close

Cronică

CronicăPromovate

Casa vacanțelor mele

casa241

Casa vacanțelor mele. Pentru că e în circuit închis. Pentru că are o grădina superbă. Pentru ca e la cinci minute de plajă. Pentru că după ce îi treci porțile e ca și cum ai intra într-o buclă temporară și te-ai găsi la sfârșit de secol XIX.

(Marcela Feraru, Cannes)

mai mult
Cronică

OARE NU SUNTEM DESTUL DE PREGATITI ?

bell

Daca nu anulam ceea ce vom deveni, nu vom mai putea fi.

Iata un adevar duereros, pe care il descoperim cu durere, ca am acceptat fatarnicia, negindindu-ne la propria familie, mostenirea, cultura, dreptul la nastere, la identitatea noastra intima.

Multi nu vor fi iertati, pentru ca nefericitul adevar nu poate fi ignorat de unii care au imbratisat intunericul. Realitatea acestor umbre este haosul ce etaleaza plasmuirea goala a unui viitor, transformat invers.
Azi acest invers afecteaza viata acestei omeniri.

Privim cu uimire ca viata trece repede si batrinetea ne-a ajuns din urma, timpul trece si el mai repede, ne mai gasind timp pentru suflet, vine si moartea mai devreme decit ne-am fi asteptat, dar inainte de plecare, multi si-au pus pe ascuns aceste intrebari:

Unde am gresit si de ce?
Ce am cistigat si ce am daruit?

Anulati cursa aceasta a nimicului, trebuie sa ne regasim timpul pierdut prin Credinta, Iubire si Unire; ele pot azvirlii pe usa aceste umbre ce doresc doar dominarea, egoismul si lacomia, care sunt devastatoare.

Credinta, Iubirea si Unirea sunt echilibrul vietii si oamenii nu trebuie sa uite ca acestea dau sansa unei societati sa nu sfirseasca ca un orb.

Dumnezeu ne-a dat tot.
Nu trebuie decit sa le imbratisam pentru ca ele dau sensul vietii; credinta, iubirea si unirea vor sparge, in miliarde de fragmente, matrita confectionata de aceste umbre.

De cele trei si de Dumnezeu le este teama, ei stiu ca ele vor naruii toate visele lor intunecate, pentru ca vor face lumina si atunci umbrele se vor pute privii pentru prima si ultima data. Bestiile se vor agata cu ghearele scheletice de, tot ce au agonisit prin tradare, crima si lasitate, privind cu disperare cum ghearele lor se descompun incet  –  incet, intru-n praf negricios  raminindu – le dor craniul privind cu disperare in intuneric, cautind o iesire.

Darurile Domnului Dumnezeu pot vindeca aceasta omenire, au forta de a sfisia mantaua intunecata ce acopera aceasta lume, darurile vor fi pentru cei care le vor primi – si sunt sigur ca suntem multi!

Numai asa vom iesi din aceasta turma, fabricata de aceste nulitati, iar aceste daruri daruiesc binele si adevarul.

Fara ele viata este goala.
Darurile umbrelor sunt violenta, crima, hotia si vinzarea, toate acestea ne vor schimba in rau, devenind mai putin prietenosi si neincrezatori, aceste bestii ne vor aseza la un loc cu animalele, demonstrindu – ne ca ei sunt cel mai puternic animal si cel mai viclean.

Cei care au acceptat pactul cu umbrele nu mai au puterea sa priveasca si sa inteleaga ochii unui copil inundati de lacrimi, pe acestia eu ii consider morti, o rusine a civilizatiei ce a facut pact cu intunericul. Acestia vor executa ordinele fara mila, fara suflet, impingind totul spre haosul care va darui doar saracie si singuratate.

Azi aceste bestii ne demonstreza ca frigul este caldura, ca intunericul este lumina, ca raul este bunastarea, iar credinta, iubirea si unirea nu sunt valori, ca realitatea este o aparenta mincinoasa, ca nenorocirea daruieste fericirea acestei lumi, ca lumea ghetoului sunt adevaratele valori ce au dreptul in locul intai, ca parazitismul inseamna unire si daruieste gratuit vestejirea lenta a omenirii.

Acestea sunt darurile oferite azi de aceasta haita mizerabila.
Uneltire impotriva sanatatii, a frumusetii, a credintei, a iubirii, a spiritului si sufletului, al vietii.
Aceste schelete vor impune o disciplina cu o identitate obscura , gru de identificat.

Puterea si conflictul este rezultatul violentei lente ce le este preferabil inaintea declansarii crimei globale.
Vor sa supuna aceasta lume prin violenta organizata care va imbogatii niste nulitati ce se joaca cu teritoriile si culturile inventind o noua istorie , o noua religie si vor multiplica forme grave, prin divizare, aratind ca aceasta este realitatea in care trebuie si vom fi obligati sa traim.

Este o perspectiva urit mirositoare in care vom fi obligati sa supravietuim.

Oare nu suntem pregatiti ?
Doamne, te rog fa o minune, ca toate clopotele din lume sa bata singure trei zile poate asa ne va veni mintea la cap.
AMIN!
(SAVU TONI – 01 AUGUST 2020 – FRANTA)

mai mult
CronicăPromovate

ŞANSE… GROAZNICE?!…

directii

Evident, titlul este un… oximoron.

La şcoală ne-au învăţat despre multe figuri de stil, dar despre OXIMORON mai puţin. Dovada că este aşa cum scriu / “spun” eu aici constă în faptul că la Jurnalism nu învaţă nicio vedetă de la vreo televiziune comercială de azi că e absurd să spui: “FCSB are şanse mari să piardă titlul campionatului…” sau “Dacă va juca… Simona Halep are toate şansele să nu se califice…” sau “Sunt şanse mari ca totul să fie dezastruos pentru economia românească din cauza pandemiei…”

Şansa este prin ea însăşi o predispoziţie spre victorie, spre bine, spre ceva frumos, spre ceva rodnic, spre ceva pozitiv, nicidecum spre ceva groaznic…

Asemenea exprimări oximoronice denotă necunoaştere!… Din păcate aceste tipuri de greşeli morfologice se întâlnesc şi la “case mari” din domeniul media… Campioni la asemenea greşeli rămân Radio România Actualităţi şi comentatorii sportivi de la PRO TV…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CronicăPromovate

UNGHIUL DIEDRU

examen

Domnul profesor Raul Sebastian Baz duce dorul chemării catedrei, de acolo se vede cum trei perpendiculare picau perpendicular una pe cealaltă. Acum, trei fluturi mov, trei păsări, trei brusturi, trei uriași sunt entități care se ridică deasupra cerdacului și cad perpendicular între ele însele.

