între sufletul scriitorului și cel al celui care citește.

Într-o prezentare cu accente personale și sensibile, Adriana Ungureanu a prezentat-o Ramona Müller nu doar ca scriitoare, ci ca om și spirit autentic. Cele două se cunosc de peste zece ani, iar această legătură durabilă între două vărsătoare se traduce printr-o afinitate profundă pentru creație și un simț comun al dăruirii. Adriana o numește cu afecțiune „o vărsătoare autentică, ce își dăruiește literatura”, făcând trimitere atât la zodia pe care o împărtășesc, cât și la forța cu care Ramona Müller își exprimă emoțiile prin cuvânt. Ramona Müller este cunoscută ca o excelentă organizatoare, un membru de echipă eficient, dar și o colaboratoare activă a unor reviste de prestigiu din România. Cariera sa literară este o demonstrație că „munca naște talentul” – sau, în cazul ei, îl șlefuiește și îl amplifică. „Pentru Ramona, munca literară este fără sfârșit”, spune Adriana Ungureanu, urându-i să întâlnească din ce în ce mai mulți oameni care să o aprecieze cu adevărat. Întrebată ce iubește cel mai mult în afară de poezie, familie și călătorii, Ramona a răspuns simplu și profund: „Iubesc viața.” Această pasiune pentru viață o face să se îndrăgostească de orașele prin care trece, de oamenii pe care îi întâlnește fie pentru o clipă, fie pentru o viață. „Eu sunt ceea ce trăiesc” – o definiție poetică și completă a unei ființe care respiră prin emoții.

Adriana Ungureanu menționează: „Cei care o cunosc de la cenacluri literare știu că Ramona nu este o persoană egocentrică – dimpotrivă, ea îi pune în lumină pe ceilalți, chiar și atunci când aceștia nu sunt de față. Este un promotor al literaturii vii, al oamenilor cu suflet, iar generozitatea ei rezidă tocmai în acest altruism literar: scrie, sprijină, promovează – fără a aștepta nimic în schimb.” Volumul lansat este cel cu numărul 10 – cifra perfecțiunii, iar pentru Adriana, este o carte perfectă. Ramona se poate lăuda cu ușurința cu care scrie atât poezie, cât și proză de călătorie, dar și cu faptul că rămâne constant fidelă unui ideal: de a fi pod între oameni și emoții. Gheorghe Vidican punctează, la rândul său, cu umor și admirație: „Ramona Müller este o surpriză”. A cunoscut-o anul trecut, la Galați, când, printr-un gest discret, Ramona i-a oferit o carte. A citit-o în tren și, ajuns la Oradea, a luat imediat legătura cu ea. „Cred că Ramona este Vidican Gheorghe în varianta feminină din viitor” – o metaforă care spune totul despre forța și autenticitatea scrisului ei.

Iulia Dragomir, o prezență energică, a prezentat cartea Ramonei cu aceeași atenție sporită: stârnește interesul, dar nu dezvăluie totul. „A fost, spune ea, o redescoperire. O altă Ramona Müller își exprimă emoțiile prin cuvânt – mai matură, mai complexă, cuprinzând în paginile sale experiențele unei călătorii intercontinentale și ale unei călătorii interioare. Volumul este recent scris și respiră prospețimea unui spirit aflat în plină explorare”. Se construiește o imagine interdimensională, unde cotidianul se împletește subtil cu universul global, iar libertatea devine o formă de manifestare. Femeile – în această ecuație literară – sunt portretizate cu o expresivitate aparte. Ramona folosește semnele întrebării și ale mirării nu doar ca elemente stilistice, ci ca o oglindă a complexității feminine. De fapt, cuvintele se reasamblează – își pierd sensul aparent, pentru a-l regăsi cititorul, prin introspecție și relectură. Poezia Ramonei Müller creează un angrenaj valoric în care intelectul, emoția și viziunea se întrepătrund armonios. Calibrul poeziei este direct proporțional cu autenticitatea trăirii. Pentru Iulia Dragomir, titlul Orașe nevertebrate nu e o contradicție, ci o revelație: „orașul este reprezentat de om”. Ramona, prin acest titlu, ne oferă imaginea unei ființe care apreciază verticalitatea, caracterul și valorile, construind din ele – cărămidă peste cărămidă – premisele unei schimbări reale. Orașele „nevertebrate” nu doar că sunt vulnerabile social și economic, dar pot fi și fragilizate de dependența excesivă de tehnologie, fără o structură solidă care să le susțină în fața schimbărilor rapide și imprevizibile.

