close

Cronică

Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, ședintă de Cenaclu I.L.Caragiale, 18.11.2019

Cen2

Simfonia toamnei caută versurile ruginii, în ritmurile proprii. Poeții s-au adunat pentru a așeza piesele puzzelului tomnatic în vederea trăirii sensului literar.

”Revista Presei”, binecunoscuta rubrică de început a cenaclului, prezentată de președintele acestuia, Ioan Vintilă-Fintiș, cuprinde secvențe editoriale din revistele ”Cronica Veche”, ”Argeș”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Weekend” , ”Apostrof”, ”Cafeneaua Literară” și altele. Fintiș informează colegii despre starea actuală a antologiei cenaclului, încurajându-i să își expună punctl de vedere referitor la copertă și structura volumului.

Rubrica ”Cel mai recent poem” descarcă resursele creațiilor universului literar al celor prezenți. Katy Enache recită ”Mânjii”, Maria Udrea ne încântă cu ”Agățați de efemeritatea vieții”, iar Luminița Bratu își multipică sensibilitatea într/un poem de dragoste. Georgeta Popescu ne hrănește spiritul național declamând ”Treziți-vă, români!”, fiind urmată de poeții Blanca Trandafir, Ramona Müller și Corin Culcea.

”Cronica unui film” ne recomandă de către titularul acesteia, Mihai Ioachimescu, pelicula ”Visătorii” (1987) avându-i ca protagoniști pe inegalabila Cher (în rolul contabilei Lorreta Castorini) și pe Nicolas Gaje (în rolul lui Ronny Cammareri). Filmul a câștigat u
trei premii Oscar, încasând într-o jumătate de lună 91 milioane de dolari.

Rubrica ”Poet în recital” ne dezvăluie două dintre volumele de versuri ale lui Ioan Vintilă Fintiș, membru al Uniunii Scriitorilor din România. ”Fântânile frigului” , cu o grafică aparținând lui George Dumitru, ed. Tracus Arte, cuprinde realități transfigurate într-un context liric cu prozodie clasică, dar și vers liber. Interiorizarea dramatică este o căutare a revelației și un refugiu compensat metaforic. Succesiunea generațiilor precum și redescoperirea cotidianului constituie înaintări spre sine, introspecții complexe oglindite în voluml ”Dealul”, cu o grafică ce îi aparține lui Cristi Anghel. Ioan Vintilă Fintiș ne recită câteva din poemele de forță: ”Baladă pentru Hawaii”, ”E toamnă pe muntele uitat într-un balcon”, „Zăpezile fecioare”, ”Fantezie albastră”, ”Constelațiile frigului” și ” Dealul om”. Absent la ultimele ședințe ale cenaclului, având ca activitate ”campionatul cu cazmaua”, ”boierul de la Finta” readună câteva amintiri ale festivalului ”Potcoava de aur”, câteva momente petrecute alături de soții Gabriela și Eugen Petri, precum și secvențe sentimentale cuprinse în cartea ”Bufonul și KlaRaRegina”.

Gabriela Petri consideră, că deși dimesiunea introspectivă a poemelor este evidentă, totuși ”sentimentul de pustiu, de retragere în sine”, textul creează atmosfera de ”lume pierdută”. Mihai Ioachimescu apreciază tema dragostei prezentă în scrierea lui Fintiș, o temă universală și existențială în același timp.

Eseul săptămânii ”Legea” al lui Florin Manole restituie o pistă interpretativă proprie asupra prejudecăților conceptuale și ale păcatului în sine. Pornind de la afirmația surprinzătoare și controverstă a lui Ion Stratan, în cadrul unei întâlniri cu elevii Liceului Nichita Stănescu, conform căreia ”poezia lui Mihai Eminescu este amorală”, opiniile converg spre întețelegerea termenului ”amoral”.

”Amoral e spiritul legii până când mirajul iubirii devin cerul înstelat ce sălășuiește în inima mea.
Morala ce se instituie ca urmare a scoaterii omului din curgerea vieții naturale și ca urmare a faptului de fi condamnat natura și pe noi înșine, îl însingurează pe om și nu-i oferă nicio soluție. Faptul că distingem între bine și rău, de asemenea, nu ne ajută nici să îndreptăm natura, nici să facem ca binele să triumfe.”
În raportul de transcendență, unitatea variabilă a păcatului face ca omul să devină finit și să sfârțsească cu problema răului. Consistența viului fundamentează anihilarea rădăcinii răului.

Teodoru Ghiondea consideră că în mentalitatea europeană, percepția religioasă și psihologică a ființei umane au la bază originea naturii tragice a existenței. Ceea ce nu are sau nu se află într-o relație nu are o dinamică. Dumnezeu este atotposibilitate, iar pe calea desăvârșirii omul gustă din ”pomul vieții”, alegând calea morală. Sub semnul finitudinii, ”înțelepciunea înseamnă a învăța să mori” (Platon). La nivel ontologic, iubirea există prin credința unui Dumnezeu personal, pentru că viața noastră este o moarte care se prelungește, o moarte în cascadă. În gândirea de tip metafizic nu este vorba de un Dumnezeu personal, deoarece principiul este impersonal. Problema păcatului nu este o problemă de metafizică, ci este una strict religioasă, deoarece imperfecțiunea rămâne mereu duală. Deoarece omul modern simte tragic, acesta simte permanent nevoia de reechilibrare. Zmaranda evocă parabola sămânței: ”Bobul de grâu, dacă nu putrezește nu dă roade.”

În finalul ședinței, Nicu Drăgulin ne citește din ”Moromeții” lui Marin Preda, secvența comerțului cu cereale la munte.

Bucuriile simple despică zidurile cele mai înalte. Noi ne îndepărtăm în ritmurile repetițiilor pentru Jazz Festival…e noiembrie sortit…

(Ramona Müller)

mai mult
Cronică

Cultură… de post

books1617327

Fiecare cu păcănelele lui!…

Păcănelele mele sunt culturale!…

Sigur că întâi datoria sfântă la Biserică!…

Regret enorm că nu pot da curs unor evenimente rafinate pe 29 noiembrie!…

Christi Crăciun la Sophia, CHIOTITUL, la ELSTAR Câmpina ULTIMA CRUCIADĂ etc. Recomand şi eu cu căldură şi cu îngăduinţa de iertare, prietenilor mei scriitori şi editori de carte, dar şi amfitrioni culturali, să ţină seamă că este Postul Crăciunului şi să-şi aranjeze evenimentele nu miercurea, nu vinerea, nu duminica!… Dacă se poate!… EXCELSIOR!…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
Cronică

