Cenaclu - Poezie

 

Să-i spui mării,
Să-i spui nisipului,
Să-i spui vântului şi soarelui să-i spui,
Spune-le scoicilor şi pescăruşilor,
Urmelor de paşi, valurilor,
Timpului, tăcerii,
Bărcilor din larg şi norilor…
Spune-le clipelor pline de iubire,
Spune-le şoaptelor rostite cândva
Şi viselor răsfăţate de raze.
Şi şoaptelor, din nou…
Privirilor dintre noi,
Iubirii noastre de odinioară
Spune-le, dar spune-le mereu
Că nu am plecat,
Că sunt, că încă mai sunt acolo,
Pe acel ţărm…
Pentru totdeauna.

Text/foto Cristian Botez

 

Astăzi cred că se cuvine
Sa mă-ntreb și eu ca tine ,
De ce doar printre suspine
Vreme trece, vreme vine…
Văd in jur acum că toate
Sunt de-a dreptul răsturnate,
Vremurile -s dezbinate
Si-atunci zic și eu ca tine ,
Vreme trece, vreme vine…
Au trecut in goană anii,
Cine stă să-i mai socoate ?
Nu mai știu ce este bine,
Ce e rău din minți mă scoate,
Versul tău in gând revine,
Vreme trece, vreme vine…
Am sperat , dar stau cu teamă
De-alte valuri ce se-arată,
Iar și iar mă-ntorc la tine,
Te iubesc in tot și-n toate
Ce contară pentru tine ,
Pare-se c-au fost uitate,
Vreme trece , vreme vine…
Ai să-mi spui că joc doar teatru
Când mă sfătuiesc cu tine,
Joace alții ce le-o place,
Eu te caut , știi prea bine,
Tu-mi răspunzi , îmi ești aproape,

Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine…

Luminița Bratu
15 Ianuarie 2022

 

N-am spus-o eu, au spus-o plopii
Și codrii, lacul cel albastru,
Că el a fost și va rămâne
Cel mai frumos, al nostru, astru.

Pe când visa privind la stele
Pământul, pe poteci, călcându-l
Eu nu eram să-l văd de-aproape,
Dar azi îmi invadează gândul…

O frunză de-aș fi fost în cale-i
Sau doar o simplă floare-albastră,
Mă transformam numai privindu-l
Și s-ar fi scris povestea noastră.

Ce scriu acum nimic nu schimbă
Și nu sunt singura ce-o face,
Dar a rămas în nemurire
El, Eminescu…Dormi în pace!

Lidia Iustina Terecoasă
14 ianuarie 2022

 

Și-i venea a plânge
ba-i venea a sânge

Opereta vieții
rolurile-și strânge
Soldăței de plumb
tropăie-n amurg
Hai, grăbim la soare
Gânduri, doruri, mare
Mâine nu există
Tușește-n batistă
rupe trei petale
una ție, una mie
ultima-i a Lui
Și-un cer de Van Gogh
apus de noroc

Dau pe dinafară
Rugă, lut, povară

(pretext subțire de ianuarie)

(sau după ce citești și plângi o zi și-o noapte “Pavilionul canceroșilor” de Alexandr Soljenițîn)

 

 

Amorena Minculescu

*

eram…
dar mai mult erai
ca o cârjă din cer
peste toate ale mele schiloade…
așteptai cu blândețe
și nerăbdare
să redevin rădăcină
am întrebat venele
dacă nu cumva sunt crengi
prin sânge pluteau
bărci de hârtie
din care-ți zâmbeam metaforic
așteptând să se facă dimineață

04 01 2022

*

mă plimbam de mână
cu părul tău fluturând
deasupra erai ca o făclie nedescoperită încă
ochii albaștri
răsuceau pădurea
în nuanțe de verde și de apus
pe poteci pășeau fricile noastre
încordate-n după-amiezile de mâine
și parcă după umerii pământului te-am cupris
atât de stâns…
că nu s-a mai rotit în ziua-ceea

07 01 2022

 

Cristian Balint

 

• Poetul – Mit ascuns în granit (inspirat de lucrarea ,,Dorumetru” de Valentin Vârtosu)

As vrea să cred

Că titanul poemei

Cu litere agățate-n văzduh

Stă ascuns

Între aceste blocuri pătruns.

Mișcă precum un făt

În pântecul de granit

Artistul l-a captat inedit.

Dându-i o formă de corp abstract

Într-o piramidă

Se ascunde artefact.

Scrie în continuu

La foc minimal

Pâlpâie flacăra-n carnal.

În litera-i frenetică

Versuri pulsează

Din carapacea poetică.

E-un dor de-un metru lățime

Și de-o infinitate lungime

În a-și exprima sufletul candid

Spectatorului – călător avid.

Poetul – piramidă

Este de fapt un poetic profil Nichita

Oglindit într-o splendidă bucată

De granit translucidă.

