Atunci când l-am citit pe Radu Aldulescu, m-am bucurat că există, pentru că proza lui respiră realismul dur, tematica marginalității și o perspectivă profund umană asupra degradării sociale din perioada postcomunistă – asupra căreia este bine să reflectăm, din multe motive pe care evit să le enumăr aici.
De puțină vreme ne bucurăm că ne este coleg, în calitate de membru de onoare al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești.

Faptul că a adaptat textul piesei Bukowski by Night, după Charles Bukowski, mi s-a părut o idee excelentă, întrucât cei doi se aseamănă în multe privințe: par să respire la fel, prin același realism dur, necosmetizat, orientat spre zonele periferice ale societății. Așa că am mers la teatru.

Conceperea și organizarea spațiului vizual al spectacolului au fost moderne, cu un decor simplu, minimalist. Lumina – sau, uneori, absența ei –, intercalările muzicale, interacțiunea ocazională cu publicul, costumele și obiectele de recuzită au susținut consistent sensul artistic al montării. Accentul a fost pus pe evidențierea jocului actorilor, dominați de personajele delirante în pielea cărora au trebuit să intre, adaptându-se perfect textului minimalist, cu frază scurtă, limbaj direct, brutal, uneori cinic și ironic.

Karl Baker – excepțional – a fost, în același timp, Charles Bukowski, Radu Aldulescu și el însuși. Expresivitatea scenică a actrițelor Delia Lazăr și Gabriela Porumbacu a relevat cu finețe psihologia personajelor.

Astfel, regizoarea Alina Hiristea și scenograful Șerban Savu au realizat un tandem inspirat, oferind un spectacol coerent, intens și viu.

Și da, spectacolul mi-a plăcut — și a fost pe placul publicului, rezonând cu energia actorilor și cu forța mesajului scenic. Aplauzele prelungite au confirmat calitatea și impactul său emoțional.

Doina Ofelia Davidescu

Pe 16 octombrie 2025, spre seară, spațiul generos și primitor al Sălii de lectură „Nichita Stănescu” din cadrul Bibliotecii Județene „N. Iorga” Ploiești a fost plin de iubitori de carte. Lansarea romanului O lume pe gâtul subțire al unei girafe, semnat de Doina Ofelia Davidescu, apărut recent la Editura Universitară, sub inprintul Cișmigiu Books, a reunit prieteni, apropiați, cunoștințe vechi și noi, precum și colegi de cenaclu.

Pe masa prezidiului, printre buchete de flori, micul roman „respira” și el cu emoție. Rumoarea oaspeților s-a potolit în clipa în care acordurile unui refren pop vintage – Life could be a dream, sweetheart – au răsunat vesele din telefonul cu care protagonista serii a schițat câțiva pași de dans pe culoarul dintre pupitrele sălii, spre surprinderea și amuzamentul tuturor.

Autoarea a mărturisit că a asociat melodia cu noua sa carte. Refrenul spune că „viața ar putea fi un vis…!”, iar la acest gând s-a întors adesea în timpul scrierii romanului.

Distinșii invitați ai serii au fost: conf. univ. dr. Diana Rînciog și scriitorul, jurnalistul Ciprian Apetrei, a căror prezentare succintă, dar prețioasă, făcută de autoare – axată pe deosebita activitate literară și numeroase, importante proiecte culturale – a convins încă de la început asistența că se află în locul și momentul potrivit pentru un eveniment de calitate.

Ținând cont că majoritatea celor prezenți o cunoșteau deja destul de bine, Doina Ofelia Davidescu, aflată la cel de-al treilea volum (Eva- Blândețuri, Tandrețuri, Amărăciuni, 2023 și Trei nuanțe de albastru, 2024) nu a mai considerat necesar să își facă o prezentare minuțioasă. A ținut însă să sublinieze importanța grupului literar din care face parte: „Îmi face plăcere să menționez că mă bucur cu sinceritate de prezența colegilor de cenaclu, de interacțiunile pe care le avem, de activitatea pe care o desfășor în cadrul Cenaclului «I.L. Caragiale», sub coordonarea Asociației culturale 24 PH ARTE.”
Cu această ocazie, a fost amintită și existența Muzeului de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber, care a primit de curând numele reputatului sculptor ploieștean Gheorghe Coman, menționând că acest frumos muzeu își așteaptă gânditor și cu răbdare vizitatorii.

„În fiecare zi am încercat să fac ceva cu viața mea, mi-am început diminețile cu perseverența de care eram în stare, căutând  să înfăptuiesc ceva în lumea asta, alături de atâția alții, fără să reușesc să înțeleg cum e lumea de fapt. Cine sunt eu? Nu cumva părerea despre mine este o himeră și am să mă trezesc, într-o zi, din acest vis apăsător – întins atâția ani, străină și confuză, într-o cu totul altă lume, un cu totul alt om? Realitatea, așa cum o percep de atâta amar de vreme, este cea mai stabilă iluzie a mea.”

Citind acest pasaj din roman, autoarea a făcut o paralelă cu propriile trăiri: „Poate că și eu, scriind, trăiesc într-o iluzie” – spune ea –, mulțumind cu recunoștință celor prezenți pentru că au ales să facă parte din această iluzie a sa. Apoi a continuat, mărturisind: „Evident că scriu mai mult despre femei, despre viața, împlinirile sau rateurile lor, despre iubirile lor și, fără să-i ignor, scriu mai puțin despre bărbați, cu bune și cu rele… și probabil că voi scrie, la fel, în continuare, cu o preocupare care sper să nu fie ridicolă.”

Invitații au preluat cu eleganță calitatea de lectori și critici literari.

Conf. univ. dr. Diana Rânciog a expus câteva considerații generale asupra cărții, asupra aspectului frumos al copertei, care compensează conținutul dulce-amărui, continuând cu o fină „disecție”. Cartea este considerată „o ușă deschisă care promite o călătorie”, scrierea este plină de gingășie, cu aspect, pe alocuri, de poem în proză, iar unele pasaje sunt tulburătoare. A subliniat „descrieri remarcabile, generatoare de emoții vizuale și auditive”, și a evidențiat juxtapunerile inedite, precum și fraza cu „veleități de partitură muzicală, este simfonică, picturală” sau cu valoare de axiomă – „dar când plecăm, pentru ce plecăm?”. Remarcă folosirea repetitivă a verbului a mângâia (unul dintre contexte, cel legat de divinitate:„Când mângâi, oamenii, Doamne?”)

Scriitorul și jurnalistul Ciprian Apetrei a apreciat comunitatea celor care citesc și a felicitat-o pe autoare pentru faptul că a continuat să scrie. A preluat întrebările partenerei de eveniment și a răspuns prin citate reprezentative, remarcând „structura narativă stratificată”, „planurile care se intercalează firesc, creând o tensiune constantă între liniște și neliniște, între contemplare și criză”, precum și „scriitura atent controlată, cu pasaje de observație minuțioasă și o preferință pentru detalii”.

Psihologia personajelor este, în opinia sa, sugerată prin gesturi, ticuri, tăceri și dialoguri indirecte: „Nu se caută explicații, ci se lasă loc cititorului pentru interpretare.” A evidențiat frumusețea și delicatețea unor pasaje în care emoția este subtil transmisă, precum și meditațiile profunde, bine integrate în structura narativă.

Distinșii invitați au realizat un tandem armonios și de durată apreciabilă, alternând idei și completându-se reciproc prin observații pertinente. Au lăudat eleganța Editurii Universitare în realizarea volumului. Scriitorul Ciprian Apetrei, prezent și cu un an în urmă, cu ocazia lansării romanului Trei nuanțe de albastru, a remarcat progresul autoarei, îndemnând-o pe Doina Ofelia Davidescu să continue să scrie, „pentru că scrie bine”.

Evenimentul s-a încheiat cu aplauzele publicului, în semn de apreciere pentru prestațiile frumoase și relevante ale invitaților, precum și cu mulțumirile celor de la masa prezidiului, adresate unui  auditoriu de calitate.

Felicitările și autografele au înrămat cu emoție o seară pe care toți au simțit-o ca fiind plină de farmec.

Cenacliști prezenți: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Sorana Brucăr, Liana Sprânceană, Bogdan-Costin Georgescu, Leonida Corneliu Chifu, Sorin Vânătoru, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Manoliu, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Aneta Cupen (Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova), Emilia Luchian ș.a.

Film: Aneta Cupen (Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova), Dan Simionescu

Cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

SEARA DE ASEARĂ – Între un calambur și o Cafea cu sare

Dacă pe blazonul cultural al României îl regăsim, cu siguranță, pe Eminescu, pe blazonul cultural al Ploieștiului vor fi întotdeauna Nichita Stănescu și Ion Stratan. Și va fi întotdeauna o onoare ca aceștia să fie sărbătoriți și de Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” din Ploiești.

Luni, 29 septembrie 2025, spre ceasurile înserării, Sala de Lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „N. Iorga” Prahova și‑a deschis ușile, lăsând doritorii să intre, cu sfială, în lumea poetului Ion Stratan.
După Nichita, Ploieștiul a mai avut un vis frumos. Și pentru că trebuia „să poarte un nume”, i s‑a spus Nino. În seara de aseară, câțiva distinși inimoși l‑au povestit. Prieteni, apropiați, colegi de peniță și cunoscuți au adus un omagiu distinsului și perpetuului căutător de echilibru între absurd și tandrețe, între joc și profunzime — la 70 de ani de la nașterea sa și la 20 de ani de la moartea sa.

Există poeți care luminează discret, ca o candelă în liniștea unei chilii, și există poeți care ard ca o torță, până la capăt. Ion Stratan a fost dintre aceștia din urmă — o voce de o sinceritate crudă, intensă, adesea incomodă, dar imposibil de uitat.

Cum ar putea fi viața unui om — sau chiar el însuși —, mai ales dacă e și poet, între un calambur și o cafea cu sare?
Pe de o parte, calamburul — jocul de cuvinte, ironia, zâmbetul strecurat printre rime — e semn că poetul vedea lumea nu doar cum este, ci și cum s-ar putea spune că este. Pentru poet, un calambur nu e doar o glumă — e o mică evadare în ambiguitate, o revoltă jucăușă împotriva literalului. Pe de altă parte, cafeaua cu sare, fără a fi o intenție stranie, e acel detaliu care rupe rutina, dar aduce și un gust neașteptat, o revelație. Între ele, omul — poetul — și‑a dus existența ca între o glumă care nu era chiar glumă și o greșeală care nu era chiar greșeală, apoi și‑a scris poemele dând din umeri la absurditatea vieții… Astfel că viața poetului, între un calambur și o cafea cu sare, a fost, poate, o viață cu ironie, dar și cu vulnerabilitate, în care fiecare detaliu banal a avut șansa să devină metaforă — sau, cel puțin, un vers reușit.

