close

Cronică

Cronică

O cititoare “24PHarte” face o lămurire în legătură cu un articol despre Ciprian Porumbescu

casa-porumbescu-6

 

Prima poza e inainte de a fi arestat.
In poza apare si unchiul sau bunicul (nu mai retin) fostei mele profesoare de pian. Avea pe pianina in original aceasta poza. La fel, daca nu ma insel, au fost facute mai multe poze in acea zi, toate la fel, si trimise familiilor.
Ea era din basarabia iar cand a inceput razboiul a fost urcata in tren si trimisa la Cluj, mutandu-se la Zalau, unde a trait pana prin 2004. Tot ce a urcat cu ea in tren a fost aceasta poza, pianina si o cutie cu partituri.

VegaS

Ciprian Porumbescu – o viaţă plină de căutări, bucurii şi neîmpliniri, curmată mult prea devreme

Ciprian Porumbescu s-a născut la data de 14 octombrie 1853, Şipotele Sucevei (d. 6 iulie 1883, Stupcalui), un talent muzical de excepţie, creatorul primei operete româneşti – „Crai nou”.

Porumbescu a adus în compoziţiile sale, tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care exprimă artistic o serie de trăiri personale, gânduri şi idei, toate încadrate în epoca romantică a genului.

Ciprian Porumbescu, pe numele la naştere Ciprian Golembiovski, a văzut lumina vieţii la 14 octombrie 1853, la Şipotele Sucevei, în Bucovina, într-o casă modestă de ţară, fiind fiul preotului Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Clodniţchi, de origine poloneză, având o soră mai mare, Mărioara.

Familia sa a fost foarte săracă, astfel că Ciprian Porumbescu nu a avut parte de o formare muzicală continuă şi completă, în schimb tatăl său i-a insuflat credinţa şi patriotismul „cu asupra de măsură”.Ciprian_Porumbescu_-_Foto

Fire timidă şi retrasă, dar îndrăgostit de muzică, Porumbescu îl întâlneşte, la vârsta de şapte ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar în casa familiei Golembiovski.

A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi.

În anul 1871 participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !”

Până în anul 1873 a studiat la gimnaziul superior de la Suceava, însă, din cauza sărăciei, stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare şi probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, el fiind foarte preocupat de muzică şi nu de persoana sa.

În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, iar în perioada 1873 – 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuţi, perioadă în care, în 1876, moare mama sa, Emilia.

În 1874 s-a înfiinţat, la Cernăuţi, societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societăţii culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Însă „Arboroasa” nu a fost niciodată privită cu ochi buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor considerate mult prea intens patriotice.

casa-porumbescu-1

În desele vacanţe pe care le petrecea la Stupca, o cunoaşte pe Berta Gordon, o fată înaltă şi subţire, fiică a pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit iremediabil. La scurtă vreme, pentru ca iubirea lor să nu „degenereze”, şi fiindcă familiile celor doi erau de confesiuni diferite, Berta avea să fie trimisă în străinătate, rămânând marea iubire, neîmplinită, a compozitorului.

Ciprian scria despre aceasta: „Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima deschisă…”

În anul 1878, Porumbescu este şi el arestat, alături de alţi tineri, în Procesul „Arboroasa”, fiind închis timp de trei luni la Cernăuţi. Se afla la Stupca, i-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze şi a fost urcat într-o căruţă şi dus până la Cernăuţi, un drum în care apa rece i-a pătruns prin haine.

Însă temniţa în care şi-a petrecut Crăciunul anului 1878 s-a transformat pentru el în drum sigur spre mormânt, fiindcă pereţii reci şi mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză.

Trebuie spus că unul dintre cei mai înflăcăraţi combatanţi în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obţine eliberarea celor întemniţaţi, a fost însuşi Mihai Eminescu. După trei luni – ce folos ? – Ciprian Porumbescu avea să fie eliberat şi achitat de acuzaţiile care i-au fost aduse.

Între anii 1879 – 1881, primeşte o bursă de studiu la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde studiază armonia cu Anton Bruckner şi primeşte noţiuni de muzică corală de la Franz Krenn.

Tot aici a luat lecţii particulare de teoria muzicii, cu compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewski, dirijează corul Societăţii Studenţeşti „România Jună”, iar în anul 1880, scoate o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece, intitulată „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, pe care se află creaţii precum „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. Era prima lucrare de acest gen din literatura română.

În anul 1881, familia sa îşi schimbă numele în Porumbescu, după ce acesta a fost folosit, o perioadă, drept pseudonim.

Între anii 1881 şi 1883, Porumbescu este profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului.

casa-porumbescu-2

La 11 martie 1882, are loc, în sala festivă a Gimnaziul Românesc din Braşov (astăzi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”), premiera operetei în două acte „Crai nou” – prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu şi versurile lui Vasile Alecsandri. Spectacolul cunoaşte un succes fulminant, astfel încât sunt programate alte două reprezentaţii, pe 12 şi 23 martie, în acelaşi an, la Braşov şi o alta la Oraviţa. După aceste spectacole, Ciprian Porumbescu îi trimite o scrisoare tatălui său prin care îşi exprima satisfacţia cu privire la dorinţa sa cea mare ce a fost împlinită:

„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”.

casa-porumbescu-3

La 8 noiembrie 1882, este organizat, la Braşov, un concert în beneficiul lui Ciprian Porumbescu, pentru a fi colctate fonduri pentru tratamentul său în Italia, iar la 25 noiembrie, acesta pleacă la tratament în staţiunea Nervi din Italia.

Starea sa de sănătate nu se ameliorează şi, în plus, dorul de plaiurile natale îl măcina. Într-una din scrisorile trimise din Italia, Porumbescu nota: „O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”.

În februarie 1883, Ciprian se întoarce la Stupca, lângă Suceava, iar la 6 iunie 1883, trece la cele veşnice, în braţele surorii sale şi sub privirile îndurerate ale tatălui său.

Cu ultimele forţe, Ciprian i-a şoptit acesteia: ”Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”. Ultima lui dorinţă, ce se regăseşte în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”, a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc şi versurile “Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.

imnul-unirei

La moartea lui, Berta Gordon îi scria sorei acestuia, Mărioara: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu !”.

Printre cele mai populare lucrări ale sale, sunt „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce dă astăzi imnul naţional al Albaniei – „Hymni i Flamurit”, melodia fostului imn al României, „Trei culori”, valsurile „Zâna Dunării” şi „Camelii”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostaşilor români” şi altele.

În anii 1972-1973, regretatul regizor Gheorghe Vitanidis a realizat filmul artistic „Ciprian Porumbescu”, în două serii, cu Vlad Rădescu în rolul marelui compozitor şi patriot.

Peste ani a rămas, mărturie a trăirilor lui Ciprian Porumbescu, căsuţa din Stupca (azi Ciprian Porumbescu) şi muzeul cu acelaşi nume situat chiar în faţa cimitirului în care acesta îşi doarme somnul de veci. Aici există, bine conservate, toate amintirile acestor plaiuri atât de iubite de compozitor, iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon şi mai ales dragsotea sa pentru muzică şi pentru doina românească…

R.D.

 

mai mult
Cronică

O șuetă cu Mihai Mărgineanu

mihai-margineanu-ardiles

Regretatul meu coleg Mihnea Petru Pârvu de la Evenimentul zilei a stat la o șuetă cu Mihai Mărgineanu, cu vreun an în urmă. Am publicat articolul în ziarul tipărit, pentru că atunci încă existam ca presă tradițională.

Azi, reiau o parte din el din două motive. Primul e cel legat de autor. E parastasul de 40 de zile a lui Mihnea și îl consider ca un omagiu al neuitării pentru un reporter de mare talent.

(Simona Ionescu)


Ardiles din „Las Fierbinți” a lucrat la Evenimentul zilei. Mărturisiri cu Mihai Mărgineanu

Articolul acesta are un schepsis. Adică e publicat cu o intenție. De fapt, cu o dublă intenție, pe care am să o explic. Mihai Mărgineanu, actorul care-l interpretează pe Ardiles din „Las Fierbinți”, are ce povesti.

Am fost colegă cu Mihai Mărgineanu la Evenimentul zilei la începutul anilor 90. Era secretar general de redacție, adică ne desena paginile de ziare, unde și cum să punem articolele. Greu de explicat acum pentru cei care au descoperit doar ziarul tipărit cu ajutorul calculatorului sau ziarul on-line.

Mihai nu a stat foarte mult în redacție. Îl rodea pasiunea lui pentru cântat. Pe care noi, la vremea aceea nu o descoperisem. Dar ne-am trezit cu el artist, un tânăr care avea succes cu muzica lui. Și care azi e o vedetă.

Regretatul meu coleg Mihnea Petru Pârvu de la Evenimentul zilei a stat la o șuetă cu el, cu vreun an în urmă. Am publicat articolul în ziarul tipărit, pentru că atunci încă existam ca presă tradițională.

Azi, reiau o parte din el din două motive. Primul e cel legat de autor. E parastasul de 40 de zile a lui Mihnea și îl consider ca un omagiu al neuitării pentru un reporter de mare talent. Al doilea este legat de personajul Mihai Mărgineanu, un tip interesant, care are ce povesti, iar lui Mihnea Petru Pârvu i-a făcut mare plăcere să stea la taclale cu el.

Iată o mare parte din textul lui!

O șuetă de colecție cu Mihai Mărgineanu pe care „îl iubește femeile” și nu prea

Ardiles din „Las Fierbinți” e un autodidact fermecător. Spontan, șarmant, ai zice că toate muierile se calcă în picioare după el. Mihai Mărgineanu spune că mai degrabă bărbații îl plac mai mult.

