Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești a găzduit pe 8.04.2025 lansarea a trei volume:
- Ieșirea din intrarea în peșteră (Tipo-Moldova, Iași, 2023)
- Falsificatorii stropului de rouă (Tipo-Moldova, Iași, 2024) – ambele semnate de poetul Gheorghe Vidican
- Orașe nevertebrate (Eikon, București, 2025) – semnat de poeta Ramona Müller
Adriana Ungureanu, moderatorul evenimentului, ne-a promis o marți cu trei ceasuri bune și trei cărți bune — o formulare care aduce zâmbetul pe buze și creează așteptări plăcute. Cu naturalețe și farmec, a transformat o zi obișnuită într-o sărbătoare a lecturii și a întâlnirii dintre oameni și cuvinte. Cele trei ceasuri bune au fost momente de reflecție, emoție și inspirație, iar cele trei cărți bune – ferestre deschise spre lumi diverse, fiecare cu vocea ei unică. Evenimentul face parte din „Itinerar poetic muntenesc” și cuprinde mai multe orașe: Slobozia, Buzău, Ploiești, Târgoviște și Câmpina.
Gheorghe Vidican, născut în satul Petid, comuna Cociuba Mare, județul Bihor, este inginer „din greșeală” și poet din vocație – o vocație născută în clasa a IV-a și dusă cu tenacitate în peste 32 de volume scrise în mai multe limbi. A primit numeroase premii și aplauze literare, dar rămâne fiul satului, propăvăduitor al „stropului de rouă”, etalon al purității, al tradiției și al identității sale profunde. Cele trei simboluri care îl definesc: satul natal, meseria de inginer și soția sa, profesoară de matematică, alături de care trăiește de 44 de ani („E greu să suporți un scriitor”).
Emilia Luchian, istoric și iubitoare de poezie, afirmă că „prin această carte s-a întors la stropul de rouă”, regăsind în versurile sale un univers viu, autentic, un sat care nu a pierit încă – unde gustul fructelor, mirosul fânului și curgerea Crisciorului devin poezie vie.
În Falsificatorii stropului de rouă, timpul devine trup, iar frica adultului – o formă de supraviețuire, mai ales în sistemul comunist. Micii stropi care nu s-au dorit falsificați – adică oamenii cu rădăcini, cu valori, cu tăceri adânci – sunt cei pe care poezia îi reabilitează, îi aduce la lumină. În Falsificatorii stropului de rouă, satul devine o frescă de personaje – nebunul, bunul, crâșmărița, milițianul care își amendează soția, bătrânii, fetele de măritat – dar și o lecție de etică, de adevăr spus cu umor și durere. Timpul are trup. Iar frica adultului devine o formă de supraviețuire într-un sistem care falsifică stropul de rouă, adică însăși puritatea tradiției. Această carte este o întoarcere la valorile simple. Acolo, în Crisciorul unde poetul fura peștele din vârșă (târnă), în acel Petid etern, poezia trudește, se întrupează și devine icoană. Oameni sunt simpli, dar adânci – icoanele prin care începe lumea. Emilia Luchian subliniază prezența regionalismelor prin care poetul construiește o lume recognoscibilă, în care lacrima devine simbolul durerii și al vindecării colective. Aici, iubirile se nasc și mor pe fundalul unei etici profunde, transmisă prin aforisme simple, dar pline de sens. O temă majoră este și cea a feminității – femeia care naște zei, femeia echilibru în spațiul familiar, femeia privită prin ochii copilului, adolescentului și adultului. Cu versuri precum „femeia o iei despuiată de vise dacă o iubești”, poetul aprofundează această dimensiune. „Petidul este o grădină cu Adami și Eve, dar și cu un șarpe controversat”
Scriitoarea Iulia Dragomir, deși nu citise anterior poezia lui Vidican, recunoaște originalitatea stilistică și postmodernismul subtil al acestuia. Volumul Intrarea din ieșirea din peșteră se remarcă prin fluiditatea versurilor fără majuscule, prin simboluri dinamice și printr-un fragmentarism cu spirit critic. Se recompune astfel o lume poetică „minunată”, o călătorie prin locurile formării autorului. Iulia Dragomir analizează cu entuziasm cele două volume ale lui Gheorghe Vidican, mărturisind că se simte onorată de descoperirea acestui autor, întrucât nu îi citise anterior scrierile. Remarcă elementele specifice postmodernismului, dar și originalitatea profundă a poetului, care își construiește o lume proprie, cu repere și simboluri unice. Titlul „Intrarea din ieșirea din peșteră” trădează spiritul inovator al poetului, un joc de cuvinte cu valoare de oximoron. Cartea este o călătorie inițiatică – o evadare și totodată o întoarcere spre sine. Un aspect aparte este forma scrierii: textul curge ca un râu, fără majuscule, ceea ce conferă o notă de modernitate, fluiditate și libertate expresivă. Libertatea devine, astfel, un numitor comun între cei doi autori analizați, atât în tematică, cât și în stil. Poezia lui Gheorghe Vidican se remarcă printr-o bogăție lexicală și stilistică, reflectând evenimente cotidiene și detalii din lumea înconjurătoare – grija pentru facturi, erori digitale –, toate prin ochiul unui observator lucid și critic. Fragmentarismul specific postmodern impune o viziune compusă din secvențe cu accente altruiste, dar și cu spirit reflexiv. Oamenii care l-au format pe poet apar ca figuri centrale în poezie – femeia, de pildă, aduce echilibru în spațiul familiar. Se realizează o fuziune între tipuri textuale, care creează împreună o poveste coerentă și profundă. Iulia Dragomir mărturisește că a citit aceste volume ca și cum ar fi sorbit un pahar de apă rece, cu o plăcere autentică și bucuria descoperirii. „Citind poezia cuiva, parcă ne împrietenim cu acel om – pentru că arta este, în fond, o formă de iubire exprimată prin cuvânt.”