Versurile sale au un melos aspru, tăios, dar și o melancolie profundă, umană, care răzbate dincolo de aparente jocuri de cuvinte. Ion Stratan a scris cu febra lucidității și a visului, cu disperarea lucidului care înțelege prea bine lumea ca să mai poată fi împăcat cu ea.

A fost Ion Stratan, așa cum l‑a numit Traian T. Coșovei, un singuratic ascuns în spatele metaforei?
Am avut plăcerea și onoarea de a‑i asculta, destăinuindu‑se, într‑o atmosferă de nostalgie și calm mângâietor, pe: Ioan Mihai Cochinescu — prozator, scenarist și regizor de film, artist fotograf și muzicolog; Florin Dochia — poet, jurnalist, publicist; Sorin Vânătoru — scriitor, psiholog, filozof autodidact, unul dintre cei mai vechi și valoroși membri ai Cenaclului; Liana Dupont — restauratoare de artă și poetă, soția poetului Ion Stratan; și Florin Manole — jurnalist, scriitor, teolog, membru fondator și vicepreședinte al Asociației 24 PH ARTE Ploiești. Fiecare a căutat cu asiduitate prin sertarele memoriei și a scos la iveală cunoscute și necunoscute povești.

Dar înaintea tuturor — sperând că așa se cuvine — s‑a dat glas poetului, versurilor sale, prin intermediul colegului nostru, actorul Nicu Drăgulin.

Primul invitat la scena reamintirii și retrăirii unui timp când idealurile, trăirile intense și descoperirea perpetuă a lumii defineau identitatea poetului a fost Ioan Mihai Cochinescu. Bucuros că se află într-o asemenea împrejurare, s‑a prezentat pe scurt, trecând apoi ușor, ca și cum ar fi fost ieri, la amintiri în prezent. Au fost evocate, cu emoție, atmosfera hâtră, aerul jucăuș și participanții ședințelor literare de altădată, dar și libertatea nesperată pe care o căpătaseră cenacliștii, cu uimire, în vremuri de constrângeri de tristă amintire (libertate datorată mai ales lui Florin Dochia, conducător al Cenaclului și director, pe atunci, al Palatului Culturii). Întâmplările au fost întotdeauna fabuloase în compania lui Nino… Într‑una dintre deplasările cu tematică literară, la Pucioasa, au cinat mai nimic împreună cu amfitrionul, la lumina unor lămpi cu petrol, într‑un restaurant de vază din localitate; apoi, la întoarcere, la lectura unor fragmente din volumul de proză Un spectacol ratat de Daniil Harms, în lumina oarbă și în frigul neînchipuit al unui vagon de clasa I, a izbucnit un duet neașteptat de hohote de râs, salvatoare și eliberatoare, concomitent cu un real și resimțit cutremur de pământ. Povestirile despre Cenaclul de luni și gașca anilor ’80, amintirea publicării unui volum (cu copertă neagră, cerută imperios) dedicat de Nino tatălui său (De partea morților, 1998), prezentarea unei poezii cu dedicație personală, a unui exemplar din revista Contrapunct, precum și a fotografiilor din arhiva personală au cucerit asistența.

Florin Dochia și‑a deschis sacul cu amintiri în fața unui auditoriu aflat deja sub vraja interminabilă a neștiutelor povești. A istorisit cum Nino Stratan, neîmpăcat cu rolul de profesor de gimnaziu dintr‑o anonimă localitate limitrofă Ploieștiului, a fost ajutat să se angajeze la Palatul Culturii unde, în lipsa unui post adecvat, ca muncitor necalificat, a răzbătut în munca asiduă de bibliograf, dar și în depozitele de carte interzise publicului (caietele lui Cioran ș.a.). Nino Stratan era în permanență uimitor: articolele pentru ziar le înregistra pe reportofon și apoi le transpunea redactorul pe hârtie, cu mașina de scris; suținător al ritmului și muzicalității în poezie, s‑a dovedit un creator nestăvilit de cuvinte noi din cuvinte deja cunoscute (à la Nina Cassian); și‑a căutat cu atenție autodefinirea printr‑un experiment sub forma jocului, prin control asupra limbajului, sacrificând utilitatea poeziei sale în favoarea experimentului, care, desigur, putea lua diverse și multiple forme. Este amintită editarea publicației Revista Nouă (ulterior interzisă), implicarea poetului în organizarea evenimentelor dedicate poetului Nichita Stănescu — idolul său (Festivalul de poezie alternând cu o altă manifestare numită Colocviile Nichita Stănescu). Istorisirile au căpătat conotații interactive, invitații intrând într‑un duel nostalgic cu spadele amintirii. Perindarea scriitorilor și poeților (amintirea celor mai vechi și valoroși) la ședințele Cenaclului, momentele petrecute în apartamentul poetului din Blocul 7 etaje au fost evocate cu dragul unei prietenii fără sfârșit. Din fericire, supravegherea impusă de rigorile conducerii de partid și de stat se făcea, la vremea aceea, prin intermediul unei persoane tolerante, cu vederi relaxate.

Estetica și semiotica erau subiectele cu care Sorin Vânătoru îl provoca pe Nino Stratan, despre care povestește că era un maestru al ideii și deosebit de receptiv la polemică (Zid de maci a fost un motiv constructiv de celebră polemică cu Traian Bălăceanu), fără a fi conflictual, indiferent de situație și împrejurare. A recitat cu emoție două frumoase, recente poeme dedicate lui Nino Stratan: Moarte onirică („Cel care nu mai este sporește conștiința cosmică/ … timpul se va contracta în absența conștiinței,/ prăbușindu‑se într‑o comă profundă/ și tu vei învia ca într‑un vis, înaintea nașterii tale.”) și Poezia („Poezia lui n‑a mai avut răbdare cu Nino,/ în fiecare noapte filele cărții De partea morților/ se desprindeau și îi luminau încăperea la o putere de 10 wați./ În 2005, când Nino a trecut puțin Dincolo,/ ca să vadă cum este, i-am dat un poem/ să nu se plictisească în lumina orbitoare a Totului,/ iar dvs. cei din sală, acum și aici, sunteți un poem, eu sunt titlul,/ poem pe care i-l vom trimite lui Nino, pe cale electromagnetică,/ să poată respira, până când ne vom revedea.”).

Liana Dupont, delicată prezență în poezia contemporană și altădată în viața poetului, evocă cu umor, mângâiată de nostalgie, momente cu haz, provocate involuntar de poet: O banală călătorie cu trenul, având destinația Slănic, în timpul căreia Nino — exclamând cu disperare: „Mi‑e cald, mi‑e cald, dă‑mi pantalonii scurți!” — se hotărăște dintr‑o dată să treacă de la ținuta de călătorie la cea de vacanță, creează un moment ușor penibil, surprins de venirea neprevăzută a controlorului. Biletele par de negăsit sub privirea de o uimire nedisimulată a funcționarului CFR. Singurul nestânjenit de ciudățenia momentului a fost poetul, care, deși descoperit în slip, a exclamat cu candoare: „Ce vă uitați, mă pregătesc de pe acum pentru Baia Baciului!” O minunată poveste, Cele patru anotimpuri, înregistrată ad hoc, pe o casetă cu bandă magnetică pentru o emisiune radio, a rămas, din păcate, pierdută sau uitată pentru eternitate într‑un cotlon al vreunui studio. Amintiri frumoase, fără regrete, care, dacă au existat vreodată, s‑au pierdut în împăcarea și bucuria cu care Liana Dupont le-a evocat cu emoție, după o viață de om.

Trei poeme, construite cu grijă și ingeniozitate, din versurile lui Nino, au fost o surpriză remarcabilă și inedită din partea poetului Mircea Teculescu. Câteva fragmente:

„Noapte vârâtă în șube/ Undeva lângă soba/ Cercului polar,
Închis în chilie/ Priveam cum afară recită viața mea./”

Sau:

„Dintre zei/ ne‑a rămas doar cuvântul/ În noi înșine ca păpușile rusești Matrioska/
nu mai sunt tânăr/ auriul dulapurilor cu picioare/ de căprioară
nu mă mai bucură/ lacul bufetului nu mă mai încântă, nu/
mă mai cuprinde moliciunea fotoliilor/ patul singur nu mă mai învăluie, fereastra/
către curtea cu lampioane și pietriș/
nu‑mi mai stârnește visările/
Lume retrasă în cochilia formei/”

Și:

„Cerul era senin, o umbră/ de avion îl brăzda, întorcând stelele ca pe semințe/
Palimpsest fața mea/ Sub vântul de est/
Tu – ce mândră sună această tăcere/ Sărută-mă și te du/
Să mă scutur de simțuri cum/ evadatul adormit în zăpadă./”

Cum să pui nesfârșite povești în tiparul fix de timp al unei seri omagiale? Destăinuirile, în loc să scadă, se înmulțeau pe harta colorată a amintirilor, ca un șuvoi subțirel de izvor ce se transformă-n râu, pe negândite. Timpul, în spațiul de împrumut al generoasei noastre gazde, s‑a scurs pe nesimțite, astfel că Florin Manole a amânat lectura fragmentului de eseu cu titlul — parafrazându-l pe Nino — „Mai mult ca moartea literaturii” pentru ședința viitoare a Cenaclului.
Propunerea pentru înființarea unui muzeu dedicat poetului ION STRATAN va face parte din preocupările de viitor ale celor prezenți.

În încheiere, prin vocea expresivă a actorului Nicu Drăgulin, versurile poetului au făcut o reverență asistenței și s-au întors în pagini de carte, sau de unde au venit.

O poveste între povești, o inimă de poet, de la un octombrie la altul… Și tot așa, numai între „octombrii” colindă în lume și ne colindă. Afară, un vânt subțirel și ploaia cu frison de octombrie au murmurat din om în om, din ram în ram, din frunză-n frunză, un gând frumos cu gust de „cafea cu sare”.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin.

Invitați: Liana Dupont, Ioan Mihai Cochinescu, Florin Dochia, Sorin Vânătoru, Mircea Teculescu, Gabriel Alexe

Alți invitați: Iulia Dragomir, Patricia Popescu, Dan Gulea, Daniel Chelsoi ș.a.

Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu, Mihai Ioan Cochinescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Asedierea Universității din București – 14 iunie 1990

Palatul Facultății de Drept unde erau și Rectoratul și Liga Studenților

Veneau la examenul de violența, stigmatizare, amenințare – era iunie, sesiune… Minerii urcând treptele Universității …erau conduși de tov colonel MI Kuki Borislavschi, cumnatul lui Petre Roman, spune cercetarea penală de acum 20 de ani… Au lovit pe coridoare, au #convocat ședința de umilire și amenintare chiar în sediul Ligii Studenților, cu toți pe care i-au găsit în acea dimineață in clădire, la sfârșitul căreia au devastat sediul Ligii, au distrus piese de mobilier, au spart seiful cu adeziunile membrilor, n-au reușit să deschida decât un compartiment, au încercat să-l ia cu totul și l-au târât pe mochetă câțiva metri apoi au renunțat, dar au luat tot ce au putut încarca într-un camion: “mașini de scris automate”, gestetnerele cu care se făceau manifeste și afișe, xerox, telefoane, dosare, documente, mică arhiva, cărți, obiecte diverse și au plecat la “comandamentul acțiunii” !
În “ședință” Decanul Facultății de Drept, chemat la raport, s-a lepădat de Liga Studenților spunând ca “ei sunt din toate facultățile, nu numai de la Drept”, dar, în cele din urmă, a scris ce-a fost acolo în mod corect și intr-o declarație de martor aflată la dosarul cauzei, mai înainte de a deveni judecător la CEDO in onoarea României . Același modus operandi a fost identificat și la devastările sediile partidelor politice PNL, PSD, ale Societății Scriitorilor din București UMRL, la cotidianul România liberă, Arhitectura, Facultatea de Geologie unde a fost distrusă colecția de piese rare de minerale și cărbuni a Universitatii București și a României.

Paradoxal, nici Universitatea din București și nici Liga Studenților nu au fost introduse ca părți vătămate în dosarul privind represiunea “sălbatică și barbara” (cum o numește CEDO) din 13-15 iunie 1990 – nu știm unde au făcut facultatea coloneii-procurori care au instrumentat dosarul sau au fost sefii parchetului militar, dar acum la pensie sunt mari povestitori în aplauzele unui cor de lăudători care însă nu-s de la Apaca ci din instituțiile statului, acoperite și descoperite !

Antonie Popescu

Azi se implinesc 35 de ani de la Mineriada din Iunie 1990
– 3500 bătuti cu bestialitate
– 1024 arestari ilegale
– 746 răniți
– 6 morti – oficial
– 130 de morți – neoficial
– 6 violuri – oficial
– 120 violuri – neoficial
Dreptate, ochii plânși CER să te vadă!

#neamunit

Via Sfinții Închisorilor

Luni, 12 mai, a.c., pe înserat, când gâlceava orașului, înflorit și parfumat, cu vremea capricioasă era în toi, și, din păcate, nu era singura gâlceavă care perturba arealul, membri și prieteni ai Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești s-au reîntâlnit în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Programul a inclus rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul ieșirii la rampă a unor versuri cu vibrări lirice, metaforate cu simțire și talent, din creațiile: Luminiței Bratu (O arie la purtător), Gheorghe Stănescu (Întâi poetul, versuri inspirate de „Tîlcuri”-le lui Lucian Blaga), Cati Rodica Enache (Rugăciune), Emilia Luchian (Răbdarea din noi, Monologul din fața unei umbre), Sorana Brucăr (Același dacă, Chemarea luminii, Cu ce?). Am salutat cu prietenie prezența nou venitei Liana Sprânceană și a poeziilor sale (Quo vadis, Ziua în care cerul s-a odihnit), invitând-o, pentru a o cunoaște mai bine, să se gândească la o participare într-o viitoare Lectură de Cenaclu.

》LECȚIA DE POEZIE ne-a propus o reîntâlnire cu Rabindranath Tagore – „Eu sunt” (Doina Ofelia Davidescu), Adrian Păunescu – „Amor cubist” (Luminița Bratu), Tudor Arghezi – „Creion”, „Creion” (Cati Rodica Enache), Nezahualcoyotl, rege Aztec, – „Arborele floare” (Emilia Luchian), Magda Isanoș – „Murim ca mâine” (Liana Sprânceană), Geo Dumitrescu – „Cântec de nucă verde” (Gheorghe Stănescu). Lucian Blaga, de la a cărui naștere se împlinesc 130 de ani, este evocat ca poet și filozof (singurul filozof român creator de sistem filozofic) de către Florin Manole („Cum a ratat Lucian Blaga Premiul Nobel: propus de românii din străinătate, sabotat de comuniştii din ţară” – Dorin Țimonea în Historia).

》11 MINUTE DE ISTORIE  prin vocea lectorei, profesor Emilia Luchian, face o incursiune în filozofia antică, alegându-l pe stoicul Epictet (55 – 135). Viața filozofului grec (al cărui nume real nu este cunoscut, epictet însemnând sclav) este una destul de interesantă, urmând calea de la un sclav șchiop eliberat la profesor de filozofie (influențat de Socrate, Zenon din Kition, Diogene din Sinop, Chrysippus, Gaius Musonius Rufus, Cleanthes, Hippocrate) și trăind o viaţă lungă, foarte simplă şi cu foarte puţine bunuri personale. Născut La Hieropolis (pe teritoriul de azi al Turciei), ajunge la Roma ca sclav, este lăsat să studieze filozofia, este eliberat la un moment dat și ajunge filozof celebru. Trăiește sub trei împărați la Roma (Nero, Hadrian și Domițian; ultimul îl exilează împreună cu alți filozofi). Ajuns în cele din urmă una dintre cele trei mari figuri marcante ale stoicismului (alături de Marcus Aurelius și Seneca), înființează o școală filozofică la Nicopole (NV Greciei), susținând că filozofia este un mod de viaţă şi nu doar o disciplină teoretică, scopul acesteia fiind atingerea fericirii (eudaimonia), trăind în deplin acord cu natura. „Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile lor legate de ceea ce se întâmplă. Așadar ori de câte ori dăm de o piedică, ori suntem tulburați, ori întristați, să nu punem niciodată vina în seama altuia, ci doar într-a noastră, și anume în seama părerilor noastre. ”Nu a lăsat nicio lucrare scrisă, din câte se cunoaşte. Învăţăturile sale au fost grupate şi puse laolaltă, într-o antologie, de către discipolul său Flavius Arrian (Diatribele sau Dizertaţiile şi Manualul de viaţă – Enchiridion), ce constituie una dintre cele mai clare şi mai concentrate expuneri ale stoicismului. I-a influențat pe Seneca, Marc Aurelius, Toma d’ Aquino, La Montaigne, iluminiștii europeni ș.a.

》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Este disponibilă pentru orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului, care dorește să evolueze în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU Protagonistul serii a fost traducătorul, profesor VASILE MOGA. Invitatul nostru și-a propus să ne împărtășească din creația scriitoarei elvețiene EVA MARIA AËPPLI, astfel că titlul cărții acesteia, Cuvântul căzut din cer (Le mot tombé du ciel), apărută în traducerea domniei sale la Editura Premier, a dat numele întregii seri literare.

Amfitrionul întâlnirii, Leonida Corneliu Chifu, a făcut o prezentare călduroasă invitatului, profesor de limba franceză și traducător pasionat din și în limbile franceză și polonă, selectând cu greu din impresionantul său curriculum vitae. Cu talentul său de vechi jurnalist a inițiat, condimentând cu replici amuzante, un dialog interesant. Printre altele, distinsului oaspete i s-a înmânat legitimația de membru al Cenaclului, asigurându-l că este o onoare și o bucurie  să-l avem în mijlocul nostru, ori de câte ori va fi posibil.

Dând dreptate scriitoarei Lidia Vianu, căreia îi aparține inspirata definiție: „Traducătorul este și pian și pianist în același timp”, nu trebuie să minimalizăm niciodată rolul și importanța traducătorului în dezvăluirea unui text. El este cel care intră în aventură, îl înțelege primul pe autor, redând cu responsabilitate sensul celor scrise de acesta.”

De la o catedră imaginară, invitatul nostru ne-a oferit volumele Întâlniri (poezii din Ucraina și Polonia), Întâlniri cu Celălalt (Eseuri – Aleksander Fiut), apoi ne-a introdus printr-o prelegere deosebit de agreabilă în atmosfera suprarealismului european, referindu-se la creația EVEI MARIA AÉPPLI, artist plastic și scriitoare de limbă franceză, de origine elvețiană.

Eva Aëppli (1925 – 2015) a studiat pictura, gravura și sculptura la Kunstgewerbeschule din Basel. După un scurt mariaj cu Hans Leu (1946 – 1949), în 1951, s-a căsătorit cu sculptorul Jean Tinguely. A declat că se temea că arta acestuia o va sufoca și nedorind să se lase influențată de el își apără cu hotărâre caracterul amator și individual al artei sale. În 1952, Eva Aëppli s-a mutat la Paris împreună cu soțul ei și a creat marionete pe care le vindea în magazinele de jucării pentru a-și plăti chiria. Au trăit mizerabil. Ajutați de Daniel Spoerri, s-au mutat într-un studio modest în faimosul Impasse Ronsin, în apropierea lor locuind și sculptorul Brâncuși. Mariajul lor a durat puțin. În 1960, s-au despărțit, iar ea s-a dedicat picturilor de format mare, în care personaje scheletice și cranii suprapuse definesc compoziții aflate la limita abstracției, iar dansurile macabre contemporane reprezintă moartea și un pesimism dominant. Treptat, s-a orientat către un corpus de opere mai sculpturale, unul dintre primele semnate de o femeie în anii 1960 și 1970.  Este căsătorită (1962 – 2013) cu artistul american Samuel Mercer, admirator al culturii avangardiste.

Alcătuite în mare parte din țesături cusute, mute și solitare, parcă cuprinse de durere și frică, personajele sunt tratate cu o mare economie de mijloace: sunt monocrome, de gen nedefinit, cu aceeași față palidă, corp scheletic cu brațe atârnând și picioare firave. Artista însăși i-a numit pe aceștia „Macabei”. Anumite grupuri de manechine din material textil sunt considerate astăzi capodoperele sale: La Table (1967); Groupe de 13 (omagiu Amnesty International – 1968). Lucrările sale se adresează frontal victimelor secolului, de la deportați la victimele torturii, explicând că nu moartea este în centrul mesei, ci frica oamenilor de moarte, aceștia, în percepția artistei, „se simt abandonați, sunt consumați de frica de moarte, refuză darul vieții veșnice din centrul pe care Iisus ar trebui să-l reprezinte”.

De la mijlocul anilor 1970, manechinele din material textil au fost înlocuite cu figuri individuale din bronz și o serie de busturi monumentale din velur, bumbac și piele, umplute cu kapok, majoritatea dedicate astrologiei: Les Planètes (1974–1976), urmată de Le Zodiaque (1979–1980).

Colaborările pe care  E. Aëppli le-a avut cu ultimul soț și cu artiști importanți ai timpului său, sunt „expuse” în cărțile sale Livres de vie, o autobiografie fără cuvinte pe care a păstrat-o timp de cincizeci de ani (1954–2002), formată din scrisori, manuscrise, desene, imagini, fotografii trimise de prieteni și reproduceri ale operelor sale. Numeroasele ocazii în care și-a expus lucrările i-au adus o notorietate, deși târzie, remarcabilă. Ultima sa expoziție retrospectivă  a avut loc în anul 2022, la Centrul Pompidou.

