close

Cronică

CronicăPromovate

Oh, Doamne, pârdalnicul de dor…

S4

 

Oh, Doamne, că nu-mi mai pot ține-n piept pârdalnicul de dor!

Sfârâie sau arde mocnit, el e cenușa anilor trecuți suflată iar și iar ..! Îl sublimez în tot ce-mi cade-n mână sau la îndemână. Sădit sub încropeala de grădină din scurta vară de aici, pământ străin cu semințe românești. Pentru bunici, și-apoi pentru părinți pun roșiile astea, să le sărez toamna-n brânză și să-mi zic în barbă: viezure, barză, varză!
Bine, mă mai apucă primăvara mărțișoare naiv inventate pentru doamnele-prietene.
Ce să mai spun, m-au fript și mâinile de dor pân-am început anu’ ăsta păcătos să fac – io, da, io!!! – sarmale.
De mușcate, nu mai zic. Le păstrez ca nebuna și iarna, le-aduc în casă. Normal, ele cred minciuna și-nfloresc întruna. De fapt, Mamamare sigur le ‘grijește cu nodurile degetelor mele, încep a semăna cu dânsa.
Am deja oale și ulcele, încet-încet mă ascund în ele, doar nu degeaba una e luată direct din gardul Maicăi (cealaltă dragă dusă bunică).
Bun, și când n-oi mai avea de ales, sigur am să arunc în focul ăsta al dorului lingurile din lemn, una câte una. Asta, dacă nu le împart între timp fetelor-românce de pe aici.
Nu știu ce să mă mai fac!

Totul, totul arde-n piele, venele-mi urcă sângele-n obraji, vin nu beau și tot mă-mbăt; umblu “creanga” cu dorul ars până miroase a lemne-scrum ca-n Dedrad, Vlădești sau Tomșani. A sobă-ncinsă, cu mămăligă rece și carne-n untură, la borcan. Și iar ajung la Mamamare și la Tatamare, să mă dau cu sania din vârful dealului spre ulița din josul satului. Of, măcar mă răcoresc puțin!
Alunec din nou direct în mijlocul limbilor de foc din soba albă de atâta var. De data asta, evadez si-o văd pe Maica prin geamul mic și înghețat. Are treabă dis-de-dimineață să le pregătească nepoatelor laptele cald.
Știu că pe la amiaz’ voi urca pe furiș în dărăpănatul dar bogatul pod al grajdului, să mai descopăr minunate povești de citit prin caietele, cărțile unchilor și mătușilor.
Da’ brusc mă-ntorc pe partea cealaltă și iar mi-e prea cald, prea dor. Nu-mi mai ajung amintirile, țigara care sunt a ars aproape de final, mucul care sunt vrea și nu știe ce vrea, că d-aia e muc 😀
Of, cred că de la sarmale mi se-ntâmplă. Mi-am fiert în varza lor murată și bruma de minte.

E iar Ajun, din nou Crăciun și io vă-ncurc cu vorbe aiurite.
Dați-mi o idee, vă rog, cum să fac să sting odată flăcările astea patetice?

Ps//între timp, afară s-a luat la întrecere cu înăuntru, cam așa:
– sarmalele, din crude, mări, se fierbeau, trei ore tot bolboroseau
– pe geam, din ploaie verde, deci și ea cruduță, mări, zăpadă se făcea, și ne tot ningea, tot în vreo trei ore ne albea

Ilustrație muzicală (mai ales refrenul):

Poze și text: o exaltată

Merry Christmas Eve everyone❣️🎄
Until I’ll be able to fully express myself in English, please accept my pictures and my good thoughts to you 😊

 

(Text/foto Amorena Minculescu)

mai mult
CronicăPromovate

MIRCEA ȘI TRAIAN

Mircea2

Excepțional text găsit de Radu Vancu în revista de cultură SLAST (Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului) din anul 1982: un portret al scriitorului Mircea Cartarescu (pe-atunci în vârstă de 26 de ani) compus/scris de către prietenul său, poetul Traian T. Coșovei (pe-atunci în vârstă de 28 de ani). Îl reproduc, cu mulțumiri către Radu Vancu și cu infinită emoție (în imagine un decupaj dintr-o fotografie de Tudor Jebeleanu).