Îmi aduc aminte de unghiul diedru, pe care nu reușeam să-l distingem în liceu, profesorul ne-a văzut dezorientați și ne-a zis:
– Uitați-vă și voi la colțul clasei, cele trei linii, cele trei planuri (tavan și pereții alăturați) formează un unghi diedru.
Azi, liceul nu mai are unghi diedru, nici în clasă, nici în afară, vor mai cunoaște elevii unghiul diedru?

(02 august 2020, Dan Drăguș)

mai mult
CronicăPromovate

FRAGMENT DE JURNAL

scriu

(Blejoi, luni, 3 august 2020)

BRANŞA ŞI BREASLA

Din păcate am foarte puţini prieteni printre cei din „branşa” mea (dar cei care-mi sunt prieteni, nu cunoştinţe, sunt autentici!); nu pentru că ar fi o „branşă” ticăloasă, ci dimpotrivă, pentru că în „branşa” asta este nevoie de prietenie autentică, adică: seriozitate, devotament, fidelitate până la spirit de jertfă, apetenţă pentru cultură şi artă, rafinament, dragoste de frumos, refuzul clovnăriei cu orice preţ, în schimb deschiderea către umorul fin de calitate (care poate deveni o formă de cunoaştere şi de auto-construcţie intelectuală!…), dorinţa de continuă auto-depăşire…
„Câtă prietenie, tot atâta seriozitate!…” spune un bun prieten (din altă branşă, totuşi) care se nevoieşte cu rezistenţa culturală prin editarea şi publicarea de carte de bună calitate (Valentin Ajder).

De multe ori am fost luat în pleaznă de câţiva „colecţionari de colivă” pentru că m-aş ocupa de lucruri pe care ei nu le înţeleg!… Cu atât mai trist pentru ei; eu nu fac lucruri pe care nu le înţeleg, nici lucruri pe care le înţeleg doar alţii!…
Sunt bombardat de sfaturi despre supravieţuirea în jungla umană, sfaturi venite de la adevăraţi vânători de bârfe zoologice, poate chiar ilogice… Dar când sfaturile acestea vin de la “exploratorii lumii de mâine” (ca să parafrazez o frumoasă emisiune radio de pe vremea de dinapoi!) nu mă sfiez să mă minunez cum prostia este raţionalizată şi filtrată serafic în pure forme de ură zâmbitoare!…

Am venit în „branşă” dinspre orizontul pozitivist al unei alte bresle, breaslă în care construcţia pe înălţime se realizează la propriu, nu neapărat la figurat. Crescut de mic de către o mamă cu respect pentru membrii actualei „branşe”, am luat drept model pe unul dintre cei mai semnificativi ouvrieri făuritori de frumos în „branşa” aceasta. Pe vremea aceea oamenii aveau mare respect pentru “artiştii” din „branşă” care ştiau să-i apropie pe oameni de Marele Arhitect (sunt conştient că multe calfe din „branşă” vor şopti pufos pesticidoid că am un limbaj care ţine de… altă breaslă!)

Rămân fidel convingerii mele că în „branşa” aceasta se produce o selecţie care vine dintr-o lume inefabilă, metafizică, dublată de o auto-selecţie axată pe lungi renunţări!… Un diamant de mare calitate, puritate, preţiozitate, nu se poate produce decât prin lungi şi repetate şlefuiri şi renunţări la formele grosiere, la balast…

(Bogdan Costin Georgescu, preot)

mai mult
CronicăPromovate

Altfel cum?

bedspread

Am o problemă reală, când schimb un așternut,
cu băgatul plilotei in husa aia. E o provocare de fiecare dată

eu sunt mică, alea sunt mari, singura soluție pe care am identificat-o, de a lungul vremii,
a fost să mă bag efectiv in cearșaful ăla, cu tot cu pilotă și să “agăț” colț la colț, pe urmă mă chinui să ies, să o tin in sus ca sa se aranjeze sub propria greutate
(cu mine înăuntru)

și mereu, in plin proces de producție,
când stau in mijlocul camerei cu cearșaful uriaș in cap și cu mâinile in sus și simt ca ma sufoc,
îmi trece prin minte același scenariu psihopat
că intr o zi pur și simplu n-o să mai pot să ies de-acolo și-o să mor penibil
înfășurată ca o mumie intr-un cearșaf proaspăt spălat și toată lumea o să spună
“Săraca, dar n-a ajutat-o capul să facă altfel?!”
Altfel cum???

(Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

Sfantul Evdochim; Inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului

Sfantul Evdochim

Postul Adormirii Maicii Domnului incepe de obicei pe 1 august si are o durata de doua saptamani (1-15 august). Lasata secului pentru postul Adormirii Maicii Domnului se face pe data de 31 iulie. In cazul in care 31 iulie este in zi de miercuri sau vineri, se lasa sec in seara zilei de 30 iulie si postul incepe pe 31 iulie.

Sfantul Evdochim s-a nascut in Capadocia, din parinti crestini. Ajunge ofiter in armata imperiala, in vremea imparatului iconoclast Teofil (829-842). Datorita virtutilor sale, curatie trupeasca si sufleteasca, grabnic ajutator al celor in suferinta, mult milostiv cu cei nevoiasi, a fost numit de imparat guvernator al Capadociei.

Sfantul Evdochim a trecut la cele vesnice la varsta de 33 de ani. A fost ingropat in Capadocia, iar moastele sale au fost mutate la Constantinopol.

Tot in aceasta zi, serbam:
– Inaintepraznuirea scoaterii Sfintei Cruci;
– Sfintirea Bisericii Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, din Vlaherne;
– Sfantul Iosif din Arimateea;
– Sfintii doisprezece mucenici romani.

Maine, serbam scoaterea Sfintei Cruci.

(crestinortodox.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Atac cerebral in vreme de pandemie.

hospital5230

Cu mulţi ani în urmă, comentam cu un prieten mult mai tânăr decât mine,filmul Moartea domnului Lăzărescu.

