close

Cronică

CronicăPromovate

Via “Destine frânte în închisorile comuniste”

Papacioc

Părintele Arsenie Papacioc în tinerețe

A fost închis în perioada 1958-1964 la Aiud, fiindcă făcuse parte din Gruparea creștin ortodoxă “Rugul Aprins”, condusă de poetul Vasile Voiculescu.

,,Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: Noi înfruntăm pe atei la ei acasă. Este un far al lui Hristos.”

(Ioan Ianolide)

mai mult
CronicăPromovate

”SALVADOR DALI, CATOLIC, APOSTOLIC, ROMAN ŞI ROMÂN”

Dali-Varia

„Cele mai fericite două lucruri care i se pot întâmpla unui pictor contemporan sunt: primo, să fie spaniol și secundo, să se numească Dali“.

Cine ar fi putut spune asta, decât însuși Salvador Dali?! Tot el adăuga:

„Dacă, Doamne ferește, o să mor vreodată, mă tem că o sa fie din exces de modestie!“

De genialul, provocatorul, șocantul Salvador Dali (n. 11 mai 1904 – d. 24 ianuarie 1989), suntem legați, ca români, printre alte multe, diferite aspecte de natură estetică, artistică sau filosofică, prin două – le voi numi evenimente, pe cât de surprinzătoare, pe atât de pline de tâlcuri savurate acum, cu cel puțin un grad în plus de libertate și relaxare.

PRIMO

La 28 martie 1974, Nicolae Ceauşescu devenea, prin învestitură în funcție, primul preşedinte al Republicii Socialiste România. Și-a dorit ca întronarea să-i fie făcută pe măsura evenimentului: cu un sceptru regal!, o copie făcută după cel al lui Ferdinand I Întregitorul, pe care a ordonat să se înlocuiască însemnele originale cu cele ale partidului comunist.

Astfel că, la acea dată, în cadrul unei ședințe solemne a Marii Adunări Naționale, cel mai matur membru al acesteia, Ștefan Voitec, îi oferă dictatorului însemnele puterii: eșarfa tricoloră și sceptrul.

Poza avea să facă înconjurul lumii.

A fost o ocazie rarissimă și demnă de atenția și demonul artistic al lui Dali. El i-a trimis următoarea telegramă:

„Am apreciat profund demersul dumneavoastra istoric de instaurare a sceptrului prezidențial.

Demnă de o pictură suprarealistă este scena în care, la București, acoliții pendulau într-o dilemă de nedescris. Unii, intuind ironia, vizibilă, de altfel, și din cosmos, își exprimau dubiul bătăii de joc la adresa tovarășului, iar alții, în replică, exprimându-și copleșitoarea temere a unui posibil, dar inimaginabil afront – dacă telegrama e sinceră și el, tovarășul, află că n-am publicat-o?!

Să ți-l imaginezi pe Dali răsucindu-și mustățile strâmbate de râs atunci când telegrama primită de Nicolae Ceaușescu era, în sfârșit, publicată pe prima pagină a ziarului ”Scânteia”, din 4 aprilie 1974, este un fineț savuros la îndemâna oricui.

SECUNDO

Ține doar de o ordine aleatorie într-o listă imaginată ad-hoc și nu are legătură cu vreo lipsă de respect sau desconsiderație ce ar putea să decurgă din primul punct.

Dimpotrivă. Artistul spaniol iubea România. Se număra printre personalitățile care se bucurau de îngrijirile Anei Aslan și tratamentele acesteia de la Institutul de Geriatrie și Gerontologie din București.

Cel mai spectaculos, însă, rămâne felul în care clama că este un român de-al nostru, pentru motivul istoric potrivit căruia marele Traian, din care se trăgea poporul daco-roman, se născuse, ca și el, în Spania.

Despre toate acestea avem mărturii fascinante ale criticului şi istoricului de artă Radu Varia, care i-a fost un drag și foarte apropiat prieten.

”Prietenul meu Varia nu m-a învăţat limba română, dar o înţeleg şi aşa foarte bine, pentru că e apropiată de limba catalană”, spunea Dali.

Împăratul Traian este subiectul faimosului său poem în proză, dedicat, în 1972, lui Radu Varia ”Oui! à la Roumanie” – ”Da! României. Pentru Radu Varia”.

AXA TRAIANICĂ

Pentru Dali, împăratul Traian – „una dintre cele mai poetice şi suprarealiste fiinţe care au existat vreodată” – se constituie într-un fel de axă măreț-istorică ce unește doi poli ai lumii: Monumentul de la Adamclisi și Gara din Perpignan.

Citez din extravagantul poem cu adâncimi demne de-a fi sondate:

”Glorioasele gonade ale împăratului nostru Traian sunt poate, şi fără niciun fel de poate, cele mai glorioase din arta istoriei.

În primul rând. Animat de puterea lor, Traian pleacă din Italica, la zece kilometri de Sevilla şi, trecând prin Gara Perpignan, străpunge cilindric Dacia, creând astfel România. Vârtej cilindric al Trofeului de la Adamclisi înrudit cu propria-i Columnă Traiană ridicată la Roma. Columnă ce reprezintă prima bandă desenată în basorelief, care, în loc să falsifice realitatea cu visele şi obiceiurile proprii relelor obiceiuri orientale, umple ca un caltaboş, cu carnea crudă a realităţii istorice, intestinul fin al visului imperial, afirmând în mod definitiv suveranitatea topologică şi holografică a civilizaţiei noastre asupra civilizaţiei barbare.

În al doilea rând. Deoarece Pujos ne învaţă că noi, bărbaţii, purtăm o încărcătură genetică plină de îngeri, fiinţe ce nu există potenţial decât sub formă de energie spirituală pură.

Deci, capsulele imperiale, receptacule de viaţă pe care le purta Traian, acumulau într-o sămânţă unică germenii victoriei sale finale: trofeul angelic ridicat la Adamclisi, care sperăm cu toţii să fie recunoscut ca autentic. […]

Și încheie, apoteotic:

Și pentru că sângele patriei este etern şi nemuritor, şi pentru a fi ca el (ca împăratul Traian – n.n.) şi întotdeauna primul din specia umană, mă proclam Salvador Dali, catolic, apostolic, roman şi român.

„Niciun artist de geniu ca el n-a arătat vreodată un interes atât de viu şi de constant pentru ţara noastră”, spune Radu Varia.

Împăratul Traian este desenat în felurite ipostaze sau superb imortalizat în bronz.

BUFONUL SECOLULUI

Rege și bufon neaparținând nici unui rege, așa cum îi spunea Radu Varia, marele Dali și-a creat o imagine nebunească ce, de multe ori, sub o superficialitate de spectacol excentric suprarealist, nu a lăsat să se vadă explicit natura lui profundă, înțeleaptă, de mare finețe și sensibilitate. Cine avea însă ochi să vadă, vedea.

Iată ce spunea, tot valorosul critic și istoric de artă, Radu Varia, în discursul rostit la Academia Română și intitulat Salvador Dali, Împăratul Traian și România (fragment):

”Înainte de a fi primit de Dali, am avut cu acesta o convorbire telefonică ce-mi pare și azi de necrezut. Dintr-una într-alta, am ajuns la presa pariziană care-l atacase pentru că el, Dali, anarhistul, acceptase invitația la cină a lui Franco. Și Dali a simțit nevoia să-mi spună să nu țin seama de ce se scrie prin jurnale. De altfel, el proclama că vrea să se vorbească despre el chiar dacă se spune de bine. Să nu țin seama, pentru că el nu e omul nimănui. În trecere fie spus, pe ziariști i-a lăsat fără replică, punându-le o simplă întrebare: „Și cine, mă rog, vreți să-mi dea decorații?“.

I-am comunicat și eu ce gîndeam: „Dumneavoastră, i-am spus, vă asumați rolul Bufonului. Al celui care are menirea să spună adevărul. Bufonul Regelui, dublul Regelui. Dacă n-aveți Rege ca în vechea tradiție, îl inventați. Cu Rege sau fără Rege, n-are importanță. Fiindcă rolul pe care vi-l asumați e acela de Bufon al Secolului“.

Dali mi-a cerut să repet aceste cuvinte și m-a convocat imediat la o cupă de șampanie.” (sursa)

Dali e în comunicație permanentă cu Universul, datorită antenelor pe care le reprezintă mustățile sale informatice” – Radu Varia.

(Luminița Giurgiu – bel-esprit.ro)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

D`ale poeziei în Răpciune

Cen20sept-1

Cuvintele sunt lut bun de frământat, mai ales în urbea lui Caragiale.