Ce e de meserie, la bază, Mihai Mărgineanu? „Ardiles” zâmbește, nostalgic: „Prima meserie a fost de electronist. Da’ n-am devenit inginer, că am picat la facultate cu nota 8.20. A avut viața niște socoteli cu mine… Da’ sunt foarte fericit că am înțeles cum funcționează o diodă și un tranzistor”.

Povestește că a terminat „managementul” la o facultate privată. Dar, ce vroia să se facă când era mic? Că băieții vor să devină pompieri, polițiști, marinari sau aviatori, nicidecum electroniști.

Și, de unde până unde muzică? Cine i-a pus chitara în mână? Iar pică în amintiri. Spune că Cenaclul Flacăra l-a inspirat: „Am fost la câteva spectacole ale lui Păunescu. Erau singurele care se terminau la trei dimineața. Veneam pe jos până în Pantelimon. Atunci am început să cochetez cu chitara. Gagicile te priveau altfel… Și m-a trezit că știu 200 de cântece.

Dar ce fel de muzică e cea pe care o cântă? Se poate încadra într-un anume gen? Că e greu de definit… Se distrează: „Nu sunt afiliat unu-i gen. Că e rock, că e punk, mie-mi iese «șaraiman»”. Cel mai celebru hit al său e „Mă iubește femeile”. Chiar, îl iubesc? Că e mititel și ochelarist?

Se strâmbă de râs: „Nu-i hit-ul meu. E un cântec al lui Iancu Brezoi, de la Iași. L-am preluat din folclorul urban. Cântecul a juns celebru că e simplu… Și, eu am avut o singură dată succes la femei, cu nevastă-mea, care a pus ochii pe mine și mi-a făcut și doi copii”.

Cât la sută din piesele pe care le cântă sunt producții proprii și cât interpretări? Dă din umeri: „N-am nici cea mai vagă idee. Am compus mult… Am șase discuri scoase. Dar pentru «Las Fierbinți» a trebuit să-mi compun singur niște intarsii muzicale. S-a strâns un material destul de mare. Am scos discul «Las Fierbinți» pe care-l fac cadou. Mai am 5000 de bucăți”.

Singurul autodidact din „Las Fierbinți”

La ce emisiuni se uită la televizor? Ce ziare citește, dacă mai citește ziare tipărite? Din spatele său, de pe scenă, bubuie basul. Se încruntă. Dacă spui că ești apolitic ai o problemă. Mă uit la emisiuni politice. Și sunt cel mai șocat de răutatea femeilor din politică! Și mă mai uit la «Las Fierbinți», că abia atunci văd forma finală… Sunt curios să mă văd pe mine că eu nu eram actor. Acolo am învățat cum se dă replica. În afară de mine, în tot serialul, nu e niciun autodidact”.

E pilot pe propriul său avion și va deveni instructor de aviație

Orice om are o opțiune de vot. Cantautorul e de stânga sau de dreapta? Se înfoaie: „ Io sunt de centru-dreapta. Nu mai pot fi nici de stânga total… Da’ stânga trebuie folosită ocazional”.

Trăiește Mihai Mărgineanu doar din muzică sau mai face și altceva? Și dacă da, ce anume? Zice că se poate trăi și din muzică, câtă vreme ai talent și nu „te duci cu capu’”: „Dar mai trebuie să fie ceva… Eu trăiesc și din muzică, da’ și din pilotaj. Am propriul meu avion, un Cessna 172 N. Am aproape o mie de ore de zbor. E ca și cum ai avea în aviația «de linie» 3000. Că noi zburăm jos și pe distanțe scurte”. Spune că, în august, o să termine un modul de instructor și că, probabil, va preda altora din experiența sa. Conchide: „Să faci o meserie dintr-un hobby e idealul!”.

Cât depre „Las Fierbinți”, serialul PRO TV-ului, recunoaște, sincer, că l-a așezat pe o bază solidă a notorietății. Nu că n-o avea dinainte.

Codul de onoare al lui Ardiles

Joacă rolul unui escroc bețivan, Ardiles, în Las Fierbinți. Se regăsește în rolul acela? Și, dacă da, de ce? Scutură din cap, ușor nervos: „Nu! Nu mă regăsesc în personaj. Am încercat să-i dau lui Ardiles un pic de principiu… El nu fură mult, nu ia mai mult decât îi trebuie. Are un anume cod de onoare. El nu-și omoară victima”.

Mai are și alte proiecte de seriale TV? Sau de lungmetraj? Mihai Mărgineanu e sceptic: „Nu, dar sunt discuții. Și nu e nimic nici în faza de proiect”.

Prețul lui Mihai Mărgineanu

Poate să spună Mihai Mărgineanu cât este onorariul său pentru un concert? Că artiștii se cam feresc să dezvăluie aspectul ăsta.

La început o dă de gard: „Habar n-am. Eu tai factura pentru trupa mea. Nu cânt la nunți și botezuri. Nu sunt un cântăreț pe care să-l placă toată lumea. Da’ e adevărat că am cântat la câteva nunți, dar au fost personaje… I-am cântat la nuntă lui Oreste, la Vama Veche. A fost o nuntă «bal mascat»”. Spune că cine vrea să vadă cât îl costă un show cu Mihai Mărgineanu găsește repede pe internet prețul corect. La finalul interviului mi-a arătat factura de la concertul pe care urma să-l susțină la Hard Rock Cafe. Ceva peste 11.000 de lei.

Îl iubesc sau nu femeile?

Nevastă-sa nu-i geloasă pe el? Că se presupune că are fane destule? Chiar, are celebrele „troopies” care urmăresc vedetele peste tot? La urma-urmei „îl iubește femiele”, vorba cântecului său? Se amuză și neagă vehement: „Nu! Niciodată! Fetele vin la concertele mele aduse de iubiții lor. Chiar forțate. Da’ noi pentru ele venim, de fapt!”. Povestește că nevastă-sa, Andreea, nu-i geloasă pe el mai mult ca orice altă femeie de pe lume: „Poate doar intrigată. Nici n-a prea mai fost pe la concertele noastre. S-a săturat”.

(autor Mihnea Petru Pârvu – Odihnește-te în pace, băiete!)

(retetesivedete.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Țărani români, soldați eroi veterani din Războiul de Independență (1877-1878)

TaraniRomani

București, ROMÂNIA (10 august 1928).

Țărani români, soldați eroi veterani din Războiul de Independență (1877-1878) în fața Palatului Mitropolitan la aniversarea a jumătate de veac de la istoricul eveniment! Țăranul din mijloc este invalid de război, fără picioare.
Țăranii nu au primit pământ de la rege și guvernanți nici după 1877, nici după marile răscoale din anii 1888 și 1907 și nici după Războiul Balcanic din 1913…

În anul 1907 țăranilor răsculați care având ”mințile rătăcite” au atentat la liniștea statului (a arendașilor străini și a moșierilor autohtoni), li s-a dat în loc de pământ, gloanțe. În anul 1913 în timpul Răboiului balcanic, țăranii noștri soldați văzuseră că în Bulgaria moșiile nu erau atât de întinse și că țăranii lor trăiau mai bine. Și tot nu li s-a dat pământ. Abia după Războiul de Reîntregire (1916-1919) a fost făcută reforma agrară din anul 1921.

(Daniel Siegfriedsohn)

mai mult
CronicăPromovate

SĂ FIM LA DISTANȚĂ (ON LINE)

CR5487

Dragii mei,

Încep să înțeleg si o alta dimensiune a „guvidului”. On line (la distanță).
Vă mai aduceți aminte ce bine era când băncile aveau casierii?
Cineva a zis că nu e bine. NU e bine? Nuuu!

Vă spunem noi. E mai bine fără.
Se lansează lozinca, adică un fel de fluierat pentru curci și imediat toate curcile fac GULU GULU GULU!!
„Ei” ne explicau cât e de binee și curcile făceau ca niște curci.
Mai nou văd că toata lumea ne bagă în buclă mesajul:
“Ca sa nu iei ‘guvudu’ stai on line (la distanță)!”
Adică profesori ‘on line’ , angajati ‘on line’ …..etc.

IA GHICIȚI CARE VA FI PASUL URMATOR! Vă dau un indiciu: ce s-a întâmplat cu casierii de la banci?
Păi de ce să mai avea mii de profesori când poate să fie câte unul pe țarăși pe an de studiu?
Culmea este că profesorii-curci au început să facă zgomot despre ce bine e ‘on line’.

MĂ UIT SIDERAT CÂT DE GREU LE ESTE UNORA SĂ GÂNDEASCĂ DOI PAȘI ÎN FAȚĂ.
Unde vreau să ajung cu asta?
Văd că niște preoți mândri și proști (cum ar zice Pr. Savatie) se adapteaza la slujbe ‘on line’.
Sfințiți părinți, încercați să gândiți un pic! Vă rog eu mult! Dacă nu puteți să-L rugați pe Domnul să va dea 5g de minte.
Credeți că toată propaganda anti Biserică nu are nici un scop?
O să apară un inteligent de la administrție și o să zica: “Uite, noi în mărinimia noastră o să vă asigurăm un sistem de transmitere ‘on line’ a slujbelor. Și credem noi că se poate și spovedania ‘on line’, și botezul ‘on line’ și împartașania la pachet etc.
O să sară curcile și o să zică pe tot ‘onlainul’ că nu mai e nevoie de atâția preoți pentru că se poate ‘on line’. NU?
Ia gata, măi, cu salarille la preoți, învățători, profesori, etc.
Mai țineți minte când sunai la relații clienți și vorbeai cu o persoană? Ce vremuri! Acum e o voce cretină care îți zice să apeși tasta 1, 2 etc.