Blejoi şi Ghimpaţi – Schitu, sâmbătă, 16 noiembrie 2019

p1

NIHIL SINE DEO!…

Plecăm în trombă pe la 07:30 din faţa bisericii, eu cu maşina mea, cu Teo, dar şi Cristi Iordache cu a lui, cu Costi şi Silviu. Mergem spre Ghimpaţi-Schitu, unde Alteţa Sa Principele Nicolae desfăşoară o activitate de suflet cu asociaţia sa; împădurirea unor parcele din ocolul silvic de la Schitu – Giurgiu –, cu 12000 de puieţi de diverse specii… Mă simt atât de tânăr la cei 51 de ani ai mei, nici nu ştiu cum am ajuns (doar pe hârtie!) la vârsta asta!… Sunt cu adevărat „neliniştit” şi mă gândesc acum la Fericitul Augustin: Neliniştit este sufletul meu până se va odihni întru Tine, Doamne!… Sunt nebun, nebun de legat, un preot în accelerată îndreptare spre boşorogeală pleacă la plantat puiet în pădurile Patriei!… Dar plec într-o aventură nouă; dacă totdeauna mi-ar fi fost frică să încep ceva nou atunci nu aş fi reuşit să mai fac nimic!… Bucuria mea întru Tine, Doamne, că-mi dai de lucru!… Simt că mă iubeşti şi-ţi faci, Doamne, planuri cu mine!… Sper să nu Te dezamăgesc niciodată!

Ajungem pe la 10:15, după o călătorie printr-o ceaţă pre-iernatică, la ocolul silvic din Schitu unde se adunaseră voluntari din toate părţile Ţării!… Principele Nicolae este iubit de tineri, dar şi de cei în vârstă; poartă crucea unui neînţeles blestem al raţiunilor dincolo de înţelegerea corectă a simplului fapt că este nepotul Majestăţii Sale Regelui Mihai şi că are dreptul suprem de a fi moştenitorul Coroanei!…

Vremea este superbă!… Umezeala generată de ploile din ultima vreme este dublată de o vreme caldă, deşi atmosfera era noroasă; prea cald pentru noiembrie, dar poate că Dumnezeu a dorit aşa, ca în calmul pre-iernatic, nefiresc de multi-colorat prin paleta frunzelor martore, noi să ne vedem de treabă şi să plantăm puieţii!…

Revăd oameni dragi din Craiova, din Baia-Mare, evident din Bucureşti!… Dar cum păşim pe parcela care trebuie reîmpădurită, ne răsare în cale minunata soţie a Principelui, Alina-Maria. A trecut aproape o lună de când ne vizitau la Blejoi împreună cu bunul nostru Părinte Adrian Diaconu!… Dar să-l revăd aici pe Ioan Paul Popescu, fost deţinut politic, cu cazmaua în mână, în ciuda vârstei sale de peste 70 de ani, alături de tineret, mă năuceşte!… Parcă ieri ne vedeam la Craiova, la conferinţa lui Marius Oprea despre martirii necunoscuţi din mormintele temniţelor comuniste!… Un exemplu de moralitate, un exemplu de bărbăţie, un tânăr-bătrân!… Ne împotmolim în pământul jilav, ni se lipeşte clisa de tălpile pantofilor, dar mergem înainte!…

Organizarea este impecabilă!… Avem tot ce ne trebuie: cazmale, puietul respectiv, o amprentare corectă a terenurilor cu fire de sfoară, marcate din 70 în 70 cm, deja aranjată de pădurari, care indică rândurile în care vom planta puietul. Pe lângă aceasta o atmosferă tinerească, cu muzică bună (chiar şi rock); sunt tineri de toate vârstele, viitorul Ţării!… Din partea Ligii Tinerilor Creştini Ortodocşi Români – Blejoi suntem cinci persoane, cu Andreea (de la Brăila) şase. Mă gândesc inevitabil la viitoarele alegeri prezidenţiale şi la impostura ambilor candidaţi, unul mut şi altul gângav, ca o situare într-o comparaţie inutilă dintre Republică şi Monarhie!… Dar cine să mai fie atent la Adevăr?!… Să fii alături de oameni, la munca „de jos” (aidoma Reginei Maria şi Reginei Elena) este incompatibil cu prezidenţiabilii!… Ei se ceartă pe voturi pentru o eternă incertitudine non-funcţională (sau funcţională doar pentru partidele isterice care îi aruncă în cursă!), iar noi ne vedem de treabă împreună cu Principele Nicolae care munceşte (sapă efectiv cu cazmaua şi plantează puiet, fără să se ferească de a se murdări de glod pe mâini!!!) împreună cu noi!… Alteţa Sa este lipsit de preţiozitatea nulă a politicienilor, este neînsoţit de SPP, dă mâna cu toată lumea, se fotografiază cu toţi!… Alina este o tânără superbă, nemofturoasă şi amabilă!… Asta este naturaleţea României Adevărate!… Aşa că îmi suflec reverenda, ca un călugăr care lucrează la grădină (Grădina Patriei!) şi trec la treabă!…
Obosiţi, ne retragem, eu şi Teo, pentru că mai avem treabă la biserică! Plecăm de la Schitu – Ghimpaţi pe la orele 15:00 cu febră musculară, dar cu o fericire de necuprins în cuvinte!… Ne simţim precum călugării care se bucură după munca în grădina mânăstirii pentru urmează slujba de seară… Andreea, Cristi, Costin şi Silviu mai rămân două ore!… NIHIL SINE DEO!… Nu voi uita niciodată ziua de azi!…

Dar peste astea toate, sentimentul că în sufletul lor, chiar dacă acum sunt studenţi şi stau mai mult pe la Bucureşti, primii fondatori ai LTCOR Blejoi mi-au fost alături, la acest frumos proiect!… De remarcat un fapt sugestiv: voluntari la Ghimpaţi, Costi şi Silviu sunt studenţi la Agronomie!… Dumnezeu le potriveşte!… Vă iubesc, Cristi, Costi, Teo, Silviu şi Andreea!…

NIHIL SINE DEO!…

(Cogdan Costin Georgescu)

mai mult
Cronică

Bucuria revederii

t2

Bucuria revederii Alteţei Sale Principele Nicolae al României!…

În drum spre nordul ţării Alteţa Sa şi fermecătoarea sa soţie, Alina-Maria, au poposit pe 22 octombrie şi la Blejoi!…

O plăcută surpriză căreia îi vom răspunde şi noi prin participarea a cinci persoane din partea Ligii Tinerilor Creştini Ortodocşi Români – filiala Blejoi la acţiunea de împădurire de la Ghimpaţi, Giurgiu, coordonată de Asociaţia Principele Nicolae!…

NIHIL SINE DEO!…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
Cronică

Playboy-ul huilei a ajuns un atârnător bătrân

mineriada

Stătui la o șuetă cu Valeriu Stoica, fostul președinte al liberalilor și ex-ministru al Justiției.

Și ne-am amintit de momentul în care am fost în pragul disoluției autorităților statului. De „posada” din Defileul Jiului, de bătălia de la Costești, când minerii au luat prizonieri 1500 de jandarmi și de „waterloow-ul” de la Stoenești soldat cu încarcerarea „Luceafărului huilei” pe „sfânta elena” de la Rahova. Memories.