Şedinţa Cenaclului literar I. L. Caragiale din 20.09.2021 debutează cu rubrica „Cel mai recent poem” sub semnăturile poeţilor: Ema Petrescu, Ana Nedelcu, Ramona Müller, Maria Bem, Luminiţa Dascălu şi Eduard Rădună.

Mihai Ioachimescu ne recomandă spre vizionare filmul Filmul “‘Principiul Dominoului” regizat in anul 1977 de către Stanley Kramer, dupa romanul omonim al lui Adam Kenedy. În opinia sa, acesta este filmul perfect, în care accentual se pune pe antiteza om-sistem sau piesa de domino şi întregul joc, adică efectul de domino. Filmul propune cateva personaje speciale. Un condamnat la inchisoare, dar si trăgător de elită (Gene Hackman).O femeie frumoasă pe tipicul anilor 70 (Candice Bergen), un conspirator charismatic (Richard Widmark), colegul de puşcărie mucalit şi intrigant (Mickey Rooney – copilul teribil al Hollywood-ului), tânărul eminent şi un creier al operatiunii (Edward Albert). Intrebarea retorică prezentă în mintea spectatorului pe parcursul filmului este: Who are they ?-Cine sunt ei ? Ei sunt o organizaţie care pot scoate un om din închisoare, pot înscena atentate, pot controla oameni sau bunuri materiale..

Filmul propune ca temă de reflecţie faptul ca noi toţi suntem controlaţi, suntem prinşi într-o schemă, din care mai devreme sau mai târziu vom fi eliminaţi când nu mai respectăm ordinele.

Cele 11 minute de istorie” prezentată de Elena Luchian ne dezvăluie lumea arabă dintr-o perspectivă mai puţin cunoscută. Califul Hārūn al-Rashīd era fiul lui al-Mahdī , al treilea calif ʿAbbāsid (guvernat 775–785) , o fostă sclavă din Yemen și o femeie cu o personalitate puternică, care a influențat foarte mult afacerile de stat în domnia soțului și a fiilor ei. Prințul mai în vârstă,Hādī , avea patru ani când s-a născut Hārūn. Prinții au fost crescuți în curtea de la Bagdad și educați în Coran (cartea sfântă a Islamului), poezie, muzică, istoria islamică timpurie și practica juridică actuală.  Expediția din 782 l-a purtat în Bosfor , vizavi de Constantinopol, iar pacea a fost încheiată în condiții favorabile musulmanilor. Pentru acest succes, Hārūn a primit titlul onorific de al-Rashīd, „cel care urmează calea cea bună” și a fost numit al doilea succesor la tron ​​și numit guvernator al Tunisiei, Egiptului, Siriei, Armenia și Azerbaidjan, cu tutorele său Yaḥyā în calitate de administrator real. Aceste mișcări au fost probabil concepute de al-Khayzurān și Yaḥyā. Se spune că cei doi au indus-o pe Al-Mahdī să-l facă pe Hārūn succesorul său imediat, dar al-Mahdī a murit în august 785 fără a schimba oficial succesiunea. 

A avut relații diplomatice cu China și cu Carol cel Mare. Acestuia din urmă, într-un schimb de daruri, i-a trimis un ceas deosebit, care funcționa cu apă, marcând orele prin căderea unor bile de bronz într-un vas în timp ce niște figurine care reprezentau cavaleri ieșeau pe niște uși care se închideau în urma lor. Ceasul a făcut o impresie deosebită în Europa Occidentală.

Protagonistul serii, Raul Sebastin Baz ne prezintă câteva poeme şi istorisiri din viaţa palpitantă a comunelor din judeţul Prahova. Pe măsura amplitudinii sale spirituale, scriitura lui Raul Sebastian Baz analizează cu nesfârşită răbdare baza teoretică şi dosarele vremurilor apuse pentru a pune în scenă personaje şi situaţii bine temperate, dar condimentate subtil intertextual. Situaţiile de viaţă, mai mult sau mai puţin reale, marchează o realitate imediată prin reconstituirea mediului rural al secolelor trecute şi prin juxtapunerea argumentelor vieţii cotiene.

Casa melcului

Pășește cu grijă pe alee –

dacă nu ești atent, ai putea

să zdrobești casa melcului.

Nu te lăsa ademenit de

culorile grădinii după ploaie,

nu asculta sunetul picăturilor

căzând pe brusturi, pune piciorul

în locul potrivit, ca nu cumva

să zdrobești casa melcului.

Te vor striga hai mai repede,

cât vrei să mai stăm după tine,

uite, aici deja se închide,

frumoasa ta iubită a devenit

nerăbdătoare, ești ultimul,

ultimul dintre ultimii, vino

odată, dar tu nu te lua după ei,

păstrează-ți atenția încordată,

ca nu cumva, din neglijență,

să zdrobești casa melcului…

Descendenții lui Pitagora (poveste din Gherghița)

Misteriosul Eremia făcea parte dintr-o societate secretă legendară, numită „Descendenții lui Pitagora”. Înființată la Londra, nu se știe în ce an și de către cine, societatea își propunea să strângă laolaltă persoane animate de credința că societatea poate fi condusă, dar și instruită, după legitățile Armoniei Universale, Moralei, Eticii și Esteticii. Minți dintre cele mai luminate făceau parte din organizație, motiv pentru care astăzi se vorbește, în anumite loji masonice, despre faptul că progresul omenirii li se datorează în bună măsură Descendenților lui Pitagora.

Se mai spune că Eremia a refuzat să plece din Gherghița, cu toate că a fost invitat să se mute nu doar la București, dar și la Viena sau Paris. Visul lui era să obțină din nou pentru comuna lui statutul de oraș, pe care-l avusese în vremea lui Vodă Vlad Înecatul. Dar nu a reușit, din cauza unor interese puternice ale unor boieri care aveau moșii acolo și se temeau că dacă Gherghița ar fi devenit oraș, ar fi avut de plătit taxe mult mai mari. Misteriosul personaj s-a căsătorit cu o săteancă din Hătcărău, împreună cu care a locuit până la sfârșitul vieții, într‑o casă din apropierea lacului Țuianca. ”

(Ramona Muller)

mai mult
CronicăPromovate

Once upon a time in New Orleans and Port-au-Prince

MPP

 

Nu eram în redacţia Evenimentului zilei, în septembrie 1996, când mi-a venit, pe fax, de la compania de navigaţie, programul de zbor către America, pe ruta Bucureşti-Paris-Miami-New Orleans. L-am primit de la Simona Ionescu, care îl recuperase de la golanii mei din secţia Investigaţii, ce tocmai se pregăteau să-l pună pe avizierul cu prime şi sancţiuni. Eram la bufet unde mă dregeam cu un “carcalete” – votcă şi bere – după tura de noapte şi mă gândeam că iar o iau la vale spre Asia. Mă cam săturasem de emisfera estică. Tranzitasem Suezul de fo patru ori şi porturile asiatice şi africane mi se păreau, deja, plictisitoare. Fără niciun mişto. Mărturisesc, cu mâna pe ce am mai valoros, că Europa nu mă tentase. Mi se părea de o dureroasă banalitate. Aşa că, atunci când m-am văzut în posesia vizei de State am cam speriat-o pe mama când mi-am luat toate actele cu mine. Mă gândeam, aşa, că nu e exclus să rămân p-acolo. Mai fusesem. N-am rămas. Acolo era de muncă, tati, şi mine nu-mi plăcea munca nici când o făceau alţii 🙂 Aveam 27 de ani.

Am ajuns în America după o o zi şi-o noapte la Paris. Noapte în care era cât-p-aci să mă criogenez, că nu ştiam să opresc aerul condiţionat de la hotelul din Roissy-en-France. 🙂 La Miami, unde am făcut vama, am avut norocul să-mi fie rătăcit bagajul, că aveam în el fo zece kile de votcă Scandic – aia la pet de carton – şi în SUA n-ai voie să intri cu mai mult de doi litri de alcool. Mi l-au adus la vapor după două zile, în New Orleans, pe cargoul Sebeş, cu pavilion românesc, deci scutit de taxe vamale şi amenzi. Noroc chior… Venisem pentru două zile şi am stat 25, că se stricase nu-ş ce afifică de la tiribomflaxul nu ştiu cărei barabafte de la motorul principal şi nu ne dădea Coast Guard-ul voie să plecăm aşa, în pioneze. Eram acostaţi în Alabo, fix Ferentariul din NO, pe malul estic al Mississippi-ului. Loc în care RTG-istul nostru a rămas fără acte, bani şi doi incisivi, după ce a plecat de unul singur la plimbare 🙂 Nesperată vacanţă în cel mai latino oraş al Americii.

