close

Cronică

Cronică

Despre epidemie…

Cvirus

Poveste adevărată, apropo de implicarea autorităților române în problema coronavirus, de două luni:

Cetățean român care face naveta România – Italia, în regiunea Veneto. În ultima lună a făcut drumul ăsta de 5 ori. S-a întors acasă sâmbătă, la prânz.

Povestește el: ‘‘În urma comunicatului de duminică si a unui telefon de la serviciul de ambulanta m-am prezentat la Matei Bals pentru analize. Dupa ce am stat 7 ore intr-o camera, fara apa, fara mancare, rezultatul a fost negativ.

Deoarece nu au putut fi printate rezultatele mi-au dat un numar de telefon de la DSP, cum ca ei coordoneaza si se ocupa. Inclusiv mi s-a transmis sa stau in carantina la domiciliu timp de 14 zile, apoi sa refac analizele.

Problema este ca angajatorul imi cere concediu medical, altfel imi spune ca trebuie sa ma duc inapoi in Italia. Medicul de familie imi spune ca are nevoie de hartie de la DSP. Nimeni nu isi asuma decizia de a da concediu medical si angajatorii cer.

Cât timp Ministerul Sanatatii spune ca trebuie sa stam in carantina acasa, cine ne învoiește? Cine ne plătește?’’

(Florin Gongu)

mai mult
Cronică

DRUJBA ECOLOGICĂ HIBRID

despadurire

Părerea mea, de inginer, nu de preot, este că această isterie a poluării care determină schimbări majore în industria constructoare de autoturisme se bazează ENORM de mult pe necunoaştere, pe procentul infantil de cultură generală în marea populaţie!…

Să vă explic!… La şcoală ne învăţau că pomii se hrănesc cu dioxid de carbon, dându-ne în schimb oxigenul!… Aşadar nu dioxidul de carbon rezultat din ardere / combustie ar fi problema ci componentele derivate ale altor emanaţii din ţeava de eşapament, bazate pe alte elemente chimice: plumb, azot, metale grele!…

În altă ordine de idei: tăiem copacii absorbanţi de CO2, cu drujbe alimentate cu siguranţă cu benzină, drujbe care emană vapori de toluen şi benzen,prea puţin CO2!… Tot în altă ordine de idei, amatorii de maşini electrice uită un fapt esenţial!… Un fapt despre care nu se prea vorbeşte: electrozii bateriilor „care nu poluează” se bazează pe plumb şi bateriile conţin metale cu o radioctivitate medie (litiu, cadmiu, ion)… În schimb, maşinile pe motorină scot un procent mare de CO2, deci un gaz cu care se alimentează copacii!… Totul este o farsă!… Evident, o farsă de marketing!… Să ne aducem aminte că celebrele tractoare ceauşiste şi trabantul mergeau cu ULEI DE PORUMB când nu mai era suficientă motorină!… Mai adăugaţi şi faptul că bateriile pentru maşinile electrice au o durată de viaţă după care devin deşeuri reactive (chiar dacă doar cu o reactivitate mică!) Unde şi cum se vor depozita deşeurile rezultate din folosirea acestor baterii?!…

Pădurile se taie, deci copacii absorbanţi de CO2 dispar!… Deci dispare şi furnizorul de oxigen!… Apar în schimb vaporii de toluen şi benzen, de la motoarele pe benzină, „mai ecologice”… Nu vi se pare deja o afacere?!…

Şi mai este ceva: de ce este minimalizat MOTORUL PE BAZĂ DE HIDROGEN (practic motorul care funcţionează cu H2O, adică apă supusă hidrolizei), un motor care deja este folosit clandestin de unii şoferi de taxiuri?!… De ce clandestin?!… Pentru că producătorilor de maşini hibrid le este teamă de hidroliza care permite maşinii să ardă hidrogenul şi să emane pe ţeava de eşapament oxigen?!… Evident că un motor bazat pe hidroliză nu ar putea să pornească direct ci ar avea nevoie tot de un impuls pe benzină, dar ar limita consumul de combustibil poate mai mult de 50%…

Rămâne viitorului şansa de a pune în practică la scară industrială MOTORUL PE HIDROGEN, dar până atunci atenţie la crizele de exagerare ale concernurilor monopoliste!… Şi mare atenţie la DRUJBA ECOLOGICĂ HIBRID, că DRUJBA ELECTRICĂ AUTONOMĂ nu a apărut, iar cu acestea se taie copacii seculari, absorbanţi de CO2!…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CronicăPromovate

MIRCEA CĂRTĂRESCU LA ATENEU. ETICA LITERATURII

Ateneu2

A demarat azi Festivalul de conferințe „Despre lumea în care trăim” cu o sală a Ateneului plină, într-o atmosferă asemănătoare întrucâtva cu incredibilele dialoguri șaptezeciste despre filosofie, literatură, muzică, artă și cultură ale ilustrului muzicolog George Bălan și ale criticului și istoricului literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga, desfășurate tot la Ateneu, ca un miracol al acelor vremuri cenușii în care intelectualitatea era cufundată tot mai adânc în tăcerea de peșteră a celei mai nefaste zodii a cenzurii.