Volumul Evei Maria Aëppli, Le mot tombé du ciel (Cuvântul căzut din cer), publicat în limba franceză în anul 1999,  reprezintă o sumă de texte scurte în proză, cu un farmec aparte, ce se încadrează, ca și opera sa plastică, în suprarealism. Traducătorul a selectat cu pricepere texte ce redau cu fidelitate intenția autoarei și a căror lectură a impresionat asistența în mod deosebit: Cuvântul căzut din cer, Arena, Cuvintele inutile, Kuluk, Cuțitele, Două pietre așezate, Două mici valuri, Firul roșu.

În final și în mod firesc adevărul s-a relevat astfel:

«Cuvântul reîntregit se avântă spre cer, părăsindu-și greutatea pe pământ, spre marea uimire a celor ce priveau. Și lăsă în urma lui o dâră de minuscule fire de praf înstelate care scriau prin văzduh:

„Acest cuvânt a căzut din cer pentru singurul motiv de a scrie o poveste”.» 

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin, Liana Sprânceană, Elena Savu.

Invitați: profesor Vasile Moga, profesor Valentina Moga

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Leonida Corneliu Chifu, Doina Ofelia Davidescu, Cătălin Apostol
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

IN MEMORIAM

NICOLAE BOARU – 75
(28 decembrie 1949 – 9 octombrie 2013)

Expoziție de carte ”social-democrată” la Biblioteca Județeană

Mâine, 28 decembrie 2024, se vor împlini 75 de ani de la nașterea lui Nicolae Boaru, cel care a fost vreme de aproape 16 ani directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești. Astăzi amintim o acțiune organizată în 2006 de Nicu Boaru la bibliotecă. În zilele următoare vă vom prezenta două interviuri pe care ni le-a acordat.   

Biblioteca Județeană ”Nicolae Iorga” a organizat o expoziție de carte ”social-democrată”. Expoziția a fost organizată cu prilejul vizitei în Prahova a liderului social-democrat european, danezul Paul Rasmussen (care a lăudat mult expoziția), însoțit de un grup de membri de frunte ai PSD Prahova. Ea conține toate lucrările de teorie politică și doctrină semnate de Constantin Dobrogeanu-Gherea, apărute la noi, până la ultimele dicționare de concepte și doctrine politologice. Astfel, s-au expus, în ediții princeps, ”Neoiobăgia” de Gherea și articolele mai puțin cunoscute ale aceluiași teoretician și ideolog (”Ce vor țăranii”, ”Spre un bine social” etc). Printre exponate se numără și numerele inaugurale ale revistelor ”Viața românească” și ”Semănătorul”, în special acelea în care această doctrină social-democrată se afla prezentată ”sine ira et studio”.

Realizatorii acestei expoziții de carte și reviste (care s-a vrut mai mult un îndemn la reconsiderarea personalității de critic a lui Gherea) consideră mai mult decât trebuitoare, oportună o dezbatere despre curentele politice, doctrinele sociale și conceptele politologice care, din păcate, nu sunt cunoscute nici măcar ”grosso modo” de reprezentanții clasei politice românești. Altfel spus, nu se știe precis și nici în linii mari ce înseamnă stânga și dreapta eșichierului politic. ”Se ajunge ca <<stânga>> celor năpăstuiți să fie mai bogată decât <<dreapta>> celor întreprinzători economic”, aprecia prof. Nicolae Boaru, directorul bibliotecii. Acesta a ținut să precizeze că ”expoziția nu se vrea o propagandă politică, ci, clar, un memento și o bună reconsiderare oferită celor care cred că ideația politică logică, reflexia socială și gândul la bunăstarea generală au vechime la noi. Se demonstrează cu lucrări promptitudinea cu care au fost traduse și prezente în conștiința publică responsabilă lucrări de doctrină liberală, marxizantă, socializantă”.

                                                                                                                                 Leonida Corneliu CHIFU

14 Noiembrie a.c. În sanctuarul cărților, din nou, față în față, cititori și scriitori, și unii și ceilalți iubitori de poezie. Ne-am dat întâlnire la Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova, a cărei frumoasă Sală de Lectură „Nichita Stănescu” ne-a primit cu generozitate și căldură. Am răspuns invitației domnului Gheorghe Stănescu, autorul volumului de versuri „Și dacă toamna…” și provocării de a găsi răspunsuri la întrebarea:
De ce scriem?
Se pare că românii au reținut și au urmat cu folos emblematicul îndemn al lui Ion Heliade-Rădulescu, „Scrieți băieți, numai scrieți!”… „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris și scrieți cît veți putea și cum veți putea, dar fără răutate.” Astfel că de atunci încoace, și mai cu seamă în zilele noastre, se scrie! Dar la fel de important este și că se citește. Omul are nevoie să citească, în tren, pe o bancă în parc, într-o sală de lectură, în confortul personal, la lumina veiozei.
Dar de ce scriem?
Unul dintre cei mai celebri poeți greci, premiat cu Nobel în anul 1979, Odysseas Elytis, spunea: „Iată de ce scriu. Pentru că poezia începe de acolo de unde ultimul cuvânt nu-l are moartea.” „Esențialul nu constă în întoarcerea în Ithaca, ci în rătăcirea de pe drum, care înseamnă cunoaștere și aventură. Această nevoie a omului de a descoperi, de a cunoaște, în a se iniția în ceea ce-l depășește este infinită. Suntem, cu toții, captivi, ai dorinței nestăvilite de a descoperi miracolul.”
Așa și cu drumul creației, pe care poetul, scriitorul pornește cu inima, în căutarea adevărului, fără să știe ce îl așteaptă, așa cum de altfel niciun om nu poate ști ce-l așteaptă în viață.
În vremurile bune și în momentele grele, în sărăcie și în bogăție, în clipele de durere și în cele de fericire Poezia este un colac de salvare. Scrisul are un efect terapeutic, adeseori nedescifrat decât prin starea de bine ce apare, atât pentru scriitor cât și pentru cititor. Aflat la prima sa experiență lirică publicată în volum, autorul ni se dezvăluie atât cât dorește, creând limite transparente, peste care nu putem trece. Gândurile se adună și erup în cascadă, trec prin natură, iar versurile, transformate în penel, realizează acuarele și pasteluri delicate. Retina și sufletul poetului sunt cei doi receptori sensibili, apoi mecanisme anatomice complicate transferă și transformă emoțiile în cuvinte. Cuvintele creează la rândul lor emoții pe care le receptează cititorul, și tot așa…
Caracterul ludic al unora dintre poezii readuce în prezent candoarea copilăriei. În volumul de debut al colegului nostru, de curând membru al Cenaclului literar-artistic „I.L. Caragiale”, găsim tot ce avem nevoie pentru un răgaz mângâietor. Universul autorului este blajin ca zilele frumoase ale toamnei, sentimentele sale se împart cu generozitate între cele cinci capitole ale volumului: ZILELE; SĂRBĂTORILE; TABLOURILE; DIVERSE; VERSURI SCURTE, EPIGRAME.
Deci de ce scriem?
Ca să descoperim miracole, ca să le împărtășim, ca să bandajăm rănile vieții, ale lumii? Poezia este a Universului, nu ne aparține, doar cuvintele cu care vrem s-o prindem sunt ale noastre.
Autorul, cu origini muscelene, și-a petrecut o bună parte din viață pe meleaguri prahovene. De profesie inginer mecanic, a cochetat cu versurile din tinerețe, dar, cum niciodată nu e prea târziu, abia acum, la pensie, și sprijinit cu atenție deosebită de către soție – prezentă, cu emoții mari în public -, a găsit răgazul necesar să-și adune într-un volum liricul, îndelung „periat” de asperitățile începutului și trecut prin sita cu ochiuri mici a propriilor pretenții artistice. Volumul a văzut lumina unui tipar frumos prin grija doamnei Aliona Metea (Editura Helen, Ploiești). Prezentarea este deosebită, poeziile stând față în față cu opere plastice – delicate și sugestive surse de inspirație, ai căror autori sunt menționați pe aripa copertei de spate (Gabriela Oprea, Izabela Stănescu, Valentina Dănilă, Georgian Necula).
Vădit emoționat, poetul și-a prezentat invitații, a făcut mărturisiri de viață, a citit din propriul volum și a făcut promisiuni de viitor.

Rând pe rând, invitații serii: Emilia Luchian – profesor, scriitor și colegă de Cenaclu, Georgeta Popescu – pictor, scriitor, Iulia Dragomir – profesor, scriitor, Vera Ghiuță – artist, Aliona Metea – Editura Helen, au apreciat cu generozitate versurile volumului, au recitat cu implicare și au creat prin intervențiile lor o atmosferă încurajatoare pentru poetul debutant. Câteva momente muzicale realizate de prietenii autorului au încântat asistența. Finalul a fost încununat de aplauze, iar autorul a primit felicitări, încurajări și cu bucurie nedisimulată a acordat primele autografe.
”Plăcută lumină pătrunde-n cameră,
Domnește liniștea în suflet și în casă
Izvorăște dorința de a citi până-n seară,
Invitație pe scaunul vechi, lângă masă!
……………………………………………………….
Cărțile, pe masa cu margini rotunjite,
Doresc, în taină, să fie citite” (După-amiază cu cărți)
Alături de un public încântat, format din prieteni, colegi și colaboratori de serviciu, au participat membri ai Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești (Emilia Luchian, Luminița Bratu, Leonida Corneliu Chifu, Florin Sălceanu, Dan Constantin).
Scurtă alocuțiune și cronică: Doina Ofelia Davidescu – secretar literar al Cenaclului ”I.L. Caragiale” Ploiești
”Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE PLOIEȘTI, Președinte: Ioan Vintilă Fintiș
                                                                                                                                             Doina Ofelia Davidescu

TABLOURI DINTR-O EXPOZIȚIE SAU CRONICA UNEI PROFANE

Noiembrie aduce înserările mai repede și ne alungă din forfota orașului în liniștea căminelor. În seara asta, lucrurile s-au petrecut exact pe dos cu mine și cu alți iubitori sau făptuitori de artă.