Prilej numai bun să mă îmbuib cu cajun food – mâncarea “lipovenilor” francezi/acadieni aciuaţi în Delta fluviului încă de pe vremea lu’ Napoleon. După fo zece zile ştiam Bourbon Street mai bine ca Lipscaniul şi aveam stabilit cartierul general la The House of Blues, unde o chelneriţă mişto ne lăsa să intrăm şi cu o sticlă de Jack luată de la un market de pe Canal Street. Până la unşpe seara, servea la mese şi după aia se dezbrăca de caracter şi haine la un Peep Show, două case mai încolo. Alte amănunte dau numa’ în privat. Aaaa, şi mai era un băruleţ, în Alabo, unde după ce am pus a patra oară la un tonomat „Cocaine” – a lu’ Clapton – m-a întrebat unu’, foarte serios, ce şi cât vreau 🙂 Chestia asta mi-a povestit-o secundul, că io eram pulbere de ceva vreme 🙂

Când am plecat din NO şi mi-am făcut monetarul mai să-mi dea lacrimile. Never mind.

Aventura a început la ieşirea în Golful Mexic. Comandant era unu’ căruia, din nu-ş ce motiv, îi spunea lumea Nae Troască. Când am urcat noaptea în timonerie, că făcea cart, în lipsa unui ofiţer de punte, să mă scap în nădragi. Nea Nae era cu sticla pe radar şi în jur numai pescadoare, remorchere, tancuri de petrol şi platforme maritime petroliere. Ceva ca pe Magheru în Ajunul Crăciunului. L-am păzit, la schimb cu secundul, fo câteva zile. După aia, în sudul Cubei s-a stricat iar principalul şi am rămas în derivă două zile. Când au reuşit să-l pornească eram cam la cinci cabluri (sub un kilometru) de coasta lu’ Castro. Până la Port-au-Prince trebuia să facem trei zile, cu 12 noduri. Am făcut opt. Şi alte opt le-am stat pe pământul primei republici a negrilor din istorie. Pe scurt: aveau un singur kilometru de asfalt şi ăla în port, curvele erau mai ieftine chiar ca în Indochina – în sensul că, cu zece dolari îmbătai un cartier şi cu alţi cinci îl şi babardeai – şi cel mai bun rom pe care l-am băut ever acolo l-am găsit. Se numeşte Barbancourt şi e senzaţional cu gheaţă şi lime. Fază mişto cu nea Vasile, nostromul de pe Sebeş. Io în schelă şi el pe covertă, rupt de beat, cu o sticlă de rom în mână. Se scarpină în cap şi propune: “Evezeule hai să-ţi dau o <<barbăncur>>”. De nerefuzat nea Vasile 🙂 M-am repatriat prin New York unde erau să mă salte ăia de la Immigration. Panarama aia de comandant uitase să declare, la plecarea din NO, că avea un membru de ehipaj în plus şi io figuram, în baza de date, ca fiind încă în USA în timp ce mă dădeam jos din avionul de Haiti. S-au lămurit repede că-s inofensiv.

P:S: DE remarcat data expirării vizei: 10 septembrie 2001. E limpede, nu-i aşa 🙂

(Mihnea Petru Pârvu)

mai mult
CronicăPromovate

Articol pe care l-am scris on 1994, in suplimentul “României libere”

rock

 

Al doilea din rândul de sus, Mike Vlahopol , cu care am ținut legatura constant, și lângă el, al treilea, de la stânga la dreapta, Cristi Luca , cu care m-am întâlnit anul trecut și despre care am scris de câteva ori. Cristi, fost membru și al Companiei de Sunet, a regretatului Vali Sterian și la VOLTAJ(perioada HARD rock) este chitarist, acum, la propria sa trupă Luca’z Band și gravor în aur și argint la Atelierele Patriarhiei Române. 🙂

În 1994 eram tânăr reporter la “România liberă “. Pe lângă activitatea de reporter special de eveniment, investigații și social mai făceam și pagina de “tineret” a suplimentului ziarului, “Magazin internațional “(tiraj de 250.000 de exemplare!), pagina CLUB(redactor șef, George Nicolescu), alături de Nicolae Dumitru , Mihaela Dumitrescu , Mihaela Constantinescu, Raluca Popescu, Fulvia Meirosu , Lavinia Lupu s.a.

(Cristian Botez)

mai mult
CronicăPromovate

Rămas bun la poarta casei lui Ivan Patzaichin

Ivan

 

Am făcut aceste fotografii cu Ivan în gând, mai ales în inimă.

Să îmi reamintească cum am mers să îmi iau rămas bun la poarta casei lui părintești, așa cum și-ar fi dorit și cum îi plăcea cel mai mult, vâslind pe Dunăre.

Înconjurat de oameni care l-au prețuit și l-au iubit pentru ce a fost atât pe ape, cât și pe pământ.

Mi s-a părut la un moment dat că îl văd pe ape, zambind.

(Mani Guțău)

mai mult
CronicăPromovate

Unsprezece

wtc

 

Eram în vagonul de metrou F, pe ruta Lower East Side, la câteva zile după şi trebuia neapărat să ajung la sediul general, să depun nişte bani şi nişte chitanţe, să-mi ridic salariul, să stau de vorbă cu şefii şi colegii, să încercăm împreună să ne revenim cumva din şoc, să dăm o explicaţie de moment la inexplicabil.

Mâinile se sprijineau de bara de susţinere, mâna mea şi a celorlalţi călători de diverse naţionalităţi, în linişte, cu calm, făcând momentul absurd de suportat, forţându-mă pe mine să mă gândesc, că aşa ceva, asemenea situaţie acasă nu s-ar fi petrecut niciodată în metroul bucureştean.

M-a sunat destul de târziu duminică seara, lucru ciudat să sune el, dar nu m-am mirat.Pe vremea aia era primul care deschidea biroul şi ultimul care-l închidea.

Mi-a zis sec, în stilul lui caracteristic să-mi notez adresa.. L-am ascultat cu atenţie, dar nu l-am întrebat nimic despre clienta la care trebuia în mod normal să merg dimineaţa..

Nu-i plăcea să fie chestionat şi întotdeauna era strict în abordarea cu angajaţii. I-am repetat adresa ca să fiu sigură că este corectă şi ne-am luat la revedere.

Cu foarte mulţi ani după, când deja am trecut de la stadiul de sef-angajat şi am devenit foarte buni prieteni, ne aduceam aminte des de discuţia din seara respectivă.

Nu era nimic surprinzător în faptul că un client voia să schimbe ziua în care avea nevoie de serviciile firmei.

Anumite întâmplări sunt predestinate.

Aceasta este una dintre ele.

În mod normal la adresa de pe Liberty Street trebuia să merg luni. M-am bucurat în schimb că nu trebuia să mă mai trezesc atât de devreme, ca să ajung la timp din Astoria Queens, la Cortland Station în Manhattan, călătoria luându-mi în mod normal aproape o oră.

Se anunţa o săptămână călduroasă şi senină.

Ziua de luni s-a dovedit destul de liniştită, mi-am terminat programul destul de devreme, am sunat la sediu şi mi s-a spus că marți o să merg la adresa de pe Liberty Street, cu atenţionarea că trebuie să fiu acolo la ora opt, nu cum era stabilit dinainte de clienţii noştri permanenţi, la ora nouă.

Mergeam la familia respectivă de pe la jumătatea lunii iulie, săptămânal,

Apartamentul se afla la etajul treizeci, un penthouse imens la care se făceau remodelări de construcţie, avea o privelişte către toate punctele din Manhattan, stilul era neo clasic şi-mi plăceau la nebunie arcadele şi pervazele late de la ferestrele mari, care lăsau lumina să se întrepătrundă în nenumărate fascicole, dacă era senin. Un apartament mare şi extrem de scump pe care puţină lume şi l-ar permite în zilele de astăzi, luând în consideraţie amplasarea lui şi cartierul, colţ cu Broadway, paralel cu Wall Street.

Proprietarii, o pereche de vârstă mijlocie, cu doi copii. Fata C avea patru ani la vremea aceea, iar micuţul J abia împlinise doi ani. Încă se împleticea păşind caraghios pe holurile mari ale casei. Dimineţile când ajungeam acolo, ridica mâinile râzând ca să-l ridic de la podea, un puşti simpatic din toate punctele de vedere. Devenisem buni prieteni instant.

Bona copiilor era de origine Jamaicană, o persoană liniştită şi prietenoasă, care nu vorbea mult dar oferea întotdeauna prăjiturele cu spanac, zâmbea cald, iar faţa negricioasă exprima căldura specifică insularilor.

Îşi făcea datoria fără falsitate, copii o iubeau iar familia o respecta.