În primul comentariu pun un link cu un portret pe care i l-am făcut lui Miron Cozma în august 2011, la Mamaia. Titlul meu de pe print a fost mai bun ca cel de pe net: „Playboy-ul huilei a ajuns un atârnător bătrân ”.

Enjoy, că-i funny 🙂


Asaltul lui Miron Cozma și ale hoardelor de mineri. Mineriada din 1999

La nici zece ani de la revoluție, acum 20 de ani, România a fost în pragul unui război civil. Minerii, conduși de Miron Cozma care vroia să-și salveze pielea de pușcărie, au vrut să cucerească Bucureștiul. Au fost opriți cu greu de autorități.

În ianuarie 1991, România traversa o criză profundă. Mai ales cei ce lucrau în sectorul bugetar erau profund afectați de măsurile dure, dar necesare, luate de guvernul Convenției Democrate din Romînia, Executiv în care vioara întâi erau țărăniștii, asistați de liberali și de alte partide mai mici din arcul guvernamental. Minerii din Valea Jiului erau în pragul revoltei. Negocierile pentru mărirea salariilor purtate încă din vara lui 1998 eșuaseră și, colac peste pupăză, Radu Berceanu, ministrul Industriilor, în 16 decembrie ’98, anunțase la televizor că două mine importante, Dâlja și Bărbăteni, vor fi închise, ca urmare a programului de restructurare a mineritului care devenise de multă vreme falimentar.

Două zile mai târziu, Miron Cozma, liderul sindical al minerilor, anunță declanșarea grevei generale și-i cheamă la Petroșani, pentru negocieri pe Berceanu și pe premierul Radu Vasile. Refuzul acestora de a cădea la pace cu mineri stârnește furie în Valea Jiului. Furie alimentată de Miron Cozma care, condamnat la zece ani de pușcărie pentru altă mineriadă, de la începutul anilor ’90, fusese eliberat pe o chichiță legislativă, dar care se vedea amenințat cu reîncarcerarea.

La Bumbești ca la Posada

Pe 4 ianuarie, 15.000 de mineri de la Compania Națională a Huilei protestează, fără efect, la Petroșani și amenință că vor pleca spre București. În timpul acesta, la București Corneliu Vadim Tudor, liderul Partidului România Mare, agita spiritele și îi îndemna pe mineri la nesupunere civică și îi chema în Capitală să răstoarne Guvernul. După mai multe runde de negocieri eșuate, pe 14 ianuarie „Armada” lui Miron Cozma pleacă pe jos spre Capitală.

Traian Băsescu, ministrul Transporturilor pe atunci, refuzase categoric să le pună la dispoziție garniturile de tren cerute. Jandarmii înalță baricade pe Defileul Jiului, inclusiv detonând stânci care au blocat drumul. Minerii i-au bătut la Bumbești, ca la Posada, cu pietre, și și-au continuat drumul către Târgu Jiu. A doua zi, Gavril Dejeu, ministrul de Interne, este forțat de președintele Emil Constantinescu să demisioneze.

Bătălia de la Costești și „Pacea de la Cozia”

Pe 21 ianuarie, mineri au ajuns la Costești unde autoritățile blocaseră drumul. Minerii îi încercuiesc și, dintre ce 2000 de jandarmi și luptători DIAS, 1500 sunt luați prizonieri printre ei fiind și prefectul de Vâlcea. Apoi își continuă marșul triumfal către Râmnicu Vâlcea. Președintele Constantinescu instituie „Starea de Urgență” pe tot teritoriul țării.

Forțat de împrejurări premierul Radu Vasile cedează și se întâlnește cu Miron Cozma și alți lideri sindicali și cade la învoială cu minerii, garantându-i lui Cozma imunitatea penală în ceea ce istoria denumește „Pacea de la Cozia”. Nu trebuie uitat că la negocierea de la Mănăstirea Cozia, unde au avut loc negocierile, Radu Vasile a intrat în sala de tratative pe fereastră. Ce-a de-a cincea mineriadă tocmai se încheiase.

Stoenești, ultima înfruntare și arestarea lui Cozma

Minerii se retrag în Valea Jiului numai că, doar câteva săptămâni mai târziu, Cozma primește o nouă condamnare, de 18 ani, pentru minerida din septembrie 1991. La nici o lună de la evenimentele dramatice desfăşurate în Defileul Jiului şi Costeşti – Vâlcea, în Valea Jiului s-a sunat din nou mobilizarea. De data asta, protestul nu mai cuprinde revendicări economice, ci se constituie într-un sprijin faţă de Miron Cozma.

„Luceafărul Huilei” își strânge „oastea” de ortaci și pleacă iar spre București. De data astaca să-și apere pielea. La Stoeneşti de Olt îi aşteaptă însă jandarmii, tancurile şi trupele speciale ale SRI. Balanţa a înclinat, de data asta, spre forțele de ordine, care s-au reabilitat spectaculos după înfrângerile de la Bumbeşti şi Costeşti, reuşind să pună punct celei de-a şasea mineriade. Un miner moare în timpul confruntărilor şi zeci de persoane sunt rănite. Miron Cozma nu mai are scăpare. În dimineaţa zilei de 17 februarie e arestat.

Valeriu Stoica: „Cozma vroia să scape de pușcărie!”

Împreună cu avocatul Valeriu Stoica, ministrul Justiției în acel Guvern dinamitat de convulsii sociale, am tras cîteva concluzii la 20 de ani de la acle evenimente care au uluit întreaga lume. Erau revendicările minerilor justificate? Fostul ministru își alege cu grijă cuvintele: „Mineriada din ’99 a fost ultima încercare de folosire a unor trupe paramilitare pentru a împiedica cursul firesc al României. Indiferent de caracterul justificat al unor revendcări sociale era indamisibilă rezolvarea acestora cu violență”. Dar a fost multă determinare în acțiunea lor. Mai fuseseră de patru ori în București și aveau în palmares și căderea Guvernului Roman, în toamna  lui ’91.

Valeriu Stoica are o replică avocățească: „Nu trebuie uitat că Miron Cozma tocmai fusese eliberat din închisoare ca urmare a unei decizii discutabile a Justiției. Această eroare judiciară a fost cauza ultimei mineriade. Determinarea lui Cozma a fost izvorâtă și de încercarea lui de a evita continuarea executării pedepsei la care fusese condamnat. Este motivul pentru care a deturnat sensul social și economic al revendicărilor minerilor”. Și, care era atmosfera la Palatul Victoria? Fostul demnitar e relaxat: „Doamnele din aparatul guvernamentalerau ușor speriate. Își amintau de ceea ce s-a întâmplat în toamna lui ’91”.