Printre cei prezenți eram un om obișnuit, atât de obișnuit – cum îmi place să spun -, încât uneori mă minunez cât de mult mă asemăn cu ceilalți oameni obișnuiți. Restul celor ca mine vuiau pe afară, căutând rosturile sfârșitului de zi. Palatul m-a primit cu ușa scârțâind duios în amintirea vechilor vremuri și cu lumini aprinse. Înăuntru, un nou invitat: ION THEODORESCU-SION, personalitate de seamă a artei românești din perioada interbelică. Pânze și cartoane, transformate de penelul magic și a toate cunoscător al acestui pictor sofisticat, uneori pe nedrept pus de-o parte de uitare și ignoranță, sunt cuprinse cu eleganță aristocrată de rame cu scânteieri pretențioase. Naturi statice cu flori de curte împodobind oale vechi de lut ars, lângă care odihnesc pentru veșnicie linguri de lemn sau o carte în care, nimeni nu mai știe cine și ce a scris, peisaje din lumea satului de odinioară, motive tradiționale nelipsite pe îmbrăcămintea trupurilor prinse cu sinceritate în grația unei clipe devenite eterne, o casă cu pridvor care poate chiar seamănă cu una din amintirea mea, și chipuri… Ei bine, chipurile, rând pe rând, m-au furat și m-au purtat în poveștile lor, pentru că – dacă te întâlnești cu privirile lor – nu ai încotro! „Portret de femeie”, cu zâmbetul ei enigmatic și resemnat, m-a dus cu gândul la tinerețea bunicii, înainte de mărițiș, pe care nu am de unde să o știu, pentru că nu era la modă fotografia, atunci, în acel sătuc transilvan. Și m-am simțit bine acolo, întoarsă în mod miraculos la originile identitare, de care uit cu impardonabilă nepăsare câteodată. Alături de retina și pașii artistului, câteva peisaje m-au purtat prin lumea cosmopolită a unui occident atât de îndepărtat de cazna rufelor spălate la râu. Cu o încruntare interogativă, pictorul, prezent și el într-o ramă în sanctuarul poveștilor spuse de peneluri, a cântărit atent mirările mele și ale companionului meu ocazional, Leonidas Chifu, coleg în Cenaclul Literar I.L. Caragiale – Ploiești. Dincolo de ferestre, „înserarea mută trece”- vorba poetului- și se pierde cu folos știut sau neștiut printre zgomotele orașului.
Alice Neculea, curatorul acestei minunate expoziții, ne-a introdus printr-o expunere apreciativă și plină de conținut într-„O VIAȚĂ DE POVESTE”, cu tablouri din colecții de stat și private, ale acestui rafinat și elegant pictor, mai puțin celebru, din păcate, decât Grigorescu, Tonitza, Pallady și alții, la a căror numire tresărim instantaneu cu încântare.
Expoziția este organizată de ARTSAFARI și Muzeul de Artă Ion Ionescu Quintus, cu sprijinul altor prestigioase instituții de cultură.
Un popas frumos, care nu vă costă nimic.
MERGEȚI SĂ VEDEȚI, SĂ VĂ REGĂSIȚI!

                                                                                                                                         Doina Ofelia Davidescu

Ședința cenaclului începe cu un moment de reculegere în amintirea poetului ploieștean Martin Culcea (26.02.1955-27.01.2021), de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 3 ani. Florin Manole ne citește din versurile poetului, trimise colegilor de cenaclu de către soția acestuia.

Cele mai recente creații aparțin Luminiței Bratu, Emiliei Luchian, Rodicăi Enache şi Ofeliei Davidescu. Mihai Ioachimescu ne prezintă filmul “El Carito”(2021). Emilia Luchian ne oferă perspectiva relației dintre poezie și muzică, precum şi condiția existenței “prințului poeților”, Pindar. Ana Nedelcu ne citește un poem scris de către Nenea Iancu, patronul spiritual al cenaclului nostru. Omagiindu-l pe Ion Luca Caragiale, de la a cărui naștere s-au aniversat 172 ani, Ramona Müller îi consacră un sumar analitic al operei și personalității sale.

„Arma” pe care Caragiale a folosit-o cel mai des în scrierile sale a fost ironia. Adept al inculturii și a incapacității de a gândi, marele dramaturg a reuşit să surprindă cel mai bine în personajele sale spiritul carpato-danubiano-pontic. Nenea Iancu este prezent în România zilelor noastre aproape în orice situație socială și cotidiană.

Casa memorială Ion Luca Caragiale este situată pe DN 72 Târgoviste-Ploiești, în localitatea care poartă numele marelui scriitor român. Caragiale s-a născut în comuna Haimanale din județul Prahova. Astăzi comuna se numește I. L. Caragiale și face parte din județul Dâmbovița. Casa memorială nu este cea în care a trăit dramaturgul. Clădirea construită în stil rustic pune în evidentă documentare, mărturii scrise, obiecte personale și fotografii din viața marelui publicist născut la

Haimanale. Nonconformist, văzând că în România valoare sa literară nu este apreciată, Caragiale a hotărât la un moment dat să devină cârciumar. A deținut mai multe berării în București și în gara de la Buzău, dar toate s-au dovedit a falimentare. Fiind o fire destul de îngăduitoare, Caragiale nu își lasă niciodată prietenii să îşi achite consumația. Scriitorul se trezește peste noapte bogat ,moştenind de la rude o avere strânsă tocmai din teatru, băutură şi mâncare. Atunci se hotărăște să părăsească țara definitiv în 1905, stabilindu-se la Berlin.

Florin Manole ne prezintă eseul “Rigoarea creației poetice dincolo de inspirație. Paradisul sădit de Eminescu în limba română”, după o idee de H. R. Patapievici.

”Ce înseamnă, de fapt, a studia manuscrisele? Înseamna a urmări permanent gândirea lui Eminescu și a sesiza preocuparea continuă a luării în posesie a lumii, dar a o explicita (deci nu a o înfrumuseța etc.) dintr-o perspectivă universală. Vizibilă de oriunde, în felul unei persoane de a o vedea, scoțînd la iveală adevarul pentru oricine urmează calea poetului. Altfel spus, vulgarizând cumva, artistul are o privire globală, dar nu o privire „globalistă”, deoarece el nu impune decât adevărul persoanei sale. Care devine valabil și incontestabil (chiar dacă nu este real).”

A consemnat Ramona Müller

Cenaclul literar “I. L. Caragiale” își desfășoară activitatea sub egida Asociației Culturale 24PHarte
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Secretar literar Ramona Muller
Nu există patriotism fără patrimoniu

Episcopul Atanasie Anghel Popa

Iată de ce voi pleca de la biserică (Reflecție)

Un tânăr vine la pastor și îi spune:
– Pastore nu mă mai duc la biserică!

Pastorul a răspuns:
– Dar de ce?

Tânărul a răspuns:
– O vad pe sora care vorbeste de rau pe alta sora; fratele care nu citeste bine; grupul de lauda care traieste sfidand; oamenii care in timpul slujbei se uita la telefonul mobil, printre atatea alte rele pe care le vad fac in biserica.

Pastorul îi spune:
– Bine, dar mai întâi vreau să-mi faci o favoare: ia un pahar plin cu apă și fă trei ture în jurul bisericii fără să verși o picătură de apă pe podea. După aceea poți părăsi biserica.
Și tânărul s-a gândit: prea ușor!

Și a dat cele trei ture, așa cum i-a cerut pastorul. Când a terminat, a spus:
– Gata, pastore.

Iar pastorul a răspuns:
– Când te plimbai, ai văzut-o pe soră vorbind de rău despre cealaltă?

Tânărul:
– Nu.

Ai văzut oameni plângându-se unul altuia?

Tânărul:
– Nu.

Ai văzut pe cineva uitându-se la telefonul mobil?

Tânărul:
– Nu.

Ştii de ce? Te concentrezi pe pahar ca să nu arunci apa.

La fel este și în viața noastră. Când concentrarea noastră este Domnul nostru Iisus Hristos, nu vom avea timp să vedem greșelile oamenilor.

Cine părăsește biserica din cauza oamenilor,
Pentru că nu a intrat niciodată pentru Iisus.

Via Alin Robert

  Eminescu – Nucleul poeziei românești. Lada de zestre a liricii românești este Eminescu.

Ședința Cenaclului literar ”I.L.Caragiale”  Ploiești – 10.01.2024

Cele mai recente creații aparțin Liviei Dimulescu, Vioricăi Răduță, Emiliei Luchian și colegilor Frone Ilarian Adrian, Gabriel Comanroni și Mihail Ivănescu. Luminița Bratu și Ana Nedelcu recită câte un poem dedicat poetului național Mihai Eminescu.

Rubrica ”Cinefilonul” prezentată de Mihai Ioachimescu aduce în prim plan pelicula cinematografică ”Siberia, dragostea mea” (”Sibir, Monamur” – Rusia, 2011) în regia lui Viaceslav Ross. Lecția de istorie prezentată de Emilia Luchian

ne reîntoarce în timpul cronologic și afectiv în care spiritualitatea, cultura și tradițiile făceau/ (mai) fac parte din lada de zestre a poporului român. În această ladă de zestre a oricărui român ar trebui inclusă obligatoriu, pe lângă biblie, și o carte a marelui Eminescu, deoarece el face partedin patrimoniul nostru național.

Florin Manole ne prezintă o primă parte a unui eseu Paradisul sădit de Eminescu în limba română. Rigoarea creației poetice dincolo de inspirație, după o idee de H. R. Patapievici.

Ramona Müller o prezintă pe scriitoarea Viorica Răduță, membră a Uniunii Scriitorilor din România, prezentă pentru a doua oară în cadrul cenaclului. Poetă și scriitoare prolifică, Viorica Răduţă se remarcă prin consistența și adâncimea creațiilor sale. Prin eseurile sale ne oferă o nouă și fascinantă experiență de cunoaștere datorită inserțiilor originale.

„Viorica Răduţă este un cărturar eminent, un critic, istoric literar şi comparatist temeinic, ale cărui contribuţii merită a fi luate în seamă. Polivalenţa ei s-ar ilustra apoi prin vocaţia poetică: numeroasele volume de poezii se hrănesc dintr-un suflu vizionar, dintr-o neobişnuită capacitate de a-şi trăi prizele la realitatea imediată. Paradoxul este că aceste „prize” la imediat, la obiectele şi reliefurile terestre nasc un discurs „supra-realist”, incisiv, sugerând infinitul unei epopei moderne. La fel de noi sunt prozele: noutatea şocantă pe care o propune aparţine, întâi, unui dialog liric cu istoriile şi întâmplările de toate zilele. Scriitor viu, cu o desfăşurare cu totul remarcabilă în volume de poezie şi proză, în studii şi articole.” (Cornel Ungureanu).

Viorica Răduță ne prezintă o analiză personală comparativă, un studiu pertinent argumentat asupra formei în creația lui Eminescu și Brâncuși. Fragmentat în mai multe episoade literare, acest studiu poate fi citit online pe https://citestema.ro// .