 

“În 1001 de nopți există, pierdută în fastul și angoasa nopților arabe, povestea unui duh închis într-o sticlă, așteptând secole întregi pe cineva care să-l elibereze și promițând în sinea lui celui ce va rupe vraja neprețuite comori, haremuri, palate, oștiri, demnități, până când, după veacuri întregi în care nu se întâmplă nimic (himerele n-au viață lungă), înfuriat, făgăduiește să-l ucidă fără milă pe imprudentul eliberator, oricare ar fi el.
Nu știu cum, prin ce obscure resorturi, asociez această poveste cu poezia și o parte din făptura lui Mircea Cărtărescu, un adolescent de altădată cu o față prelungă de licean hăituit, în albul căreia au poposit, nu se știe de unde, două priviri teribil de negre, făcute parcă pentru a privi zborul măruntelor ființe ale înserării, încremenirea unui nor pe cer, dispariția unei stele, alunecarea milenară a unui ghețar. De ce tocmai povestea duhului din cele 1001 de nopți? Poate pentru că, tot astfel, pe lângă poetul nostru au trecut zvonul și larma copilăriei și nu l-au eliberat, au trecut bănuielile adolescenței, ale dragostei și-ale teiului eminescian și-ale orei de iubire și nu l-au eliberat, au trecut Beatles-ii cu submarinele lor muzicale, motocicliști zen cu căștile lor fosforescente, damnate, șoselele fără bătăliile cu flori de demult și mulțimile aprinse de solzii de foc ai ghitarei și timpul, zecimea, eternitatea cu acel baudelairean ‘feu clair’ au trecut și nu l-au eliberat.
Și a venit Poezia și a deschis, nu cu un pocnet, ci cu un scâncet, capacul de plumb al vasului în care era închisă, aidoma unui elixir înveninat, conștiința de sine în exploziva ei virtualitate. A venit Poezia cu valurile ei înspumate de cuvinte pe care Mircea Cărtărescu le preschimbă în felahi lucrînd la piramida propriei singurătăți, le biciuiește precum odinioară Xerxes, pedepsitorul mării, în lungi poeme în care neliniștea stă ascunsă aidoma unui sîmbure în carnația bogată, rubensiană a privirii în stare a recrea o posibilă lume, un posibil univers.
Această lume ridicată din cuvinte ca un imens parc de distracții, de atracții feerice, răscolitoare, menite să dureze un sezon, o zi, ascunde coridorul tentațiilor, erosul – Canossă de umilință și desfătare a conștiinței iar nu a trupului, fiindcă aici ‘grădina desfătărilor pe un metru pătrat de piele’, cum spune poetul într-un vers, devine metafora unui erotism procustian, care, bâjbâind după armonie și perfecțiune, produce numai scindare, deformare, spulberare. Infernală înlănțuire așezată sub semnul unei aspirații nostalgice către sublim. Niagara, cu terifiantele sale hăuri lichide, nu e producătoare de sublim, pentru că înspăimîntă și trezește instinctul de conservare. În schimb, plajele de la Abu Dhabi produc imensitate și trezesc sentimentul inconsistenței destinului uman în fața nesfârșitei întinderi de nisip și ocean. Sublimul este covârșitor, apăsător ca un teasc de sub care țâșnește melancolia cu frigurile ei de care poetul se apără cu mal multe straturi de realitate protectoare, menite să-i ascundă vulnerabilitatea.
De fapt, Mircea Cărtărescu, acest artizan al dezordinii lirice, este un virtuoz colosal în stare a interpreta temele majore ale sufletului de la trianglu la orgă. Și de a resimți, cu toate acestea, insuficiența instrumentelor, incapacitatea lor de a inventa acea formulă unică, vrăjită, în stare să deschidă porțile unui univers pe care poetul vrea să-l străbată legând de-o furnică, asemeni lui Dedal, constructorul labirintului, firul de mătase al propriei existențe”.

(Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
CronicăPromovate

Dimineața asta bogată

img1

 

Știți cum e juma’-juma’?
Dimineața i-a venit la pachet cu un rest de ceartă de ieri. Și firimiturile înecăcioase ale postului sentimental aferent.
Aceeași parte a zilei a și cadorisit-o din plin: convorbirea whatsapp cu ai ei; tatăl și renăscuții pași prin casa părintească; mama, genială-n replici: “poate reușesc să repar <telefonul cu măr>”. Uimirea lor față de cum au primit bunătăți de la distanță, convertită-n bucuria noastră că trăim posibilitatea acestui fapt.

Apoi, lumina cu promisiuni solare și cartierul de case scufundate-n al doilea “lockdown” au însoțit-o-n plimbare. Plus doi-trei căței simpatici care-și trăgeau stăpânii de lesă. Probabil să-i (și mai) distanțeze social.