Cu o mare nedumerire în ochi,prietenul mi-a spus că; -”Aşa ceva nu se poate”.Răspunsul meu cred că a fost ceva de genul:- Ba da,cred că se poate şi mai rău. Pentru o persoană tânără şi impresionabila,asemenea situaţii şi întâmplări pot părea de neconceput,mai ales dacă persoana nu a crescut într-o societate unde sistemul este corupt.
Pe 12 iulie 2020 după amiază,părintele partenerului meu de viaţă face un atac cerebral,cu o uşoară pareza pe partea dreaptă,neputând să-şi simtă braţul şi umărul drept.Crezând că nu este ceva grav,poate doar o stare datorită căldurii,nu este anunţată Salvarea şi nici noi nu suntem înştiinţaţi,”copii nu trebuie supăraţi”,mottoul majorităţii din familiile romănesti,motto care m-a înfuriat întotdeauna.

A doua zi dimineaţă sunt anunţaţi totuşi“copii”,care dau năvală să ajungă cât mai repede la casa parintească,însă înainte de asta apare marea întrebare,cum procedăm în vreme de pandemie?Sun la spitalul din Cămpina şi am noroc să-mi răspundă o doamnă drăguţă care-mi spune că trebuie chemat serviciul de ambulanţă,iar ei ne vor îndruma ce este de făcut.

Salvarea a sosit promt,s-au făcut nişte mici teste şi s-a luat temeratura şi tensiunea,se confirmă atacul cerebral şi ni se spune că trebuie internare,însă spitalul cămpinean nu primeşte pacienţi şi trebuie mers la Ploieşti la spitalul Judeţean,care primeşte pacienţi,însă acolo sunt internaţi şi pacienţi care au Covid.Trecem peste panică,schimbăm priviri de sub mască şi deja hotărâm,mergem la Ploieşti,neavând altă alternativă.
Parcurgem drumul până la spital,ambulanţa fiind în spatele nostru,ajungem repede,fiind duminică nu este trafic către Bucureşti şi ajungem acolo destul de repede.

La poarta spitalului se fac primele formalităţi şi în câteva minute bolnavul este internat. Urmează aşteptarea, care poate să fie între două ore sau mai multe. Niciodată nu se ştie!
Trec vreo trei ore şi aflăm până la urma cum că internarea decurge relativ normal şi că s-au făcut primele analize. Nefiind de nici un ajutor acolo, facem cale întoarsă către casă, vorbind la telefon, încercând să calmăm toate rudele, aflate în stare de alertă.

Aflăm după vreo două zile ca situaţia este sub control, că s-a făcut un RMN, că s-a găsit o mică pată pe una din venele de la creier, urmează zile de tratament şi aşteptam să aflăm ziua externării.
Pe 20 iulie 2020 se face externarea, însă aflu cu stupoare că nu s-a făcut test pentru Covid, nici la intrarea în spital şi nici la ieşire. Mi se pare absurd să aud aşa ceva, dar decidem să mergem la o clinică particulară, să facem testul, să avem o anume siguranţă, nu putem risca, mama partenerului de viaţă fiind la rândul ei într-o situaţie precară cu sănătatea, anul trecut i-a fost extirpat un rinichi. Plătim 370 de lei, se completează hârtii, apoi se mai face o completare la primele hârtii, cu nume şi date şi ni se spună că vom fi anunţaţi telefonic vineri. Clinica în cauză face teste doar în zilele de luni, miercuri şi vineri de la orele 7.30-9.

Joi,pe 23 iulie,în jur de orele 22,sună unul din telefoane,nu dau mare importanţă,crezând că a sunat unul din prietenii noştri.Mi se spune cu stupoare în glas,că testul pentru Covid a ieşit pozitiv.Mintea mi-o ia la trap şi simt un gol în stomac,am deja imagini cu ce o să se întâmple.Petrecem o noapte aproape fără somn şi ne apropiem de realitatea dimineţii.
Procedurile deja se cunosc,trebuie să te izolezi ,să anunţi instituţiile specializate,să fii luat în evidenţă,toate acestea într-o situaţie în care un om face un atac cerebarl şi are nevoie de tratament şi injecţii pentru susţinerea creierului.Nu găsim pe nimeni vreme de trei zile,să facem injecţiile respective,cadrele medicale nu pot intra în contact cu pacienţi cu Covid,nimeni nu risca.După alte zeci de telefoane,în stânga-dreapta,sfătuiri,citit despre medicamentul care trebuie injectat,hotărâm să întrerupem injectarea,până la primele posibile semne ale manifestării virusului,care vreme de trei zile nu apar,la ambii părinţi.Încercam să gândim rezonabil,să aşteptăm să treacă o săptămână,să vedem ce se întâmplă in continuare.Se face luni 27 iulie şi nimic îngrijorător nu apare la orizont.
Ieri,28 iulie în jur de orele 17.30,partenerul de viaţă,îmi spune cu glas pierit ca trebuie să plece la părinţi,I s-a făcut rău tatălui,nu se poate mişca,de la mijloc în jos,e puţin confuz,nu aude.O luăm iar de la capăt.
Salvarea vine tot la timp,se fac iar teste,se pleacă din nou la Ploieşti,se face internarea,la secţia cu Covid de data asta.Unul din domnii de la Salvare menţionează că este posibil să vină cineva să ia pacientul acasă,asta în cazul în care nu se merge pe procedura de tratament.Gândurile mele sunt deja în altă sferă şi îmi creez tunelul de luciditate,să găsim cumva o situaţie,în imposibil,să evităm aducerea acasă,prin contact direct,să evităm molipsirea întregii familii. În mod ironic la vreo trei ore,pacientul ne sună lucid,ne spune să stăm liniştiţi deocamdată,situaţia este din nou sub control.

Astăzi 29 iulie,trecem din nou la telefoane în stânga-dreapta,până spre prânz nu ştiam încă nimic concludent.
La ora la care scriu acum,15.40,aflu că s-a făcut un test Covid,radiografie la plămâni,iar în funcţie de rezultat se iau alte hotărâri,existând o posibilitate să fie nevoie de un transfer la un alt spital din zona Ploieşti,spitalul Judeţean fiind deja la capacitate maximă.
Cu o amară certitudine,ştiu că rândurile mele nu schimbă nimic în sistem,însă sistemul schimba destine,relaţii,curma vieţi,trasează linii în existenţa,unele crude,fără posibilitate de întoarcere.
Mi-ar fi plăcut să-mi petrec timpul,scriind ceva pozitiv,despre poate cum cade lumina pe frunze într-o zi de vară,despre bucuria de aţi vedea gradina zâmbind.
Într-o ţară în care abisul începe să se uite la tine şi să-ţi devină cel mai bun prieten,un singur cuvânt poate încheia ce am scris aici.Tristeţe!