Ideea de imagine totală, sincretică și multiplă îi aparține lui Eminescu. Cel care a preluat cel mai acut ștafeta acestei imagini nu este un poet, ci este un sculptor, Brâncuși. Brâncuși avea o obsesie pentru o formă unică, pe care a și reușit să o și creeze. Este vorba în fapt despre o imagine al cărei precursor este Eminescu, și anume ovoidul. Ovoidul eminescian, cu numeroase variații tematice, este reprezentat începând de la natura întreagă până la ochi. Natura înglobează ”adâncul de nepătruns” dar și ”Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii”, punctul luminos. Ochiul înseamnă lumină și întuneric; așa cum femeia-înger este un tot – ”lumină de întunerec”. Expresiile  ”cercurile albe”  care ”cutremură o barcă”, ”cuibar rotind de ape” și multe altele reprezintă aceeași viziune – a unui cerc mișcător, închis, dar și înalt. Dimensiunea unduirii este permanentizată în universul eminescian. Ovoidul brâncușian este reflectat în plutirea păsării, care în zborul ei urcă, dar este și înfrânată de soclu, de pământ. Mișcarea zburătoarei se dispersează în lumină, pasărea însăși fiind generatoare de lumină. Și în cazul lui Eminescu orice ocean înghețat, oricât de adânc ar fi va produce ”lumina care-i fără de margini”. Prin tema morții, Eminescu se apropie de toate înțelepciunile străvechi, el captează acea stare intermediară reprezentată în cartea tibetană în care sunt descrise etapele defunctului din momentul desprinderii de lumea pământeană până la eliberarea într-una din lumile superioare. Intervalul constituie starea indermediarului, a imaginalului sau chiar între cele două menționate, deoarece toate elementele din lirica sa captează intervalul, ”locul angelizat”, ”locul transferului”. La Brâncuși forma se ondulează, lumina este și exterioară, dar și interioară, chiar dacă marmura este neagră. ”Ovoidul traduce cel mai bine unul multiplu, imobilitatea entităţilor aflate în perpetuă mişcare, concentrarea, pătrunderea în interior spre a fi luminat, manifestat în afară”. Mișcarea se află într-un permanent circuit. În această stare a intermediarului, în care se întâlnesc toate axele (ascendent-descendent, vertical-orizontal) se întâmplă celebrarea sacrului. Crucea în care se creează ovalul este purtată de om, de vânt și de ape. Mormintele lui Eminescu sunt leagăne în care se viul există chiar prin propriul balans. Coborârea, ondularea, urcarea sunt reversibile, de aceea moartea și viața coexistă. Femeia moartă poate să fie readusă înapoi, în noi, prin rugăciune, de aceea găsim ”Rugăciunea” și la Eminescu, și la Brâncuși. Sculpturile lui Brâncuși întruchipează întotdeauna meditația, reflexia. În Sărutul sculptorul a creat din două semicercuri un ochi într-o îmbrățișare, într-un echilibru intern-extern al formelor. ”Ochii mari şi deschişi ai iubitei în idila eminesciană, ca şi cei plini ai Domnişoarei Pogany sau cei stilizaţi de pe lateralele Porţii…, exprimă mişcarea și unduirea fără sfârşit. Se poate spune că atât elementele eminesciene, cât şi sculpturile lui Brâncuşi sunt cu atât mai luminoase, redau cu atât mai mult concentrarea şi ondulaţia, cu cât (se) manifestă Spiritul, nu altul decât interiorul luminos”. Ocularitatea imensă este redată printr-un oval tăiat, divizatul fiind un multiplu în unul, adică ochiul cosmogonic, ochiul făcător. ”Dar un luceafăr, răsărit/Din liniștea uitării,/Dă orizon nemărginit/Singurătății mării”. La Eminescu nu există o singură dimensiune, la el totul este dublat în/de spațiu și timp. Emblematică rămâne poezia La Steaua prin reversibilitatea mișcării astrului. ”Toată natura eminesciană și fiecare element în sine se profilează în ovoid”. Brâncuși ne poate ajuta să înțelegem dinamica ovoidului eminescian printr-un proiect nefinalizat, dar schița și imaginea acestuia există. Este vorba despre așa numitul ”Tempul eliberării”. Printre admiratorii creaţiilor brâncuşiene s-au numărat şi personaje exotice şi extrem de bogate, cum ar fi maharajahul Yeshwanr Rao Holkar din Indore, unul dintre cei mai bogaţi oameni din India. Templul a fost conceput în întregime exact ca în natura eminesciană. Avea forma unei nuci cu un orificiu deasupra, aidoma lui Eminescu, cu tot ceea ce reprezintă luminiș, împlinire și viață, nemărginire, deci nu un spațiu definit, dacă ar fi  trasăm laterale, ar fi vorba despre nemargini. În miezul zilei lumina se așternea perpendicular și strălucitoare. Lumina cobora pe un stol de păsări în formă de cruce. Păsările se înșiră ordonat în sus și în jos. Jos este o apă, un lac, dar și un fluviu. Imaginea circulară a templului este încadrată de albastrul senin al cerului, la fel ca în descrierile lui Eminescu, cerul este pretutindeni. Stelele prin traiectoria lor revin în aceeași poziție, dar niciodată la fel. Este Clipa totului. Secunda totului în care toate se-mpreună și este aștern în același timp și curge, dar și rămâne static, fix. Fluiditate în fixitate. Cerul și zborul sunt înăuntru, cu toate că tu le privești pe dinafară. TU ești martorul pasăre, martorul fix și martorul dintre lumi prezent prin oglindire, ondulație și sens.

”Lada de zestre a liricii românești este Eminescu.”

Au mai participat:  Dan Simionescu, Mihail Ivănescu

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al cenaclului I.L.Caragiale Ploiești

sub egida Asociației 24PHarte

Nu există patriotism fără patrimoniu

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Secretari literari: Ana Nedelcu și Ramona Müller

Istorie recenta: Florin Manole. 21 Decembrie 1989, Piata Universitatii. Vom muri si vom fi liberi
Scris la Tuesday, December 22 @ 17:54:47 CET de catre asymetria
Historia oculta
Datorez aceste rânduri fetei ucise lângă mine.

Deşi este esenţa oricărei acţiuni politice actuale, întrebarea asupra zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă şi anacronică. O altă întrebare, “cine a tras în noi… ? pusă clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceaşi întrebare aduce şi o neaşteptată lămurire prin specificaţia expresă, “cine a tras în noi… după 22.
Faptul contribuie la delimitarea existentă şi stăruitoare dintre perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi perioada aşa-numită “de după 22”
Florin Manole

21 Decembrie. Piaţa Universităţii. Vom muri şi vom fi liberi

sau Locul, data, mărturia
Datorez aceste rânduri fetei ucise lângă mine.

Deşi este esenţa oricărei acţiuni politice actuale, întrebarea asupra zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă şi anacronică. O altă întrebare, “cine a tras în noi… ? pusă clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceaşi întrebare aduce şi o neaşteptată lămurire prin specificaţia expresă, “cine a tras în noi… după 22”. Faptul contribuie la delimitarea existentă şi stăruitoare dintre perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi perioada aşa-numită “de după 22”, definită mai curând de lipsa răspunsurilor şi de criza de legitimitate a politicienilor. Pe de altă parte, un răspuns la întrebarea naţională “cine a tras în noi ? ar fi unica variantă a începerii unui proces, ratat însă din această perspectivă, de legitimare a politicienilor postdecembrişti care au condus România. Legitimitate imposibil de recuperat, cu atât mai mult cu cât fatalmente, de 20 de ani încoace, politicienii noştri se revendică in corpore din acel nedefinit şi poate evitabil 22 decembrie 1989, legitimitate pierdută undeva între şantajul care a condus la abdicarea forţată a MS Regelui Mihai I, Mişcarea de rezistenţă anticomunistă, revolta minerilor din Motru, 19 – 20 octombrie 1981, numită şi “Greva pâinii”, revolta muncitorilor de la Braşov, 15 noiembrie 1987, controversele pe marginea încercării de revoltă de la Iaşi din 14 decembrie 1989, Timişoara 15 – 17 decembrie 1989 şi Bucureşti 21 decembrie 1989. Făra a mai aduce alte argumente, încercarea precipitată, neadecvată şi, fireşte, eşuată a unuia dintre prezidenţiabili, în Campania electorală 2009, de a se legitima politic în faţa tuturor românilor, la Timişoara, de ziua statului România, vorbeşte de la sine de un temei politic ce persistă în reperele istorice enumerate şi care asumate ar conferi clasei politice sau unui om politic, motivarea autentică pentru îndeplinirea unei politici de stat în România şi nu doar a politicilor de partid-stat de care am avut parte în ultimii 60 de ani. De aceea, neexistând o asemenea asumare explicită şi riguroasă, a vorbi despre 21 Decembrie pare anacronic, în timp ce discuţia despre perioada de “după 22” poate fi oricând actualizată. Timişoara însă, curtată inutil şi inabil, sau Piaţa Universităţii, îşi au simbolistica şi argumentele lor, ce survin dinainte de 22, şi se contopesc în încercările românilor de a se legitima politic şi de a-şi legitima statul, după 1947.

2.
Vom încerca definirea acelui temei ascuns al evenimentelor istorice în care politicienii de astăzi ai României îşi caută legitimitatea pierdută şi pe care democraţia, prin ea însăşi, nu le-o poate oferi. Pentru că iată ce stăruie dincolo de fenomenologia acestor evenimente, adică de viaţa noastră cotidiană şi dincolo de votul nostru sau de dorinţa de a fi aleşi.

Momentul Piaţa Universităţii este ultimul eveniment istoric remarcabil în istoria patriei, ultimul eveniment la a cărui înălţime civică românii urmează abia să se ridice, mai ales că, printr-o metafizică discretă, pe care o avem în vedere aici, îl considerăm un moment esenţial al ideii în sine de revoltă. Rareori oamenii ajung la gravitatea cuvintelor rostite de ei şi tot de puţine ori aceste cuvinte întemeiază istoria croind astfel specificul unei naţii. Aşadar 21 Decembrie, Piaţa Universităţii, anno Domini 1989. Este ziua primilor morţi dintr-un lung şir al celor care au căzut în incertele zile ale evenimentelor din Decembrie 1989. Determinarea civică a celor căzuţi, motivul morţii lor, fac obiectul unor lungi discuţii. De la “ce-au căutat acolo ? până la nelămurirea dacă s-a strigat sau nu “jos comunismul ! şi până la imposibilitatea de a evita vorbele “vom muri şi vom fi liberi”, avem de-a face cu limitări ale situaţiei, delimitări, participare, mărturii, mărturisiri. Piaţa Universităţii, cu ale sale vecinătăţi, la fel de implicate, Sala Dalles, Piaţa Romană, b-dul Magheru au fost ocupate de cetăţeni, în ziua de 21 Decembrie. În cele din urmă Piaţa Universităţii capătă configuraţia curajului, a revoltei, a ultimatumului, a întrebărilor şi a misterului dar şi pe cea a tinereţii avântate, a întâmplării sau a inutilităţii. Din aceste motive, prezenţa în Piaţa Universităţii are o semnificaţie. Semnificativă este astăzi Piaţa însăşi. Este, a rămas oare, Piaţa fixată definitiv în această semnificaţie ? Sau prezenţa, atunci, în acel loc, transcende, printr-o anume credinţă, simpla prezenţă chiar şi a celor care astăzi trec pur şi simplu pe acolo ?