Am purtat câteva discuţii împreună, era curioasă despre Europa, şi-mi povestea despre familia ei rămasă acasă, în special despre nepoţi, cărora le purta dorul.

Apartamentul nefiind în totalitate renovat, trebuia menţinut la un nivel de ordine, iar cele cinci ore pe care le petreceam acolo treceau repede.

Uneori interacţionam cu diversele echipe de muncitori angajate,zugrăvi, faianţari, parchetari, instalatori, etc.

Am coborât la Cortland Street, dar ajunsesem mult prea devreme. Mi-am cumpărat o cafea de la standul de pe strada, apoi m-am îndreptat către parcul din apropierea clădirii.

Lumea deja se grăbea să ajungă la birourile de la WTC sau la cele de pe Wall Street, forfota obişnuită din Downtown, bărbaţi şi femei, ţintind clădiri de unde într-un fel se scrie zilnic istoria unei părţi de omenire. Forfota unui oraş în continuă mişcare, unde te poţi pierde în mulţime, sau unde te poţi regăsi printre gigantice forme de ciment, fier şi sticlă.

Mi-am aruncat privirea către cerul senin şi Turnurile Gemene, negrul geamurilor de la clădirea Băncii germane lucea în soarele cald de toamnă. Ştiu exact ce am gândit în acele minute în care-mi savuram cafeaua, mi-au trecut prin gând munca şi epuizarea sutelor de fiinţe, care au pus umărul şi au făcut posibilă construirea şi înălţarea acelor coloşi. Eram fascinată de acest gigantism. Mi-am revenit din contemplare şi cu vreo cinci minute înainte de ora opt am urcat cu liftul cele treizeci de etaje.

C era încă acasă, bona se pregătea să iasă cu cei mici în parc iar câţiva dintre constructori începuseră să-şi facă simţită prezenţa. Voiau să termine lipirea parchetului din sufrageria care avea vedere către Broadway şi Turnuri.

Am schimbat câteva vorbe cu C, pleca la birou şi mi-a strigat că ne vedem săptămâna viitoare luni, conform programului normal.

La vreo patruzeci de minute de la plecarea lui C, mi s-a părut că aud o bubuitură înfundată, ceva ca sunetul surd al unei ţevi de eşapament, mă aflam în baia mare de lângă dormitorul principal, echipa care monta parchetul în sufragerie. N-am dat importanţă zgomotului. Manhattanul are zeci de sunete în repertoriu şi la un moment dat te obişnuieşti cu ele.

La scurtă vreme văd în uşa băii silueta şefului de echipă, care-mi spune să vin repede în sufragerie ca să văd ce se întâmplă afară, peste drum. Expresia feţei lui, transmitea stupoare.

Am parcurs cei câţiva zeci de metri până în sufragerie, am urcat cele trei trepte ale postamentului larg de lemn şi m-am apropiat de fereastra care avea forma unei inimi mărite, am privit afară şi am văzut hârtiile zburând în aer, unele arse, unele nu. L-am privit întrebător pe şeful de echipă, el mi-a făcut semn către direcţia turnurilor.

Un avion era înfipt la propriu într-unul din Turnurile Gemene, într-o dimineaţă de marţi 11, luna septembrie, anul 2001.

Am avut pentru o secundă senzaţia că ies din propriul corp, iar primul gând mi s-a dus către tata şi la o conversaţie imaginară pe care am fi putut să o avem, ca să-i explic la ce sunt martoră, istorie văzută la propriu pe geam.

Mi-am revenit în câteva secunde şi m-am întors către ceilalţi, agitaţia începuse să cuprindă pe toată lumea care se afla în încăpere.

Şeful de echipa mi-a zis că trebuie neapărat să intru în contact cu firma, să-mi iau lucrurile şi să părăsesc apartamentul, pentru că probabil jos este haos şi o să fie stare de alertă. Ei deja se pregateau să plece.

M-am îndreptat către bucătărie ca să-mi sun colegii de la birou, de la telefonul de acolo, am insistat vreo cinci minute, dar linia era blocată. Apoi am realizat că s-a oprit curentul şi că între timp s-a întors bona, cu cei mici, cuprinşi de un plâns isteric, ea fiind complet lividă la faţă.

N-am înţeles niciodată de unde stăpânirea mea de sine în situaţii de criză, dar văzând copii plângând, o femeie lividă şi neajutorată, care-mi cere pastilele pentru inima din propria-i poşeta şi este clar depăşită de situaţie, mi-a declanşat o stare de calm, când văd totul clar şi nimic nu mă poate scoate de acolo.

În momentul acela, era cert că nu am cum să plec şi să-i las acolo, doar pe ei trei în apartament, indiferent de ce s-ar întâmpla.

Am liniştit-o cu calm pe, hai să spun Jessica (numele doamnei începea cu litera J), apoi i-am explicat că trebuie cumva să ieşim, să coborâm, ca să vedem ce se întâmplă.

O noua incercare de a intra in contact cu cei de la birou,s-a dovedit inutila.

Am luat două bidoane cu apă, apoi am adunat toate bananele care se aflau în casă şi le-am îndesat cu repeziciune în buzunarele imensului căruţ al copiilor, care mi s-a părut ridicol de mare atunci, gândindu-mă cum o să coborâm scările, toate cele treizeci de etaje, cu copii după noi, încă plângând şi suspinând.

Am ieşit din apartament, liftul de culoarea celui mai rece inox, era blocat, holul enorm în semi întuneric.

Coborârea scărilor cred că a fost cea mai dificilă situaţie în care am fost pusă vreodată, ochii trebuiau să se obişnuiască cu lumina difuză, simţeam frica copiilor în răsuflări şi refuzam să cred că ceva se putea întâmpla cu Jessica, care-mi şoptea că nu poate să tragă aer în piept.

În faţă şi în spate se auzeau alte voci şoptite, ale altor locatari, panica era o prezenţă în sine.

Coborârea în sine a durat probabil în jurul unei jumătăţi de oră. Am răsuflat uşurată să văd holul mare, luminat difuz de afară, plin ochi cu lume extrem de panicată. Mi-am aruncat ochii către pupitrul lui C de la recepţie, care stăpânea cu calm situaţia, explicând oamenilor că deocamdată trebuie să rămână liniştiţi.

Apoi s-a auzit al doilea zgomot ,mult mai puternic.

C, a rostit clar,mai mult ca sigur,unul din turnuri s-a prabusit.

La două minute, strada era în plin întuneric şi fum, iar eu mă găseam într-un film american realistic, în care nu plănuisem niciodată să particip, habar neavând ce să o fac în orele următoare, neştiind cum reacţionează cei de la firma în lipsa contactului meu cu ei, în continuare cu ideea în cap, că nu am cum să las copii şi pe Jessica singuri.

Fumul şi praful începuseră încet să se infiltreze printr marile uşi din geam şi fier, culoarea din aer, gri fumurie.

Apoi, mi-au revenit în minte, ultimele două pagini de la cartea recomandată de bunul meu prieten care locuia în Chicago, carte pe care a insistat că trebuie s-o citesc la imperativ, în orice, engleza, spaniolă sau româna, dar că trebuie! Subiectul era ceva despre destin. Terminasem de citit cartea, cu două săptămâni în urmă, în faţa aceleiaşi uşi mari din fier şi geam, când nu mă gândeam că o să asist la prăbuşirea celebrelor turnuri pe viu.

Începea să se facă cald în holul clădirii, lumea să se agite. Cineva a sugerat că poate ar trebui să ieşim şi să ne îndreptăm către Şea Port, pentru că acolo o să găsim sigur pe cineva care o să ne lămurească cum este situaţia, iar în felul ăsta ne şi îndepărtăm de zona pericolului. Idea părea bună, iar eu i-am spus Jessicăi că asta este pasul pe care trebuim să-l facem, ieşim, plecăm în direcţie opusă, ca să urcăm înspre Manhattan, să fim în aer liber.

Holul şi minutele petrecute acolo, în lipsa de curent şi aer, mi-au declanşat starea de claustrofobie de care nu am reuşit să scap niciodată cu adevărat.

Cu greu mai stau de atunci în spaţii închise, cu oameni umăr lângă umăr. Doar la concerte reusec să mă detaşez de presanta senzaţie.

Lumina de afară era ca la lăsarea serii, avalanşa de praf şi fum făcea aerul înecăcios, vedeam totul în gri vineţiu.

Cenuşa, combinată cu praful şi materialul topit in urma impactului, ajungeau dincolo de jumătatea pantofilor sport pe care-i purtam atunci.