La Stoenești minerii au fost opriți de blindate

Minerii i-au rupt cu bătaia pe jandarmi. Cum de a fost posibil? Valeriu Stoica explică starea de spirit din acea vreme: „Jandarmii au fost timorați. Era încă teama că o ntervenție hotărâtă ar putea genera o răspundere a acestor forțe de ordine. Este și motivul pentru care, la Costești, jandarmi s-au lăsat, pur și simplu, luați prizonieri”. Aici, fostul ministru nu-și amintește bine. Au fost nu mai puțin de 26 de asalturi ale minerilor. S-a luat în calcul intervenția Armatei? Asta ar fi însemnat, practic, război civil, e limpede.

Președintele Emil Constantinescu era depășit de situație și instituise starea de urgență. Dacă 15.000 de mineri, înarmați cu bâte și pietre au băgat groaza în autorități ce-ar fi însemnat un eventual atac armat din partea unui inamic extern? Valeriu Stoica îi ia apărarea fostului președinte și spune că el a găsit soluția: „Faptul că și-a păstrat calmul i-a permis să rezolve criza. L-a demis pe ministrul de Interne Dejeu care nu coordonase eficient resursele MAI. Ca urmare, minerii au fost opriți la Stoenești și restabilită ordinea”. Corect, dar la Stoenești au fost desfășurate tancuri și alte blindate.

De fapt, minerii au fost folosiți pentru șantajul lui Cozma

 A urmat rușinoasa „Pace de la Cozia”. Valeriu Stoica categorisește sintagma drept o metaforă: „A fost o încercare nereușită a lui Radu Vasile de a negocia cu Cozma și a dezamorsa criza. Dar o negociere reală nu putea avea loc pentru că obiectivul lui Cozma era să scape de executarea restului de pedeapsă. A fost o slăbiciune gravă a statului să accepte un asemenea șantaj. Spre cinstea lui, Emil Constantinescu a fost foarte ferm. Exista riscul disoluției autorităților statului dacă se accepta șantajul lui Cozma!”.

Păi, Radu Vasile a cedat. Guvernul n-a închis minele care ar fi lăsat șomeri mii de mineri și a spus că nu se va începe urmărirea penală împotriva lui Cozma. Păi, ce s-a întâmplat cu „garanția guvernamentală”?. Valeriu Stoica vorbește ca din carte: „A fost o eroare a lui Radu Vasile. Nu putea să promită imunitatea. N-avea această atribuție legală. Amnistia și grațierea nu se fac ca urmare a unui șantaj, ci potrivit legii”.

Dacă ajungeau minerii în Capitală cădea sau nu Guvernul? Ce zice fostul ministru al Justiției? Dă din umeri: „Exista această posibilitate, ceea ce ar fi creeat pagube incalculabile”.

(Mihnea-Petru Parvu – evz.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Exact asta aș face azi

tablou

Era cam tot așa, un final de octombrie,
cu soare cu dinți și spectacol de culori,

mergeam in clasa I, aveam 6 ani și 3 luni (nu, nu am cei șapte ani de-acasă) și, în general, mă plictiseam îngrozitor la școală, că știam demult să scriu, să citesc fluent și să socotesc bine.
Cu cheia atârnată cu un șnur gros de gât, cu bascul meu roșu îndesat pe cap, în dimineața aia, ca-n toate celelalte, m-a târât tata de mână până la colțul străzii și mi-a dat drumul în viață. Mergeam deja singură la școală, eram fată mare.

Era vremea castanelor, cădeau țepoase din copaci, se spărgeau cu zgomot când aterizau și își dezvăluiau miezul neted și lucios, ca o inima a toamnei. Mi se lipea ceața de gene și-mi dezlipea somnul și fugăream frunzele moarte prin rigole
când mi-am amintit ce lucruri frumoase făceam noi la grădiniță
și m-am sucit.
In loc să mă duc stânga spre strada Silvia, am cotit dreapta pe Litovoi Voievod, apoi pe Ipsilanti și-am ajuns pe Callimachi, la grădinița mea, m-am dus direct la doamna Violeta, la grupa mică.

Doamna Violeta mă iubea, poate de-aia nici n-a pus la îndoială când i-am zis că învățătoarea mea e bolnavă și tata m-a adus la grădinița,
A, a, a, acum e toamnă da
E, e, e, plăcută vreme e
Eram fericită.

Alertată de absența mea neanunțată, învățătoarea a sunat la mama, mama l-a sunat pe tata, tata s-a panicat, a dat telefoane pe la toți vecinii și pe la parintii colegilor, sigur că nimeni nu știa nimic de mine, a făcut cale întoarsă de la serviciu,
m-a căutat pe la toate locurile mele de joacă din cartier, s-a dus la miliție, nea Pânzariu, sectoristul, și a tras pe cap cascheta și a ieșit pe teren, disperat și transpirat tata bătea străzile,
a ajuns și pe Callimachi și-a avut o sclipire.
I, i, i, veniți copii la vii
O, o, o, se duc cocori in stol

Când a intrat, eram la o masă mică, meșteream încântată la un tablou din fâșii de frunze colorate.

Ei bine, exact asta aș face azi.

(Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

Podul

Pod

Săream de pe podul ăsta în copilărie, în adolescență mai apoi.

Îi spuneam “la stăvilar” și trebuia să ne luăm avânt, să aterizăm cât mai departe, să nu ne tragă curenții sub pod, că ne-ar fi izbit de beton și ne-ar fi aruncat, prin “cascadă”, în lacul de pe partea cealaltă a străzii, aflat mai jos ca nivel. Era și mai mic, și mai murdar, avea pe margine stuf și papură și rațele lăsau dâre pe apa tulbure.
Ne ingrozea posibilitatea asta, “clar mori”, ziceam și totuși mergeam mereu la stăvilar să sărim în cap.

Mă opresc in unele seri pe pod, mi-e in drum, îmi sprijin coatele de balustradă, închid ochii și retrăiesc senzatiile de atunci,
mai întâi emoția, frica de dinaintea săriturii și fierbințeala betonului de sub tălpi, felul in care numărăm in gând, unu, doi, trei
învățai să-ți controlezi respirația, să-ți calculezi mișcările, să fii întâi arc și-apoi săgeată, să spargi luciul perfect, cu mâinile împreunate, să-ți dozezi respirația ca să înoți cât mai mult pe sub apă, să ieși la suprafață și să continui până ajungi in zona de siguranță, de unde curenții nu te mai pot trage înapoi
și de-acolo să te întorci și să le faci semn cu mâna prietenilor de pe pod, să-l încurajezi pe următorul.

O nebunie.
Iar când eram toți in apă și aveam sentimentul că am câștigat ceva foarte de preț, treceam lacul înot, până la – pe atunci -ștrandul CC-ului, de-acolo ne cumpăram Pepsi, cu 2 lei cincizeci sticla și amandine. Era premiul nostru. Stăteam pe iarbă, la soare, și vorbeam despre cum o să sărim data viitoare și despre ce o sa facem când o să fim mari.