Prezenţa în Piaţă, la data de 21 Decembrie, a însemnat o luptă, mai întâi, cu idea de a fi prezent acolo. Intenţia prezenţei, cu precădere în această zi, simpla intenţie de a fi acolo, fără să luăm în calcul semnificaţia de orice fel, cu atât mai accentuată în timpul dictaturii, poate să nu surprindă astăzi. Însă materializarea intenţiei ca participare era o prezenţă inexplicabilă în raport cu actualitatea momentului, dincolo de încercarea definirii astăzi a locului cu pricina, bine păzit atunci, ca un loc de deschidere, prin alăturarea cu hotelul Intercontinental, un fel de legat al Europei de Vest. Legaţie percepută însă, din instinct de conservare, de către cei “din piaţă”, cu aceeaşi naivitate cu care putea fi înţeles, eventual, mersul politic, inclusive cel extern, al acelor vremi. Naivitate pliată şi pe considerentul că regimul comunist supravieţuieşte sau cade, urmând o raţiune asemănătoare vreunui precedent (Alec Rusell aminteşte în “Financial Times”, vineri, 11 decembrie a. c., în legătură cu finele anului 1989, în Europa, că bravura a abundant la Leipzig, Berlin, Bucureşti şi Praga, unde oamenii au sfidat nu numai poliţia ci şi greutatea istoriei.) ori istoriei, considerată de prea mult timp în România acelor ani, independentă în sine de activităţile cetăţeneşti cotidiene, raţiune definibilă ca ingenuă, cu atât mai mult cu cât revolta şi prezenţa într-un loc public, atunci şi acolo, apăreau majorităţii conaţionalilor ca fiind perfect iraţionale.

Astăzi Piaţa Universităţii, în mod firesc, se confruntă cu prezentul dedus al acelor momente.
Chiar şi cei care au supravieţuit încep, deasemenea firesc, să cedeze acestei determinări a actualităţii. Prin această calmă înduplecare Piaţa îşi impune statornicia de loc privilegiat al cetăţii. În acest fel ea va rămâne deschisă inclusiv celor care au contestat-o, inclusiv detractorilor, din chiar momentul apariţiei ei în istorie ca esenţă a revoltei. Să fie oare determinarea prezentului unica provocare, deşi Piaţa Universităţii apare astăzi mai curând o mărturie a loazirului sau zădărniciei pietonale, pe lângă aceea de martor al memoriei, faţă de care actualitatea are sau nu reacţia amintirilor şi a meditaţiei ?
Acum, dacă ar fi să comparăm Piaţa Universităţii din 21 Decembrie cu Piaţa Universităţii trecerii şi petrecerii timpului ori a meditaţiei şi memoriei, ar fi Piaţa de atunci doar o faţetă a celei de acum ?
Şi dacă locul unei anumite zile, prin cele obişnuite ale cetăţii, poate fi locul oricărei alte zile, cum se face că, privită subiectiv, Piaţa Universităţii apare încă indisolubil legată de obiectivitatea mărturisitoare a ideii de revoltă ? Dacă, prin natura persuasivă a prezentului, vedem în Piaţa Universităţii, astăzi poate mai mult ca oricând, un loc al inutilităţii şi inutilelor sau banalelor activităţi omeneşti, mai putem noi oare defini acest loc ca fiind unul al revoltei şi al comunicării sau al simplei bucurii a jertfei ? Mai putem noi să vorbim despre Piaţa Universităţii aşa încât, împreună cu ziua de 21 Decembrie, să sesizăm o anume semnificaţie şi influienţă ? Este sau mai este oare, Piaţa Universităţii acel reper care să producă sau să iniţieze un anume impuls politic sau civic sau de orice natură socială, personală şi chiar intimă, atunci când evocăm ziua de 21 Decembrie ? Problema este că istoria nu poate evita această zi, câtă vreme suntem de acord că provocarea rămâne valabilă tocmai din pricină că planul politic al realităţii a fost excedat, dacă ne gândim că atunci a fost pusă în mod stringent problema radicală a raportului dintre libertate şi moarte. Aşadar Piaţa Universităţii îşi poate revendica specificul cel puţin printr-un argument ale cărui temeiuri sunt, într-un fel sau altul, Piaţa Universităţii însăşi.
Trebuie să recunoaştem că vorbele evocate indirect mai devreme şi strigate în Piaţa Universităţii, “vom muri şi vom fi liberi”, au un anume mister şi o anume taină ce definesc, suficient de obscur din punctul de vedere al pietonilor, locul ca fiind un spaţiu al libertăţii şi morţii, adică altceva decât simplul loc al bucuriei generale de ocazie sau al revoltei paşnice ori libertăţii de opinie practicate după 1989. De aceea poate şi motivul prezenţei, cum se zice, “în piaţă”, pe 21 Decembrie, comportă la rândul său taina şi misterul lozincii “vom muri şi vom fi liberi”, eludate însă cu meşteşug şi fără comentarii funcţie de interesele unor politici sau din ignoranţă.
Piaţa Universităţii, loc al multor evenimente legate între ele chiar cu cele din 21 Decembrie, evită de la sine acum, în vreme de pace, fără ca neapărat să omită, evocarea libertăţii şi cu atât mai mult, fireşte, pe cea a morţii. Dar nici în 21 Decembrie n-au murit cu toţii tot astfel după cum nici libertatea, în forma ei esenţială descătuşată atunci, nu s-a abătut negreşit asupra noastră a tuturor celor rămaşi în viaţă. În ce priveşte utilitatea sau inutilitatea participării n-a fost până astăzi explicată, ci admirată frugal, uneori luată în seamă, de cele mai multe ori notată.
Cu alte cuvinte, chiar dacă prezenţa din 21 Decembrie în Piaţa Universităţii înseamnă sacrificiu întru credinţă, iar credinţa înseamnă “vom muri şi vom fi liberi”, asta nu presupune, în mod necesar, că prin sacrificiul din acele zile, piaţa, ca eveniment, aduce un plus de înţelegere a ceea ce s-a întâmplat atunci.