Mesajul liric este deschis interpretării, fiecare dintre receptori înțelegându-l prin propriile filtre și experiențe. Gheorghe Vidican reușește să exprime adevăruri grave într-o formă ludică, iar prin personaje precum Mărioara – care „fură mințile bărbaților” – readuce la viață universul satului din volumul Falsificatorii stropului de rouă. Satul este evocat ca spațiu mitic, dar și ca loc al devenirii și al șlefuirii interioare. Poezia ne coboară în noi înșine, iar „drumul poemului nu are semne de orientare turistică”, avertizează subtil poetul. Tema condiției artistului, a identității și a rădăcinilor este recurentă. Figuri precum „bunicul” și „bunica” devin icoane – simboluri ale începuturilor, ale poeziei și ale iubirii. O altă temă relevantă este evoluția satului și a vieții în contextul social-istoric al comunismului, cu obiceiurile și trăirile sale autentice. Iulia Dragomir încheie emoționant cu un fragment din poemul „Petidul – un imens poem la care trudesc de când mă știu”, marcând astfel o legătură între efortul poetic și parcursul identitar.
Adriana Ungureanu evidențiază rolul important pe care Gheorghe Vidican îl are în viața culturală a comunității: referent cultural-sportiv al Filialei Nevăzătorilor Bihor-Sălaj, inițiator al Festivalului Internațional de Creație Literară pentru Nevăzători Pașii Profetului (1991–2021), precum și redactor-șef al revistei Caietele Oradiei între 2007 și 2012. Copleșit de emoție, autorul subliniază că, dincolo de premii și recunoașteri, cel mai important este cititorul. Pentru el, poezia este o formă de viață, una care „curge prin sânge”. „Dacă vieții îi pui punct și virgulă, eu îi dau voie cititorului să recreeze poezia mea, să o treacă prin filtrul propriei imaginații” – menționează Gheorghe Vidican, oferind o definiție subtilă a artei ca spațiu de întâlnire între sufletul scriitorului și cel al celui care citește.
Într-o prezentare cu accente personale și sensibile, Adriana Ungureanu a prezentat-o Ramona Müller nu doar ca scriitoare, ci ca om și spirit autentic. Cele două se cunosc de peste zece ani, iar această legătură durabilă între două vărsătoare se traduce printr-o afinitate profundă pentru creație și un simț comun al dăruirii. Adriana o numește cu afecțiune „o vărsătoare autentică, ce își dăruiește literatura”, făcând trimitere atât la zodia pe care o împărtășesc, cât și la forța cu care Ramona Müller își exprimă emoțiile prin cuvânt. Ramona Müller este cunoscută ca o excelentă organizatoare, un membru de echipă eficient, dar și o colaboratoare activă a unor reviste de prestigiu din România. Cariera sa literară este o demonstrație că „munca naște talentul” – sau, în cazul ei, îl șlefuiește și îl amplifică. „Pentru Ramona, munca literară este fără sfârșit”, spune Adriana Ungureanu, urându-i să întâlnească din ce în ce mai mulți oameni care să o aprecieze cu adevărat. Întrebată ce iubește cel mai mult în afară de poezie, familie și călătorii, Ramona a răspuns simplu și profund: „Iubesc viața.” Această pasiune pentru viață o face să se îndrăgostească de orașele prin care trece, de oamenii pe care îi întâlnește fie pentru o clipă, fie pentru o viață. „Eu sunt ceea ce trăiesc” – o definiție poetică și completă a unei ființe care respiră prin emoții.