„Pentru mine, <<Muntele din noi>> n-a fost doar un titlu, ci un punct de sprijin: mi-a făcut viața mai ușoară, într-o perioadă în care cuvintele vindecau, în pandemie. Am călătorit cu ea, la propriu și la figurat, prin lumi nevăzute și pe culmile sufletului. Am impresia că este singurul om pe care îl cunosc care a străbătut întreg pământul — nu doar prin kilometri, ci și prin profunzimea trăirii. De fiecare dată când ajunge undeva, ne ia și pe noi cu ea. Ne duce de mână prin colțuri de lume la care nici n-am visat”, afirmă Adriana Ungureanu.

Diana Petroșanu remarcă felul în care autoarea împletește o imagine critică, profund subiectivă, cu o hartă geografică a amintirilor și a prezentului. În versurile sale se nuanțează o formă aparte de nostalgie – nu o simplă melancolie după comunism, ci o concentrație a esențelor de altădată, o întoarcere spre valorile autentice care încă merită o șansă: dragostea sinceră pentru oameni. Între autentic și modern, Ramona Müller se interpune cu poezie, dar nu se regăsește niciodată complet într-o lume care și-a pierdut busola. Este foarte simplu să nu știm să trăim – ne spune poeta, o reflecție profund filosofică, o constatare tăioasă care răzbate din fiecare pagină. Versurile sale sunt o radiografie socială, marcată de conștiința nedreptății. Dezamăgită de artificialul care ne înconjoară, Ramona apelează la vectorii interiori: luciditatea, emoția și iubirea, ca forme de supraviețuire poetică și umană.

Momentele muzicale și de încântare au fost realizate de Constantin Bianca, de la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, grupul folk alcătuit din Teodor Badea, Maria Pescarul, Ana Radu, elevi ai aceluiași Colegiu, și Andreea Oproiu, studentă UPG.

Evenimentul s-a desfășurat sub egida Cenaclului literar-artistic „I.L.Caragiale”, Asociația Culturală 24 PH ARTE și sub egida Cenaclului literar ”Artă și comunicare”, Ploiești.

A consemnat Ramona Müller, organizator al evenimentului

Anti-iubire

Te-am iubit
am și scris
ne-am împărțit
inimile
în două

Iarba am scuturat
de rouă
un bob mie
un bob ție

Ziua și noapte
aveam
două perne
una să-mi fie mie
cealaltă ție

Ai plecat
victorioși am fost
două ore
una tu
una eu

Dumnezeu nu avea
loc
în iubire
nici de mine
nici de tine

Dumnezeu nu intră
în anti iubire

05 februarie 2025,
D. Drăguș

„d” mic

Dan Drăguș

nu sunt buricul
pământului
nu sunt magmă
axa de rotație
ne se învârte în jurul
meu nimic
nu sunt ombilicul
lumii
lumea nu se hrănește
cu versuri
sunt opt miliarde de
lumi
fiecare se învârte
în jurul lui
în acest ansamblu
sunt un eu de mic
am uitat „D” mare
de mână
am uitat să ar
nu am fost niciodată
„D” mare de tipar

Fii tu!

Fii tu Soarele meu din zorii de zi,
Lumina ce lumea trezește din noapte;
Fii tu sarea mea din bucate,
Ce gust spornic dă vieții;
Fii bobul meu de grâu,
Ce-n pâine incolțește pentru vii;
Fii apa ce-n vas aduce lipsa setei,
Îndestularea naturii întinse pe glii!
Fii zborul rândunicii ziua spre cuibul plin;
Ajută marea să-si ogoaie talazul,
Și corabia sigur să-si afle rada,
Fii mersul albinei spre stup,
Plină de merindea din iarna!
Fii totul și în tot să fie unirea,
Unul e Unul și altul nu mai exista,
Iar noi suntem în El și totul e –
E aici și acum – fii tu totul!