Deci în curând spovedania va fi asa:
– Ați sunat la Biserica Ortodoxa. Continuarea convorbirii inseamna acceptul dvs. Noi ținem aici secret tot ce ne spuneți dvs (SIGUR!!!) așa că Taina Spovedaniei nu este cu nimic diminuată. Să incepem:
-Daca ați comis desfrânare apasați tasta 1. Așa. Mai departe:
– Daca nu ați ținut post apasați tasta 2
– Daca suteti proști rău apasați tasta #, etc.
Daca doriți administrarea unei alte Sfinte Taine mai stați pe fir până v-o răspunde preotul de serviciu pe țară.
Nu uitați să purtați masca, sa nu sarutați icoane, să vă distanțați de aproapele vostru și MAI ALES SĂ NU CUMVA SĂ VĂ ÎMPĂRTĂȘIȚI ca să nu luați ‘guvidul’. Vă dăm noi …..’on line’.

Hai pa!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CronicăPromovate

Bombardieri sunt cei care au ocupat tranșeele, nu saloanele de frumusețe ale femeilor

Sadoveanu.jr

Prefață – bombardieri sunt cei care au ocupat tranșeele, nu saloanele de frumusețe ale femeilor.

Acesta este sublocotenentul Paul-Mihu Sadoveanu, fiul cel mic al faimosului scriitor.

A decedat azi, 22 septembrie 1944, în luptele de la nord de satul Luna. Erou-erou, nu făcut din peniță. A strigat la soldații săi să cucerească obiectivul, Cota 132, și așa au făcut. Avea doar 24 de ani. Mihail Sadoveanu a primit, a doua zi, telegrama. A intrat într-o cameră și nu a mai ieșit de acolo trei zile.

A patra zi, de dimineață, a spus ca pentru sine: ”Ardealul merita această jertfă”. Pentru că era război, n-au putut să-l aducă la București. Odihnește în cimitirul eroilor din Alba Iulia…

Via, Cătălin Oprișan

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, 21.09.2020 – Cenaclul I.L. Caragiale, Ploiești

C8

Metafora provizorie a toamnei a trecut destul de elegant pe la terasa lui Conuˈ Leonida, înainte de întrebarea cu rol terapeutic: „Şi eu cu cine votez?”

Membrii Cenaclului I.L.Caragiale s-au reunit la ultima strigare literară din acest sezon estival. Preşedintele cenaclului aduce la cunoştinţa celor prezenţi etapa în care se găseşte viitoarea antologie, ce va reuni mai multe secţiuni: poezie, proză, teatru şi eseu.

La rubrica „Cel mai recent poem” recită din noile creaţii autorii: Maria Bem ( „Trăiri”, Între mine şi tine”, „Cărare tu să-mi fii”), Luminiţa Bratu („Tomiris”), Maria Udrea („agăţaţi de efemeritatea vieţii”) şi Ramona Müller („purpuriu ambulant”).

Doamna Emilia Luchian ne prezintă în cadrul celor „10 minute de istorie” viaţa cumanilor. Pornind de la câteva citate ale unor mari scriitori, doamna Luchian ne introduce în lumea poporului migrator care a influenţat comunitatea câtorva teritorii din ţara noastră.

“Lectura sub microscop” ne oferă o investigaţie propusă de Marian Zmaranda asupra cărţii „Eseu despre luciditate” de José Saramago. Saramago revizitează oraşul – unul oarecare, într-o ţară oarecare – în care s-a petrecut misterioasa orbire în masă, în urmă cu patru ani. În oraşul-capitală al ţării un procent covârşitor al populaţiei a votat în alb, fapt care a aruncat guvernul într-o situaţie nemaiîntâlnită. Fără voturi nule sau abţineri, guvernul recurge la subterfugii şi soluţii care încalcă legea. Sute de mii de oameni şi-au exercitat dreptul legal de a nu alege niciuna dintre variantele politice şi sociale, printr-un protest paşnic atunci când au fost chemaţi la vot.

Votul în alb, desi este un drept constituţional el îşi pierde din legalitate atunci când este folosit excesiv, destabilizând sistemul celor care deţin puterea. În asemenea cazuri, este minunat să vezi cum majoritatea oamenilor funcţionează ca un tot unitar, ca un singur organism, ca şi cum întreaga comunitate a fi băut din fântâna lucidităţii. În timp ce sistemul caută un ţap ispăşitor, dorind să se răzbune, democraţia se bazează pe un consens ideologic normal.
Fiind lucruri care se pot întâmpla şi la noi acum, Zmaranda consideră că romanul pune în evidenţă “o frisonantă problemă a democraţiei”.

“Lectura de cenaclu” aparţine poetului Ioan Corin Culcea. Acesta ne prezintă 9 fulguiri poetice din capitolul “ninsori”, spicuite din volumul “adevărul în el însuşi”.

ninsoare 2

sunt fericit şi trist
în faţa poeziei ce mă poate ucide
pe care nu am scris-o eu
dar pe care aş fi dorit să o scriu
şi te iubesc oricine ai fi
drogul meu de fiecare zi
viermele ce mă roade încet
peretele meu alb
în care îmi trudesc rătăcirile

nimic nu e cert
visul e singurul care ne ţine în viaţă
în urmă rămân numai îmbrăţişările electice
care ne-au ars orgasmele la 20 000 de volţi
şi clipele pe care le-am sfârtecat cu dinţii
ispitei înfometate
într-o lume a morţii şi a învierii numai a noastră
pe sub pământ
pe sub asfalt
prin aerul spânzurat
în respirări
în iluzii roşii
fără maluri şi margini

sunt fericit şi trist
că încă mai pot exprima în cuvinte
golul şi plinul
trambulina înaltă de pe care salt în fiecae dimineaţă
cu riscul de a mă sinucide

Marian Zmaranda consideră poezia prezentată ca “fiind una plină de forţă, distingându-se două teme:
– un filon creştin, plin de sensibilitate, mărturisind credinţa în necesitatea actului creator;
– o viaţă urbană, din ce în ce mai puţin confortabilă.

Totodată, evocările puternice ale figurilor maternă şi paternă construiesc o poezie a însingurării, care protestează prin imagini puternice. Dacă poezia nu doare, nu există. Poezia este ca o rană şi este alimentată de vibraţia trăirilor.”
Maria Bem apreciază în textele lui Corin Culcea tăria mesajului şi esenţa metaforelor conceptuale transpusă în viaţa cotidiană. Ramona Müller pune în discuţie modul în care Corin Culcea cartografiază, pe baza unui spectu larg de corespondenţe, sensibilitatea urmată apoi, de un “torent” de elemente dinamice şi precise.

În finalul întrunirii literare, Nicu Drăgulin ne încântă cu două recitări din Mircea Micu şi Reiner Maria Rilke.
“Orice carte există dacă este citită” (Marian Zmaranda)

(Ramona Müller)

mai mult
CronicăPromovate

Cu canotcile lui Ivan

can2

E Caravana AUR. Se coboară de la Tulcea la Sfântu Gheorghe cu canotcile lui Ivan.

Sună bine
4 zile de vâslit lent.
Aha, e Ok. Sunt bună la vâslit
E greu, să știi.
Mă descurc
In fiecare seară se campeaza in alta parte, in sălbăticie.
Nu-i problemă
O să existe doar o masă pe zi, seara, in rest trebuie sa iei chestii care sa reziste multe ore in soare.
Iau.
Și creme de soare. Și pantofi de plajă. Șapcă, pălărie, bandane. Mânuși pentru vâsle. Strugurel de buze, o tonă de autan…
Duș o să se poată face cumva?
Uneori da, uneori nu. Duș la pungă, cu apă rece. In rest, în Dunăre.
Câți intr-o barcă?
5-6 ori 8-10, depinde de barcă
Câți kilometri pe zi?
In primele trei cam câte 27-30, in ultima vreo 15
Destul
Deci?
Mă bag.

Întâi e mișto pe apă, deși vestele de salvare-s incomode și țin și cald. Râsete, încurajări, bancuri aruncate dintr-o barcă in alta
Pe urmă, primul care începe sa fie dureros e soarele. Pocnește fierbinte pe orice bucățică de piele rămasă descoperită.
Pe urmă mâinile. Pagaia necesita mișcări complexe
Băieți, hai sa schimbăm partea, vă rog!
Valuri, valuri
(așa ajungi să urăști orice are motor pe apă)
Spatele, omoplații
Cervicala
Înțepătura, apoi durere surda, apoi durere acută
O ora, doua, trei, pe urmă pauza pe o plaja încinsă, o tona de apa
O sa fac pe mine in barca! ( nici măcar nu mi-a venit, toată apa a ieșit prin piele) e cald, prea cald
Căpitane, ritm
1, 2
1, 2
Băi, mai rar că ne rupi
Canal cu apă verde și sălcii, liniște, sălbăticie, papură, stuf, nuferi, șerpi de apă, aici înnoptăm
strategii pentru un loc bun,
cort, izopren, sac de dormit, furnici, lăcuste,
lipovence in costume naționale și cântece tradiționale
Nu mai pot, să mor
Sete, foame, oameni aruncați la intamplare pe iarba țepoasă, borș de peste, bucati mari de peste, usturoi, placinta cu dovleac făcută de Lucica de la Mila 23
Vinovată sunt eu
Vinovată sunt eu că iubesc
Vinovată sunt eu, că glasul meu a tremurat
Când acest cântec ți l am cântat
Vin roșu
Țânțari, țânțari, țânțari, țânțari, țânțari, țânțari
și o lună portocalie, perfect rotundă,
urlete de șacali mai departe și mai aproape,
somn, cald, cald, frig, frig, sac de dormit,
dimineață cu toată apa din atmosfera condensată pe copaci și picurată pe corturi
Sa-mi bag pula, totul e ud!!