A vorbit scriitorul Mircea Cărtărescu despre etica literaturii, despre „influența valorilor morale ale autorului, a opțiunilor sale civice, ideologice și politice asupra propriei literaturi și a comunității și despre dizolvarea esteticului în etic și ideologic în lumea culturală actuală.” Conferința a fost urmată de un dialog cu Mirela Nagâț, jurnalist cultural.

Protagoniștii conferințelor următoare sunt Germina Nagâț, Cristian Mureșan, Mihai Netea, Horia-Roman Patapievici și partenerii lor de discuție, Gabriel Liiceanu, Cătălin Ștefănescu și Corina Negrea. (Fundația Humanitas Aqua Forte)

(Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
CronicăPromovate

COALITIE IMPOTRIVA DECADERII

iarba

A medita este un lucru responsabil, in acest moment omul trebuie sa se priveasca fata in fata cu realitatea si sa anuleze plasa de iluzii tesute la urgenta. Azi multi au inteles acest sistem de pacaleala si resemnare.

Sincer nu se poate sa nu raminem, cel putin o data singuri si departe de lume , departe  de amagirile sclipitoare si sa nu intelegem falsitatea si cumplita mediocritate,cumplita ei irealitate mai ales.

Fiecare om si-a facut fagaduieli solemne, ca va fi mai putin nepasator de sufletul lui, si-si va dedica un moment din timpul lui pentru a conversa cu interiorul lui, cu sufletul lui. Dar multi azi au o trista experienta pe care o recunosc si  ascund  repede juramintele  solemnele si  fagaduielie. Plasa iluziilor este mai puternica decit lumina ce impiedica sa ajunga la fiinta noastra, la sufletul nostru.

Adevaratul om nu se teme de realitate, iar meditatia este un exercitiu la care omul se poate intoarce in realitatea adevarata, meditatie este tehnica de apropiere de realitate in orice conditii, in orice decor si esentialul este sa gindim si sa ne regasim, toate problemele se vor simplifica odata cu cu durerile obscure.

Azi nu mai avem timp de adevaratul sens al vietii, sa ne amintim ca moartea ne poate surprinde in orice moment, si ca noi nu am facut nimic, dar absolut nimic, pentru sufletul nostru iar demnitatea si gindirea este sensul existentei noastre, trebuie sa vedem lumea din afara cu sufletul nostru.

In acest milenium omenirea este impinsa spre lene si vagabondaj amplificind incapacitatea de a actiona si eliminind sensul existentei, obligindul sa recunoasca pe ultimele impuse : orb si surd. Acest procent care accepta aceste daruri , vor avea o viata sufleteasca pipernicita si bolnava , acest procent va ramine cu citeva scheme mentale si se incapatineaza sa gindeasca si sa comunice cu realul. Dupa mine sint insulte grave aduse demnitatii acceptind sa traiasca abstract.Daca acest procent sa-r gindi la viata , la dragoste si la moarte – la aceste trei relitati decisive si esentiale – lumea ar fi, fara indoiala altfel.Din viata nu ramii decit cu ce ai acumulat, acesta este bagajul si toata averea ta si te vei reintilni cu tine, si vei fi  direct raspunzator pentru tot ce ai facut.

A trai fara a iubi este exact ca o haina saracacioasa inchisa pina sus ce etaleaza amagirea tristetea,pina si oglinzile pe care le privesti vor cere anularea proiectiei tale, datorita juramintului de supunere ca ai acceptat saracia interioara ce a dus la disparitia realitatii,rezultaul : degenerarea , mediocritatea si minciuna , ce blocheaza viitorul, trecutul si prezentul , ipotecarea nu daruieste decit ruina si suferinta , un dar alterat si strain pe care lai acceptat.

Numai rugaciunea si gindirea ne poate hrani spiritul interior,Dumnezeu lumineaza omului , darurile lui si fulgerele Luminii , nu cauta fragmentele in care crezi, ci sensul esential.

Cine sunt? Ce sens are viata pe pamint ? De ce  m-am nascut?.Sunt intrebari pe care nu le poate ocoli nimeni, raspunsurile trebuiesc date de tine de noi.

(Savu Toni)

mai mult
Cronică

A venit pe jos din Siberia și a traversat înot Tisa. Veteranul de război Teodor Avram a împlinit 100 de ani

723-teodor-avram

Veteranul de război Teodor Avram, din Bistrița-Năsăud, a împlinit 100 de ani.

”Bucurie în cer și bucurie pe pământ”, așa ar descrie Preotul Maftei momentul în care ne-am adunat pentru a-l sărbători pe Sublocotenent (r) Teodor Avram, veteran de război, la împlinirea venerabilei vârste de 100 de ani. Este o onoare să fim alături de sublocotenentul Teodor Avram, veteranul nostru care este un exemplu viu de curaj despre care trebuie să afle toată lumea pentru că cine ar mai veni din Siberia în România pe jos și ar traversa înot Tisa?”, a transmis prefectul Stelian Dolha, în mesajul adresat sărbătoritului ajuns la vârsta centenarului.

Un om al muncii câmpului, dar și al bisericii, care în spatele ridurilor vremii și a bătăturilor din palmele muncitoare, tăinuiește o poveste de curaj, de hotărâre, de iubire de patrie și de viață, daruri de Sus care i-au dat puterea să se întoarcă la familia românească pe jos, din Siberia, traversând înot râul Tisa.