Astă seară bătea vântul și cât am stat acolo m-am gândit la altceva. Înghețasem când am plecat, dar am avut senzația aia, de după săritură.
Acum aștept amandina.

(Oana Costea)

mai mult
Cronică

Mă văzui cu Neculai

MPP221

Mă văzui cu Neculai. Mă rog lumea îl știe de Cabral, da’n buletin îl cheamă și așa, prietenii știu.

Nu mă văzusem cu el din octombrie anu’ trecut, de când am stat la o șuetă pe care am dat-o și la ziar. Mai că nu m-a recunoscut cu fo douășcinci de kile mai „finuț”.

Pănă nu l-am apelat cu „Nicule” se uita la mine ca la un strigoi. S-a spart de râs: „Bă, tu ești, să mor io!”. Băiat mișto.

În sfârșit apar și o într-o poză cu unu’ pe lângă par ca un bebeluș

(Mihnea-Petru Parvu)

mai mult
Cronică

Claxoane, înjurături și o fată

crying

Stătea pe băncuța din stația de tramvai

ușor aplecată, cu fața în mâini, am crezut că îi e rău, am deschis geamul mașinii s-o întreb și-atunci am văzut cum i se zgâlțâiau umerii,
plângea.

Hei, am strigat-o, ai nevoie de ajutor?
a ridicat greu privirea, atâta tristețe era în ea, atâta disperare, mi s-a strâns sufletul
blocasem drumul, dar nu puteam să plec,
era o seară obișnuită de luni în mijlocul orașului, oameni grăbiți și indiferenti, claxoane și flash-uri, înjurături
și pe o băncuță o fată care plângea în hohote și nimeni nu părea să observe,
hai să te duc acasă, am strigat
mă gândeam la fii-mea, la mine de demult, la toate femeile care au plâns vreodată singure pe stradă,
a scuturat capul cu putere, nu, nu
mulțumesc, mă descurc,
și-a dus mâna la inimă, s-a prefăcut c-o scoate din piept și că o aruncă pe jos.

Am înțeles, e un bou.

Claxoane și flash-uri, înjurături și o fată care și-a șters cu dosul palmei lacrimile și-a zâmbit.
Era o seară obișnuită de luni, în mijlocul orașului. Mâine e marți, sunt doar trei ceasuri rele.

(Oana Costea)

mai mult
Cronică

O țigănie de reportaj electoral rural

Jilava

Fusei în țigănia de la Jilava unde mă văzui cu pretenu’ meu Villi Oaie, mare „bulibașă” politică peste conaționalii noștri din Ilfov.

Ce-a ieșit e mai jos. Apropo, Vili: șprițu’ bun, caterinca mișto, pastrama omonimă cu numele tău la fel de barosană, da’ de la mititeii ăia, pe care mi i-ai lăudat. am râgâit toată dupăamiaza 🙂

P.S. În primul comentariu mai pun un link cu un text savuros al lu’ Micuțu’. Adică al lu’ Dumitrescu Catalin. Micuțule, dacă dai jos fo șaptej de kile o să fii la fel de frumos precum scrii, borțosule care ești 🙂

(Mihnea-Petru Parvu)


Jilava, votul ultimelor speranțe. Președinții României văzuți din ulița mare

Oamenii de la țară, din mediul rural, sunt derutați. Habar n-au pe ce nume să pună ștampila de vot. La Jilava, nici românii și nici cei de etnie romă – comunitate importantă – nu știu pe cine să aleagă președintele țării. În schimb, dezbat dilema între ei, ca la talk-show

Dis-de-dimineață, pe străzile Jilavei erau mai multe frunze decât oameni. La ora nouă, în Secția 218, din Școala nr.2, aflată în cartierul numit popular „Țigănie”, că e preponderent populat de etnici romi, din 1.816 oameni înscriși pe liste, nu votaseră decât 92, în marea lor majoritate persoane în vârstă, care au poposit în cabina de vot în drum spre biserică. Mariana Soare, președinta secției la mai multe scrutinuri, dă din umeri: „Nu pot să fac o estimare. Uneori merge mai bine, alteori mai rău”. Afară, supărat rău, Ion Peneacă, un instalator de 53 de ani. Nu l-au lăsat să voteze. „După 20 de ani se schimbă secțiile de votare. Io numa’ aici am votat și acu’ mi-au zis să merg la fostul CAP, că ne-a mutat acolo pe toți de pe câteva străzi. Păi, io am timp de așa ceva?”. Omul are dreptate, că secția aia e fix în partea ailaltă a comunei, peste șoseaua București-Giurgiu.

Dar se răzgândește: „Ba mă duc, ‘tu-i în morții lor! Și votez cu Iohannis dacă ajung, că mai ajung!”. În vorbă se bagă și tanti Elena, o pensionară venită la vot în papuci de casă, că stă alături: „Au separat multe străzi de școala asta unde io votez de când mă știu. Și cred că nu se duce lumea până acolo, la CAP”.

Emi, multinaționalul minoritar care nu știe cu cine să voteze

Costică Băcanu, de 37 de ani, dar care arată de 50, și se recomandă ca fiind „meseriaș”, e și el supărat: „Nu fac ăștia mai nimica. Zice că face și nu face! Numa’ hoți în țara asta. Să vedem care o ieși ce-o să facă… Io nu vă spun cu cine am votat, da’ nu cu ăsta de acum!”. Emi Ilisei, un țigănuș de 27 de ani, fost fotbalist de performanță, care s-a lăsat de fotbal după un accident, deși prinsese chiar echipa a doua Stelei lui Becali, a venit la vot, da’ nu știe pe cine să pună ștampila. Se-ntreabă, caragialian: „Păi, cu cine să votez? Că n-am cu cine! Niciunu’ nu-mi pare de încredere. Da’ pân’ la urmă o să pun io ștampila, că am pus-o și-n Italia că sunt și cetățean italian, că mama e demult la Roma și io-s născut la București. Și, dacă vreau, votez și-n Turcia, că tata-i turc!”.

„Cel mai bun și mai deștept președinte a fost Băsescu. N-are procurori la ușă, n-are nimic!”

De fapt, secția 219 de la fostul CAP funcționează într-un cabinet notarial. Pâna la ora nouă și jumătate votaseră 150 de inși din 1.809. Adică 7%. Anamaria Caraiman, șefa secției explică fenomenul: „La locale vin mai mulți. Că e interes!”.

Afară, pe o băncuță, își trage sufletul nea Nicu, un grăsan de 68 de ani care se recomandă tractorist pensionar și vine la vot din nostalgie, că la CAP-ul ăsta a lucrat pe vremea ăluilalt nea Nicu. Oftează: „O să votez, da’ nu cre’ că se schimbă ceva. Pleacă ai noștti, vin ai noștri! Cel mai bun și mai deștept președinte a fost Băsescu. N-are procurori la ușă, n-are nimic! Bravo lui, că flota s-a vândut fără semnătură! Acu’ cel mai potrivit mi se pare Mircea Diaconu. Nu că e actor, ci că a plecat de jos. De jos de tot”. În fața secției e o gașcă de cefe late. Aflu că sunt consilieri locali care au venit să-și monitorizeze alegătorii. La întrebarea, firească, ce intenție de vot au și de ce, se întorc cu spatele și flegmează disprețuitor.