“He who fights with monsters should be careful lest he thereby become a monster. And if thou gaze long into an abyss, the abyss will also gaze into thee.” (Friedrich Nietzsche,filosof german).

(Poiana -Campina,Romania 29 iulie 2020.
Bogdana Ureche Boncu)

mai mult
CronicăPromovate

“NEBUNUL”

Jackson

Poate nu înţelegeţi bucuria pe care am avut-o în această seară vorbind în direct cu actorul american Jonathan Jackson, un mare iubitor al României!…

Nebunul sunt eu!… Pentru că nu-mi place să fiu “cu lumea”, ci cu Dumnezeu pe lângă ea!…

Un american care face cât 1000 de români!… Numai Mihail Neamtu, Marilena Rotaru sau Teodor Baconschi ar putea să înţeleagă!…

Un american care vorbeşte în pledoaria sa pentru Ortodoxie peste 50% despre România!…

De ce?!… Pentru că suntem poporul care ştie să-şi păstreze tradiţiile, dar să nu se scufunde fără discernământ în “europenitatea” vânzătoare de monumente UNESCO către turci!… (vă rog să urmăriţi pledoaria lui Jonathan Jackson pe cronologia mea)

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CronicăPromovate

O castelana in exil: actrita Ada d’Albon la Teatrul de l’Orme din Paris

teatr462

Pentru prima data dupa 30 de ani de exil in Franta, actrita Ada d’Albon si regizorul Laurentiu Azimioara au pasit din nou pe o scena româneasca. De Ziua Europei, Ambasada României la Paris a invitat Teatrul de l’Orme, infiintat de cuplul de români in 2002, sa joace pe scena Palatului Béhague spectacolele Savannah Bay si Amanta engleza de Marguerite Duras. „Sala a vibrat, e tot ce-si poate dori un actor“, a spus Ada d’Albon, aplaudata minute in sir de cei 150 de spectatori, francezi si români, pentru rolurile consecutive din cele doua piese. Pe linie paterna, un strabunic al Adei d’Albon a fost frate cu Sergiu Culianu, bunicul lui Ioan Petru Culianu. Alti stramosi junimisti donasera un corp de cladiri in care inca mai functioneaza si astazi, la Iasi, Liceul „Oltea Doamna“ („Mihai Eminescu“).

Oameni cultivati si cu stare, d’Albonii s-au inrudit, din secolul al XIX-lea, cu familiile Zarifopol, Culianu, Nanu, purtind deja in singe, din secole mai vechi, inrudirea cu Burbonii Frantei si stirpea Regelui Soare. Pe linie materna, Ada d’Albon a fost nepoata lui Mihail Sadoveanu. Din bogatele aluviuni familiale o parte a ramas o simpla anecdota, altele au devenit o hrana spirituala pentru un destin framintat, de exceptie. Fibra creatoare s-a desavirsit si a devenit coarda de salvare pentru un artist in exil.

 

Tara de exil

 

In 64 de ani, viata i-a oferit Adei d’Albon mai multe inceputuri si mai multe sfirsituri. S-au contopit atunci cind a renascut, indraznind, dupa 20 de ani de exil, sa redevina actrita, intr-o limba straina, pe scena singurului teatru parizian infiintat de un roman, sotul ei, regizorul Laurentiu Azimioara. In deplina putere creatoare, cuplul a plecat din Romania in anii ’80, lasind in urma o cariera importanta si pagini exceptionale din istoria teatrului romanesc.

 

Pamintul de adoptie, Franta, care, in ciuda radacinilor familiale nobile, nu i-a primit de la-nceput cu bratele deschise, a fost intotdeauna pentru Ada d’Albon o tara de exil. Drama s-a sublimat prin creatie. Un fel de castelana, Ada d’Albon oficiaza astazi la nr. 16, pe strada Ulmului, in arondismentul 19 al Parisului: castelul ei este Teatrul de l’Orme.

 

Trenul vietii si al exilului

 

Ada D’Albon s-a nascut in aprigul an 1944, la Praga, unde tatal, Ion d’Albon, era diplomat in delegatia Romaniei. Destinul anecdotic facuse ca parintii, ambii originari din acelasi oras moldav, sa nu se fi zarit niciodata pe strazile Iasilor, dar sa ramina pentru o viata impreuna dupa intilnirea petrecuta intr-un cartier praghez. In august, cind Romania a intors armele, toti cei care se aflau in ambasadele tarilor ocupate de nemti au fost luati prizonieri. „Aveam trei luni cind parintii mei au plecat spre Germania intr-un tren, inghesuiti ca sardelele, unii peste altii, facindu-si nevoile pe loc, povesteste Ada d’Albon. Ma hraneau cu coji de cartofi fierte in apa de la locomotiva: «N-ai avut, draga mea, nici o boala», imi spunea mama.“
In apartamentul din arondismentul 20 al Parisului fetita pazita de soarta in vagonul cu prizonieri priveste senin din tablouri pictate de Nelly Stiubei, Eugen Dragutescu, Milita Patrascu Scortescu. Povestea care se deapana este si a lor.

 

Cind nemtii au inceput sa piarda razboiul, parintii Adei au fugit in Italia cu un taxi. Rudele italiene ale tatalui l-au ajutat sa intre in diplomatie, iar fetita a fost crescuta pina la doi ani intr-o manastire. „Prima mea limba a fost italiana“, precizeaza actrita si, cu aerul ca pina acum totul a fost limpede, replica incheie frust un capitol. Cel care sta sa se deschida se va dovedi cu mult mai complicat.