Ne-am îndreptat către portul aflat în apropiere, făcând stânga pe prima stradă,incercam să raţionez situatia,am privit de-a lungul strazii,ignorand lumina intunecata,fiindu-mi clar, că trebuie cumva să ajung în Queens după ce ştiu că Jessica şi copii sunt în siguranţă.

Am trecut pe lângă magazinele şi cafenelele părăsite, vedeam vitrinele prăfuite, cenuşa de pe mijlocul drumului, iar la un moment dat mi-a atras privirea ceva colorat, roşiatic albăstrui, o parte dintr-o ureche a unei persoane.La vreo câţiva metri în fata sânge şi un deget uman retezat. Sânge,cenuşă şi rămăşiţe de corp. Încă sunt vii în amintire şi le văd clar şi acum.

Ne aflam deja la vreo doi kilometri depărtare de clădirea apartamentului, aerul era mai filtrat şi se întrezăreau grupuri de oameni care se îndreptau în aceiaşi direcţie ca şi noi. Am ajuns pe una din străzile principale care duce către port şi am observat cum oameni aşezaţi în linie, stăteau insiruiti şi ascultau pe cineva care vorbea.

Domnul, un bărbat în jur de vreo patruzeci de ani, explica că la Downown Hospital, holul mare este amenajat ca să primească lume, că acolo se dau îngrijiri speciale pentru cine are nevoie, pentru cine nu se simte bine. Am decis să mergem acolo, apoi rămânea de văzut ce urmează în continuare. Trecuseră aproape două ore de la atacuri şi nimeni încă nu ştia nimic de mine.

Spitalul, mare şi dotat ca orice spital respectabil din Manhattan cu tot ce trebuie.Ni s-au oferit băuturi calde şi cutii cu sandvişuri, apă şi cafea. Cei care aveau leziuni au fost îngrijiţi.Ni s-a spus că putem să încercăm să intrăm în contact cu cei apropiaţi. Am folosit telefonul, încercând să dau de prietenul meu John, de data asta, să-i spun că sunt în regulă, dar că nu ştiu când o să ajung acasă (împărţeam apartamentul cu el şi soţia lui în aceea vreme). Fără succes,liniile telefonice de la spital fiind nefuncţionale.

Între timp, după vreo două ore de aşteptare, copii au adormit iar Jessica a început să se calmeze, spunându-mi că în spital lucrează o vecină şi prietenă de-a lui C,medic ea şi soţul ei, că încearcă să-i găsească,in cazul in care sunt de garda. A vorbit cu recepţionera şi la câteva minute cuplul a venit şi am făcut cunoştinţă. Le-am explicat pe scurt ce s-a întâmplat, iar doamna mi-a spus că mama copiilor, C este pe drum către spital, că a reuşit să iasă din clădirea unde se află biroul ei, dar că nu se ştie nimic încă de tatăl copiilor. Misiunea mea ajunsese la final, sosise vremea să-mi văd de ale mele, să-mi fac planul de a ajunge acasă.

Reacţiile oamenilor sunt întotdeauna greu de descris, la frică, panică, criză, bucurie, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi

În cazul lui C, reacţia a fost surpriză, că sunt cu copii şi Jessica şi că nu am plecat ca şi restul echipei angajate pentru renovare. I-am spus doar că aşa mi s-a părut normal.În clasic stil american a vrut să-mi mulţumească oferindu-mi o sumă considerabilă de bani, la vremea aia. Am refuzat-o categoric!

După încă vreo oră, altcineva a venit să întrebe dacă sunt persoane care trebuie să ajungă Uptown? Erau pregătite bărci de salvare,la Sea Port, gata să transporte persoane până la strada 34 cu First Avenue, de acolo până la staţia principală distanta fiind de vreo jumătate de oră mers lejer, iar trenurile leagă toate cele cinci cartiere principale ale insulei.

M-am îndreptat către port,la indicatiile cuiva,spre una din bărci, vopsită jumate roşu-vişiniu, colacele de salvare fiind albe. In ambarcaţiune, m-am aşezat pe margine undeva în spate ,cu privirea îndreptată către ce au fost celebrele turnuri

Fumul care ieşea era ca o line lungă, dreapta şi neagră. Barca a pornit, ne îndepărtam încet de zona şi în aer am zărit o escadrilă de avioane F15. Atunci a fost al doilea moment de calm şi claritate al zilei, abia atunci am început să înţeleg ce se întâmplase. Momentul în care am gândit acasă!

În România între timp era deja aproape seară, lumea urmarea stirea cu turnurile prăbuşindu-se la televizor, iar partenerul meu de viaţă era anuntat de cel mai bun prieten al lui, ca la New York s-au dărâmat nişte blocuri, să se uite la televizor! Panica era totală acasă, înteţita de faptul că F,cu care locuiam atunci,era in ţara ,în vacanţă şi-mi ştia programul, ştia că la inceput de saptamana, sunt in zona aia.

Am ajuns la strada 34, se făcuse foarte cald, soarele strălucea cu putere, septembrie e o lună frumoasă în Manhattan, trece valul umed şi insuportabil din luna august, zilele de toamnă devenind extrem de plăcute.

M-am dus la primul chioşc de ziare şi mi-am cumpărat un pachet de Virginia Slims.

Am parcurs bulevardele până la gura de metrou gândind şi fumând, încercând să percep o realitate care devenea greu de înţeles, într-o zi de toamnă care avea să schimbe mult cursul istoriei şi al anilor ce aveau să vină.

Am reuşit să mă urc în trenul N şi am parcurs distanţa până la Queensborough Bridge vreme de patruzeci de minute.În momentul ieşirii trenului din tunelul de sub apă, soarele părea şi mai puternic, mi-am îndreptat privirea în jos pe Hudson River, fumul de la ce fuseseră două turnuri era tot negru, toţi ochii călătorilor din vagon erau îndreptaţi acolo, nimeni scotea un cuvânt.

Ajunsă acasă în Astoria, am încercat să introduc cheia în broască, uşa s-a deschis brusc şi larg, iar prietenul meu,sotul lui F, într-o manieră uşurată mi-a spus:” – Bine că eşti întreagă. Sunt cincizeci de apeluri pe telefon, unele din ţară, unele din Chicago”. Am reuşit să zâmbesc puţin şi am sunat acasă in Romania. Apoi la Chicago. Din ambele părţi, vocile erau bucuroase să mă audă.La birou încă nu reuşisem să anunţ pe nimeni.

În Lower East Side, curentul electric a fost oprit câteva zile, însă şeful meu cu mari eforturi şi ajutor de la cunostinte a luat legătura cu toţi angajaţii, care am lucrat în zonă în acea zi. O singură colegă, de care nu s-a ştiut nimic patru zile a fost singura sursă de îngrijorare. A sunat şi ea când electricitatea a revenit şi era teafără. Nu păţise nimic, fusese găzduita de familia pentru care lucra.

Vreme de aproape o săptămână toate serviciile au fost întrerupte în Manhattan, metrourile circulau extrem de greu datorită surpărilor care s-au produs în urma prăbuşirii turnurilor.

Staţia de la WTC, a fost spulberată efectiv, acest fapt îngreunând mulţi ani sistemul subteran de transport.

Au urmat zile de incertitudine, zile în care nu se putea merge la serviciu, zile cu mult prea multe ştiri, cu multe informaţii, unele plauzibile, altele aberante. Restul se ştie destul de bine din media şi nu o să intru în detalii.

A doua zi dimineaţă mi-am cumpărat două ziare, pe care le am şi în ziua de astăzi, am păstrat masca de culoare galbenă care mi-a fost oferită la Downton Hospital..

După încă o săptămână, viaţa a intrat cumva pe un făgaş de normalitate, încet s-a rezolvat problema cu electricitatea, am reuşit să comunicăm cu colegii de la locul de muncă, unii dintre noi am început să lucrăm.

La două luni de la atacuri, am mers într-un weekend să vizitm,Statuia Libertăţii

Eu, impreuna cu familia reintregita,a celuilalt coleg de apartament, M(sotia si fiica,tocmai venisera din Romania,pe 9 septembrie),însă insula Ellis, din motive de securitate era închisă. A fost un noiembrie extrem de friguros în acel an, cu vant taios si lumina gri apasatoare.

Cu C, familia ei şi Jessica m-am revăzut după vreo trei săptămâni. Am discutat foarte puţin despre cele întâmplate, însă s-a produs între noi toţi o apropiere tacită.

În luna decembrie, părăseam Oraşul Măr ca să mă întorc în ţară, cu marele regret că nu am avut timp să vizitez turnurile, aşa cum plănuisem cu prietena mea când avea să se reîntoarcă din vacanţă.