„Totul e pentru ei!”

„Fiecare pentru traista lui! Nu se schimbă nimic!”, se enervează Maria Vâciu de 62 de ani, operator chimist, pensionat pe caz de boală. Trage aer în piept și turuie ca și cum ar barbota cu paiul într-o bere „trezită”: „Totu’ e pentru ei! Nu mai avem nicio speranță! Am votat ca să pun și io ștampila, că am dreptu’ ăsta!”. Dar nu vrea să spună care i-a fost alesul. În schimb Georgian Sava, un șofer de 50 de ani, zice că a mers tot pe mâna lui Iohannis: „Mi se pare cel mai potrivit pentru că e liniștit și băiat bun”. Părerea sa.

Vili Oaie: „Avem de a face cu un haos controlat”

Dar adevărata „bătălie” de politichie se dă la cârciuma zisă „La Ion”, că de fapt n-are nume. Este un fel de „Poiana lui Iocan” în variantă jilăveană. Aici se adună, pe la prânz, protipendada comunei. La o masă șed împreună, la o cafea și niște crănțănele, Vili Oaie, liderul Partidei Romilor pe județul Ilfov și Cornel Mariea, zis Cocoș, șeful PMP-ului lui Băsescu din Jilava. Discuțiile sunt aprinse. „Nu cred că se schimbă nimic, indiferent cine iese președinte. Părerea mea e că avem de a face cu un haos controlat. E o prezență activă a «noilor servicii» în viața noastră politică, cu un larg concurs al slugoilor care ne vând țara”, vorbește ca din cărți Vili Oaie, politician hârșit deja la ce 57 de ani ai săi. Apoi, conchide, lucid: „Cel mai ofertant prezidențiabil mi se pare Theodor Paleologu, dar, din păcate, șansele sale sunt minime. Asta e… Românii, după 30 de ani de democrație n-au încă o cultură politică!”.

Halena „serviciilor” și tăcerea unui șomer înțelept

Cornel Mariea, zis Cocoș, spune că în țara noastră nu se mișcă nimic, sub nicio formă, din cauza sistemului: „Mentalitatea noastră e stricată. Președintele votat acum cinci ani a dormit și s-a plimbat. S-a creat sentimentul că, inevitabil, tot neamțu’ va ieși președinte!”. Apoi, continuă disputa contradictorie, dar amicală, cu Vili și afli cu ocazia asta că, la Jilava voturile celor o mie de pușăcăriași din penitenciarul omonim se omologhează în contul comunei. Adică, practic, la locale, condamnații cu drept de vot pot influența alegerea primarului acestei comune. Vili e indignat: „Nu știe lumea că votează pușcăriașii și voturile lor se contabilizează pe comuna noastră…”. Apoi, oftează și decretează: „Se simte halena serviciilor la alegerile astea”. Alături, Luca Florin, de 34 de ani și de meserie șomer, tace cu înțelepciune în timp ce soarbe dintr-o bere la cutie.

(Mihnea-Petru Parvu – evz.ro)

mai mult
Cronică

Cariera unui român de geniu, înecată în haznaua Corectitudinii Politice

Cariera

La început, „corectitudinea politică” părea doar o glumă, una proastă, luată în serios de cei fără prea mult rost pe lumea asta, dar doar o glumă care, după ce oamenii se vor fi săturat de absurdul ei ridicol, ar fi avut să dispară de unde a apărut, de nicăieri, către nicăieri.

De aceea, de la început, acest tip de corectitudine s-a impus nu prin definiția sa, dată de „corecții politici”, ci prin cea care o definea caricatural în culorile stridente ale absurdului absolut impus ca normă a unei noi morale:

„Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, promovată de massmedia oficială, care susține că este posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.” Asta, încă de la început, pentru că nevoia omului de a lua peste picior este cel mai bun instrument de detectare a absurdului. Dar, care început și, mai ales, de unde și de ce a apărut „corectitudinea politică”? Cea mai limpede, concisă și chirurgicală explicație îi aparține proeminentului intelectual, romancier și filosof francez, Pascal Bruckner. Ea a fost dată într-un interviu apărut în Dilema veche, nr. 760, din 13-19 septembrie 2018:

„Corectitudinea politică e un soi de balustradă, un paravan de protecție, în plan semantic, dacă vreți, pentru a numi anumite categorii. E un mecanism de bun simț, absolut funcțional. Doar că, încetul cu încetul, s-a transformat într-o ideologie care te împiedică să spui lucrurilor pe nume. Dacă spui lucrurilor pe nume, dacă spui exact ce crezi, riști să stârnești un scandal, ești arătat cu degetul, pus la zidul infamiei. Corectitudinea politică e puternică în Franța, dar în Statele Unite ale Americii sau în Canada e încă și mai rău. Acolo a devenit într-adevăr un instrument care înăbușă orice altă viziune asupra lumii.

Cred că e vorba de anii ’90. Erau anii lui Bill Clinton în Statele Unite. E vorba, mai exact, de momentul când lupta pentru drepturile sociale a fost abandonată pentru a fi înlocuită cu o luptă pentru drepturile minorităților. Această trecere a fost urmată de erupția corectitudinii politice. Am văzut asta cu ochii mei, am trăit această transformare, căci pe atunci predam în Statele Unite. Îmi amintesc cum mi s-au explicat noile reguli de urmat în universitate: cum să mă port cu studentele, pe care nu trebuia să le privesc în ochi, cărora nu trebuia să le fac complimente, nu trebuia să vorbesc cu ele într-un birou cu ușa închisă decât dacă discuția era înregistrată pe reportofon. Mi s-a mai spus că e de evitat să iau liftul cu o femeie singură și că orice relație cu o studentă, chiar dacă majoră și chiar dacă a consimțit, era pasibilă de un proces în instanță.

Ei, începând din acel moment, preceptele corectitudinii politice s-au extins la toate minoritățile, astfel încât astăzi totul a culminat cu un sistem care sugrumă orice reflecție, orice gândire. Un sistem care, după părerea mea, a contribuit în mare măsură la victoria lui Donald Trump în Statele Unite. Asta, pentru că dreapta devenise exasperată de această modă nouă, a corectitudinii politice, venită, evident, dinspre stânga.”