Echipajeeee imbarcareaaaa
hai
azi e cea mai lunga zi,
Fuck
Schimbam partea?
Durere, durere de umeri, de mijloc
Băi, ma doare curul, și pe mine, și pe mine, e horror
bagă muzicăă, hai, ritm,
nuferi, nuferi galbeni, pelicani in zbor, stuf înalt cât copacii, stârci, o pădure de stuf, berzele abia ce-au plecat, mi-e foame, ia orez expandat, ia cu unt de arahide, cu ce pun? Ia cu degetul, uite,
pula muzică, nu mai am net
nici boxa nu mai are baterie,
cântam ceva?
când avem pauză?
de când vaslim?
nu te mai uita pe traseu ca ne demoralizam
Hai, ritm
1, 2
1, 2
Mai rar, Feciorule!
Nu mai pot! Nici eu. Nici eu.
Campăăăăm
Frate, e plin de ciulini. Și de balega. Vezi ca iarba aia înțeapă rău. Cacat, mi a găurit cortul, desfa izoprenul, sacii de dormit, mi-e foame rau
Țânțari, țânțari, țânțari, țânțari, țânțari
Chitara, unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, țânțari, țânțari, țânțari, țânțari, țânțari, țânțari,
lună albă ca un felinar, te bagi la o tură de noapte?
apa neagra și încremenită, cerul negru și încremenit, forme ciudate pe maluri, bagă frontala in stânga
în stânga
stângaaa, am zis, Oana,
ăsta e lacul Iacub, ne am împotmolit, e apa de jumătate de metru, miroase a mâl și a metan, pelicanii își fâlfâie aripile pe deasupra bărcii,
hai înapoi la tabără, prin corturi se sting, pe rand, felinarele,
dimineața cu ceață lăptoasă, soare șters și cafea, și azi avem mult
Mă rupe durerea de cur, pe mine umerii, pe mine cervicala, frate, pe mine mă dor toate,
Echipajeeee, la bărci,
mi-e foame, vrei ton?
Nu pot sa respir, umiditate

Nu pot sa respir, umiditatea a omorât tot aerul, uite, transpir stând, bea apă, facem pauză să fumam?
Canal îngust, tunel de salcii, hai sa ne agățam un pic de Lotca lui barbaneagra, relax pe băncuțe de lemn, soare, râsete,
manevra greșita, pericol iminent de rasturnare, apă in barca, nu va mai trag aici că e periculos,
hai, Basarabia!!!!

Căpitane, ritm
1, 2
1, 2
Pauza, baie, sărituri, ciulini de apa curatati de Ivan, băi, cât sunt de buni!
Mai avem apa? E superb aici, canalul asta era exact ca un tunel, dar au taiat copacii ca-i deranjau pe aia cu șalupe, le zgâriau
bai, eu vreau sa prind un peste, atât, un peste, îl prind și ii dau drumul,
asteptam Lotca?
Aaaa, facem trenuleț, vin și caiacele, poștește și tu berea aia, e rece? e la temperatura apei
deci e caldă
Mai vaslim?
Cât mai e? Ieșim de pe canal, atenție la șalupe, toată lumea ramane pe margine, cer spectaculos, de culoarea apei,
valuri, valuri
Loc perfect pentru campare, iarba moale, rasol de șalău cu maioneza și usturoi, wow, astea-s gogoși?
Da, cu dulceața de pepene galben cu menta de balta și cu dulceața de smochine, aia ce e? Nu stiu, bea cineva o cafea? daaa
nu se poate respira, o sa ploua la noapte
pana atunci răsare perfect luna, printr-o spărtură din nori și Dunărea se luminează a soare de dimineața
Vreau un scaun, efectiv nu mai pot sa stau pe jos, cât e ceasul? Nu-i nici zece, mi-e somn,
Țânțari, țânțari, țânțari, țânțari, țânțari
Ce se aude? Ploua. In halul asta? E aer, e perfect, ploua rau, e perfect, ploua rau, e…
și mâine cum vaslim?
Pe ploaie
Echipajeeee, îmbarcareaaaaa
Plm, mai am cafea
Plm, nu mai pot
Plm, mă dor mâinile
Plm, mi-e foame
Plm, sper diseara sa nu avem tot pește. Mi e pofta de mici. Mie de ceafa de porc. Eu vreau o bere rece.
Plm, cât mai e?
15 kilometri
Hai
Căpitane, ritm
1, 2
1, 2
Eu îmi pun gluga. Eu nu mi mai pun nimic. Fac baie in mare direct
Hai sa așteptam Lotca
Nu
Ba da, hai
Nuuuu
Bai, Ba da. Ca noi suntem Basarabia. Suntem impecabili. Suntem Impecabilii!!!!
Vaslim?
Unde debarcam? Pe plaja.
Fuck, se vede marea
Uite, exact acolo e gura de vărsare.
Am un sentiment ciudat.
Eu am emoții. Imi pare rau cumva ca se termină.
Aveți grija la curenți, Rămâneți pe lângă mal.
E misto, nu?
Este.
E spectaculos. Ți se taie respirația. Mie-mi vine sa plâng.
Atentieee, acostam.
Băi, am reușit. Și a fost senzational.
Și am avut cel mai misto echipaj.
Impecabil, impecabilii. Vă știți voi care, iar acum, din fericire, vă stiu și eu.
#caravanaaur

(Oana Costea)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

O nouă filă din jurnalul meu de vise în caligrafie albă

Cenaclu-Caragiale

CALIGRAFIA ALBĂ. JURNAL DE VISE: „CĂRȚILE NOASTRE, AZI, NICI NU ARD, NICI NU CENUȘĂ”.

O nouă filă din jurnalul meu de vise în caligrafie albă, în recentul număr din Observator cultural.

„Acum 20 de ani, poetul Ion Stratan – care între timp s-a mutat în stele – m-a provocat la un mic dialog, în modestul său apartament din blocul „La șapte etaje“ din Ploiești. Din când în când, blânda sa mamă ne aducea prăjituri, ne turna în pahare limonadă rece de la frigider și își îndemna fiul să nu mai fumeze așa de mult. Am regăsit zilele acestea convorbirea noastră prin răzlețele file ale jurnalului meu de vise în caligrafie albă.

O reproduc mai jos, cu același amestec de nostalgie, nesfîrșită duioșie și deplină emoție.”

https://www.observatorcultural.ro/articol/caligrafia-alba-jurnal-de-vise-cartile-noastre-azi-nici-nu-ard-nici-nu-cenusa

photo © 2020 Ioan Mihai Cochinescu
„Cenaclul I.L.Caragiale din Ploiești și Trupa de teatru Equinox, 1982-1985”

(Text/foto Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
CronicăPromovate

FRAGMENT DE JURNAL

limba

FRAGMENT DE JURNAL
(Blejoi, luni, 7 septembrie 2020)

Întoarcerea mea la Colegiul Naţional “Mihai Viteazul” este semnul unui nou început!… Mulţumesc Maicii Domnului, de hramul parohiei noastre!… Este cel mai mare cadou duhovnicesc; învăţământul este Patria mea, Colegiul “Mihai Viteazul” este dragostea mea eternă!… Învăţământul este Piatra mea Filosofală…

Dacă mai ţin cont şi de faptul că voi fi coleg de cancelarie cu Dragoş Isbăşoiu, fostul meu conducător de strană, primul Preşedinte al LTCOR Blejoi, acum absolvent de două facultăţi şi viitor doctorand, pot să consider că nu am trăit degeaba!… Latinistul Dragoş Isbăşoiu, fostul meu psalmodiac, acum Profesor de Latină!… Sună magistral!… EXCELSIOR!… ET IN ARCADIA EGO!…

Voi profita de această ocazia pentru a atrage tinerii de elită într-un vârtej cultural ameţitor: vreau să facem un cenaclu, să reedităm jurnalul cultural HOMO RELIGIOSUS, să facem excursii şi lansări de cărţi… Vreau să formez şi un grup de mici antropologi cu care să merg în Anglia!… Vreau să invit edituri prestigioase la Mihai Viteazul, vreau să facem serate culturale!… Vreau să-l invităm pe Principele Nicolae la liceu!…

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!…

NIHIL SINE DEO!…

(Bogdan Costin Georgescu, preot)

mai mult
CronicăPromovate

HAINĂ ȘI VEȘMÂNT

moda

Dragii mei,

Încerc să fac o demonstrație ca să vedeți cam care e tehnica de penetrare a duhului lumesc în Biserică și societate.

Ce avem noi aici?

Unul într-o haină PENIBILĂ și niște inși costumați în port tradițional.
Care e diferența?
Haina nu transmite NIMIC DUHOVNICESC ci urmează o modă.

VEȘMÂNTUL tradițional era unul de tip LITURGIC. Adică prelungea acțiunea Bisericii în viața omului. Era plin de simboluri, de inspirație creștină. Cruci, flori (de la Florii), etc. În plus puteai să spui după ie dacă femeia este măritată sau nu, din ce zona e, etc. Era un mesaj de tip “acum și pururea”. Adica acum port haina, dar îmi aduce aminte de cele pururea.