Gena de curaj și patriotism s-a transmis mai departe și nepoatelor Moruțan Maria și Mărcoie Aurelia care astăzi sunt plutonieri major în cadrul Inspectoratului de Jandarmi Județean.

Foto: Instituţia Prefectului Bistriţa-Năsăud

(glasulcetatii.ro)

mai mult
CronicăPromovate

O SCRISOARE DE LA BRÂNCUȘI, ÎN DULCELE GRAI GORJEAN

bra2

”Nea Vasile şi nea Petrică,

Nici măcar nu mă mai aşteptam să’mi scrieţi, dar iată că de vreo lună nu mai trecui prin Place Dauphine. Ieri cînd trecui pe la un amic de’l lăsai în locul meu la mansardă, mă strigă portaru şi’mi dete vreo 8 scrisori sosite din ţară în care o găsii şi p’asta de la aldi matale.

Nea Vasile şi nea Petrică io vă dădui adresa asta că aci mă cunoaşte şi poştaşu şi portaru casei şi mi le păstrează. În casa în care am atelieru de vreo 7 ani îmi mai dădu proprietaru încă o cămăruţă care are uşe în atelieru meu. Acolo io mai dormeam din cînd în cînd dară fiind şi chiria mică cam preţ de 8 pâini. Cînd mă întorsei din ţară mă aflai cu un bun amic care’i bucătar la un restaurant din Paris, care taman că se însură şi venea cu muierea după el, unde stătea mai era cu vreo 3 în cameră. Mă rugă dacă ştiu o cameră şi io mă oferii să’l las în locu meu de atunci îmi luai catrafusele şi mă mutai cu totu, dormii o lună cu pietroaiele şi buştenii la un loc pînă mă procopsi proprietaru cu încă o cămăruţă.

Cînd plecai din Bucuresci tare mîniat plecai, vă zisei io că după ce sînt gata cu lucrarea coanei Elisa, plec la Bucuresci cu proiectu fîntînii lui Haret din faţa Universităţii. Cînd ajunsei la ministru de cine credeţi că dau, de Morţun, un vechi amic care mă ajută pă la ’906 la o expoziţie să vînd capu de copil din bronz, iată că ajunse ministru.Dar ce credeţi mai mare mîhnire nici că se putea, bunul meu amic nici nu se uită la mine şi mă refuză cu a mai mare neruşinare.

D’aia vă zic că fusei tare mîniat. Acu stau cu proiectu în atelier şi mă gîndesc că ghini mi’ar fi prins să fi lucrat în ţară. Mă întrebaţi ce făcui cu expoziţia, cum tare mă mîniai lăsai măiastra mea şi capu Muzei în grija Dnei Cecilia pictoriţa a de mă vizitează la Paris am mare încredere în ea.

Io atunci zisei să le pui într’o expoziţie da mîhnit cum fusei plecai cam pe 17 Iunie din ţară. Acu îmi mai trecu şi cum găsii scrisoarea de la aldi matale ia că mă prinse iar doru de acasă.

Pe aici începu răzbelu şi tătă lumea fierbe, încă la Paris îi linişte. În iarna asta mă pregătesc să plec la Chicago în America unde mă invită ăi de la muzeul lor să le torn şi lor măiastra mea în oţel inoxidabil.

Nea Vasile îmi pari ghini că ţi plăcu Călăreaţa şi icoana de ţi’o lăsai la nea Petrică. Mă întrebaţi dacă fac şi aici Călăreţe şi Vînoase d’alea. Apăi să ştiţi că de ar fi de pe ăştia ar trebui să cioplesc în fiece zi cîte una. Păi io numa cu astea mă ţiu că le vînd ăl mai ghini din tăte cioplelile mele. Numa ieri ce vîndui una la un pictor american de’i vecin de uşe cu mine, e vinit taman din nordu Americii fiu de telectuali cu mari legături în tăt Parisu.

V’am zis că aici stau într-o casă cu 6 etaje, am mulţi amici dă tate naţiile. Io stau jos şi uşa mea dă la atelier dă chiar în bătătură şi cum pînă acu nu dădu neaua p’aici şi nici frig nu e aseară scosei chirostriili în curte şi pusei de’o mămăligă cu 3 pui fripţi pă jar cu usturoi, dă cîte ori fac mămăligă miaduc aminte de nopţile pe care le petrecurăm în Mai la Măgura şi mă învăţă tanti Manda să las mămăliga să se lichească de fundu ceaunului. Aşa făcui io aseară dă’i băgai pă toţi în draci, ieşiră pe la ferestre dă ziceai că’s lupi flămînzi. Le strigai să coboare da fie ce să aducă şi vreo două sticle de vin. S’apăi să fi văzut ce se bătea turcii la gura americanului ş’a italienilor de ziceai că nu mîncară de cînd îi fătară muică sa şi să’ncinse un chef pă cinste. Mămăliga o făcui într’un tuci de o vadră să i satur şi să dusă fumu în tătă mahalaua Montparnassului.

Dapăi cînd mă gîndesc că vine Crăciunu şi tare îi ghini acolo la aldi matale mai că mi vine să sui în tren că e gara lîngă mine s’aud trenurile fluierînd zi şi noapte, dacă n’ar fi cu plecarea în America mai că aş fi venit.