 

In casa unchiului Sadoveanu

 

In salon, un perete intreg e daruit bibliotecii, carti in limba romana si franceza de care se sprijina citeva fotografii de familie, incovoiate de uscaciune. Intr-una din ele sint Valeria si Mihail Sadoveanu. Rodica Mitru, mama Adei d’Albon, a fost sora buna cu Valeria, sotia scriitorului. „Cum tatal meu avea o vara care se numea Zizi Lambrino, prima nevasta a lui Carol al II-lea, cum sora mamei mele, Valeria, s-a casatorit cu Mihail Sadoveanu, care pentru o scurta perioada a fost vicepresedintele Republicii, au inceput sa vina in Italia scrisori incomode. Parintii s-au intors in Romania ca sa nu faca rau familiei“, povesteste actrita. Ca sa fie independent, tatal a inceput studii de medicina la Bucuresti, familia locuind in casa unchiului Sadoveanu pina la moartea scriitorului, in 1961. Aceasta tripla apartenenta – Sadoveanu, Zizi Lambrino, familia d’Albon cu radacini in Franta – s-a transformat intr-un stigmat: „Lumea a vorbit foarte urit de Sadoveanu. Dar el ramine un mare scriitor. Aici, in Franta, Sartre a luptat pentru comunism si e in continuare un mare scriitor. Apartenentele politice n-ar trebui sa nimiceasca excelenta in cultura. Sint conjuncturi. Si apoi cine n-a facut greseli, cine n-a crezut in niste idealuri? Sadoveanu, cea mai generoasa fiinta pe care am cunoscut-o, la 70 si ceva de ani, a crezut in comunism, a scris despre mizeria omenirii, s-a luptat pentru egalitate si am fost foarte jignita de modul cum s-a vorbit despre el, extrem de urit. Nu puteam sa fac un pas sau sa avansez in meserie fara sa mi se spuna, «e nepoata lui Sadoveanu»“.

 

Ada d’Albon imi aduce o cafea cu lapte intr-o cana generoasa, cit causul celor doua palme, rotunjit in portelan fin. Pina la 16 ani, in casa Sadoveanu a trait ca in „culisele unei Academii“, avind parte de o stimulare intelectuala permanenta: asculta lecturile scriitorului, interpretarile muzicale ale unor pianisti precum Sviatoslav Richter, conversatii intre epigramisti, actori, pictori celebri. La casa de la Neamt a scriitorului mergeau impreuna cu Maria Tanase, Boureanu, Demostene Botez, Vianu sau „Madame“ Bulandra. Pasiunea pentru teatru s-a insinuat fara ostentatie: fetita cu ochi albastri dintr-un tablou de Stiubei avea sa stie devreme ce vrea sa faca in viata. „In Romania am venit la trei ani si jumatate si mama m-a dus sa vad o opera-balet, Macul rosu. Atit am plins la spectacol incit mama a trebuit sa ma scoata din sala. Mergeam in fiecare saptamina la teatru. Sadoveanu fusese directorul teatrului din Iasi, cunosteam actori, veneau la noi in casa. Vara mea, Cristina Zarifopol, avea un teatru de jucarie, cu decoruri, cu marionete. Faceam minispectacole, stateau copiii cu gurile cascate. Le-am spus parintilor ca voi face teatru pe la 12 sau 13 ani, daca nu – istorie. Si azi ma pasioneaza istoria. Dar am facut teatru. Nu pot sa traiesc fara scena. Face parte din mine.“ O spune o artista care, hotarind in anii ’80 sa plece definitiv in Franta, a crezut ca nu va mai pune niciodata piciorul pe o scena.

 

Exilul – o piesa dura

 

Mai intii au fugit parintii Adei d’Albon. „Parintii mei visau de mult sa plece in Franta. Dar n-am aflat decit in ziua plecarii cind, linga masina, mama mi-a zis: «Noi nu ne mai intoarcem». Mi-a cazut cerul in cap. Pentru ca eu nu voiam sa plec. Unde sa plec in lumea larga sa mai fac teatru?!“ A acceptat sa plece „din uzura“: „Eram amenintati ca parintii erau fugiti. Am fost convinsa ca plecarea va insemna o renuntare totala la teatru“. Ajunsi la Paris cu baietelul lor de trei ani, Ion, cuplul Ada d’Albon si Laurentiu Azimioara e sfatuit sa-si schimbe meseria pentru a rezista in noua tara. Descurajati de toti, inclusiv de ministrul francez al Culturii din epoca, cei doi romani isi jura ca nu vor cere de la nimeni nici un capat de ata si au indrazneala de a infiinta la Paris o scoala de teatru: „Nici nu cred ca a fost curaj, a fost instinctul de supravietuire. N-as fi putut sa fiu functionara la posta sau, asa cum ni s-a spus, sa facem informatica. As fi murit“. Francezii au inteles repede ca au de a face cu niste profesionisti, si scoala de teatru a inceput sa aiba succes. O intreb pe Ada d’Albon despre ce le vorbeste prima data studentilor sai. „N-am fraze pregatite dinainte. Le vorbesc despre concentrarea pe scena, despre felul de a asculta partenerul: una dintre cele mai importante date ale meseriei. Altfel, e doar un fel de lectura reciproca. Daca replica nu raspunde in interior, nu se intimpla nimic pe scena. De aceea trebuie recreat rolul tot timpul. Noi nu sintem la fel niciodata si nici partenerul nu este la fel niciodata. Le explic apoi ca, daca ei nu cred ca decorul de carton e adevarat, nici publicul nu crede. Putem sa aducem aur, diamante pe scena, n-au nici o valoare.“

 

In paralel si gratie scolii lor de teatru, cuplul Ada d’Albon si Laurentiu Azimioara a creat spectacole care s-au jucat sporadic in sali din toate colturile Frantei, cu succes de public si de presa. Curajul de a fi vrut sa faca teatru intr-o alta tara si intr-un alt sistem s-a slefuit in incercari dure: „Ne-au furat, ne-au escrocat, am schimbat peste zece sali. Cu fiecare pas incepeam iarasi de la zero. Veneam din Romania unde totul era de stat. Aici am ajuns sa facem noi totul: muzica, decor, costume, intretinerea teatrului, administratia… In plus: cite teatre si cite spectacole erau in Bucuresti pe vremea aceea? Aici sint 700 de reprezentatii pe zi. E o nebunie“.

 

Nebunia s-a transformat intr-una si mai mare cind, in 2002, Laurentiu Azimioara si Ada d’Albon si-au deschis propriul teatru, unul dintre cele mai frumoase din Paris, in arondismentul 19, pe strada Ulmului, la numarul 16.