Mi-a luat ani de zile ca să mă obişnuiesc cu ideea la ce am fost martor ocular, mi-a luat mult timp să mă obişnuiesc cu anumite teorii, să iau parte la anumite conversaţii, uneori nu am dorit să vorbesc despre asta, doar ca să nu observ câte o sprânceană ridicată a neîncredere. Doar ca să nu aud întrebarea inutilă şi infurianta:” Adică cum, tu ai fost chiar acolo?”

La un an de zile după, am mers la locul comemorării, era greu de privit gardul împrejmuitor şi imensa gaură rămasă în urmă. Mi-am amintit cu duioşie de magazinul de unde obişnuiam să-mi cumpăr revistele şi cărţile despre muzică, am simţit o strângere de inimă la faptul că încă în aer se putea simţi miros de fum ars. Apoi viaţa şi-a reluat încet, încet cursul.

La adresa de pa strada Liberty, în urma unei promovări, am mai ajuns doar o singură dată, la acelaşi număr, în alt apartament. Aveam o echipă de colegi acolo şi trebuia să merg să verific dacă clientul este mulţumit de serviciile noastre. Holul era neschimbat şi C nu era de serviciu la recepţie, posibil să nici nu mai fi lucrat acolo. Părea ciudat să mă aflu în liftul care urca cu repeziciune. Acelaşi lift cu care în zi de septembrie nu am putut să cobor.

Au mai trecut ani, lumea s-a schimbat complet şi m-am gândit deseori la ce aş putea scrie despre întâmplare şi când? Dacă ar mai interesa pe cineva? Probabil că nu, poate că da.

Anumite întâmplări rămân în noi, ca un fel de aducere aminte, ca o lecţie ca să ne dăm seama de fapt cât de fragili putem fi, cât rău putem să ne producem unii altora şi asta doar pentru că fragilitatea de care dăm dovadă, nu ne lasă să ne acceptăm aşa cum suntem, diferiţi.

Un act de o cruzime neobişnuită, a produs un mare pas înapoi al umanităţii, cu urmări profunde, care a schimbat cursul omenirii.

Peste câteva luni, când într-o zi de septembrie, probabil la fel de senină o să ridic din nou privirea, se împlinesc douăzeci de ani de la ireala întâmplare.

Ani în care nu ne-am stabilizat, ani în care s-au întâmplat evenimente majore şi fragilitatea de care dăm dovadă ne-a făcut şi mai vulnerabil şi expuşi. S-au prăbuşit pieţe şi guverne, s-au pierdut locuri de muncă, s-au creat anumite circumstanţe, din care cineva a ieşit cu profit, iar cineva a ieşit în pierdere, un gest a condus către altul şi ca la un joc de domino, cu fiece an care a trecut, ceva nu a mai fost recâştigat.

După douăzeci de ani ne confruntăm cu un virus letal, suntem dominaţi de tehnologie, totul este la o apăsare de tastă distantă şi devenim mai însinguraţi ca niciodată.

Personal,lectia pentru mine a fost că poti intotdeauna să alegi,depinde de care parte vrei să apartii.

Poiana- Câmpina,România,2021

Bogdana-Sorina Ureche

mai mult
CronicăPromovate

Sfârșit de săptămână, pe bulevardul Castanilor, la Ploesci

pl1

 

Duminică, 05 septembrie 2021, începând cu ora 17.00, Grupul vocal „Prahova” și Ansamblul Folcloric „Prahova” ale Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploiești au susținut un program artistic în cadrul evenimentului „Weekend pe Bulevardul Castanilor”, organizat de Primăria Municipiului Ploiești.

Tinerii dansatori ai Ansamblului și soliști vocali populari au încântat publicul, pe scena amenajată pe Bulevardul Independenței (Castanilor), cu cântece și dansuri populare din diferite zone ale țării.

mai mult
CronicăPromovate

A fost un privilegiu. Ivan Patzaichin, mulțumesc!

Patzaichin

 

A fost un privilegiu.
Felul in care te simțeai în prezența lui Ivan Patzaichin, forța lui, energia,
o aură care învăluia totul într-o lumină caldă și calmă
si lumea devenea deodată un loc mai bun
și mai frumos.
O lecție simplă despre iubire, dar atât de greu de învățat.
Mulțumesc.

(Text/foto Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

Beth Hart la Brezoi, Vâlcea

brezoi

 

S-a scurtat ziua și miroase tare a toamnă. În sfârșit au reînceput să cânte cosașii, toată vara au fost muți.
Amețiți de caldură, cred.
Am fost la Olănești și n-am apucat să urc la Tisa.
De fapt n-am apucat nici sa merg să văd nuferii, la cinci sute de metri de casă.
Era soare blând cu aer de final de vacanță din copilarie, puțin dulce și puțin amar.

Dar am mers la Beth, la Brezoi.

Deși la “Summer câmp”-ul/”Tabăra de vară” de anul trecut am fost cam dezamagită, acum mi-am reconsiderat poziția. Și mi se pare totuși foarte misto cum un baiat pasionat de blues din Vâlcea, care o ardea cu niște concerte pe la pub-ul lui, a reușit să pună un oraș mort pe harta Europei.
Și mi se pare foarte misto că un primar, deloc “young”, ba chiar senior, a avut inspirația să-i lase pe ăștia să-și facă de cap cu festivalul lor de blues în parcul orașului.
Brezoi nu fusese nicidecum prima lor opțiune, au tot mers cu sărumâna prin județ, dar i-au refuzat toți, că au zis ca-s nebuni.
Au fost.
E al doilea an când Beth Hart vine la Brezoi
la Brezoi, frate, în 2019 a cântat în parc și-am stat pe paleți,
zona de festival e acum uriașă, organizată și a fost plină toată vara, weekend după weekend, după weekend,
localnicii au prins mersul și-au început să închirieze “in regim hotelier”, s-au mai deschis magazine și niște terase, spitalul face zilnic teste anti-covid, în serile cu concert pana la ora 21, foarte tare.

Și mi se pare genial cum totul se încadrează în chestia aia care suna banal, “poveste de succes. Cum a ajuns un oraș în paragină să atragă mii de turiști …”, dar să fiu a naibii, chiar așa s-a întâmplat
în fix 5 ani.
Că atât a trecut de la primul festival blues de la Brezoi, unde accesul a fost liber și abia s-au adunat spre o mie de oameni.
Deci,
am rezistat cinci minute s-o filmez pe femeia asta când a cântat “California”. Merge la fix într-o seară de vară care miroase deja a toamnă.

 

(Text/foto Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

Ada d’Albon: SCRISOARE DESCHISĂ TUTUROR CELOR CARE MĂ CITESC

Ada d-Albon

 

Scrisoare sub semnul iubirii

Azi 7 august încep a scrie această scrisoare. Nu știu când o voi termina și dacă voi reuși s-o scriu , căci stări contrarii zvâcnesc în mine și îmi fac mâna tremurândă.

Ieri o doamnă m-a rugat să-i dezvălui rețeta fericirii și a bucuriei de a trăi fiece clipă. Nu am nici o rețetă. Sunt departe de a fi o fericire ambulantă dar, e drept că fiece clipă își are savoarea ei și beau amar și dulce până la fundul paharului.

Dragii mei prea dragi, nu voi putea așa cum mi am dorit, a scrie foarte curând un reportaj despre imersiunea mea în valul furtunos in care m-ați purtat timp de mai bine de două săptămâni. Iertată să fiu că nu voi numi pe nimeni în această epistolă, îmi rezerv astă plăcere pentru când voi avea starea necesara a relata pe îndelete aventura mea în România.