Se mai auzise și pe la noi, cum că „Lumea Liberă” a dat-o într-o prosteală bizară, în care vrea să dărâme statui ale Părinților Întemeietori, pentru că familiile lor dețineau sclavi, vandalizează monumentele care îl comemorează pe Cristofor Columb, învinovățit de „sclavagism” și „exploatare capitalistă” și interzice filmul Pe aripile Vântului”, pentru că ar „face un portret greșit al negrilor”. Pe fondul ăsta, spusele francezului i-au făcut pe românii mai atenți, să nu le zic deștepți – ca să fiu corect politic, nu de alta – să dea amuzamentul pe îngrijorare. Știau că tâmpeniile adiate dinspre Vest devin norme obligatorii, de multe ori mai drastic înfipte decât în curțile inventatorilor lor. De la spusele lui Pascal Bruckner a trecut un an, iar viziunea lui Donald Trump a tăiat multe elanuri de impunere a delirului. Asta nu înseamnă însă că vreun pericol a trecut. Răul a fost făcut, el este deja sădit în mințile tineretului, ale studențimii din universitățile de prestigiu. O semnalează filosoful francez și, în urmă cu câteva zile, o dezvoltă printr-o mărturie tulburător de revoltătoare, rod al propriei sale experiențe, colosul lumii teatrale mondiale a întretăierii de Milenii, regizorul român Andrei Șerban. Cine nu știe cine este se poate opri cu lectura aici, nu va pierde nimic! Celebrul regizor a povestit acum câteva zile, la TVR1, în emisiunea Eugeniei Vodă, „Profesioniștii”, cum și de ce și-a dat demisia din funcția de profesor emerit de la Columbia University:

Puteam să fiu profesor la Columbia până aș fi avut o sută de ani. Nu mă dădea nimeni afară, pentru că aveam un statut de profesor emerit, un statut în care pe viață ești considerat un profesor de excepție, pentru că ai avut rezultate extraordinare în învățământ și în carieră, astfel că poți fi titular pe viață. În epoca Trump, dreapta e foarte radicală, stânga e foarte radicală. Universitățile în America sunt, de obicei, de stânga, iar la Columbia University este un fel de socialism care merge spre comunism, e o nouă formă de comunism. Corectitudinea politică este un fel de icter galben al Americii. Am fost chemați noi, profesorii de la Școala de Actorie, în care eu eram șeful Școlii de Actorie, și ni s-a spus că trebuie să facem o comisie în care să angajăm un profesor nou, pentru că cineva se pensionase și rămânea un loc liber. Eram cinci – șase profesori. Ne-a spus decăneasa Școlii de Artă că suntem prea mulți profesori albi, prea mulți profesori bărbați heterosexuali și este de dorit să luăm un nou cadru didactic, de preferință o femeie de culoare, care, dacă este gay, este foarte bine, iar, dacă este un bărbat, de preferință să fie portorican sau de culoare, „sigur nu poate fi cineva cum ești tu, Andrei”, mi s-a spus, „care ești un bărbat care a fost căsătorit, care ești heterosexual și care ai copii”. Și-atunci am întrebat: „dacă din toți candidații se întâmplă ca acela care este de departe cel mai pregătit să-i instruiască pe acești studenți care cheltuie o groază de bani să vină să învețe, este un alb, cu familie, este căsătorit?” Mi s-a răspuns: „Nu! Nu-l puteți lua pe acest om!”. Era o discuție de principiu, nu aveam pe nimeni pregătit pentru acest post. După care s-a adeverit că cineva care era foarte, foarte bun, nu a fost luat și a fost luat altcineva, care era o persoană gay, de culoare. Ăsta a fost deja un punct în care am simțit că iau o decizie contra voinței mele, că sunt necinstiți, și că eu sunt șeful comisiei, și că eu accept ceva pentru că mi se spune, pentru că mi se ordonă. Mă simțeam iar în comunism!

A doua întâmplare a fost în momentul în care aveam admitere pentru studenți, unde veneau tineri din toată lumea, nu doar din California și nu doar din America. Erau cam zece pe loc. Într-o audiție, vine un transsexual, un băiat care a decis să devină fată. Îl întreb ce-a pregătit și-mi răspunde că a pregătit monologul Julietei. Julieta este o fată de 14 ani, puritatea întruchipată, era imposibil pentru mine să cred că acest băiat care a devenit fată acum trei ani poate fi Julieta.

Putea să încerce alte roluri. Și l-am întrebat: „Altceva nu ai decât Julieta?”, și-a zis „Nu! Vă deranjează?” Imediat a simțit că am îndoieli. I-am răspuns: „Nu mă deranjează, dar nu știu cum aș putea crede că tu ești Julieta”. A spus monologul și, după ce a ieșit, restul comisiei care era lângă mine a început să mă blameze, că de ce nu pot eu să cred că el poate fi Julieta. „Pentru că nu pot să cred!”, le-am răspuns eu, „nu pot să cred că el poate juca Julieta și nu pot să cred că, dacă el vine student la Columbia, eu voi putea să lucrez cu acest băiat care a devenit fată de trei ani de zile și să-l învăț să fie Julieta. Nu pot! Aș fi necinstit față de mine însumi, dacă fac asta. Mi-am oferit demisia și-am plecat!

Nu pot să trag eu concluzii în locul cititorului, pentru că nu pot gândi în locul său la viitorul copiilor săi. Doar atât, îndrăznesc să-l rog cu cerul și cu pământul să se informeze bine de tot, înainte de a-și îndemna copilul să facă o facultate sau alta, fie că este una din străinătate, fie că este una din țară. Dacă este una din țară, să aibă în vedere că HIV-ul care prostește, care ucide minți în masă, virusul corectitudinii politice a pătruns bine în multe universități românești. Deja profesori din aceste facultăți sunt agenți de influență care propagă boala, de dragul banilor, a granturilor și burselor substanțiale pe care le primesc. Nu doar că favorizează metastaza bolii, dar au trecut la punerea la zid a colegilor lor care refuză să-și tâmpească studenții. Primul nume care îmi vine în minte? Bine, fie: SNSPA!

(Mirel Curea – evz.ro)

mai mult
Cronică

Umbrele din presa de azi

CB-CD

O domnisoara de la nu-stiu-ce televiziune comerciala a spus ieri prin viu grai, la stirea despre atacul de cord suferit de Catherine Deneuve.

„Actrita care a jucat in UMBRELE din Cherbourg”!

Penibila generatie! Fara cultura generala, fara o carte citita. Imi este mila de copiii astia ca traiesc in asemenea ignoranta. Si se mai simt si bine, si increzuti peste masura!

Umbrelele din Cherbourg, copii! UMBRELELE!

Umbra, palida si vai de ea, e presa din ziua de azi, a ceea ce a fost candva, demult jurnalismul! Rusine!


Les Parapluies de Cherbourg (The Umbrellas of Cherbourg, En), 1964. Regia:Jacques Demy

(Cristian Botez)

mai mult
Cronică

Ochiul amiralului

Horatio

Nelson’s thumb in Saint Paul Cathedral, London.

Copârșeul celui mai mare amiral al tuturor timpurilor, Horatio Nelson, ăla care le-a scos spaniolilor și franțujilor din cap noțiunea de bătălie navală. Francezii l-au lăsat fără un ochi.