Dorumetrul artistului

Măsoară în real un suflet

Ce tânjește după al său pocal fermecat

Din care se extrage

Această forță scriitoricească

Aruncată-n poțiune strămoșească.

Pe niște blocuri de granit

Vădit, subit

Prin care sculptorul

A creat un mit.

,,Ploieștiul este Nichita

Iar Nichita este Ploieștiul.”

Artistul a rostit.

(22 noiembrie2021)

• Cosmosul în suspensie (inspirat de lucrarea ,,Galaxia suveică” de Daniel Dan)

Dimineața adie în păru-mi nepieptănat.

Trag draperiile printre razele dimineții

Parcă miroase a toamnă coaptă de Brumar.

Mă uit timid prin țesătura zorilor

E ceață, iar clădirile se întrevăd

Printre fumul norilor

Și prin ochii mei întredeschişi.

Cuget pe-o rafală de timp

La cum să încep o nouă zi…

Privind în gol, spre o citadelă neclară

Mi se înfățișează franjuri, franjuri

Din activitatea umană

Freamătul de rouă se destramă

În cute atmosferice.

Mă gândesc să mă așez

La mașina de cusut suflete cosmice.

Să-mi țes orașul din fire nevăzute

Ale respirațiilor dornice

De a trasa ziua în debut artistic.

În amalgamul de accesorii

De pe masa artizanului

Mă impiedic de o suveica rătăcită.

Privesc curios spre această unealtă părăsită.

Si meditez…: ,,Oare nu de-o suveică-i nevoie

Pentru a uni firele necunoscute ale destinului?”

Apoi dau fuga la fereastră și înțeleg

Cum franjurile suspendate ale zorilor,

Cele ale activității umane,

Ale florilor, vremurilor, autorilor

Se țes la fuior

Printr-un fir de suveică vorbitor.

Suveica universală și cea profană

Cos fire umane întretăiate, alambicate

Într-o galaxie ce emană iz cosmic:

Un micro înnodat cu-n macro fir seismic.

Suspendate-ntr-un gând de dimineață

Și învârtite-n roata mașinii mele de cusut.

Acum știu cu ce mă îndeletnicesc astăzi.

(23 noiembrie 2021)

• De veghe (inspirat de lucrarea ,,Poarta sufletului” de Vlad Dumitriu)

Doi ochi mă privesc insistent

Pe după sprâncenele arcuite.

Îmi pătrund dincolo

De parcela eului propriu

Străpungând terenurile nevăzute…

Rând pe rând,

Etericul, cauzalul, fizicul

Se topesc la limita bordurii umane

Creându-mi o stare

De tremur, refuz, confuz.

Îmi plimb privirea violată artistic

Către alte zări…

În stadiu difuz.

Dar parcă ei, cei doi ochi

Mă tot urmăresc precum cioburile

Dintr-o oglindă încețoșată

Ca o umbră fac salturi

Peste ocheadele mele timide,

Mă descoperă prin orice colț de lume

Și-mi transpune visele-n realitate.

Sunt ca un ghid întru dreptate.

Câtă expresivitate s-a infiltrat

Intr-un bloc de granit!…

Cred că până şi artistul

A rămas uimit…

Cutreier pesemne-ntr-un spațiu deschis

De-ai cărui ochi nu m-am dezis.

De veghe stau pavăză-n frunte

Mă uit peste umăr…

Al treilea ochi e-o punte.

O poartă a sufletului grăunte.

(23 noiembrie 2021)

(03 ianuarie 2022; ©Ana NEDELCU – redactor-sef Timpul Ploiesti)

***Interviul cu cei trei artiști-sculptori participanți în cadrul ediției a IV-a a Taberei Naționale de Sculptură Monumentală Ploiești poate fi parcurs facând click aici.

 

Sunt floarea tânara ce-am fost
Și fi-voi pentru totdeauna
Sunt ce-am visat odată că voi fi
O castană/ghindă coaptă…
O neștiută margine de lume
Un colț uitat de codru fără nume…

O frunză-nvartejită-n vânt nebun
De toamnă… ori de vară în câmpie…
Și nu doar una… ci o mie…
Trémur de lăstari în geana argintie
De iarbă înperlată
De brumă rece…
Ori rouă plânsă-n răsărit
Sunt toamnă veșnică
Topită-ntr-o poveste aramie
Pictată în amurg.
Sunt acele de pin ce curg
Pe-acea potecă pe care
Încă tu nu ai pășit…
Sunt vântul care-ți umblă-n păr nestingherit…
Anotimpul veșnic… de nestăpânit.
Și nu mai știu, până la urmă,
Ce sunt, ce cânt….
Sau știu?
Lumina lunii-n toiul nopții…
Sau simt…
Că mă amestec, respirând,
Cu umbra ta, din când în când….