Bun!
După ce moda a reușit TRĂIM ÎN ACESTE ZILE CEL MAI PUTERNIC ATAC ÎMPOTRIVA BISERICII ȘI A DOGMEI EI.
Adică ni se inoculează că Hristos Euharistic este contagios! Masca și lingurița de plastic în locul hainei.
ASTA E APOSTAZIE!

Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie,

Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos.

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!

Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!

Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos. (Galateni 1; 6-10)

DECI poți tu să fii mama lui tata clericilor, daca te pui in slujba celor care propovăduiesc asta, ai schimbat VEȘMÂNTUL pe MODĂ și te încadrezi la ce zice Sf. Ap. Pavel mai sus.

TREZIȚI-VĂ PIETIȘTILOR! TERMINAȚI ODATĂ CU PROSTIA ASTA: “SA NU JUDECAM”!
Chiar nu vă prindeți DELOC că este atacată DOGMA?

Doamne ajuta!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CronicăPromovate

Știți ce? Chiar m-am săturat să port mască

masca22

Știți ce? Chiar m-am săturat să port mască. C’est n’importe quoi!

Încă un profesor, epidemiolog, a venit azi să ne spună că masca nu servește la mare lucru, că virusul și-a pierdut violența (v-am citat săptamana trecută studiile, trei la numar) și că în reanimare numărul de admisii e constant de luni de zile, n-a crescut decât, într-o oarecare măsură, numărul de infectări. De unde și concluzia că virusul e în final de cursă.

Oricum, șu cei care ne cer să purtăm mască ne spun că asta vine pe locul trei, după igiena mâunilor șu distanțarea fizică. Numărul de morti? 10, identic sau mai mic decât pentru orice altă infecție virală.

(Marcela Feraru, Paris)

mai mult
CronicăPromovate

Distrugerea unui mit: Elveția tetralingvă

elv

Peter Wunderli, «Destruktion eines Mythos: Die viersprachige Schweiz» [trad. rom.: «Distrugerea unui mit: Elveţia tetralingvă»], în: Akademie-Journal 2/2001, p. 15-19, trad. rom. de Alina Zorile

CU DRAG PENTRU LIMBA ROMÂNĂ,

In memoriam:
prof. dr. Mioara Avram,
academician, prof. dr. Peter Wunderli,
academician, prof. dr. Anatol Cioban

Prefaţă: despre autor

Regretatul prof. dr. Peter Wunderli de la Universitatea Heinrich-Heine din Düsseldorf (Germania) a fost un nume notoriu în lingvistică, membru al Academiei de Ştiinţe din Germania, al Academiei de Ştiinţe din Elveţia, ex-preşedintele comisiei pentru înmînarea prestigioaselor premii „Herder”, ex-redactor-şef de peste 10 ani al renumitei reviste internaţionale de lingvistică „Vox Romanica”, membru în comisii de elaborare a dicţionarelor etc. etc.

Opera sa ştiinţifică include zeci de volume, sute de articole, recenzii, redactări de omagii etc. Nici un domeniu al lingvisticii nu i-a scăpat ochiului său critic: istoria limbii, aspectele sincronice ale limbii la toate nivelele. Un loc aparte în studiile sale îl are descrierea operei lui Ferdinand de Saussure, preluîndu-i metoda şi îmbogăţind-o. Şi last but not least, e de amintit aici pasiunea sa pentru filologie.

Peter Wunderli a fost un profesor excelent, un coordonator de lucrări de doctorat, de doctor docent etc. A fost unul dintre cei mai mari lingvişti ai sec. XX-XXI. A fost un bun prieten de-al profesorului Coşeriu şi interpret al operei coşeriene.

Îi mulţumim profesorului Wunderli pentru amabilitatea cu care ne-a încredinţat traducerea acestui articol important de sociolingvistică.

Pe 27 martie 2019 academicianul Peter Wunderli ne-a părăsit pentru totdeauna, plecînd la prietenii săi: Eugeniu Coșeriu, Emanuel Vasiliu, Rudolf Engler, Marc Wilmet, Marius Sala, Andrei Avram, Dumitru Copceag (basarabeanul care a lucrat la catedra de romanistică condusă de profesorul Wunderli). A studiat romanistica (inclusiv româna) și anglistica la Universitatea din Zürich cu cei mai mari profesori ai timpului său și a devenit, la rîndul său, o somitate în domeniu și un mare, mare profesor.

Peter Wunderli a fost un mare prieten al românilor. Îi aprecia foart mult pe români. Vorbea cu drag româna, citea ziare românești din internet, se interesa de situația politică și lingvistică de la noi. Dumnezeu să-l odihnească în pace, să-i fie țărîna ușoară.

Rezumat

Studiul „Distrugerea unui mit: Elveţia tetralingvă” este unul sociolingvistic, în care sunt discutate raporturile lingvistice în Elveţia, problemele Elveţiei multilingve: aspecte referitoare la cele 4 limbi de bază, dar şi la dialectele retoromanei şi dialectul german – alemanic etc. Autorul se referă şi la măsurile politice luate pentru protejarea celor patru limbi, deşi consideră că problemele nu sunt nici pe departe rezolvate. Ba mai mult, lucrurile se complică prin predarea englezei ca limbă de comunicare între vorbitorii celor patru limbi etc.

 

Peter Wunderli vorbeşte şi despre „monolingvismul principial al elveţienilor”.

Imaginea care se creează în străinătate despre raporturile lingvistice în Elveţia este adesea departe de orice realitate, respectiv colportează o legendă, care – dacă ar corespunde realităţii – ar trebui să-l facă pe fiecare elveţian să surâdă: mă refer la basmul că fiecare elveţian creşte trilingv (sau, cel puţin, bilingv). Chiar şi cei «edificaţi » puţin, care cunosc monolingvismul principial al elveţienilor, sunt adesea de părerea că predarea limbilor străine ale ţării s-ar începe, totuşi, prea devreme şi s-ar practica atât de intensiv, încât la absolvirea şcolii fiecare elveţian ar fi de facto (rom. de fapt) bilingv, dacă nu chiar trilingv . Desigur, este adevărat că până în prezent în Elveţia s-a încercat ca limbile străine ale ţării să fie predate intensiv: cel puţin una, dacă nu chiar două dintre limbile ţării, dar nici pe departe atât de intensiv, încât să se ajungă la un bilingvism sau multilingvism real. Predarea limbilor străine începe, de regulă, abia după al patrulea, în parte, chiar după al şaselea an şcolar şi numărul de ore nu este atât de mare, încât, până la sfârşitul perioadei şcolare obligatorii, să ne aşteptăm la rezultate de-a dreptul solide şi durabile. La aceasta mai adăugăm şi faptul că există deosebiri tranşante între tipurile de şcoli, iar despre o predare într-adevăr bună a limbilor străine ar putea fi vorba doar în licee.

Problemele

Prin aceasta nu sunt numite nici pe departe toate problemele unei Elveţii multilingve. Pe de o parte, trebuie să ne referim la faptul că în Elveţia există nu doar cele trei limbi «mari» ale ţării: germana, franceza şi italiana, care au «o zonă de influenţă» puternică lingvistică şi culturală în afara graniţei, ci şi retoromana (romanşa confederală), căreia îi lipseşte un astfel de suport : o limbă mică, care mai este vorbită de doar vreo 50.000 de locuitori şi care se împarte în cinci idiomuri regionale, fiecare cu limba sa scrisă (sursilvana, sutsilvana, surmirana, engadineza de sus [puter], engadineza de jos [vallader].

 

Dar tocmai ţinând cont de faptul că retoromana este o limbă mică, cea mai mică, ea necesită o îngrijire şi o supraveghere specială, deoarece, din punct de vedere sociolingvistic, are o funcţie destul de importantă, mai întâi de toate, de identificare.

De cele mai multe ori, Elveţia este lăudată datorită păcii lingvistice (de exemplu, în opoziţie cu Belgia, cu Italia de nord etc.) şi prezentată drept model. La aceasta se trece cu vederea faptul că în prezent în Elveţia există probleme destul de mari de natură socială şi sociolingvistică între grupurile de limbi izolate şi că aceste probleme, în parte, continuă să existe şi în cadrul fiecărui grup lingvistic, aşa încât s-a vorbit deja despre o situaţie aproape de criză. Este evident că grupurile de limbi romanice (retoromana, italiana şi franceza) se simt constrânse şi ameninţate (în mod diferit) de superioritatea numerică a germanei. În interiorul spaţiului în care se vorbeşte germana (alemanica) există controverse solide între reprezentanţii dialectului şi susţinătorii limbii literare. Şi în regiunea retoromană, la fronturile comune existente de demult între reprezentanţii varietăţilor separate începând cu 1982 s-a asociat un nou front: acela al noii limbi (artificiale) standard Rumantsch grischun (rom. romanşa grizonă), care anume de către intelectuali adesea este salutată şi acceptată, dar în rândul maselor populare se bucură de o simpatie mai redusă şi a cărei folosire adesea este privită ca trădare a tradiţiei autohtone retoromane şi a patrimoniului cultural istoric bogat.

Multilingvismul elveţian este, în mare măsură, problematic, iar sub o aparenţă de-a dreptul prietenoasă, care iese în evidenţă, se ascunde un vulcan clocotind, care poate izbucni în orice moment. Ca să ne dăm seama de aceasta este suficient, de fapt, să aruncăm o privire asupra presei (în sens larg). Semnificativ este deja faptul că după antologia din 1982 coordonată de către R. Schläpfer Elveţia tetralingvă, în acelaşi an a urmat volumul diferit de acesta din punct de vedere polemic Elveţia vorbitoare de 2½ limbi de H. R. Dörig şi Chr. Reichenau: părerii devenite aproape mit a unei Elveţii în care conlocuiesc, în mare măsură, în armonie şi schimb fructuos patru grupuri diferite de limbi, îi este opusă imaginea unui multilingvism ameninţat şi este explicat pericolul morţii, încetul cu încetul, a componentelor lingvistice şi culturale izolate. Acest pericol continuă să existe, chiar s-a agravat considerabil după cum arată articolul «Situaţia lingvistică în sudul Elveţiei» de Ottavio Lurati în a doua ediţie a volumului Elveţia tetralingvă (2000).