Tot dimineața asta bogată i-a livrat un neașteptat cadou prin Facebook: comentariul-ofertă al Marilenaei.
O fată cu care abia ce s-a intersectat în viața anterioară. Și care vrea să-i trimită, dintr-un senin, o carte foarte bună. O altă bucurie indescriptibilă, care va continua în zilele în care o va și citi (din experiență, chiar mult mai mult după).

Mereu, mereu, mereu în cap amintirea vorbelor lu’ mamamare: “tu, fetilor, aveți căldură din părete, apă din părete, ce altceva vă mai trebuie?”.
Dacă ar vedea de-acolo de sus câte și mai câte avem, da’ tot “ne mai trebuie”, s-ar ruga mai abitir pentru sufletele noastre.

Așa că restul orelor lui azi va trebui chivernisit cum se cuvine: între împăcare, alte pagini, calup de muzică, recunoștință pentru ce mai are totuși bun în ea. Apoi, confruntarea cu propriile disperări și răutăți.

Nimeni nu-i perfect. Doar viața. Sau (pe)trecerea ei.

(Amorena Minculescu)

mai mult
CronicăPromovate

Dealul de aur

 

Altân Tepe,
care tradus din turcă înseamnă “dealul de aur”,
a fost una dintre cele mai mari mine de cupru din România și cea mai mare din Dobrogea.
Extracția a început in 1915, in timpul războiului cuprul de la Altân Tepe pleca direct in Germania, iar in perioada ei de glorie, mina avea 3000 de angajați.

“Eram mai bogați ca orășenii”

Povestitorul e cam de-o vârstă cu mine și-a prins 9 ani de mină. Se dă jos din buldo și-mi arată mândro-nostalgic-resemnat unde era sectorul 1, sectorul 2, cantina, barul, ditamai școala profesională, unde-au avut cinematograf și unde piscină.
Ultimul puț al Minei Altân Tepe s-a închis definitiv in 2003 și-n localitate au mai rămas vreo 200 de oameni.
Pe 15 Ianuarie 2021, soarele a apus spectaculos la Altân Tepe, perfect rotund, roșu aprins și a incendiat ferestrele apartamentelor de bloc, încălzite cu foc de lemne.
Pe urmă, de jur împrejurul satului fantomă, s-au aprins luminițele eolienelor.

(Text/foto Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

FRAGMENT DE JURNAL

caiet

(Blejoi, 15 ianuarie 2021 – Ziua Culturii Române)

Mă scol la 04:00… Nu mai am somn şi nu ştiu de ce; poate pentru că vinerea am şase ore continuu la şcoală, iar mâine sunt de serviciu la biserică, ceea ce îmi dă un puseu de depresie momentană. Am de încheiat medii, în condiţii de învăţământ online – oribil!… Ştiu că abia duminică voi mai putea citi ceva!… Închei cartea lui Liiceanu, ISUS AL MEU şi dau peste un citat faimos: “Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine.” (Nicolae Steinhardt – într-o scrisoare către Virgil Ierunca)

(Costin Bogdan Georgescu)

mai mult
Cronică

Fosta iubită a lui Florin Piersic, actrița Gabriella Vlad vrea să se întoarcă

Gv2

Stabilită în Israel din 1986, fosta iubită a lui Florin Piersic, Gabriella Vlad Werner, va deveni bunică. Anul acesta, actrița vrea să se întoarcă definitiv în țară. În exclusivitate pentru cititorii Rețete si Vedete, Gabriella Vlad Werner ne-a transmis un mesaj și ne-a împărtășit din viața ei.

Una din cele mai mari iubiri ale lui Florin Piersic, după actrița Tatiana Iekel, prima lui soție, care i-a dăruit primul fiu, Florin Piersic junior, a fost tot o actriță, Gabriella Vlad Werner. S-au iubit vreme de nouă ani. Erau tineri și cei mai frumoși actori ai noștri.

Gabriella Vlad Werner, stabilită de ani buni în Israel, în orașul Ashtod, și-a sărbătorit pe 10 ianuarie ziua de naștere. Iar cadoul cel mai mare pe care îl așteaptă va fi cel care va veni peste o lună, când fiica sa cea marea, Ana, în vârstă de 36 de ani, îi va dărui o nepoțică.