 

Spectacolul renasterii

 

Dupa ce a crezut ca in tara de refugiu n-o sa mai puna niciodata piciorul pe scena, Ada d’Albon a renascut spectaculos, din cenusa exilului, fiind astazi ovationata minute intregi, la scena deschisa in spectacole precum Savannah Bay sau Amanta engleza de Marguerite Duras. „Venind in Franta am rupt din mine, am ocultat dorinta de scena. A fost teribil. Imi spuneam: cum sa joc eu cu accent? Apoi, acum sase ani, dupa ce am infiintat Teatrul de l’Orme, am montat spectacolul Bernarda Alba de Garcia Lorca. In rolul batrinei nebune, mama Bernardei Alba, Josepha, juca o actrita care la un moment dat s-a imbolnavit si a trebuit sa o inlocuim de urgenta. Cum eu pusesem in scena piesa, stiam deja rolul. Am intrat si a fost un succes absolut de necrezut. Asa au inflorit toate dorintele mele de teatru.“

 

In Savannah Bay, la doi pasi de spectatori, doua femei evoca intr-un dialog tulburator risipirea in iubire si pierderea in moarte a unei alte femei, mama pentru una, fiica pentru cealalta. Fiica, interpretata de actrita Liana Fulga, se incapatineaza sa stie; Ada d’Albon, stapina pina si pe cel mai fin rid de suferinta in rolul bunicii amnezice, se incapatineaza sa uite.

 

In Amanta engleza, Ada d’Albon incarneaza, tot in limba franceza, un personaj ambiguu si tragic, Claire Lannes, amestec de fragilitate, nebunie si forta, care zadarnicesc incercarile anchetatorului (actorul Gowen Pottiez) de a o face sa marturiseasca o crima pasionala. Spectaculoasa in construirea personajului, Ada d’Albon jongleaza cu o limba franceza perfecta si un accent pe care, la 64 de ani, l-a prefacut intr-un splendid blazon pentru nobletea artistului de exceptie exilat intr-o cultura straina. Sotul ei, regizorul Laurentiu Azimioara, se declara vrajit: „In Amanta engleza creatia Adei este cu fiecare spectacol si mai neprevazuta, mai uimitoare si mai emotionanta“.

 

Desi temperamente diferite, cuplul lor s-a hranit din creatia pe scena si dintr-o complementaritate rara, de invidiat. „Eu sint foarte iute, recunoaste actrita, iar Laurentiu e foarte calm. Ne admiram foarte mult. El a fost profesorul meu de teatru. Am avut, in tara, mai multi profesori – Zoe Anghel, Marioara Voiculescu, Costache Antoniu, Petrica Vasilescu, Viki Moldovan –, cind am dat insa de Laurentiu, nu cred ca m-am indragostit imediat, dar s-a creat ceva exceptional, simteam ca infloresc sub indicatiile lui. In principiu, cind sint pe scena, ascult de el ca o copila de 12 ani. Este inventiv, profund, nu cauta originalitatea, ci sucul, esenta personajului.“


 

Exilul – o cicatrice nobila

 

La virsta de cinci ani si la doar doi ani de la venirea in Franta, Ion, baiatul cuplului Ada si Laurentiu, s-a incapatinat sa nu mai vorbeasca romaneste. O tristete in plus, pe care mama a adaugat-o, neputincioasa, la ruperea de tara si de prieteni, mai toti actori faimosi, Gina Patrichi, Irina Rachiteanu, Micheta Juvara sau Olga Tudorache. Noua patrie, dupa ce i-a furat limba creatiei, era gata sa-i fure si copilul care, la 12 ani, a suferit un grav accident de masina. In timpul comei, mama si bunica i-au vorbit in romaneste, promitindu-i, cind se va face bine, ceea ce baiatul isi dorea de mult, un catel. Revenirea la viata a insemnat si revenirea la limba materna, unica pe care, de altfel, a inteles-o noul sau prieten, catelul promis.

 

Azi, Ion Azimioara, actor la rindul sau, pe linga o romana curata, vorbeste inca trei limbi, iar daca se intimpla ca in metroul parizian sa auda cintind tigani romani, i se umplu ochii de lacrimi. Nici tatal, nici mama sa, invidiata in tara pentru particula nobila a numelui, n-au incercat in vreun fel sa-i frantuzeasca numele de familie: „Azimioara a ramas Azimioara si in exil. Sa se invete francezii cu numele noastre!“, ride Ada d’Albon care, ruda cu Burbonii Frantei, are nostalgia horelor si a zilelor de coasa din tinutul Neamtului unde, copila fiind, il urma in vacante pe unchiul Sadoveanu. Ca sa poata pleca la parinti, in Franta, Romania comunista i-a obligat sa se rupa de tot: „Am lasat mobile, am daruit vreo zece mii de carti, mare parte din tablouri: un Tintoretto, Tonitza, Paladi, Baba, mostenite de la bunica Ada Culianu. Casa noastra era pe locul unde astazi e palatul lui Ceausescu. Ca sa pot sa plec a trebuit sa o cedez statului roman“.

 

Dupa 30 de ani de exil, ramine intacta o anumita sfintenie pe care o da iubirea pentru radacini. „Franta mi-a furat Romania. Mi-a smuls niste radacini care s-au rupt, pe urma s-au refacut. Noi sintem aici pe o insula-exil care se numeste Teatrul de l’Orme. Exilul fura ceva din tine si-ti da altceva. Chiar daca e o cicatrice, e una care are o valoare.“

(Cristina Hermeziua – suplimentuldecultura.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Prima amintire despre ziua mea

gift-553149_1280

Prima amintire despre ziua mea e de pe la 5 ani, poate 6,

când maica-mea ne-a adunat pe toți copiii de la bloc în miezul zilei, ne-a băgat in casă, pregătise tot felul de sandwichuri mici, cu tot felul de bunătăți și ouă umplute, făcuse și pateuri cu brânză,
carafe cu limonada din care ne turna in paharele cu picior, alea care făceau ape-ape și cu care eu nu aveam voie să mă joc, pe urmă a adus cu măsuța cu rotile un tort mare, lumânări,
cântat, îndopat,
în orice caz a fost o mega-surpriză.