Măsuri politice

Discuţia purtată mai întâi de către specialişti despre multilingvismul elveţian şi-a găsit apoi expresia şi în politică: în 1985/86 în parlament şi în camera deputaţilor a fost aprobată şi votată unanim o moţiune a parlamentarului M. Bundi, care avea ca scop revizuirea articolului despre limbi (§ 116) din constituţia federală şi care trebuia să servească la a asigura mai multă protecţie şi promovare părţilor ameninţate ale tetralingvismului elveţian. Raportul experţilor în numele conducerii, în continuarea celor amintite mai sus, a fost întocmit şi dat publicităţii în septembrie de către grupul de lucru sub conducerea lui P. Saladin. Această documentare cuprinzătoare a acordat discuţiei o nouă dinamică şi, în final, a dus la votarea, pe 10 martie 1996, unei noi redactări a articolului privitor la limbi de către popor şi parlament, care, mai întâi de toate, ţine cont de interesul celor mai slabe componente ale tetralingvismului elveţian, al retoromanei şi italienei.

 

Prin aceasta s-a realizat măcar un mare progres referitor la conştientizarea general elveţiană a problematicii limbilor, dar, în realitate, nu s-a soluţionat niciuna dintre probleme.

Retoromana

Deosebit de fragilă este situaţia retoromanei, a cărei existenţă, fără îndoială, este ameninţată. Această criză este motivată, în primul rând, de spaţiul geografic limitat şi de numărul mic de vorbitori. Romanşa confederală se vorbeşte astăzi numai într-o parte a cantonului Graubünden. Cu greu mai putem adăuga şi faptul că regiunea romanşei confederale în prezent nu mai este realmente unitară, ci se împarte în mai multe regiuni parţiale, separate una de alta prin teritorii germane. Numărul mic de vorbitori se corelează cu spaţiile mici. Doar 22 de % din populaţia confederală a putut fi considerată în 1980 ca vorbitoare de limbi romanice. Şi din totalul de cca 50.000 de retoromani din Elveţia doar cca 30.000 mai locuiesc în cantonul Graubünden, în timp ce restul domiciliază într-un mediu vorbitor de altă limbă şi prin aceasta au fost şi sunt expuşi unei presiuni de asimilare puternice. În fine, trebuie să fie amintit faptul că, Graubünden (mai întâi de toate, partea vorbitoare de romanică) este o regiune slab dezvoltată economic. Acest fapt duce în consecinţă la o dependenţă foarte puternică faţă de Elveţia germană dominantă, ceea ce se răsfrânge şi în domeniul lingvistic: limba economiei este germana, nu mai puţin bine stau lucrurile şi în domeniul administraţiei.

Italiana

Comparată cu retoromana, situaţia italienei în Elveţia pare a fi de-a dreptul strălucită; în comparaţie cu franceza şi germana, din contra, se văd o serie de diminuări esenţiale. Italiana cuprinde, în special, regiunile situate la sud de Alpi, aşadar o parte relativ mică a ţării, respectiv mic este şi numărul vorbitorilor nativi ai italienei: în 1980 erau în toată ţara 4,5%; prin adăugarea muncitorilor şi sezonierilor proveniţi din Italia, se ajunge la 9,8% de locuitori.
– La această diminuare numerică se mai adaugă un deficit topografic: Puschlav şi Bergell sunt separate de restul regiunii vorbitoare de italiană din Elveţia, iar regiunea este foarte prăpăstioasă şi împovărată din cauza legăturilor rutiere complicate. Din punct de vedere economic, Elveţia vorbitoare de italiană a fost iniţial orientată spre sud, totuşi, în ultimii 150 de ani, a avut loc, în consecinţă, o reorientare spre Elveţia germană, care, în cele din urmă, a dus la o dependenţă continuă de aceasta. Acest fapt are şi consecinţe lingvistice, şi anume: italiana din sudul Elveţiei nu este ameninţată direct, deoarece zona de influenţă susţinătoare, Italia, este prea puternică economic şi cultural. Dar contactul intensiv permanent cu germana, respectiv germana elveţiană, impune ca tot mai multe germanisme să se strecoare în italiana regională din sudul Elveţiei şi îi ameninţă specificul. Această evoluţie este strâns legată de faptul că situaţia italienei în tot spaţiul elveţian este şubredă: este vorba despre cea mai mică limbă administrativă, care, de fapt, joacă un anumit rol (limitat), la nivel confederal, dar în cadrul inter-cantonal este, în mare măsură, fără importanţă. Desigur, ar fi de dorit să se corecteze această situaţie în favoarea italienei, dar premisa ar fi întoarcerea Elveţiei vorbitoare de germană (dar şi vorbitoare de franceză) spre italiană. În ce priveşte evoluţia la nord de Alpi , aceasta este complet iluzorie. În plus Elveţia vorbitoare de italiană este ameninţată de o «germanizare» şi în legătură cu aceasta şi de o «anglicizare» după modelul din nord.

Franceza

Total diferită este starea de lucruri în Elveţia vorbitoare de franceză (Romandia/Romania). Franceza aici nu este periclitată acut nici cantitativ, nici calitativ. Şi anume: dialectele proprii Romandiei (în afară de puţine comune/parohii izolate pe munte) sînt deja dispărute; în locul lor a intrat, ca limbă vorbită, un fel de franceză regională – aşadar o situaţie care cu greu se deosebeşte de cea din Franţa. Franceza în Elveţia se susţine în practic toate domeniile prin sprijinul unei zone de puternic influenţate de franceză şi prin mişcarea francofonă, care încearcă să salveze cât mai mult posibil din importanţa mondială de odinioară a francezei şi prin aceasta să împiedice o hegemonie anglo-americană. În ciuda acestei situaţii obiectiv pozitive, în Elveţia vorbitoare de franceză domină ceva asemănător cu o situaţie de criză. Acest fapt se bazează, pe de o parte, pe aceea că franceza atât din punct de vedere teritorial, cât şi în ce priveşte numărul de vorbitori este depăşită mult de germană (raportul cca 2:7) şi că şi din punct de vedere economic, superioritatea Elveţiei vorbitoare de germană este de-a dreptul copleşitoare. Se adaugă, ca şi mai înainte, migraţia forţei de muncă din Elveţia vorbitoare de germană în Romandia, în timp ce elveţienii germani invitaţi adesea dispun de cunoştinţe proaste de franceză şi nu sunt dispuşi să fie asimilaţi. O altă problemă o reprezintă – desigur, la prima vedere, surprinzător – competenţa cu lacune (cu tot mai multe lacune) a elveţienilor germani în ce priveşte limba germană scrisă. Ei o stăpânesc, în general, rău şi ei ştiu aceasta. De aceea folosesc dialectul lor în contact cu romanzii (şi cu cei vorbitori de italiană) şi nu mai încearcă deloc să vorbească germana literară. Acest fapt le creează probleme de nesoluţionat vorbitorilor de limbi romanice; cu germana literară s-ar descurca ei, dar cu multitudinea pestriţă a dialectelor alemanice? De aceea există o tendinţă clară de a folosi limba engleză ca un fel de lingua franca inter-elveţiană. Iar în cadrul organizaţiilor de cultivare a limbii în Elveţia de Vest (în special în Geneva) situaţia aceasta creează idei separatiste care (aparent) promit o soluţie radicală a tuturor problemelor.

Germana şi alemanica

Complet diferite sunt problemele în Elveţia germană; în plus, ar trebui să ne mire faptul că în general se vorbeşte despre probleme, deoarece este vorba, cu o deosebire numerică vădită, despre cel mai puternic grup lingvistic, cu 73% (1980). Problema principală a elveţienilor germani este atitudinea lor deranjantă faţă de «limba germană literară». Acest aspect este (pe lîngă valul de bază ecologic legat de patrie) cel care în mass-media elveţiană începând cu anii 80 a dus la un val dialectal tot mai pronunţat. Prezenţa slabă a limbii literare în mass-media duce neapărat la un declin al competenţei corespunzătoare (orale) în alte domenii: un adevărat cerc vicios/o adevărată harababură.

 

Problema elveţienilor germani este, în primul rând, una de diglosie, o problemă de delimitare a domeniilor de folosire a limbii scrise (limbii literare) şi a dialectului. La aceasta se adaugă şi faptul că migraţia crescândă a populaţiei duce în consecinţă la o separare a variantelor dialectale de la rădăcinile lor locale şi regionale şi, mai întâi de toate, la o nivelare crescândă a particularităţilor dialectale. Această evoluţie ar putea să se încheie cu un fel de «olandizare» în ce priveşte înrăutăţirea permanentă a competenţei referitoare la limba literară (teoretic). Dar mai există şi alt pericol, complet diferit: «valul dialectal» (în special, în Elveţia vorbitoare de germană şi italiană) şi competenţa tot mai redusă în ce priveşte limba literară merg mână în mână cu un puternic regres în ce priveşte cunoaşterea altor limbi ale ţării; de asemenea, şi predarea acestor limbi lasă, desigur, mult de dorit. Aceasta se întâmplă din motive economice, cu deplasarea aspectelor importante din planul de învăţământ şi aşa mai departe, dar este, în mare măsură, condiţionat şi prin aceea că nu ne mai dăm seama, de fapt, la ce bun un romand sau un ticinez ar trebui să mai înveţe limba germană literară, dacă elveţienii germani oricum vorbesc doar dialectul.