De atunci, cea mai celebră piață din Londra se numește Trafalgar Square.

Tot de atunci, toți ofițerii de marină din lume au pe galoanele de pe mânecile vestonului, stilizat, „Ochiul lui Nelson”. Singurii care nu-l poartă sunt francezii.

Cam așa sunt ei

(Mihnea-Petru Parvu)

mai mult
Cronică

Călătoria de o secundă

cherry

Una dintre cele mai ciudate călătorii
pe care o poți face într-o singură secundă

și în ani distanță: un miros care te ia pe sus și te aruncă intr-un colț al minții, uneori lipsesc toate celelalte informații, e doar senzația de atunci, de cândva, e bucurie și emoție, e mai mult de atât, spațiul se dilată, e foarte difuz, dar foarte puternic,
o lumânare parfumată pe care am mirosit-o adineauri, am băgat nasul in ea și-am inspirat, m-a dus într-o noapte de iarnă spre dimineață, habar n-am unde,
am închis ochii sperând să pot capta cumva amintirea, flash, ningea rău si frumos, flash, un colț de draperie și senzația catifelată de când mi-am plimbat palma peste ea,
o aromă vagă de tutun, de mosc, de foc, de brad, de praf, de portocală, de măr cu scorțișoară, de zăpadă, de cearșaf uscat în aer rece, de piele, de iasomie sau regina nopții, nu știu sigur, se amestecă (băusem vin fiert? râdeam? visam?)
e intens, inima îmi bate mai repede, sunt acolo acum,
acolo unde? când e acum? sunt? unde sunt, când am fost? Mintea mi-o ia razna,
expir.
Sunt pe dracu undeva, cândva,
sunt acasă, stau sprijinită de perne, pe canapea,
cu nasul într-o lumânare parfumată.

Mi-e și frică să inspir iar, călătoriile astea sunt obositoare și nici măcar nu știu unde am fost.
Sau când. Sau cum.
Sau dacă.

(Oana Costea)

mai mult
Cronică

Restitutio in integrum

trand

„Și, când i-am spus că m-am îndrăgostit lulea de o doctoriță splendidă, de jumătatea vârstei mele care, pe deasupra, doar ce terminase să-mi trateze o bubă-n fund, pe care ea mi-o chiureta io fiind în poziție ginecologică, și-mi aflase deja aproape toate defectele, mai mult sau mai puțin intime, mai era puțin și se tăvălea, la propriu, de râs.

Când i-am spus mai spus că nu mă văzusem cu ea niciodată altfel decât în pielea goală mai că nu m-a aplaudat”.

Enjoy 🙂


Frumoasa doctoriță, trandafirul galben și o biată bubă. Reporter de Cursă Lungă

Eram la Craiova și beam un șpriț matinal, de dregere, cu un prieten care tocmai ieșise din pușcărie

Io nu reevaluez oamenii care mi-s dragi. Omu’ umflase de la stat fo sută de mii de euro pentru o rambursare de TVA, de pe urma unei tipografii pe care o plimbase prin hârtii până i-au intrat banii noștri în contul lui. Tipu’ e un gagiu fabulos. Ca și mine, de altfel. După ce s-a văzut cu lovelele în mână nu s-a căpătuit cu vilă și mașină. S-a tirat prin Venezuela cu o gagică. Când s-a săturat să bea în America de Sud s-a cărat în Africa de Sud. A băut și acolo. La repatriere, în avion, matol fiind, a cumpărat, de 1 Decembrie, șampanie pentru toți pasagerii și i-a pus să cânte „Deșteaptă-te române!”. Nu erau români. Dar au băut.

Și, când i-am spus că m-am îndrăgostit lulea de o doctoriță splendidă, de jumătatea vârstei mele care, pe deasupra, doar ce terminase să-mi trateze o bubă-n fund, pe care ea mi-o chiureta io fiind în poziție ginecologică, și-mi aflase deja aproape toate defectele, mai mult sau mai puțin intime, mai era puțin și se tăvălea, la propriu, de râs. Când i-am  mai spus că nu mă văzusem cu ea niciodată altfel decât în pielea goală mai că nu m-a aplaudat. Până și nevastă-sa, o olteancă deșteaptă, cu fo cinșpe ani mai mică, cu care făcuse o fetiță foarte mișto în pușcărie fiind, la camera intimă, s-a stricat de râs. Mai spusesem io și altora, fără se detaliez, ce năpastă a căzut pe capu’ meu, da ăsta și iubita lui au fost singurii care mi-au zis să-i dau bătaie, că-s viu.

Well, cum stăteam io atunci, dis-de-dimineață, pe chat cu doctorița aflu de la ea că e de gardă la spital. Și mi s-a năzărit, tam-nesam, s-o văz. Am dat două telefoane, am făcut rost de-o mașină și am decolat către București. În trei ore eram la spital, la ea, și-mi bătea inima, care-mi căzuse-n chiloți, mai abitir ca tobele lui Havasi în „The Storm”. Era într-o zi nelucrătoare. Abia am găsit o florărie deschisă. Voiam să iau un trandafir, da’ nu eram sigur ce culoare să fie. Roșu era prea sugestiv, alb era prea banal și roz mi se părea de desene animate. I choosed yellow. La inspirație.

Când am ajuns, cu el în dinți, m-a repezit în camera de gardă. Nu era acolo. Între timp mă sunaseră și de la redacție că nu-ș ce naiba aveam de paginat și urma să apară a doua zi în ziar. Am dictat foto-explicațiile cu ghimpii trandafirului galben în gură până mi-a dat sângele în gingii. Am urcat apoi, „pe secție”. Cosânzeana mea era în operație. Am stat cu floarea mea, care urma să fie a ei, fo câteva ceasuri, pe o băncuță, de era să-mi recidiveze buboiu’ și ea, nexam. Nu mai apărea. Râdeau asistentele și infirmierele de mine și io nimic. Persistam în eroare. La un moment dat am cedat. Am intrat pe șestache în camera rezidenților, am pus trandafirul galben pe o măsuță, atașându-i o carte de vizită și m-am cărat ca un cățel plouat și nemâncat. Am aflat, mai târziu, că i-a plăcut. De trandafir, nu de mine.

(Mihnea-Petru Parvu – evz.ro)

mai mult
Cronică

Cartierul meu (de o viață)

Stamate

Apa băltește sub tălpi, legume ofilite, n-au pîine, o singură casieriță.

Raionul Angst închis. Vine chelul de pază, fonf:
― De ce faceți poze, știți că nu aveți voie să faceți poze în magazin?

Satrapu’, chestii, să n-o mai lungim, așa, inutil.

Duminică votăm. E de bine. Se lucrează constant la treaba asta.

Pentru conformitate:

Mega Image.

(Gabi Stamate)

mai mult
1 2 3 22
Page 1 of 22