Mă întrebaţi cum o duc. Ce să zic, no duc io ghini da nici să mor nu pot că mai am multe de făcut. V’am spus că aici în mahalaua asta s’adunară din toate părţile lumii, italieni, ruşi, chinezi, ăştia au o droaie de restaurante, tăţi mă învită în ţara lor că aş duce’o ghini şi io le zic dacă ghini îi la ei ce dracu caută la Paris.

Io cu mare drag mă apucai să vă scriu fiindu’mi tare dor de pămîntu nostru. Să vă mai zic şi una hazlie, veni la mine un cîrciumar de’şi făcu cîrciumă nouă şi mai făcu şi cîteva camere de adună muieri cu felinar roşu, asta ar vrea să’i fac eu un gard dă piatră da în fiece par să’i fac cîte o Vînoasă. Mă prinsă rîsu la început, da el nimic, aşa să il fac, greu scăpai de el zicîndu’i că nu’l lasă ăl dă sus şi pă mine m’alungă din oraş.

”Nea Vasile şi nea Petrică nu trebuie să’mi mulţămiţi dă cioplelile ce vi le făcui, io trebuie să vă mulţămesc pentru cîte făcurăţi pentru mine, că mai văzui io fraţi da ca aldi matale mai rar. Acu că se apropie sîntu Crăciun şi sărbătorile de iarnă vă urez multă sănătate lu tanti Didina lu tanti Manda şi la toţi copchii multe felicitări de sărbători şi să petreceti cum numa la noi pă pămînt Românesc se poate. Vă mai scriu aci adresa mea: 54 rue de Montparnasse Paris France. Pentru toată viaţa cu tot devotamentul, C. Brâncuşi, 3 Decembrie 1914.”

(sursa: informatia . info; foto „Brâncuși în stihar liturgic” – Daniel, patriarhul Bisericii ortodoxe române – „Brâncuşi, sculptor creştin ortodox” – Editura Trinitas, 2013)

mai mult
Cronică

Aseară mă culturalizai

Brancusi33323

Fusei la Muzeul de Artă. Da’ m-am uitat mai puțin la sculpturile lu’ nea Costică Brâncuși și mai mult în gura Irinei Rimes. Mișto guriță 🙂 O femeiușcă jucărică. Ca și jucărica de mai jos. Enjoy
P.S. Unde mai pui că în reportajul Cameliei Csiki, de pe TVR, pe care l-am văzut la Matinal, apăream mai mult io, pe fundal, decât capodoperele țăranului din Hobița. Deh, valoarea face diferența 🙂

(Mihnea-Petru Parvu)


Irina Rimes și Brâncuși au făcut meci nul. Reportaj exclusiv la muzeul cu oficialități

De „Ziua Brâncuși”, celebrată la Muzeul Național de Artă de la fostul Palat Regal, Irina Rimes a strâns, într-o oră, cam o mie de fani. Cam cât a adunat marele nostru sculptor într-o zi întreagă.

În galeria dedicată lui Constantin Brâncuși ascunsă, meschin, la ultimul etaj al muzeului, la ora șase și jumătate după-amiaza erau doar vreo 20 de persoane. Majoritatea femei tinere. Pe pereți erau aceleași clasice fotografii pe care le poți vedea și pe internet, dar cu o rezoluție mai bună.

La întâmplare, întrebăm un grup de patru tinere cam care e rostul cântăreței moldovence în toată ecuația asta extrem de diferențială. Are vreo logică? Răspunsul, Mariei, Siminei, Dariei și Alexandrei, toate studente în anul II la Arhitectură vine simultan: „Clar, nu!”.

„Îmi plac capetele de copil!”

Una dintre ele, mai fâșneață și la trup și la minte completează: „Am mai fost la expoziția asta și acum două luni, nu mai știu exact. E la fel, cu excepția a două-trei lucrări care erau plecate în Franța. Alta, se bagă și ea în vorbă: „Mie îmi place bustul lui Petre Stănescu și sculptura fetei din ansamblul «Rugăciune». Mi se pare interesant că o fată tânără se roagă la el… Și de aia n-are nici mâini și nici picioare solide, să fie stabilă. Dar sunt replici. Îmi mai plac și capetele de copil!”.

Deh, copilă! Și cam sinistru.

Irina Rimes, o „poantă” bună pentru puștime

Revenind la chestia că o cântăreață nu foarte cunoscută, dar drăgălașă, a fost aleasă ca „ambasador al lui Brâncuși”, fetele zic că n-a fost tocmai o idee rea. La fel e de părere și Roxana, o femeie splendidă de 30 de ani care se recomandă art-designer: „Poanta a fost ca să-l promoveze pe Brâncuși printre tineri. O idee oarecum bună că așa prinde și-i agață pe tineri”.

Cu toate asta, la 18.45 erau maxim 20 de persoane în sala cu exponatele brâncușiene, în condițiile în care, pe tot parcursul zilei, până la acea oră, au fost, potrivit organzatorilor, aproape o mie de persoane. Cu intrare liberă, fără plată.