Altfel, sufeream la aniversare, că era vacanță și nu puteam să duc bomboane la școala, să mă pupe toată lumea și sa-mi cânte la mulți ani,
tovarășii de joaca erau in general plecati, prietenii la fel, nu-mi prea aduc aminte de petreceri de ziua mea de copil.

Mai tarziu, pe la liceu și după, am luat-o, compensatoriu, cu chefurile. Cred că pe atunci le ziceam bairame (bairamuri?!), deși mă enerva rău sonoritatea cuvăntului, mi se părea grețos ca patru bucati de baclava mâncate una după alta. Sau ca lichiorul de ouă, am făcut o dată, god, ce porcărie sinistră a ieșit.

Habar n-am, în schimb, ce-am făcut la majorat, nu mai țin minte.

La 20 de ani, însă, mi-am dus prietenii la Costinesti. Au fost niște zile (mai ales nopți, că ziua dormeam) foarte de pomină,
mai stiu ca exact in seara de 25, in discotecă s-a oprit muzica și baietii din gasca au facut un cerc in jurul meu, era 10 și-un sfert, ora la care m-am născut, am dat să plec, să mai beau poate o bere, nu m-au lăsat,
a început brusc Radio Vacanța Costinesti – lucram la radio pe-atunci și fusese un complot general, am primit dedicatie, cu la mulți ani, Oana, te iubim, să rămâi mereu tânără și, evident, Alphaville cu Forever young și m-au luat pe sus, am plutit,
am plâns
că mi se părea că am îmbătrânit. Și de emoție, normal. Am primit atunci și-un tricou cu Forever 18, îl am și-acum.

Din lungul șir de petreceri care-au urmat, îmi amintesc destul de clar de vreo două,
una încheiată cu o baie la răsărit, am sărit îmbrăcați in lacul Herăstrău (terasa era pe mal) și o alta când am dansat, tot in zori, pe mese. Cu ospătarii și cu barmanul, absolut dirty dancing, time of my life.
A, și de una la NudiBar, la 2 Mai. Mai pe nudism, spre dimineața, cu baie in mare pe dunga roșie a soarelui și-apoi cu băut sampanie din cochilii de rapane (nu-mi place șampania, mi-a fost groaznic de rău apoi) cu scaunele aliniate în apă, în locul unde se spărgeau valurile.

Pe după 30 de ani, am dat o pe opulență și pe organizare și totul a culminat cu o petrecere monstru, in curte la Magurele.
Cred că acum vreo 10 ani, că am filmări in care tuia sunt mici,
cu lăutari care au cântat orice fel de muzică (inclusiv balade rock) vreo 10 ore (veniseră pentru 4), aveam tone de sticle ținute in cădițe cu gheață, foc de tabără și mulți oameni, unii pe care nu-i cunoșteam, printre care doi greci (trei?) pentru care muzicanții au prestat sirtaki și s-au umplut de bani.

Am secvențe și din alți ani,
eu și-un un prieten, răsturnați pe șezlonguri, era spre dimineață, tuna și fulgera spectaculos deasupra noastră, ploua tare și noi nu ne mișcam, priveam beți și fascinați spectacolul de pe cer sperând să fulgere mai aproape, și mai aproape, să vedem noi mai clar dunga de lumină, era aproape mistic până a venit Ștefan și ne-a băgat cu forța in casă,
în altă dimineața, tarziu, am cântat până la prânz Maria Tănase, asta după ce am amestecat toate băuturile rămase de peste noapte, m-a durut capul trei zile,
altădată, la o terasă de pe Popa Nan, s-a lăsat cu baie generală cu un furtun din care am făcut arteziană, ca era prea cald,
i-am stropit pe toți clienții din cârciumă, să-i răcoresc și pe ei și-a trebuit să le dau de băut ca să uite că-s uzi, pe urmă am plecat la mare direct,

am intrat la 7 în zori în curtea Stelei din 2 Mai, pe tocuri și cu rochiță strâmtă, albastru-indigo, am trezit-o din somn și am rugat-o să-mi facă dovlecei pane cadou. Mi-a făcut, mi-a dat o rochie de-a ei de pânză topită roz, era roz, șlapi și m-a trimis la culcare în camera din spate, aia cea mai racoroasă.

Au fost multe momente mișto, x-treme, adventure, my friend the wind, summer time, somebody to love and nothing else matters, those are the days of my life, n obliez jamais, m-am născut vara, în tot felul de lumi, mi se amestecă in ele anii și prietenii,

multă vreme mi-era foarte clar ce vreau sa fac de ziua mea și-n anul următor,
pe urmă n-am mai știut exact, nu mi s-a mai părut important,
iar acum nu mai știu deloc.

So, finaly,
I m not young enough to know everything
and It s not bad at all
#48

(Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

Profesor din Statele Unite: Algebra și geometria perpetuează privilegiile albilor

algebra
  • Profesoara Gutierrez este îngrijorată că algebra și geometria perpetuează privilegiile albilor, deoarece acestea „pun accentul pe termeni precum teorema lui Pitagora și numărul pi”, lăsând impresia că matematica a fost „în mare parte dezvoltată de greci și alți europeni.”
  • Ea este îngrijorată, de asemenea, de faptul că evaluarea abilităților matematice poate perpetua discriminarea minorităților, în special dacă elevii minoritari se descurcă mai prost decât elevii albi.

O profesoară de  educație matematică* de la Universitatea din Illinois susține într-o carte publicată recent că abilitățile algebrice și geometrice perpetuează un „privilegiu nemeritat” al albilor, se arată într-un material publicat de Campus Reform.

Rochelle Gutierrez, profesoară la Universitatea din Illinois, a făcut această afirmația într-o antologie destinată cadrelor didactice care predau matematică, susținând că profesorii trebuie să fie conștienți de „implicațiile politice ale matematicii” în societate. 

„La multe niveluri, matematică însăși operează drept Whiteness. Cei care sunt recunoscuți pentru practicarea și dezvoltarea matematicii, cei care sunt capabili în matematică, cei care sunt văzuți ca parte a comunității matematice în general sunt văzuți ca Albi”, susține Gutierrez.

Gutierrez este îngrijorată și de faptul că algebra și geometria perpetuează privilegiile, fiind preocupată de faptul că „în curriculum se pune accentul pe termeni precum Teorema lui Pitagora și numărul pi, ceea ce perpetuează percepția că matematica a fost în mare parte dezvoltată de Greci și alți Europeni.”