Engleza ca „lingua franca”?

Şi în general: de ce trebuie să mai învăţăm instrumente de comunicare atât de grele, dacă importanţa lor internaţională dispare rapid şi la acest nivel totul poate fi soluţionat cu engleza (ori cu pidginul oribil, care e considerat engleză)? Vreo câţiva tare deştepţi/şmecheri afirmă public că ar trebui să transformăm engleza într-o lingua franca intra-elveţiană între diversele grupuri lingvistice – aceasta ar fi mai simplu, cu mai puţine cheltuieli şi, mai ales, mai ieftin decât învăţarea altor limbi ale ţării. Şi acest pericol, între timp, a fost instituţionalizat: în cantonul Zürich a fost aplicată o hotărâre care face ca engleza să fie prima limbă străină obligatorie şi, prin aceasta, a privilegiat-o masiv împotriva oricărei alte limbi din ţară. Câteva luni mai târziu, cantonul Graubünden (!) a promulgat o lege asemănătoare. Indignarea faţă de acest fapt este uriaşă nu doar în Elveţia vorbitoare de franceză şi italiană, dar şi în Elveţia vorbitoare de germană.

Realitatea tristă

Elveţia tetralingvă? Toţi elveţienii vorbitori de cel puţin două, mulţi chiar de trei limbi? În nici un caz. Cu siguranţă, nu mai poate fi vorba despre o Elveţie tetralingvă şi chiar o Elveţie vorbitoare de două limbi şi jumătate este astăzi deja un vis, realitatea va fi în consecinţă Elveţia bilingvă (germană/franceză). În ce priveşte competenţa fiecăreia, imaginea este sumbră: făcând abstracţie de zona romandă, unde nu mai există dialecte, stăpânirea limbii standard sau a celei literare este, mai degrabă, slabă, în celelalte limbi ale ţării – şi în mare măsură – este rămasă în urmă. Elveţia se îndreaptă spre o situaţie în care, pe lângă dialectul înrădăcinat (sau pe lângă o limbă regională corespunzătoare), mai este doar engleza. Acest fapt este formulat poate puţin exagerat, dar corespunde scopului unor politicieni. Dacă închipuirile lor vor deveni realitate, atunci se justifică şi imaginea tristă a viitorului formulată de către Friedrich Dürrenmatt:
«Cred că … elveţianul se află în pericol să piardă experimentul Elveţiei. Deoarece în punctele tari ale Elveţiei, şansa ei a constat în sistematizarea, în jocul comun al limbilor total diferite, de fapt, în ceea ce noi am lăudat mereu în Elveţia. Dar eu am observat tot mai mult că noi am realizat … acest experiment doar aparent, că elveţienii din Welsch şi elveţienii germani, dar şi cei din Ticino, nu locuiesc împreună, ci unii lângă alţii.».

 

Articolul 116 din Constituţia federală

1. Germana, franceza, italiana şi retoromana sunt limbile oficiale ale Elveţiei.
2. Confederaţia şi cantoanele promovează înţelegerea şi schimbul între comunităţile lingvistice.
3. Confederaţia susţine măsurile cantoanelor Graubünden şi Ticino pentru păstrarea şi promovarea retoromanei şi italienei.
4. Limbile oficiale ale confederaţiei sunt germana, franceza şi italiana. La fel şi retoromana este limbă oficială a confederaţiei în relaţie cu persoanele vorbitoare de retoromană. Legea reglementează detaliile.

(timpul.md)

mai mult
CronicăPromovate

LIMBA ROMÂNĂ, o moștenire pentru urmașii noștri

limba

În ciuda multor influențe lingvistice, limba română este o limbă vie, care s-a născut odată cu acest popor. Este moștenirea noastră, pentru fiecare român în parte, o moștenire pe care suntem datori să o transmitem curată și așa frumoasă cum este, urmașilor noștri.

Ziua Limbii Române a devenit o sărbătoare oficială din anul 2013, însă limba noastră este plină de istorie și istorisiri. Și în jurul lor, întâmplările se îmbină și se descos așa cum pe vremuri copiii stăteau să caște larg urechile și gurile la poveștile spune de bătrâni, la gura sobei.

Pe vremuri, când eu însămi ascultam poveștile bunicii am auzit cuvântul „glod”. Am fost așa de amuzată, că bunica, care era născută și crescută în nordul Moldovei s-a pus pe râs împreună cu mine și am tot stat apoi să o rog să îmi vorbească „ca la Botoșani”. Atunci am aflat că „glod” este banalul „noroi”, din Muntenia, pe când în zona Banatului și a Hunedoarei, acestuia i se spune „im” sau „imală”, în timp ce în Oltenia i se spune „tină”.

Nu începusem primul an de școală când bunica în timp ce făcea mâncare, iar eu mă ținem de fusta ei, îmi tot spune că „la noi, aici, la Ploiești și la București spunem că avem nasturi la cămașă”, dar la ea în sat se spune că au „bumbi la cămeșă”. „Cârciuma” este în sudul țării, prin Muntenia, Oltenia și Dobrogea, însă în Moldova este „crâșmă”, iar în Ardeal „făgădău”.

Mămăliga se face în Moldova din „făină de cucuruz”, iar în sudul țării, din „mălai”, iar „harbuzul” este „pepenele verde”.

Și azi un cuvânt, mâine o expresie și, fără să vreau, am învățat o mulțime de lucruri despre limba română. Sigur că, fiind copil, nu puteam sta locului alături de fratele și verii mei, iar când bunica mi-a spus că dacă mai caut mult gâlceavă, mă pune să curăț „barabule până sara, când o să primesc doar posmagi”! Am terminat cu joaca, cu tot. Râdeam și săream în jurul ei: „Spune-mi ce-ai zis! Ce sunt barabulele? Ce sunt posmagii? Mai spune-mi și alte cuvinte, te rog…”.

„Bunică, e timpul să îmi spui mai multe din Moldova…”. Iar ei i se lumina chipul și îmi tot vorbea în timp ce eu îi sorbeam cuvintele și nu mă mai săturam niciodată să o tot ascult.

Aveam să aflu mai târziu, la școală că limba noastră este o limbă vie, iar regionalismele oferă o frumusețe aparte limbii noastre. Aveam să descopăr și existența influnțelor străine franțuzești, germane sau grecești și mă tot miram că în limba noastră sunt atât de multe cuvinte cu atâtea sensuri.

Și cum ar putea fi altfel, când limba noastră-i o împletire duioasă între graiuri: moldovenesc, bucovinean, maramureșean, bănățean, ardelenesc, oltenesc, muntenesc, făgărășean sau crișean?

Limba mea dragă română, la mulți ani!

 

Pe cărarea limbii române

În cele mai tainice unghere ale sufletului

Aud cum susură în munți apele repezi ale râurilor

Și năvalnic vântul răscolește amintirea gândurilor

Bunilor ce-au dăruit viață pământului…

 

Răsună mândru graiul strămoșilor

Întipărit cu foc și sânge în trupul meu de pământ,

Ce a făcut cu Dumnezeu un sfânt legământ

De iubire și viață împletită a vorbelor…

 

Am învățat să iubesc românește pământul ce-l calc

Cu slovă ocrotită de mama și bunica mea.

M-am bucurat și cutremurat de înțelepciunea

Șoaptelor limbii mele și-al lor tâlc.

 

Am privit cu mintea stelele și luna cele tainice

Și am găsit în inimă sclipiri de suflet,

Născute din semnele unui alfabet

Prefăcut în mierea graiului preadulce.

 

Pașii mă poartă pe cărarea limbii române

Celei lăsate nouă de corifeii scrierilor noastre,

Ce au dăruit poporului nostru zestre

Istoria unui neam românesc ce rămâne.

 

(Elena BOHOLȚ – semnealese.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Frică, scălâmbăieli și prefăcătorie, îmbrățișări

Prostia

Lovită de o sete de zici că am umblat ca Moise prin deșert, intru la o alimentara, iau o apă ( Punguță doriți? Nuuu! ) și constat că am tras iar lozul câștigător și am dat peste seria de flacoane cu dopul sudat.

Mi-am zdrelit degetele, am făcut entorsă la incheietură, dopul nu a cedat. Mă uit în jur, pe trotuar, să cer ajutor. Ochesc un cuplu, păreau oameni normali. Fac un pas și spun: Vă rog, mă puteți ajuta să…El își pune mâinile în cap și tipă speriat: Nu, nu vă apropiați. Nu aveți mască! Eu rămân mască și mă uit după ei. Vine o fată cu un câine uriaș și mă întreabă: Vă pot ajuta eu? În doi timp și o mișcare bruscă a dovedit dopul. Îi mulțumesc și ea îmi spune: Foarte urât s-a comportat bărbatul acela. Dacă v-ar fi fost rău?

*Vin la Antipa și stau pe o bancă. În fața mea, doi tineri. Nu adolescenți, oameni în toată firea. Vorbeau în engleză, deși se vedea clar că sunt români. Un joc erotic cu tot felul de dulcegării și copilării. Dar forțat. Se străduiau mai mult să pară deștepți decât să cucerească. Mă duc spre ei și spun: Vă rog…Mă privesc mirați: Sorry…La scurt timp, ei îi sună telefonul și începe să vorbească românește. Când închide, el întreabă: Cine era? Apoi se uită amândoi la mine. Zâmbeam ironic. S-au ridicat și au plecat în viteză.