(Mihnea-Petru Parvu – evz.ro)

mai mult
Cronică

Poporul meu pierdut

C2

Am avut răgazul, în aceste ultime două săptămîni, să lucrez la finalizarea unei expoziți cu numele ”Poporul pierdut al lui Marius Oprea” (nume ales de curatori), care va fi deschisă la Muzeikon, în Alba Iulia, pe 11 martie, puțin după sărbătoarea Sfinților Mucenici și se va închide după Paște.

De cînd am început săpăturile în căutarea victimelor comunismului în 2006, am recuperat fiece fărîmă de orice altceva decît oseminte (perluate de Medicina Legală): cuie cu care au fost pecetluite lăzile din scînduri subțiri în care au fost îngropați deținuții sau cîte o cataramă ori bumbi de metal de la cei executați de Securitate și multe altele, care ar părea la prima vedere ruginituri bune de aruncat.

Piesele mai importante, cum sînt diverse obiecte personale ale partizanilor au fost restaurate și conservate cu ajutorul lui Gheorghe Petrov la Muzeul Transilvaniei din Cluj și le-am adunat într-o expoziție, ”Numitorul comun – moartea”, care aparține Asociației pentru Memoria Victimelor Comunismului, pe care am întemeiat-o după ce am fost dat afară prima dată de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului de către Vladimir Tismăneanu, în 2010.

Atunci, noii responsabili ai Institutului au spus că nu au nevoie de aceste obiecte, considerîndu-le inutile, deși pe de altă parte clamau dorința de a întemeia un Muzeu al Comunismului. Așa că le-am preluat la Fundație și bine am făcut. În fine, nu despre asta e vorba aici, ci despre ceea ce am făcut cu restul. Multă vreme, le-am ținut în casă ori pe balcon, în pungi și într-o o veche ladă de lemn. Apoi, într-o bună zi, în 2012, am așezat foiță de aur pe o scîndură și din cuiele morțlor de la Aiud am început să conturez un chip – a ieșit din mîinele mele un chip al lui Iisus, adormit.

A fost prima piesă a acestei expoziții, care e gata după opt ani. Ultimul exponat l-am terminat ieri – se numește ”Moartea unui deținut”. E gata și prezentarea expoziției, realizată de buna mea prietenă Ana Dumitran, directoarea de la Muzeikon. Bucățele de fier, cuie, grinzi, scînduri, vopsea acrilică, foiță de aur au luat un nou chip – acela al poporului pierdut, eroii neștiuți ori uitați ai lumii de ieri. Uitare din care încerc să-i scot prin orice mijloc – inclusiv prin ceea ce unii numesc artă, iar eu găsesc că e voia morților de a-și găsi și în acest chip liniștea și pomenirea.

(Marius Oprea)

mai mult
Cronică

Coloana Vertebrală a României

Brancusi3

„Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă… Să arzi ca o flacără… Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul.”

Ansamblul sculptural „Calea Eroilor”, realizat de Constantin Brâncuși, este un omagiu adus eroilor ce și-au dat viața în Primul Război Mondial. Cele patru componente proiectate și construite de părintele sculpturii moderne – Masa tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului și Coloana fără sfârșit – leagă Parcul Central al orașului Târgu Jiu (fosta Grădină Publică) de Parcul Coloanei pe o axă de 1,3 km.

Fiecare dintre ele are o poveste aparte, o poveste despre suflete dedicate și destine verticale, dar doar împreună formează un întreg. Pe aceeași liniaritate imaginară care unește operele menționate se află și Biserica Sfinților Apostoli Petru și Pavel, aceasta reprezentând mântuirea celor plecați dincolo.

Masa Tăcerii este un monument rotund de calcar, fiind înconjurată de 12 scaune dăltuite în formă de clepsidră. Masa simbolizează trecerea timpului și masa soldaților înainte de luptă. Poate fi și o masă de taină sau de contemplație… aici, timpul curge în tăcere. Dorința lui Brâncuși a fost aceea de a reînvia obiceiul reunirii familiei în jurul mesei.

Aleea Scaunelor constituie liantul dintre Masa Tăcerii și Poarta Sărutului și este alcătuită din 30 de scaune pătrate și două bănci din piatră. După unele păreri, numărul scaunelor reprezintă numărul zilelor unei luni, în accepțiunea altora acestea semnifică momentele de reflectare asupra vieții.

Aflată chiar la intrarea în Parcul Central, Poarta Sărutului are forma unui arc de triumf.

La Târgu Jiu, în fiecare an de Dragobete, pe 24 februarie seara, cuplurile de îndrăgostiți se adună în parc pentru a juca Perinița în jurul porții, dar și pentru „Sărbătoarea Dragobetelui la Poarta Sărutului.” Mi-am dorit din adolescență să fiu sărutată în acest loc plin de sensuri. Farmecul voluptății unei clipe însă constă, după părerea mea, în capacitatea individuală de a trăi ceea ce eul tău îți cere. Și, astfel, sărutul magic la care am visat s-a întâmplat, coincidență sau nu, de Ziua Sărutului.

Pe fețele celor două coloane se observă simbolul sărutului, două jumătăți ale unui cerc. Retrăiesc momente adolescentine, amintindu-mi legenda zeilor greci care, geloși pe perfecțiunea oamenilor, i-au împărțit în două. De atunci fiecare își caută jumătatea. Triumful iubirii, triumful ființei și al vieții asupra morții imprevizibile, dar concrete este dăltuit în piatra de travertin a Porții Sărutului.