Adriana Ungureanu menționează: „Cei care o cunosc de la cenacluri literare știu că Ramona nu este o persoană egocentrică – dimpotrivă, ea îi pune în lumină pe ceilalți, chiar și atunci când aceștia nu sunt de față. Este un promotor al literaturii vii, al oamenilor cu suflet, iar generozitatea ei rezidă tocmai în acest altruism literar: scrie, sprijină, promovează – fără a aștepta nimic în schimb.” Volumul lansat este cel cu numărul 10 – cifra perfecțiunii, iar pentru Adriana, este o carte perfectă. Ramona se poate lăuda cu ușurința cu care scrie atât poezie, cât și proză de călătorie, dar și cu faptul că rămâne constant fidelă unui ideal: de a fi pod între oameni și emoții. Gheorghe Vidican punctează, la rândul său, cu umor și admirație: „Ramona Müller este o surpriză”. A cunoscut-o anul trecut, la Galați, când, printr-un gest discret, Ramona i-a oferit o carte. A citit-o în tren și, ajuns la Oradea, a luat imediat legătura cu ea. „Cred că Ramona este Vidican Gheorghe în varianta feminină din viitor” – o metaforă care spune totul despre forța și autenticitatea scrisului ei.
Iulia Dragomir, o prezență energică, a prezentat cartea Ramonei cu aceeași atenție sporită: stârnește interesul, dar nu dezvăluie totul. „A fost, spune ea, o redescoperire. O altă Ramona Müller își exprimă emoțiile prin cuvânt – mai matură, mai complexă, cuprinzând în paginile sale experiențele unei călătorii intercontinentale și ale unei călătorii interioare. Volumul este recent scris și respiră prospețimea unui spirit aflat în plină explorare”. Se construiește o imagine interdimensională, unde cotidianul se împletește subtil cu universul global, iar libertatea devine o formă de manifestare. Femeile – în această ecuație literară – sunt portretizate cu o expresivitate aparte. Ramona folosește semnele întrebării și ale mirării nu doar ca elemente stilistice, ci ca o oglindă a complexității feminine. De fapt, cuvintele se reasamblează – își pierd sensul aparent, pentru a-l regăsi cititorul, prin introspecție și relectură. Poezia Ramonei Müller creează un angrenaj valoric în care intelectul, emoția și viziunea se întrepătrund armonios. Calibrul poeziei este direct proporțional cu autenticitatea trăirii. Pentru Iulia Dragomir, titlul Orașe nevertebrate nu e o contradicție, ci o revelație: „orașul este reprezentat de om”. Ramona, prin acest titlu, ne oferă imaginea unei ființe care apreciază verticalitatea, caracterul și valorile, construind din ele – cărămidă peste cărămidă – premisele unei schimbări reale. Orașele „nevertebrate” nu doar că sunt vulnerabile social și economic, dar pot fi și fragilizate de dependența excesivă de tehnologie, fără o structură solidă care să le susțină în fața schimbărilor rapide și imprevizibile.
„Pentru mine, <<Muntele din noi>> n-a fost doar un titlu, ci un punct de sprijin: mi-a făcut viața mai ușoară, într-o perioadă în care cuvintele vindecau, în pandemie. Am călătorit cu ea, la propriu și la figurat, prin lumi nevăzute și pe culmile sufletului. Am impresia că este singurul om pe care îl cunosc care a străbătut întreg pământul — nu doar prin kilometri, ci și prin profunzimea trăirii. De fiecare dată când ajunge undeva, ne ia și pe noi cu ea. Ne duce de mână prin colțuri de lume la care nici n-am visat”, afirmă Adriana Ungureanu.
Diana Petroșanu remarcă felul în care autoarea împletește o imagine critică, profund subiectivă, cu o hartă geografică a amintirilor și a prezentului. În versurile sale se nuanțează o formă aparte de nostalgie – nu o simplă melancolie după comunism, ci o concentrație a esențelor de altădată, o întoarcere spre valorile autentice care încă merită o șansă: dragostea sinceră pentru oameni. Între autentic și modern, Ramona Müller se interpune cu poezie, dar nu se regăsește niciodată complet într-o lume care și-a pierdut busola. Este foarte simplu să nu știm să trăim – ne spune poeta, o reflecție profund filosofică, o constatare tăioasă care răzbate din fiecare pagină. Versurile sale sunt o radiografie socială, marcată de conștiința nedreptății. Dezamăgită de artificialul care ne înconjoară, Ramona apelează la vectorii interiori: luciditatea, emoția și iubirea, ca forme de supraviețuire poetică și umană.
Momentele muzicale și de încântare au fost realizate de Constantin Bianca, de la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, grupul folk alcătuit din Teodor Badea, Maria Pescarul, Ana Radu, elevi ai aceluiași Colegiu, și Andreea Oproiu, studentă UPG.
Evenimentul s-a desfășurat sub egida Cenaclului literar-artistic „I.L.Caragiale”, Asociația Culturală 24 PH ARTE și sub egida Cenaclului literar ”Artă și comunicare”, Ploiești.
A consemnat Ramona Müller, organizator al evenimentului