*O familie, părinții și doi băieți, iese de la muzeu. Unul dintre copii se plângea că îi este sete. Până nu au făcut zece selfie nu s-au lăsat. Copilul însetat nici nu zâmbea, doar se plângea că nu mai poate de sete. Mă-sa îl trăgea de obraji.

*Cununie în Maramureș. La starea civilă. Toți în straie populare, toți fără mască și le stătea bine. Și s-au și îmbrățișat. Adică, au fost oameni normali.

(Cora Muntean)

mai mult
CronicăPromovate

Pur sânge sau doar sos de roşii?

valea vistei mari

 

Iar în râpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun.

Lucian Blaga

După ce vom scăpa aievea de căpcăunul care ne ține limitați în spațiu, vă invit într-o excursie de o zi, nu mai lungă de 2-3 ore, pentru a străbate un areal minunat al României, aflat în județul Alba, la doar doi pași de orașul Sebeș. Pe DJ 106K, pe drumul care leagă Sebeșul de localitatea Daia Română, odată ajunși la podul autostrăzii, facem stânga și continuăm pe lângă râu, până la marginea rezervației. În funcție de lumina soarelui, de pe șosea, Râpa Roșie împrumută cromatica roșului în diverse nuanțe, fie trandafiriu-rozaliu până în ora prânzului, fie roșu-cărămiziu în lumina asfințitului. Încercând să redau o medie a culorii, deoarece am văzut această rezervație din multe unghiuri și în diverse momente ale zilei, mi-am permis studiind paleta de nuanțe ale culorii roșii, să mă hotărăsc asupra varietății Cinnabar, vermillion sau roșu chinezesc – o nuanță sângeroasă, extrem de bogată.

Aspectul impresionant al dantelăriilor piramidale sau al piramidelor coafate, cum mai sunt denumite aceste forme de relief, se datorează unor mișcări tectonice care au înălțat această regiune. Ulterior, apele de șiroire, fenomenele de îngheț-dezgheț dispuse de-a lungul a 60 de milioane de ani au creat cute și șanțuri adânci care au creat adevărate riduri sângerii. Torenții aceștia au transportat materialul sedimentat la baza regiunii de echilibru, creându-se astfel un microrelief aparte rezultat din conurile de dejecție aferente. La ploile abundente relieful se schimbă permanent datorită apelor de șiroire ce erodează structura bogată în oxizi de fier. Obeliscurile, turnurile și coloanele de pământ împrumută pe termen nelimitat roșiaticul desprins dintr-o lume fantasmagorică.

Micul Canion din România, cum i se mai spune Râpei Roșii, poate fi traversat până în zona centrală trecând de un mare platou cu aspect de pajiște, numit Papucul. Această porțiune reliefată sub forma unui pantof indică o pantă destul de accentuată de pe culmea căruia priveliștea devine fascinantă. De sus, din Vârful Piesa, 507 metri altitudine, putem admira Făgărașul, satele văii Sebeșului, precum și vârfurile îndepărtate ale Munților Șureanu, Pătru și Cândrel.

Încă de la poale, potecile înguste desfășoară o scenografie desprinsă parcă din filmele marțiene. Versanții amețitori, cu hăuri ce se cască doar la un metru distanță, grotele dosite în turnuri de argilă flambată creează un peisaj unic. Alternanța de argile roșii și gresii cenușii au favorizat o masivă alunecare de teren în albia Secașului Mare, pârâu care străbate întreaga vale. Din depărtare, Râpa Roșie pare o imensă orgă acordată la imensitatea celestă. Când plouă pământurile rele devin șiroaie de lacrimi sângerii. Se spune că acest loc misterios are și o legendă de la care îi provine numele.

Era mare petrecere în ceruri. Lumini, dans şi o masă plină de bunătăţuri.

– Hathor, draga mea, pasează-mi sucul de roşii, spune Zeus.

– Sigur, Zeus! Să sperăm că va mai rămâne ceva şi pentru tine. Dar în agitaţia momentului, unul din meseni îi dă peste mână.

– O, nu! strigă Hathor, zeiţa dragostei.

Spre bucuria ei, câinele zeului deşerturilor, Set, îl prinde chiar la timp.

– Phew, răsuflă uşurată Hathor, moment în care câinele se uită strâmb la ea, nedumerit, şi varsă tot sucul de roşii din bol pe pământ.

– Ce se întâmplă acolo? strigă deranjat Zeus. Unde este sucul meu de roşii?! Ştiţi că nu pot mânca felul doi fără suc de roşii.

Hathor se simţea jenată să-i spună că a căzut pe pământ, neştiind ce efecte ar putea avea asta. Aşa că a rostit scurt:

– A căzut în lumea oamenilor.

Zeus şi-a încruntat sprâncenele, a privit atent în jur şi a exclamat neputincios:

– Era ultimul bol!!!

Uriașul basorelief alternează coloane de peste 100 de metri, povârnișuri abrupte și sute de șanțuri și văgăuni, care te poartă cu mintea prin Marele Canion al Americii de Nord. Ai senzația că ciclopii au zgâriat în vremurile de demult pielea pământului și de atunci rana s-a cicatrizat în acest mod dramatic, dar minunat. Pe toată lungimea de 800 de metri, pârâiașe roșii modelează zidurile de stâncă. Unul dintre farmecele sale îl constituie și existența unor plante rare obișnuite mai ales cu stepele sudice. Și cum povestea giganților îmbracă straiele mitologice și geologice ale genezei Râpei Roșii, există aici dovezi ale fosilelor datând de peste 70 de milioane de ani. De curând, în anul 2009, au fost descoperite la circa un kilometru depărtare de canion urme ale unui dinozaur carnivor denumit „Balaurul bondoc”. Țara Hațegului a devenit, astfel importantă la nivel mondial din punct de vedere al paleontologiei, o dată cu descoperirea renumiților dinozauri pitici. Pterosaurusul din acest loc avea o anvergură a aripilor de 16 metri – cea mai mare bestie zburătoare – care nu cântărea mai mult de 100 de kilograme, altfel nu ar fi s-ar fi putut deplasa în aer.

Urmărind panourile tematice ale potecii aflăm destule amănunte dintr-un univers de multe ori ascuns ochiului drumețului, prea puțin atent la detalii. Un alt aspect demn de menționat este prezența uneia dintre cele mai mari peșteri din lume dezvoltate în pământ, care are 25 de metri dezvoltare și 4,5 metri denivelare. Numită Gaura Hoților se spune că această peșteră – tunel era adăpost pentru bandiții din trecut. De altfel, printre localnici circulă următoarea legendă.

Acum mulţi ani, trăia un anume Lică «a lu’ Brânză», al cărui unic talent era de a se strecura în spaţii înguste, exact ca o pisică. Lică era tocmit ca om cu animalele şi le purta pe la Râpa Roşie, pe care ajunsese să o cunoască bine. Într-o dimineaţă, însă, o bancă din Sebeş a fost spartă. Hoţul, spunea Poliţia, ar fi pătruns printr-o ferestruică prin care doar un sugar ar fi putut trece. Bineînțeles, autorităţile l-au condamnat la închisoare pe Lică-Pisică, deşi niciun ban nu a fost găsit în timpul anchetei. În tot acest timp, drăguţa lui Lică era văzută urcând mereu la Râpa Roşie. Astfel, lumea spunea că la Gaura Hoţilor şi-ar fi ascuns Lică banii. S-a făcut şi acolo o anchetă, dar tot nimic. După eliberare, Lică şi-a luat drăguţa şi au plecat în America, de unde, la scurt timp, au început să trimită familiei sume mari de bani. Cum a reuşit Lică-Pisică să câştige atât de mult, într-un timp atât de scurt, nu se ştie. Dar umblă vorba că aceştia ar fi fost banii furaţi undeva de Lică şi pitiţi în Gaura Hoţilor”.

Un ținut plin de basme dar și de realități tangibile așteaptă să fie descoperit. Lucian Blaga a dorit ca mormântul său să fie astfel dispus, încât de la el să poată fi văzute râpele roșii.

Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad, de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. (Lucian Blaga)

(Ramona Müller)

mai mult
CronicăPromovate

O slujbă divină pentru Mihnea-Petru Parvu

prMPP3

 

A oficiat-o părintele Cărămizaru, duhovnicul care l-a făcut pe Mihnea să îl redescopere pe Dumnezeu atunci când îl vizita și scria articolele dedicate sfinților și Bisericii.

“In sinea lui, avea credință. Chiar daca nu recunoștea” a spus părintele Cărămizaru.

Alături de părintele Vladimir, a dus la Cer sufletul lui Mihnea. Mai, mai că mă așteptam să se ridice din sicriu, în timpul slujbei și să comenteze ceva, în stilul lui caracteristic…

Au fost alaturi de el multi colegi, foști colegi dar și militari. Am cuvinte de apreciere pentru oamenii deosebiți din Ministerul Apărării Naționale care ne-au sprijinit dar au și depus o coroană la căpătâiul colegului nostru. Oameni deosebiți am întâlnit și la Spitalul Militar Central, acolo unde Mihnea și-a găsit sfârșitul. Cu ajutorul lor, am reușit să îl aducem mai repede la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, acolo unde rude, prieteni și colegi au venit să își ia rămas bun.

Marți dimineață, la 9.30, va fi o nouă slujbă. Apoi, Mihnea va pleca spre locul de veci, la Constanța. Va fi înmormântat la Cimitirul Municipal. Ceremonia de înhumare va avea loc la ora 14.00. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească în pace!

(Petrișor Cană)

mai mult
1 2 3 43
Page 1 of 43