Remarcăm schimbarea în bine a atitudinii civice, dar și a autorităților față de aceste remarcabile monumente. Făcând parte din Patrimoniul European mă bucur să descopăr că acest ansamblu, ca orice altă operă de artă renumită, nu trebuie atins, iar intervenția celor care le asigură paza este binevenită. Monumentele sunt protejate și tratate cum se cuvine.

Realizez că timpul meu nu este și timpul lui Dumnezeu. Mă aflu la câțiva metri de Coloana Infinitului, cum am fost obișnuită din școală să îi spun. O admir și îmi aduc aminte de motivele tradiționale cusute cu zeci de ani în urmă pe etamină. Cu o zi înainte fusesem la Hobița, locul de naștere al marelui artist. Aici am aflat că a parcurs 2000 de km pe jos până în Franța. Alte detalii impresionante despre viața și copilăria lui ni le-a transmis doamna de la Casa Muzeu „Constantin Brâncuși”. Sunt însă aproape de Coloana Vertebrală a României, cum îmi place mie să o denumesc. Cerul parcă echivalează acum timpul meu personal cu cel divin și etalează un senin tulburător, în care îmi scufund gândurile. Românul revendicat de francezi, persoană remarcabilă a artei mondiale, cel care se întoarce mereu la rădăcinile natale, lasă moștenire țării sale munca lui, consistența unui infinit. Dar sistemul comunist și Academia Republicii Populare Române i-au refuzat oferta. Ca și atunci, România a pierdut în 2015 înscrierea Ansamblului Brâncuși în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO din cauza superficialității abordate. Și nu am cum să nu mă gândesc la vorbele lui:

„Când am plecat de aici, v-am lăsat săraci și proști…

Când am revenit, v-am regăsit și mai săraci și mai proști!”.

Ca și Caragiale, are mereu dreptate.

În opinia doctorului Traian Stoicoiu, cel care l-a cunoscut pe Brâncuși, „Coloana sacrificiului infinit”, cum era denumit inițial monumentul de fontă, ridicat pentru eroii români căzuți la datorie pe malul Jiului, are o structură aparte. Cele 16 „mărgele” (1/2+15+1/2) cum le spunea sculptorul modulelor din care este formată coloana, reprezintă simbolic anul 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial și se termină cu o jumătate de modul, semnificând jumătatea anului respectiv. Comuniștii au încercat de două ori să o dărâme, dar eforturile lor au eșuat. Semnificând înălțarea la cer a sufletelor eroilor, dar și viața în sine cu suișurile și coborâșurile ei, Coloana fără sfârșit este expresia aspirației lui Brâncuși către Dumnezeu.

Haideți să creăm și noi o linie de iubire și demnitate românească! Să întoarcem clepsidra memoriei pentru scurgerea nisipului aducerilor aminte și să învățăm să apreciem adevăratele valori ce ne-au fost lăsate ca bogăție culturală și națională.

„Duceți-vă la noi, în România, să vedeți oamenii, costumele, locurile (spațiul românesc). Duceți-vă să vedeți ceea ce am putut să realizez eu, la Târgu-Jiu!”

– Constantin Brâncuși

(foto din arhiva personală)

(Ramona Müller)

mai mult
CronicăPromovate

Un răsărit după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”

Crasna1

„Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile.”
Părintele Arsenie Boca

Aflată într-o poiană,la 750 de metri altitudine pe malul stâng al pârâului Crasna, în satul Schiuleşti, din comuna Izvoarele, judeţul Prahova, Mănăstirea Crasna domină poalele muntelui Ursoaia (1162 metri). Ca să ajungem la ea străbatem pieptiş câteva pante împădurite pe o cărare forestieră. Aceasta şerpuieşte prin pădurea deasă, traversând un pod peste pârâu, apoi se îndreaptă până la zidul ce înconjoară perimetrul monahal. Zidul gros îmi aminteşte de vechile cetăţi fortificate, construite din cărămidă şi piatră. Intrăm printr-o poartă-turn pe un tărâm în care simţi cerul.

Complexul Monahal este constituit din biserica veche şi biserica nouă (1998), altarul de vară, chilii şi dependinţe, un spaţiu larg de relaxare şi meditaţie, precum şi un loc special amenajat în exterior pentru luat aghiazma. Impresionante în pictura bisericii noi sunt picturile numeroşilor sfinţi români. Icononstasul cu foiţă de aur a fost realizat în anl 1853, la Viena. Slujbele ţinute în aer liber te conectează cu divinul. Creştinii veniţi în număr foarte mare pot beneficia de o masă caldă oferită de călugări şi preoţi. Lipsesc cu desăvârşire cerşetorii, iar părinţii mănăstirii te întâmpină binevoitori întotdeauna, cu o amabilitate firească, nicidecum apretată. Aici îl simţi pe Dumnezeu ca pe un prieten cu care stai la aceeaşi masă, îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurţi sau sfătuindu-te asupra unor probleme de suflet şi viaţă. Bucurându-te de natură, poţi admira un minunat puzzle cromatic care înflorește din micile grădini parohiale.