De asemenea, matematică ajută într-un mod activ la perpetuarea privilegierii albilor, întrucât felul în care economia noastră premiază abilitățile matematice conferă matematicii și profesorilor de matematică (în mod disproporționat albi) o formă de „privilegiu nemeritat”.

„Chiar suntem atât de deștepți doar pentru că facem matematică?” se întreabă profesoara, punând mai departe problema faptului că profesorii de matematică primesc mai multe burse de cercetare decât profesorii de „studii sociale sau Engleză”.

Profesoara se arată îngrijorată și de faptul că evaluarea abilităților matematice poate perpetua discriminarea împotriva minorităților, în special dacă elevii minoritari obțin rezultate mai slabe decât elevii albi.

„Dacă cineva nu este văzut ca având gândire matematică, există un sentiment de inferioritate care poate fi invocat”, susține ea, adăugând că există atât de multe minorități care „au avut parte de microagresiuni când au luat parte la cursuri de matematică… [la care oamenii] sunt judecați după capacitățile lor de a gândi abstract.”

Pentru a lupta împotriva acestui lucru, Gutierrez încurajează viitorii profesori de matematică să își dezvolte un simț al „political conocimiento”, o sintagma spaniolă pentru „cunoaștere politică în actul predării.”

Gutierrez insistă asupra faptului că întreaga cunoaștere este „relațională”, afirmând că „lucrurile nu pot fi cunoscute obiectiv; ele trebuie cunoscute subiectiv.”

Publicația Campus Reform a invitat-o pe profesoara Gutierrez să comenteze afirmațiile, însă nu a primit un răspuns la timp pentru a fi publicat.

NOTĂ:

*Potrivit site-ului Universității Illinois (https://education.illinois.edu/faculty/rochelle-gutierrez), Rochelle Gutierrez a studiat felul în care rasa, clasa socială și limbajul afectează predarea și învățarea matematicii și a predat cursuri legate de construirea Curriculumului.

(marginaliaetc.ro)

mai mult
Cronică

POMENIREA PR. ILIE LĂCĂTUSU (+)

PrIlieLacatusul

Dragii mei,

Un alt Sfânt al inchisorilor NECANONIZAT, deşi are moaştele întregi, frumos mirositoare si CARE FAC MINUNI.

Sigur ne mai gandim si ne mai scărpinăm după ceafă, în condiţiile în care la mormântul său se fac zilnic minuni si lumea stă la cozi. Voi puteti să inţelegeţi asta? Pe mine mă depăşeşte.

Poate reuşiţi azi să faceţi acatistul său. Este grabnic ajutator.

O, Părinte Ilie, noule mărturisitor al lui Hristos, cădem către tine în rugăciune, ştiind că nimeni din cei ce aleargă la tine nu ramâne fără răspuns. Fii ocrotitor al nostru până în ceasul morţii noastre, ajută-ne să ducem o viaţă bineplacută lui Dumnezeu, ferindu-ne de cursele vrajmaşilor mântuirii noastre, ca să-i cântăm în vecii vecilor Dumnezeului care te-a proslavit: Aliluia!

(Cătălin Rusu)

mai mult
Cronică

De ce ne plac măgarii?

magari

Pentru că au o frumuseţe caracteristică numai lor.

Pentru că sunt blânzi.

Pentru că sunt cu mult mai inteligenţi decât ni se par.

Pentru că mânjii de măgar au o gingăşie şi drăgălăşenie irezistibilă.

Pentru că abuzurile oamenilor la adresa lor ne provoacă în egală măsură indignare şi compasiune.

Pentru că epitetul peiorativ „măgarule” este unul fals, care nu are nimic de aface cu acest modest văr al cailor şi zebrelor.

Pentru că banalul, la prima vedere măgar, a avut o imagine nebănuit de complexă şi interesantă în simbolistică, religii şi folclor.

Şi pentru multe alte aspecte pe care le veţi descoperi în acest articol!

(descopera.ro)

mai mult
Cronică

Le 20 juillet, la fête du prophète Elie

sfa-ilie1

 

Dans la tradition de la culture populaire
roumaine, le prophète Elie est le symbole du
soleil, du feu et de la pluie. C’est lui qui décide la
chaleur ou la pluie. C’est pour cela que cette
tradition rejoint celle de Parapuda et du Calo an –
qui célèbrent la pluie, l’eau et la fertilité de la
nature.
En plein milieu de la saison pastorale, le prophète
Elie fait ouvrir les cieux pour que la pluie féconde
la Terre. La nuit du prophète Elie, les vierges des
villages se rendent sur les champs pleins de
récolte, se déshabillent à nu et roulent leur corp
sur les cultures de blé, puis elles rentrent à la
maison. Le jour du prophète Elie on fait des
repas offerts aux gens pauvres en la mémoire
des êtres chers qui sont morts. On mange de
tout sauf de pommes, ce jour. En images – des
filles qui chantent pour que le prophète Elie
bénisse la terre avec de la pluie.
(le commentaire – Gabriela Mocànasu, Reunion)

mai mult
CronicăPromovate

De gramatică î-ți arde

lbRO

Și când mă gândesc că în 19 iulie, 2015, cea mai mare problemă a mea era că nu se scrie corect.

Gata, nu mă voi mai uita cruciș la niciun text agramat scris de un elev. Nu au de unde învăța; nici de la părinți, nici de la profesori. M-a rugat astăzi o amică să lecturez un schimb de emailuri dintre profesora de limba română, dirigintă, și șefa comitetului de părinți. Ea era trecută la Cc deoarece, indirect, era implicată într-un conflict izbucnit din cauza orgoliilor. Să te ferească Dumnezeu și Maica Precistă! Mi-am notat câteva expresii. Profesoara: Doamna nu ave-ți dreptate copii sunt învățați de acasă la obrăznicii. Șefa părinților: Noi ne trimite-m copii la școală să învețe. Nu aveți nici umpic de talent. Amica mea le atrage politicos atenția că nu scriu corect. Profesoara răspunde: Colega nu vezi că avem probleme importante de rezolvat. De gramatică î-ți arde? Șefa părinților se coalizează cu ea: Doamna x chiar așa. E vorba de vitorul copiilor noștrii, veziți de sportul tău.

(Cora Muntean)

mai mult
1 2 3 42
Page 1 of 42