Fotografie de Cristian Botez

 

aş vrea să fiu
un fulg de nea
în marea să nimeresc
mâna cuiva să mă
topesc în palmă-i

să nu ştiu n-am
ştiinţa de-a întreba
și nici răspunsuri
a afla să mă usuc
în palma-i

ochii în sus
și fulgii de nea ca roua
s-or topi pe gene
voi şti doar ce curg din
sita care-i cerne

la vrerea-mi
fi rămas doar semne
hotărâtă mi-a dat să fiu
înaltul să străbat şi-apoi
să timpului măsura

aș vrea
să fiu un fulg de nea
liniştea pe o gura de rai
prin văile noastre albăstrind
steaua cu …numele tău

 

Ana Urma

Spune-mi, iubito

Spune-mi, iubita mea,
Vorbeşte-mi despre noi.
Ştiu, eşti departe şi
Poate m-ai uitat.
Trenurile de atunci opresc în alte gări acum…
Iar ilustratele din vechea cutie poştală
Au altă semnătură şi miros a altă mare
Dar spune-mi, totuşi,
Nu ţi se pare că norii aceştia roz
Ai fiecărei noi dimineţi
Sunt cei care ne mângâiau visurile adolescenţei?

Şi spune-mi, iubita mea,
Câte trenuri, care ne-ar fi putut readuce
Unul în braţele celuilalt,
Au trecut, de-atunci, pe lângă noi?
Şi revoluţii,
Câte revoluţii ar trebui să se mai întâmple?
Şi câte execuţii ar trebui să umple de sânge Piaţa Timpului pierdut?
Şi ale cui, dacă nu ale celui care,
Nepăsător, inconştient şi crud,
A plecat?
In acea rece şi blestemată seară
A celei mai lungi ierni…

Ucide-mă,
Repetat şi fără milă,
Până ce Marea Clepsidră ar resorbi
Fix nisipul din scobitura urmei picorului tău…
Din ultima zi în care ne-am iubit la mare….

Cristian Botez, 19 Septembrie 2008

 

tomnatic
te mai cuprind
întrebător se abat peste
lume să port talismanul
calculând îmi șoptești

capătul lumii o să plec
cu brațele-n soare un copac
în ferestră momente
furate te dezmiardă
și în auz

și înfloresc în apele
tăcut în bezne de lună
atât de aproape culori
amețitoare
în regatul tăcerii

de dincolo de mine
izvorâtă descifrează vieții
magia unei
feminități fără limite
a naturii

punte fragilă frunză
lângă frunză
toamnă în imperiul aurul
ți-aș da
pentr-un singur …cuvânt

 

Ana Urma

 

Ard timpuri vechi
În flăcări
E fum în suflete
Și-n minți
Celule se sufocă
Iar mâini lovesc
Nătâng
Vârfuri de cer
Trupuri contorsionate
Cer libertate
E boală-n ele
Multă
Și-i pustiu…
Trec ani
Trec ani
Trec ani
Istoria se repetă.

Cornelia Prisacariu, Ploiesti joi 18 apr 2019, orele 19.55

Iarăși naște cerul bucurie
În noaptea asta de daruri și colind
Smerit aștept în suflet
Să mai primesc cu Steaua
glasuri de copii
Și bucuria cea divină și
lumina Sfântului de mâine.

Dan Drăguș

 

vara spre sfârșit
se despletește
de podoabele verzi
scribul cu sufletul deschis
spre poveste

bobul prea strâns
în coajã
să-mi fure bucuria
filtrate prin limpezimea
dioptriilor

armonizez trãirile
pentru a gusta
economisind timp
acum și aici singur
tulbur liniștea

menit sã-mi astâmpere
setea mã întroc la izvorul
sã adaug timpului
semnul prețuire
magice ale cuvintelor

cãutându-și fãgașul
dincolo de osul frunții
așchiile mirãrii rodește
din cerneluri chemând
fãrã glas la izvor
însetații, dãruiții, aleșii

 

Text si ilustratie de Ana Urma

 

Într-o zi în care
literele nu se așezau
am renunțat la mine.
Dincolo de aceasta
nu știu
Poate ascult despre un război
și nu mă mai mir
de nimic
sau mă prelungesc
cu tăcere.

Petroșanu Diana
Publicat în antologia literară ” Sub semnul integratorului” 2020

 

Ascultă, copilul meu,
Cântecul mării.
Ascultă-l şi vei auzi,
Atunci când
Stelele se scaldă în lumina albă a mării,
Când briza dinspre seară-şi dă
Fecioria digului,
Când pescăruşii
Sfâşie cu disperare
Aerul
A dor.

Vei auzi, atunci,
Şoaptele de dragoste
Spuse,cândva, demult,
Cu mii de valuri în urmă,
Iubitei tale mame…

de Cristian Botez (volum în pregătire)