Dreptul de a fi liber înseamnă dreptul de a simţi cerul, iar aici iubirea înseamnă adevăr! Mănăstirea Crasna îşi potenţează sensul de generaţii ca o metaforă, ca un răsărit după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Omul retras şi însingurat, omul modern conectat la tehnologia actuală, cel nefericit sau cel care îşi plânge iubirea pierdută, precum şi acela ce îşi este arhisuficient pot găsi cu toții, în cadrul mirific oferit de Mănăstirea Crasna, realitatea şi răspunsul divin. Fiecare metru pătrat fiinţează între credinţă şi speranţă. Forţa motrice, descătuşată din interiorul conştiinţei individuale este, aici, echilibrul vibraţiei lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu există în toate, în fiecare pas şi în orice respiraţie. Treci dincolo de propria realitate păşind pragul mănăstirii şi vei simţi bucuria îngerilor prin intermediul tuturor simţurilor. Spaţiul şi timpul se identifică unitar doar în rugăciune, iar Crucea configurează un model de cartografiere a propriului destin.

(foto din arhiva personală)

(Ramona Müller)

mai mult
CronicăPromovate

MARI ARTIȘTI PLOIEȘTENI, ATELIERE DE NEUITAT

7

Câteva fotografii din anul 2004, găsite recent, realizate digital – în foarte slabă rezoluție – în fostul atelier al regretatului pictor ploieștean Sergiu Rugină din strada Jianu, actualul atelier al pictorului Valter Paraschivescu (trăiau încă artistul grafician Dan Strâmbu și minunatul flautist Florin Ouatu).

Am căutat pe Google date biografice despre acești artiști excepționali. N-am găsit. Trebuie totuși să mai existe pe undeva cataloage ale expozițiilor lor, afișe, articole din ziare și reviste, interviuri.

Am crescut la școala lor conceptual-artistică optzecistă, le datorez mult în formarea mea, am fost onorat de prietenia lor, de generozitatea cu care mă invitau în ateliere, împreună cu alți prieteni prozatori, poeți, muzicieni, actori, regizori, filosofi, teologi. Nu pot rămâne în uitare.

Pe unde vor fi fiind xilogravurile lui Dan Strâmbu, care ne uimeau? Unde sunt acum picturile marelui maestru Dan Rugină? Generațiile foarte tinere de azi de artiști ar trebui să le cunoască opera.

Eu unul cred cu toată ființa mea că așa s-ar cuveni.

photo © 2020 Ioan Mihai Cochinescu

mai mult
Cronică

O MUZICĂ TĂCUTĂ: PALATUL CANTACUZINO – MUZEUL ENESCU

Muz2

Un palat de faimă europeană, construit acum 120 de ani de către arh. Ion D. Berindey pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul), o adevărată bijuterie barocă de stil francez Louis XVI, ce-ar merita astăzi o soartă mai bună. Mult mai bună!

Un George Enescu ce-ar merita mai mult respect, decât un semn clar de „acces interzis” vizitatorilor în casa în care genialul compozitor român a locuit împreună cu soția sa, Maruca Cantacuzino, până la exilul la Paris (casă aflată azi într-un incredibil stadiu de degradare, chiar în curtea mărețului palat de odinioară, ce la rândul său este într-o avansată stare de deteriorare).

Doar câteva încăperi din imensitatea palatului sunt amenajate pentru a fi administrat sau vizitat. Restul e mister. Și tăcere.

Foto/Text Ioan Mihai Cochinescu

mai mult
Cronică

La notariat

prietene

Mă duc cu maică-mea la notariat să încheiem un precontract cu un “promitent-vânzător”.

Trec peste cum a completat mama formularele, că s-a declarat “persoană publică” și ca are “funcție politică”, haha, ce ne-am mai amuzat.

Mie mi-a revenit rolul să citesc cu voce tare înțelegerea, ca să punctăm eventuale neînțelegeri.
Turui partea cu “promitent cumpărător Costea Oana, identificat cu…, domiciliat în… și Costea Florența, identificat cu…, domiciliat în…

declarăm pe proprie răspundere că nu suntem căsătorite
wtf????
mai citesc o dată, încep să râd ca proasta, râd în hohote
toată lumea se uită uimită la mine, eu râd, râd
când mă potolesc zic, inteligent
“Vă rog să scoatem pasajul ăsta, mi se pare absurd”
De ce? întreabă serioasă și ușor afectată notărița
“Păi, e destul de evident că eu și mama nu suntem căsătorite”
Și o iau iar cu râsul
Păi, de unde reiese? mă întreabă intrigata femeia când mă prinde în pauze de hohote
“Cum să fiu căsătorită cu mama”, insist eu, “sunteți razna?”
-Doamnă…
-Hahahahaha
-Doamnă…
-Daaaaa, hahaha
-Pasajul se referă la varianta în care dvs sau mama sunteți căsătorite…
-Aaaaa, da?
-Da, e important!
-Fuck!
Ne-am distrat la notariat, deci. Bine, mai mult eu, că mama era jenată că are așa o soție idioată.
#lostintranslation

(Oana Costea)

mai mult
Cronică

Regele poeziei româneşti

1

George Enescu: ”Carmen Sylva avea ceva genial într-insa. A fost o sfânta binefăcătoare. Disprețuia pompa și tot ce era practic și interesant. (…). Pentru mine ea a fost o prezență supraomenească, o ființă cu nimb, depărtată de oamenii obișnuiți, revărsând numai lumină și bunătate.”