3
Aşadar, ce este 21 Decembrie, Piaţa Universităţii ? Fireşte că vorbim aici de o semnificaţie ascunsă în concret, dar care ne scapă tocmai din cauza avalanşei acestui concret. Pentru a devoala semnificaţia trebuie să determinăm faptele. Simpla lor determinare ar fi poate, la rândul ei, o simplă listă cronologică de întâmplări, dacă aceste întâmplări nu ar fi atestate şi legate între ele de o mărturisire zguduitoare. Această mărturisire sunt cuvintele “vom muri şi vom fi liberi”, care s-au făcut auzite într-un loc şi la o dată anume. Pentru a afla ceea ce este ascuns cred că trebuie să pornim de la ceea ce este în lumină şi comun celor liminate de realitate. Respectiv mărturia, locul şi data ca fiind cele concrete ce umbresc semnificaţia, adică semnul ce ni s-a arătat şi pe care, din anumite motive, astăzi poate fi mai puţin decât o amintire.
Vom porni de la strigătul-mărturie “Vom muri şi vom fi liberi!”.
Ce înseamnă “Vom muri şi vom fi liberi” ? Înseamnă a fi liber în locul în care eşti pregătit să mori. Strigătul în piaţă, adică în locul public, presupune libertatea şi eliberarea, în sensul de cucerire a locului. Strigarea lozincii în piaţă ca mărturisire, presupune, printre elementele de opresiune, consecinţele oricărei oprimări, respectiv libertatea sau moartea. Strigătul evidenţiază prezenţa în acel loc al cetăţii de unde cel care strigă fie este alungat, fie este împiedicat să pătrundă. Strigătul în piaţă pregăteşte un loc al comunicării absolute aşa încât moartea să poată lăsa timp anume în vederea desfăşurării destăinuitoare a libertăţii. Strigătul apare astfel ca fiind comunicare şi prezenţă nemijlocită. Motivul acestei apariţii nemijlocite trece ca fiind unul obscur, mai ales că orice loc public este ţintuit în determinări anterioare ce definesc cu claritate şi motivat orice comunicare, apariţie sau strigăt.
Prin însăşi revolta lui, apariţia celui revoltat ţine de un scop genuin asemănător raţiunii, după cum spuneam, văzută de ceilalţi perfect iraţională, a prezenţei sale fizice “în piaţă”. Deasemenea, raportată la nivelul istoriei, această apariţie este determinată şi de o anumită candoare ritualică. În fapt, nefiind altceva decât un act de smerenie, candoarea este manifestarea liberă ce face din cel prezent suportul imediat al strigătului care, în aceeaşi măsură, este o tăcere.
Ritualitatea candorii de expresie publică îl face pe cel prezent să răspundă unui comandament al scopului prezenţei lui în public, în aşa fel încât el comunică cu ceilalţi mai ales prin apartenenţa la condiţia umană în sine, pe care sui generis, o şi defineşte, chiar dacă această definiţie este acceptată sau nu.
Scopul genuin şi candoarea ritualică întemeiază comunicarea.
Ce este atunci comunicarea, dacă specificul ei este definit prin candoare ca liberă cuvântare ? Comunicarea eliberează locul public astfel încât cei care strigă liber devin aparţinători de drept ai locului. Această apartenenţă prin smerenie, în sensul de suport imediat al strigătului, la locul public, ca urmare a eliberării pieţii, se manifestă în chiar locul public. Astfel, piaţa, în virtutea comunicării dintre cei prezenţi, şi ca un efect al acestei comunicări ce frizează condiţia umană, tinde să cuprindă întreaga cetate. Tendinţă ce rămâne să transmită, cel puţin momentan, sentimentul candorii eliberatoare a însufleţirii. Dar sentimentul eliberării, conjugat cu apartenenţa la condiţia celor care au radicalizat strigătul până la lozinca “vom muri şi vom fi liberi”, urmează abia să se confrunte cu capcanele dezbinării şi ale opresiunii din afara pieţii.
Prezenţa celor ajunşi în piaţă este un fenomen de candoare ce descrie condiţia umană şi dă esenţă revoltei ? Sau candoarea este la rândul ei supusă unei anumite ordini prin însăşi comunicarea celor care comunică între ei din felurite motive ? Cu alte cuvinte, prezenţa pe 21 Decembrie, a celor din Piaţa Universităţii, era una esenţială, al cărei fenomen este însăşi viaţa cetăţii de astăzi, sau face parte din simpla desfăşurare politică a vieţii unui popor ale cărui repere esenţiale sunt mereu estompate de cotidian sau de nevoia de a nota evenimenţial în vederea a ceea ce numim istorie ? Adică, 21 Decembrie poate fi asimilat acelei esenţe, asupra căreia o masă de oameni trebuie uneori să se aplece pentru a se legitima ca aparţinând unui loc şi unei limbi, în care să moară şi pe care s-o poată striga ?
Dacă vorbim de un rost al comunicării adăugat prezenţei din 21 Decembrie, altul decât cel previzibil, emoţional, politic sau civic, şi un rod al aceleiaşi comunicări şi prezenţe, atunci determinările locului, lozincilor şi a prezenţei în Piaţă, ţin exclusiv de definirea prin evidenţiere a fiecărei persoane, aşa încât mărturia şi mărturisirea ulterioare să poată fi făcute, după cum spune şi lozinca strigată, cu propriul trup.
Această mărturie trupească ajunge astăzi până la noi, mai cu seamă, prin mijlocirea cuprinderii eliberatoare în care s-au contopit cei prezenţi, aşa încât unii dintre ei, cei sacrificaţi, au mărturisit această cuprindere, acum prezentă, cu propriul trup. Mărturisind astfel fiecărui martor în parte, ca unora cu care au împărtăşit atunci, însăşi mărturisirea strigătului, ca ardoare prin care ni se comunică perpetuu data şi locul mărturiei.
De aceea comunicarea jertfei nu aparţine numai locului. Pentru că locul este definit de fenomenul prezenţei celor care au strigat. Abia acest fenomen cuprinde în sine comunicabilitatea ulterioară a jertfei şi astfel devin posibile locul ca loc public privilegiat precum şi comunicarea acestora.
Legătura dintre prezenţa în 21 Decembrie şi Piaţa Universităţii este mărturisită de fiecare dată cu patetism şi începe de la împărtăşirea condiţiei de revoltă a fiecărui participant care nu este altcineva decât purtătorul de grijă a ceea ce locul va întrupa de acum înainte. Asta se numeşte viul acestui loc la care apelăm tainic, precum tainic este şi motivul prezenţei la locul sacrificiului, a celui care se îngrijeşte ca acest loc să nu fie un simplu loc de trecere. Omul revoltat, cel care strigă, întrupează în condiţia lui muritoare libertatea strigătului său ce deschide îngrijorarea prin care oamenii îşi caută în istorie mântuirea eliberatoare. Astfel ajunge să primească el, în desfăşurarea ei neobişnuită, o decizie, dar nu străină şi de neurmat pentru că este omenească dar totuşi tainică şi de neînţeles pentru că aparţine divinităţii. O asemenea decizie omenească şi divină în acelaşi timp, explicitată printr-o moarte roditoare în strigătul “vom muri şi vom fi liberi”, este şi decizia celor care în 21 Decembrie au hotărât să rămână “în piaţă”. O asemenea decizie, omenească şi divină în acelaşi timp, dezvăluie natura credincioasă a voinţei celor care au rămas. Ce putem spune despre cei căzuţi în piaţă ?
Ei reprezintă credinţa suspendată a acestor zile.
Revenind la motivul prezenţei “în piaţă”, care baleează între “ce căutau acolo ? şi strigătul “vom muri şi vom fi liberi”, acesta apare astăzi, am spus-o deja, mai curând ca ceva obscur şi, deasemenea, ignorat. Aflat în întuneric, motivul e privit peiorativ, ca un efect al întâmplării. Privirea devine mai îngăduitoare odată ce momentul întrebării este depăşit şi realizăm efectele, în cazul în care sunt explicitate cauzal. Cu alte cuvinte, nu mai contează de ce a fost cineva “în piaţă”, impotant este că era cineva acolo. Trebuie să spunem însă că dezinteresul faţă de cauza şi adevărul prezenţei în Piaţa Universităţii are la rândul lui motive mai puţin intense ale vieţii noastre de acum, nu neapărat raportate la motivul prezenţei în piaţă a celor de atunci, cât raportându-le la condiţia de revoltă reală, şi nu ne referim aici la dizidenţa cu voie de la miliţie ori cea zisă rezistenţa prin cultură preferate de noi românii, este adevărat, în plină opresiune a securităţii. Este cunoscut, deasemenea, că singura armă a celor prezenţi în ziua de 21 Decembrie, în Piaţa Universităţii a fost strigătul. “Vom muri şi vom fi liberi ! este o lozincă devenită notorie, dar este cel puţin o impietate a ne întreba sau a cerceta cu tot dinadinsul dacă şi ce s-a strigat atunci şi acolo (asta s-a întâmplat fireşte tot din dorinţa de a legitima zilele şi regimurile politice ce au urmat). De aceea întrebarea dacă s-a strigat, sau nu, “Jos comunismul ! devine aprioric superfluă, în condiţiile în care demonstranţii întrupau, cum ar spune prietenul Nino, celebra specie umană care, prin natura lucrurilor, cuprinde între altele şi comunismul, supus aceloraşi exigenţe pe care strigătul radical al pieţii le-a evocat : libertatea şi moartea.
În fapt, obscuritatea şi ascunsul motivaţiilor acţiunilor omeneşti se opun modului în care viaţa se deschide şi se evidenţiază celorlalţi. Cauzele acţiunilor ţin de natura viului, oricât ar fi de întunecată, pentru noi, rădăcina însăşi a cauzelor şi oricât de luminoase efectele. Cauza, este, monotonă, ce-i drept, dar este o împlinire în sine, un fel de moment al forţei viului.
Prin prezenţa lor revoltată în Piaţa Universităţii, acest moment al forţei viului, întemeiază mărturia ca esenţă a fenomenului “din piaţă”, deci ca martiriu. Pentru că motivul prezenţei “în piaţă”, prin chiar obscuritatea lui, ascunde în trupul prezent, sacrificiul strigătului şi ascunde totodată şi o eliberare întru împărtăşirea cotidiană a unui loc public. Prezenţa revoltată devenită publică este prezenţa credincioasă întru mărturisirea condiţiei muritoare.
De aceea, probabil, după ce Adevărul a luminat în chip nemijlocit lumea, motivaţia oricărei prezenţe întru credinţă ca fixare evidentă a posibilităţii morţii, transcende orice motivaţie.
Astfel, motivul prezenţei “în piaţă” a celor care au murit şi a celor care au rămas în viaţă la 21 Decembrie 1989, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, precum şi esenţa acelei zile sunt de natura îndepărtării.

4
Odată aflată natura motivului putem spune că avem esenţa celor întâmplate în 21 Decembrie. Cu alte cuvinte natura motivului este esenţa.
Esenţa apare în acest caz de natura îndepărtării şi am adăuga, a neobişnuitului şi străinătăţii.
Ce anume era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi ? Condiţia umană devenise astfel, căci datoria omului este nu opresiunea să şi-o apropie până la obişnuinţă şi familiaritate ci propria lui condiţie, ca loc unic de unde are acces la Adevăr. Aşadar, ce era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi ? Piaţa Universităţii desigur, unde condiţia umană se desfăşura la vedere. Acolo era adevărul despre tot ce devenise, după 1947 şi încă mai este şi astăzi românilor apropiat, firesc şi familiar, respectiv maniera criminală a oricărei dictaturi de a se apăra. Acolo era atitudinea legitimă faţă de un regim criminal, atitudine de la care nici un singur politician sau dizident care-şi dă azi cu părerea despre politică, nici măcar unul, nu se poate revendica astăzi. Cu toţii vorbesc de 22 decembrie care nu e decât o zi a răfuielii.

5
Cu o zi înainte avem strigătul întemeietor, strigătul public “vom muri şi vom fi liberi”. Strigătul ce însoţeşte libertatea şi, în aceeaşi măsură moartea. Strigătul care ajunge să cuprindă trupul fiecăruia dintre cei prezenţi “în piaţă”, astfel încât strigătul în sine îl cheamă pe tovarăşul de luptă în vederea împărtăţirii strigătului. Faptul acesta echivalează cu rămânerea pe loc, întru strigăt ! Rămânere aducătoare de moarte. O moarte prin căderea în sacrul acelei zile. Cădere învolburată poate de tinereţe dar într-o astfel de împărtăşire a strigătului, tovarăşul care strigă şi el, îl urmează pe cel care strigă revoltat. Prin această urmare,a unuia după celălalt, cel revoltat regăseşte apropierea – piaţa însăşi – în chiar sânul îndepărtării celei mai aprige. Urmându-se astfel, unul pe celălalt, cei prezenţi întârzie să mai plece.
Strigarea lozincii şi întovărăşirea îl fac mai atent pe luptător odată cu apropierea de moarte. Prin moarte el se apropie de toţi cei care nu sunt în piaţă, de toţi cei care vor urma, de toţi cei care urmează să cunoască din auzite. Strigătul rămânerii între libertate şi moarte aprinde rămânerea pe loc. Din ce în ce mai atenţi la moartea ajunsă, cei tineri ! Însă rămânerea înflăcărată, pentru că are acum în vedere chiar moartea, încremeneşte locului trupul întovărăşirii întru sacralitate. Atunci esenţa revoltei strigătoare şi vii este o împietrită întrupare profetică a sacrului zilei ce lasă la voia întâmplării, ca un belşug vârtos, tinereţea gălăgioasă a tânărului mort.
Revolta devine astfel o îmbogăţire peste noapte a patriei, cu trupuri sacre, neobişnuite, străine şi îndepărtate chiar pentru mamele care i-au născut. Esenţa zilei atunci e bogăţia, depărtarea.
Piaţa Universităţii este locul în care ceilalţi nu au ajuns acolo, pe 21 Decembrie şi de aceea motivul pentru care cei prezenţi, dar şi esenţa celor petrecute acolo, rămân sub semnul îndepărtării. A neobişnuitului şi a ceea ce este străin. Şi totuşi, atunci când, în felul său de risipitor al tinereţii avântate şi de grădină a depărtărilor, acest loc – Piaţa Universităţii – risipeşte spre noi căderea în moarte a celor rămaşi acolo să moară, el ni se destăinuie. Poate astfel atenţia noastră ascultă strigătul despre libertate şi moarte aşa cum noi ascultăm, rămas în memorie, un vers, încercând astfel, pe propria piele, îndepărtarea, neobişnuitul. Căci strigătul este practica singurătăţii la care poţi ajunge prin revoltă. Asta a însemnat şi în PiaţaUniversităţii strigătul, atenţie, la plural, “vom muri şi vom fi liberi”. Pentru noi ceilalţi, practica aceastei singurătăţi revoltate, înainte să fie strigăt de revoltă, survine ca o tăcere poetică. De unde şi imposibilitatea de a defini public altfel decât printr-un moment de reculegere amintirea acelei zile. De unde şi îndreptăţirea zgomotoasă a revoltei.

Florin Manole – Asymetria – revue roumaine de culture, critique et imagination

Editor: Liviu Ioan Manole

În ziua de Crăciun, la deşteptare, 15 tineri am ră­mas surprinşi văzând că Moş Crăciun ne vizitase noap­tea şi ne pusese un pachet cu bunătăţi la cap. Am găsit şi halva, despre care uitasem şi cum arată. Moş Crăciun era Marcel Cazacu, din Rădăuţi, un elev foarte tânăr, inteligent şi de un altruism fără egal. Copilul se îmbol­năvise de inimă la Canal şi nu avea alt ţel decât desă­vârşirea morală.
Cu puţin timp înainte de Crăciun, primise un pa­chet de la familie. Deşi pachetele se primeau foarte rar, Marcel Cazacu şi-a împărţit tot pachetul.

(Remus Radina – Testamentul din morgă)

Acțiunea se petrece la spitalul lagărului Poarta Albă, în anul 1953