Ionuț, fiul meu a plecat a doua zi după sosirea noastră la Paris în Bretania , acolo unde îl cheamă viața și iubirea lui. A plecat după ce ,cu timiditate stângace m-a strâns în brațe, gest rar între noi. Pustia camerelor mele, pustia Parisului m-a cutremurat. Cum toți prietenii mei de o viață sunt azi pe meleagurile veșniciei iar amicii din Paris s-au retras la proprietățile lor de pe coastele marii și a oceanului ca să-și ducă zilele la adăpost de intemperiile epocii în care trăim, mi-a venit să cânt precum cucul , pasăre străină a cărui verb nu-l înțelege populația africană ce a pus stăpânire pe cartierul in care locuiesc. Degeaba doresc fierbinte să strâng în brațe pe cineva; nu am pe cine strânge în brațe. Nu mă regăsesc încă și degeaba stau cu brațele larg deschise de parcă aș vrea să omor molii ce apar dintre cărțile necitite și hainele nepurtate. Orbecăi pe uși, mă lovesc de hârțoage complicate de care depinde existența mea de zi cu zi in lumea care nu- mi aparține. Hârțoage care s-au acumulat și a căror rezolvare stagnează din cauza , cică a Covidului. Biet Covid ,vid de sens ,o fantomă fără contur , încasează toate oalele sparte de către stupiditatea și indiferența unui sistem sofisticat “à la française” ,bine organizat , un sistem ce pe nesimțite devine criminal și interzice dreptul la o viață normală, fără nici un égard pentru tot ce e ființă care gândește. O lege parșivă ce tinde către un război fără arme și eroi pentru exterminarea a tot ce nu e folositor unui interes mercantil. Încerc să descâlcesc ce nici dracu nu poate descurca și cum nu pot trăi fără muzică, am vrut să ascult pe YouTube ceva neutru care să mă țină cu picioarele pe pământ și cu capul pe umeri. După căutări multiple care nu au făcut decât să mi agaseze simțurile de mi s-a încurcat mintea încât nici măcar foanțele și obiectele din valiză nu am reușit să le pun cu rost, care în mașina de spălat care în dulap. După ce am privit cu uimire cadourile primite din partea atâtor zâmbete calde, incapabilă să aflu care de la cine e primit, mi-am zis să vă scriu aceste rânduri ca să mulțumesc tuturora și să vă mărturisesc că iubirea pe care o port in mine, după ce a fost hrănită românește, a căpătat dimensiuni de hyperbolă încât nu-și mai încape în piele și se umflă în pene de-mi gâdilă nările și-mi stoarce lacrimi. Așa că m-am trântit neputincioasă pe canapea alături de un rest de cafea de ieri și de singura amică fidelă, Prea Cuvioasă Țigară care își înălță fumul spre tavan și care în liniște respectuoasă împărtășește cu mine fericirea de a asculta muzica pe care o iubesc. Am ales fără să aleg și m-am dus precum pasărea cerului direct la un preludiu de Rachmaninov interpretat de Dan Grigore . L-am ascultat cu sfințenie și dorința de-a asculta timpul cât scriu, numai și numai Rachmaninov ,a pus stăpânire pe mine, așa că m-am scufundat și înălțat în universul lui cu tristețea că Dan Grigore nu e el cel ce cântă integrala repertoriului acestui compozitor…Ascult , ascult și mă întâlnesc cu mine pe fiecare notă ce-mi oblojește iubirea îndopată și cuprinsă de dor, cu mângâieri divine , unele abia simțite ,altele tulburătoare. Scriu sub acest tratament al iubirii ce nu are alt stăpân decât muzica coborâtă din Înalt. Îl întreb pe Dumnezeu ce se poate face cu o iubire care pleznește de sănătate și care e încarcerată în pustie. ? Ce se poate face în cazul meu, eu care nu sunt o sfântă?

Dar desigur că Dumnezeu are alte treburi decât să răspundă uneia cu înclinații păgâne. Așa că pentru moment –fărâmă de veșnicie–ramân cu brațele deschise ca o sperietoare de ciori și cânt precum Brassens “… et quand il croit ouvrir ses bras,son ombre est celle d’une croix…” Privesc florile din balcon care se împletesc nebune, unele trecute, altele abia înflorite. Din cer curge ploaie cu frig. … Pâlpâie lumânarea lângă fotografia celui ce mi -a fost tovarăș de drum timp de 56 de ani. Până când o voi tot aprinde-o? Cu o zi înainte de a părăsi Romania ,am depus la cimitirul Eternitatea din Iași, urna cu cenușa tovarășului meu de viață. Aveam in loc de suflet o piatră de moară rece și grea. Atunci de ce nu am putut să-mi opresc lacrimile ce curgeau șiroaie? ..

Concertul no 3 de Rachmaninov își scurge notele spre final…. Flacăra lumânării arde drept . …” Câtă vreme vei mai aprinde lumânarea? ” m-a întrebat fiul nostru . ” Atâta vreme cât nu voi putea a o stinge ” i-am răspuns. Totul în urmă e confuz ,notele concertului se scurg și-mi dau o liniște relativă.

Îmi trebuie timp să mă aplec pe momentele trăite în țară. Totul e confuz și prea prezent totodată. … Atâtea ființe ce m-au înconjurat cu prea multă dragoste!!! Ireal! Și prea puternic!

Clar în minte ,mi-au rămas doar drumurile prin țară cu mașina . București – Buzău -, București-Pitești- București-Iasi..O bucurie de copil ,mare cât muntele mi-a ținut spatele pe scaunul mașinii, fără dureri, ore in șir. Câmpurile plate ,goale ,nesfârșite cu miros galben de paie, satele pricăjite cu grădini acoperite de viță de vie , florile de “Mărită-mă mamă”în poartă, băncile din fața gardului,pomii ce-i cunosc după frunză și scoarță, florile din margine de șanț , dealurile acoperite de burhai, munții strălucitori în soare, pădurea cu iz de cetină, parfumul florilor de odogaci din buza pădurii ce-mi trezi amintiri de senzualitate sălbatică…. Și trecătorii necunoscuți de ce i-,oi fi iubind?

Cântă pianul ,se rostogolesc sunetele și mi-e dor. Magic cuvânt fidel absenței. Sunt izbită între dorul pentru toate și toți și dorul pentru o singură ființă ce-i mai departe decât departe și atât de prezentă lângă mine in spatele unei lipse de Titlu.. ….Doruri ce se contopesc in orizont de țară iubită. In pustiul camerelor unde domnește armonia ,în singurătatea ce doare de dor , iubirea magică îmi umple golul cu prezența vie a tot ce iubesc. . De nu ar fi așa nu m-aș mai privi în oglindă ,nu aș mai ezita între rochia cu floricele și fusta verde,nu mi- aș mai peria îndelung părul și nici vorbă de strop de parfum după ureche, ..Nu aș scrie și nici scena nu m-ar îmbia , că pentru cine s -o fac? Casa mea ar deveni o adunătură de zvârlituri iar eu roasă de cariile anilor aș muri o dată cu iubirea ce ar fi murit din mine. Sunt suspendată undeva, nici acolo ,nici aici, cu ochii pe florile din balcon și mă întreb de sunt . Probabil că da din moment ce mi-e dor. Iertare pentru melodramă,nu sunt decât ” o muiere proastă ” calificativ just pe care mi l-a atribuit cine mi-e drag . O muiere proastă in care Cerul a plouat cu iubire într-o seară de furtună când m- a născut mama.

Iubirea mi-e stăpână și mă duc orbește acolo unde mă duce ea. Am avut două săptămâni de cale fără opreliști .
Pe hârtia pe care scriu nu am opreliști atâta timp cât Macron mi-o da voie să țin un stilou în mână fără să fiu vaccinată.

Mă închin vouă ,cei care mă alintați ,voi care mi-ați dat putere să-mi revărs iubirea in sufletele voastre.

Nu știu ce-mi rezervă mâine. Facebook să trăiască! Ne vom iubi din depărtare in depărtare , încă și încă…
Să fiți sănătoși ca să iubiți minunea de țară în care trăiți. Doar iubirea vie îi poate da puterea de a se ridica pură pe treapta cea mai înaltă ,acolo unde destinul i- a ales locul .

Orice picătură de fiere o va întina căci Romania suntem noi și nu avem dreptul să ne coborâm din frumusețea înaltă pe care o moștenim . Singură iubirea ne dă forță să ne înălțăm acolo de unde ne este dată IUBIREA

(Ad’A , 9 august 2021)

mai mult
CronicăPromovate

Sentimentalismu’ meu de răsfăț: dulceață de nuci verzi

dulceata

 

Adineauri,
când s-au împlinit 46 de ore (minus trei, hai să zicem patru dormite, ca am tras un pui de somn)
de nesomn,
din care am lucrat 41,
m-a apucat poftă de-aia turbată de dulce
și-am cotrobăit în toate locurile secrete, pe unde ar mai fi putut fi ascunse
poate o înghețată, ori o prăjiturică, o ciocolată
(la criză acceptăm și de-aia neagră)
dar n-am găsit nimic,
nimic
băi, și mi-am amintit,
am un vecin care face chestii din legume și fructe, adică pune murături, face zacusca, dulceață de ardei iute si diverse altele prin borcane, e foarte talentat, le face, le vinde,
Piticul Gospodar e el.
Și mi-am amintit, spuneam,
că de câte ori îmi aduce dulceață de ardei iute, murături si zacuscă, mai trântește și vreo două borcane de gem
și eu îl cert:
băi, Florine, nu-mi mai aduce gem, că nu mănânc eu gem, că nu-mi place,
lasă că faci clătite, zice el,
nu fac, frate, ca nu-mi plac nici clătitele, zic eu,
el râde și data urmatoare iar îmi aduce gem
deci, logic, în casă trebuie că sunt multe borcane cu gem (nu îmi place gem),
le-am dibuit, le-am scos, le-am înșirat prin bucătărie:
prune, prune, nu, vișine, nici atât, gutui, nu, caise nu, iar gutui si zmeură, hmm, ar merge,
dar ultimul borcan, exact ultimul borcan
pare promițător, e de culoarea coniacului și are niște chestii mari și rotunde prin el
dacă e ce cred eu, dacă e…
și e cu dulceață de nuci verzi, frate. Premiu.
Daaa!
Cineva acolo sus mă iubește!