La 18 februarie 1916 Regina Elisabeta, prima Regină a României (cea pe care Regina Victoria a Marii Britanii și-o dorise noră) intra pe porțile eternității. 47 de ani a trăit și a creat în România, dedicându-se traducerii valorilor poeziei române în cât mai multe limbi. La zece ani de la venirea pe tronul țării a început traducerea poeziei eminesciene în limbi de mare circulație. Descrierea întâlnirii unice cu Eminescu, întâlnire la Palatul Cotroceni, mijlocită de Titu Maiorescu şi cumnata sa, Mite Kremnitz, rămâne o prețioasă pagină de literatură:

”Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri.

A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile.

Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.
În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci“, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la Regele poeziei româneşti…”

În timpul acelei unice întâlniri, Regina i-a solicitat părerea despre una din poeziile sale. ”Majestate! În forma actuală cred că ar fi mai bine să nu fie publicată”, a spus Eminescu. ”Uiţi că vorbeşti cu regina României?” a trecut Carmen Sylva de la registrul poetic la ierarhia statală. ”Da, dar nu cu regina poeziei”a răspuns poetul.

Elisabeta, Regina României, i-a oferit poetului bolnav, o rentă viageră.

(Marilena Rotaru)

mai mult
Cronică

Jurnaliștii purtători de microfoane

tv62154

Problema zilelor noastre cu jurnalistii de teren e ca fiind ei niste tinerei (nu neaparat ca varsta) s-au transformat in simpli purtatori de microfoane.

Politicienii isi fac o propaganda desantata in direct la tv vorbind vorbe, in general insiruiri de invective la adresa adversarilor. Nu e unul (jurnalist) sa ii recadreze spre fapte concrete, asa ca declaratiile sunt preluate ca atare si incendiaza ecranele.

Sunt aceleasi azi, acum un an, acum zece ani, le-ai putea prelua ca atare, doar destinatarul invectivelor se schimba. Caci aliati au fost toti, in combinari de n luate cate k : PNL cu PD, PDL cu PSD, PNL cu PSD, PNL cu PDL, UDMR cu totii pe rand.

Televiziunile fiind mari amatoare de scandal si in general inhibate de discutiile pe fond, sunt vinovate in mare parte de degradarea discursului public.

(Marcela Feraru)

mai mult
Cronică

Medicul de familie Nicolae Bratov

doctor46548

Între cele două războaie, la Brăila, a existat un medic excepțional, dedicat trup și suflet profesiei sale.

Știu asta, pentru că a fost medicul de casă al bunicilor mei. În 1948, comuniștii i-au confiscat cabinetul, instrumentarul, aparatul Röntgen, tot. Foștii lui concurenți, niște imbecili mediocri, ca să se pună bine cu noua orînduire, l-au denunțat că are aur ascuns. Că sigur a păstrat ceva. Autoritățile i-au roscolit casa, au dărîmat pereții, dar aur n-au găsit. Au urmat anchetele la securitate, cu lampa în ochi. Îl puneau să stea într-un picior, pînă la istovire. Un cîine de luptă dresat, l-ar fi sfîșiat dacă așeza și celălalt picior. Dar nu avea ce să declare. Era falit.

Cum-necum, peste ani, ajunsese medic cu domiciliu forțat la un dispensar al schelei de foraj Scăieni, lîngă Ploiești. Cînd mă îmbolnăveam, mama îi telefona și el venea într-un suflet, să mă îngrijească. Ca să-l umilească și să-l distrugă astfel definitiv, comuniștii l-au gonit și de acolo. Ajunsese medic pe salvare la București, sau pe lîngă. Deja bătrîn, el își dorea să practice medicină, nu pompieristică.

Marginalizat și dușmănit de colegi, ca să-și piardă cumva urma, celibatar convins și fără copii, s-a refugiat la un spital din Oltenița, unde l-am vizitat în cîteva rînduri, prin ’80, cu mama. Mama îi venera, iar el o iubea ca pe o fiică. Trăia într-un apartament modest, un soi de cămin muncitoresc, cu pereții tapetați de cărți și reviste de specialitate, ca un labirint.

La viața lui a fost un mare generos și își practica meseria cu acribie, mult dincolo de ce-i impunea diploma. Bunăoară făcea chiuretaje, pentru a salva demnitatea unor femei, sau dăruia ce primea, pentru a-i ajuta pe sărmani. Venea la el un tuberculos și el, medicul, îi spunea: „Ia cocoșul ăsta, sau brînza asta, ia și niște bani și hrănește-te, tu ai mai multă nevoie decît am eu”. Într-o noapte, într-o periferie, aflat la patul unui copil cu o afecțiune renală critică, o chestiune de viață și de moarte, ca să poată fixa rapid un tratament – acid sau bazic? –, a gustat pipi.

Dar despre indivizi ca el, nu rămîne un rînd, nimic. Românii nu-și prețuiesc valorile, apoi se plîng că sîntem un popor minor. Și poate cîți ca el. Am pornirea să plîng ori de cîte ori îl evoc.

Acest brav om, să se știe, s-a numit Nicolae Bratov.

(Gabi Stamate)

mai mult
1 2 3 29
Page 1 of 29