Adrian Frone

mă arunci
printre ierburi
unde raiul
ascuns
de umbre

pietrele gânduri
mă adună
în verbe secate
învelite în smalt
de metafore

mă ridic
beau răcoarea
din palme
în de doruri
îmbracată de timp

facând din
semnele mirării
port sub o sprânceană
cuvinte cu misterul
pictez răsăritul

sunt o fărâmă
de stea
sub o piatra
temporar locuiesc
unui …fir de nisip!

Ana Urma

CREION

Când cu genele smolite
Deschizi ochii tăi rotunzi,
Doruri cucere-mi rărunchii.
În creion tu nu auzi…

29 mai 2024, Dan Drăguș

Căi şi destine
Utopie şi meditaţie.

La o şcoală de corecţie am stat şi-am meditat,
Fiind îndrăgostit de o fată-criminală într-un costum vărgat.
Priveam la ea,-bine-i stătea îmbrăcată în zeghe,
Pentru omor la cîţiva ani cpndamnată fiind de lege.
Povestea ei,-într-o zi de cumpănă s-a întîmplat,
Şi-a omorît bunicul,violată de el cu ea cînd stăten-n pat;
Era beat criţă atunci nenorocitul,
Şi ea i-a dat o palmă cu cuţitul.
Sentinele în foişoare privesc prin sîrma ghimpată,
Cum fără jenă o fată face pipi direct în zăpadă;
Hplbîndu-se la ea,din priviri pipăindu-i fundul ei gol,
Constată că-i mai fin,mai rumen decît obrajii gardiencelor.
Băieţi cu priviri de sălbatici, de hominizi din peşteri-caverne parcă aduşi,
E o utopie să crezi, să încerci să-i educi.
Din orfelinate alungaţi,boschetari prin canale ajunşi,
Areataţi,la şcpala de corecţie apoi la puşcărie vor fi duşi;
Căutîndu-şi o victimă mai elevată,
Stînd la coadă la rînd au violat şi jefuit o tînără fată.
Un tainic farmec simt privind la fetele-golane,
Ca nişte flori-buruieni sălbatice,cu-n aer cazpn aceste creaturi penale !.
Păzite fiind de gardience cu priviri ferpce,
În şoapă le răspund ele la ordin cu înjurături atroce.
Frustrant,din florile acestea sălbatice aş rupe,
Să le miros şi gust otrava lor terapeutică şi dulce !.

Mihai Ivănescu.

Am lacrimi în formă de inimă
Sunt mamă
Cu pietre
În drum
Pe drum
De gât
Deschid uși ce par
Inalte
Și grele
Brațelor mele
Mici
Mă tem de balaurii
De dincolo și
Din mine
Pas după pas înțeleg că
E-a minții plăsmuire
Cutia in care
Am fost și
Cutia în care
Intru
Cutii după cutii
Scări după scări
Universuri după universuri
Creez
Un drum
De lumină…
Sunt mamă
Și am lacrimi
În formă
De inimă.

Am – Cornelia Prisacariu, Ploiești, du 10 decembrie 2023, orele 15,09

Editor: Liviu Ioan Manole

EU AŞ PUTEA

Eu aş putea
Să spun
Să zic
Şi să declar
În frig
Sub arşiţă
Şi dinspre polul celui mai
Barbar.

Aş putea
Să te colind
Să te aprind
Şi să te sting
Tot eu

Ca pe lună
Ca pe soare
Ca pe-o pasăre
Mult cîntătoare
În pomul cu furi
Şi c-un zmeu.
Tot eu,
Adică.
În umbra din aripă
– stînga –
Şi din subsuori
Să te înalţ
Ca pe un fulg
Greu de dorinţi
(da, m-ai scos din minţi
E adevarat)

Şi aş mai putea
Să traduc surîsul
Ca pe-un moft,
Să nu te recunosc,
Adică,
Să beau din tine
Tot.
Şi tot să fii.
Să fii toată cum ai fost,
Neschimbată
De mine
(şi asta nu-i bine)
Surîzîndu-mi cu dinţi
Mici
Din ochii tăi
Oblici
De Gheişă.