Și-acum mă culc, că nu mai am țigări. Și mă gândesc că nu e cazul, să nu-mi forțez norocul. Nu azi, că-s obosită.

(Text/Foto Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

Plaje sălbatice

plaja

PLAGE SAUVAGE

Am ajuns acolo printr-un lung tunel, la vremea refluxului. Până să mă întorc însă, apele oceanului au crescut mult, așa că am intrat cu haine cu tot în apă. Ajuns la mal, la scurtă vreme, fluxul a ridicat nivelul apei la normal, adică la vreo 9 metri în plus față de reflux. Dincolo de năzdrăvănia mea, pot spune că plaja, complet pustie, mi-a dat din nou sentimentul că pășisem pe un țărm ca la începutul lumii.

(Text/foto Ioan Mihai Cochinescu, Falaises d’Etretat)

mai mult
CronicăPromovate

ALTE POEME TIPĂRITE

parfum

 

1.Prea doamne și prea domni.

2. Pre multe.

3.Într-o zi.

4.Plecăm.

5.Îmi iese lipsă.

6.Poem în grafiiti.

7. Încă o zi.

8. Învăț.

9.Într-o zi.

10Concret.

11.Nesațiu.

12.Big-bang.

13.Un fleac.

14 Clepsidre și calendare.

15.Femeia îmbracată-n ie.

16.Eroii din noroi.

17.Ne este dor.

18.În oglindă.

19.Apocalipsa azi.

20.Salomeea.

21.Încă o zi.

22.Încă o vară.

23.Tăcerea culorilor.

24.Moștenire.

25.Cameleonul.

26.Higiena ipocriziei.

27.Planeta.

28.Unei doamne.

29.Răspuns.

30.La școală.

31.Invenția.

32.Străbunica Constandina.

33.Mai avem.

34.Statuile.

35.M-am rătăcit.

36.Rândunelele.

37.Blonda-i de vină.

38.Proștii stau în carantină.

39.O țară plină de puroi.

40.Fântâna.

41.Sânzâiene.

42.De moși.

43.Să știi.

44.Dalia.

45.Zorii dimineții.

46.Dor.

47.Visul.

48.Ce vrei să te faci…

49.Femeia.

50.Au înflorit castanii.

51.Pe alei de gând.

52.Simplu.

53.Moartea mireasă.

54.Planeta.

56.Bunica.

57.Timpul.

58.Cuvintele.

59.Poeții mor.

60.Cărți disperate.

61.Columnă.

62.Crezul.

63.În drum spre casă.

64.Furnica.

65.Nedreptate.

66.Eminescu.

67.Azi noapte.

68.Smoala.

69.Sunt asupritul.

70.Cele dintâi arte.

71.O mie nouă sute șapte.

72.Ne adună.

74.Astrologie .

75.Stalactite.

76.Lumea în marcaje.

77.Tablou bătut în ținte.

78.Nu vom găsi .

79.Zeița vămilor.

80.Oricare.

81.Mondenul

(ddrăguș)

mai mult
Cronică

Despre Emilia Comișel

EmiliaComisel

 

Când o revăd pe doamna Elize Stan îmi aduc aminte de altă doamnă, Emilia Comișel și episoadele în care o vedeam pe culoarele Palatului Culturii din Ploiești. Eram un grup, doamna Emilia Comișel a trecut pe lângă noi, nu o cunoșteam, un cunăscător de lângă noi ne-a avertizat: „ E Emilia Comișel !” de atunci când o mai întâlneam priveam la dânsa cu sfială. Începusem să fim la curent cu personalitatea domniei sale. Personalitate pe care o văd azi și la doamna Elize Stan. în emisiunile TV de folclor Dar „Stai omule să îți spun”: Dl Enceanu și alții îmbrățișează azi mai mult „cântarea”, muzica de nuntă, muzica comercială care nu este folclor.
(Dan Drăguș, 24 august 2021)

mai mult
Cronică

Doru Stănculescu

Doru-Stanculescu

 

Doru-Emil Stănculescu (n. 25 iunie 1950, București – 23 august 2021, București) a fost un arhitect român, cântăreț și instrumentist de muzică folk.

A debutat în anul 1968 cu melodia „Ion Crâșmaru”, pe versuri de Octavian Goga. A realizat muzica pentru filmul Porțile albastre ale orașului (1974, regia Mircea Mureșan). Primul material discografic al artistului este un disc single editat în anul 1979 de casa de discuri Electrecord. A apărut la Televiziunea Română cu melodii ca „Șambala”, „Ion Vodă Cumplitul”, „Ai, hai…”, „Ecou de romanță”, „Fără petale”.

Doru Stănculescu a fost membru fondator al Cenaclului Flacăra, unde a participat până la desființarea acestuia.

Doru Stănculescu a fost fratele cântăreței Mihaela Mihai.

Discografie
Muzică folk (LP colectiv, Electrecord, 1978) – conține piesele „Fără petale” și „Ioan Vodă Cumplitul”.
Ai, hai / Cântec între apele țării (disc single, Electrecord, 1979)
De-alaltăieri și până ieri – Vol. I (CD/MC, Intercont Music, 1998) – album retrospectiv produs și înregistrat de Valeriu Sterian în studioul B’Inișor din București.
De-alaltăieri și până ieri – Vol. II (CD, Intercont Music, 2005) – album retrospectiv produs și înregistrat de Dan Andrei Aldea în studioul personal din München și la Cosmic City Studio.
De alaltăieri și până ieri (2xCD, MHO Marketing Highest Option, 2014 / Fundația Culturală ArhiDOR, 2019) – album retrospectiv produs și înregistrat de Dan Andrei Aldea, ce cuprinde ambele volume apărute anterior. Primul volum este reorchestrat și reînregistrat, al doilea volum este reeditat. În 2019, materialul discografic a apărut într-un tiraj de 1000 de exemplare, împreună cu o carte.

Piese din repertoriu
„Ai, hai…” (versuri populare)
„Avram Iancu” (versuri de Constantin Săbăreanu)
„Baladă de copilărie” (versuri de Adrian Păunescu)
„Cafeaua de dimineață” (versuri de Doru Stănculescu)
„Cântec de leagăn” (piesă preluată din repertoriul lui Valeriu Sterian)
„Cântec între apele țării” (versuri de Constantin Săbăreanu)
„Circul” (versuri de Doru Stănculescu)
„Copiii pedepsiți” (versuri de Florian Pittiș)
„Cum se naște-un mit” (versuri de Doru Stănculescu)
„Ecou de romanță” (versuri de George Bacovia)
„Ei bine, da!” (versuri de Doru Stănculescu)
„Epifanie” (versuri de Doru Stănculescu)
„Eu, tu, el” (versuri de Doru Stănculescu)
„Fără petale” (versuri de Doru Stănculescu)
„Imn” (versuri de Doru Stănculescu)
„Ioan Vodă Cumplitul” (versuri de Constantin Săbăreanu)
„Ion Crâșmaru” (versuri de Octavian Goga)
„La groapa lui Laie” (versuri de Octavian Goga)
„Mandolinate” (versuri de Ștefan Octavian Iosif)
„Maria și marea” (versuri de Doru Stănculescu)
„Pește și undiță” (versuri de Adrian Păunescu)
„Romanță nordică” (versuri de Ion Minulescu)
„Scrisoarea soldatului de orișiunde” (versuri de Doru Stănculescu)
„Șambala” (versuri de Doru Stănculescu, dedicată lui Mircea Eliade)

Muzică de film
Porțile albastre ale orașului (1974)

Premii
Locul întâi la Festivalul de muzică folk „Primăvara baladelor”
Premiul pentru întreaga activitate artistică la Festivalul național de muzică folk „Om bun” (1996)
Diploma de Onoare al Ministerului Culturii și Cultelor la gala muzicală „O zi printre stele” (6 mai 2002)

Cărți
Prezidente – Doru Stănculescu în dialog cu Florin-Silviu Ursulescu, Editura Casa de pariuri literare, București, 2018. ISBN 978-606-990-019-2

Sursa: Wikipedia

mai mult
1 2 3 54
Page 1 of 54