Şi mai pot, să ştii,
Trece,
Prin visele tale,
Rece,
Ca un amant plătit,
Devotat, ca un soţ
Plictisit,
Eu,
Robul tău
Veşnic în picioare.

Eu
Aş putea
Să traduc
Altfel
Totul !
Într-o limbă a mea,
Numai de tine ştiută.
Şi toată
Eu aş putea
Să te arunc
Ca să te prind
În noaptea asta,
Să te alung
Ca să te chem,
Să te gonesc
Ca să îmi apari
Desculţă
Dinspre viile
Umede
În noapte.

Să te ţin la hotar
(eu aş putea şi asta).
Din ochiul barbar
Să te amăgesc
Fără să ating
Vreun har.

Platonic trubadur
Eu aş putea
– cum am mai zis –
Eu aş putea,
Eu
Da.

Aurelia Satcau
Melbourne, 13 decembrie 2016

Știi, tată,
Credeam că doar
Alți tați nu sunt nemuritori
Și mai credeam că
Tu poți învinge timpul
Până la infinit
Și poți duce
Și aduce
Eternitatea
În acest corp material
Azi, tată,
Un gol s-a alăturat
Altor goluri
În suflet
O stea clipește acum familiar
Ochiului meu
Din suflet
Dar jos
Pe pământ,
E o salină
De lacrimi
E un doi octombrie trist, tată
Un vals de frunze
Așternute pe
Un portativ efemer
Ce susură
O muzică oarbă
A unui dor
De la a durea
Nespus
Do minor
De la dor cu
Sol minor
De la solitudine…
M-ai așteptat cât
Să-ți strâng
Mâna dreaptă
Apoi îngerul tău
Răbdător,
Te-a înălțat în
Necuprinsuri
Știi, tată,
Pare nedrept să
Ne lăsăm copiii
Fără busolă dar
Acolo, sus
Lin, printre
Alți lini îți doresc să
Te regăsești
Întregindu-te
Râdeam astăzi
Între doua sărate
Liane de lacrimi,
Amintirilor
Cu noi
E un doi octombrie trist, tată
Și ultim.
Te iubesc!

In memoriam tatălui meu trecut în neființă astăzi, 02 octombrie 2023, orele 11,45 a.m.
– Ploiești, Cornelia Prisaca

Editor: Liviu Ioan Manole

Întâmplare

de Ilarie Adrian Frone

E-o întâmplare fericită acum venirea ta,
În viața-mi ternă, cea gri, de culori lipsită,
Și plină de hârtii și multe, prea multe poeme,
Ce triste par mereu că sunt, nefericite.
E viață în privirea-ți vie, neprefăcută,
Și tot mereu ea generos îmi e mie sortită:
Să-ți fiu dar soț, frate, tată, copil și încă
Mult mai mult de-atât – să fiu cu totul clipă
Si un eon de veșnicie – să pot să-ți dau tărie,
Să pot să țin în mine si slăbiciune și duioșie.
Voi fi, voi fi tot lângă tine, voi fi cu tine,
Poate vom făuri destine noi din tine și din mine
Să alinăm răni vechi, să nu mai facem
Să fie clipa adumbrită de un trecut ce nu mai e –
Prezentul este pentru mine ce e și pentru tine:
Durată fără de durată – o existența ce-i colorată
Cu multă voioșie în clipa când se scrie pagina
Din cartea vieții noastre – Letopiseț ce n-are început,
Diată ce-i menită să dăinuiască spre viitorul început
Însă nicicând frânt și adumbrit de vălul toamnei.
Fii dar a mea iubită, fii jumătate, fii tu privind în zori de zi,
Fii cum ești, fără să te mai ferești – sunt aici, nu am să plec!
Fii tu o fericire ce-i cu rost, cu nume ca-n povești cerești!