Încă nu au stabilit ce nume să-i pună, căci în Israel există și obiceiul ca noului născut să nu-i dai numele decât după ce se naște. După două zile. Ana, ca și cealaltă fată, Adela, de 34 de ani pe care Gabriella le are ca rod al iubirii și căsniciei sale cu Marcel Werner, sunt stabilite, de șapte ani, în Australia.

Gabriella Vlad Werner și fetele ei

Întrebată de reporterul „Rețete și vedete” dacă a fost sunată, la aniversare, de Florin Piersic, actrița a spus, cu o umbră de supărare, că nu. Că nu a primit niciun mesaj, niciun semn.

„Nu am mai vorbit cu Florin de 4-5 ani”, ne-a declarat prin telefon, Gabriella Vlad Werner. „Înainte vorbeam, ne vedeam la o cafea în țară sau când venea aici, în Israel. Ne vedeam ca amici! De 4-5 ani nu a mai dat niciun semn de viață. Aaa! A sunat în noiembrie trecut, de Sfinții Mihail și Gavril. Am văzut numărul lui pe telefon, dar pur și simplu nu am vrut să răspund. Mă uitam la telefon și chiar vorbeam cu glas tare: Uite, nu vreau să-ți răspund!”.

O iubire cu Florin Piersic care a durat 9 ani

Gabriella Vlad Werner a fost iubita lui Florin Piersic, după ce acesta a divorțat de actrița Tatiana Iekel, între anii 1974 și 1983.

La un an de la debutul iubirii lor, însă, Florin Piersic s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Anna Selesz. Cu toate acestea, faptul că proaspăta soție rămăsese la Cluj, iar el juca în București, l-a făcut pe marele actor să continue relația cu Gabriella Vlad. S-au despărțit în 1983, iar în anul 1985, Florin Piersic a divorțat și de Anna Selesz, mama celui de-al doilea său fiu, Daniel.

Gabriella, de o frumusețe devastatoare, povestește că s-a îndrăgostit de Florin Piersic pe când era studentă la teatru. Ea avea 21 de ani, iar actorul, 38. O iubire mare, care era deja de notorietate, care s-a terminat odată ce Gabriella l-a întâlnit pe Marcel Werner, în 1983, cel care avea să-i devină soț și cu care a emigrat și stabilit în Israel.

Frumoasa Gabriella a intrat prima la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, în 1974. A terminat facultatea, patru ani mai târziu, cu 10, ca șefă de promoție. A avut dreptul să aleagă, unde va juca, și, în condițiile în care în București nu era niciun loc, a ales Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad.

Pe lângă zeci de piese de teatru, Gabriella Vlad Werner a jucat, până să plece din țară, în mai multe filme, printre care „Dumbrava minunată”, ”Trandafirul galben”.

Viața Gabriellei Vlad în Israel, departe de celebrul Florin Piersic

Odată stabilită în Israel, Gabriella nu și-a trădat profesiunea de credință. Actoria. După primii șapte ani, în care a stat acasă ca să-și crească fetițele, Gabriella s-a angajat profesoară de teatru la un colegiu de artă. Unde a predat timp de 28 de ani, până la izbucnirea pandemiei.

În paralel, actrița a predat, o zi pe săptămână, și la Facultatea de Teatru din Ashtod. S-a integrat rapid și și-a găsit mediul artistic propice cultivării dragostei sale pentru teatru.

S-a făcut iubită, prin stilul ei de a preda, prin dragostea sa pentru arta teatrală, atât de studenți (a pregătit mii de tineri, de-a lungul vremii), cât și de colegi. Cu Florin Piersic a rămas prietenă, așa cum a spus, de la distanță și vorbind din când în când la telefon.

Gabriella Vlad Werner este actriță în continuare, regizor de teatru, producător de spectacole de teatru și profesoară. Doar pandemia a obligat-o să-și întrerupă activitatea. Speră că nu va mai dura mult pauza pe care năpasta abătută asupra întregii lumi a impus-o mai tuturor.

De Marcel Werner (foto), om de afaceri, Gabriella a divorțat în 1990, după cum a spus exclusiv pentru ”Rețete și Vedete”. Motivul a fost faptul că Marcel a vrut ca ea să nu mai facă teatru, să rămână acasă. Gabriella nici nu a vrut să audă, astfel că drumurile lor s-au despărțit.

„Am rămas, însă, în relații foarte bune!”, ne-a spus Gabriella. „Suntem foarte buni prieteni, vorbim zilnic la telefon. El s-a recăsătorit, are viața lui, dar vorbim. Ne sfătuim și ne ajutăm. Am făcut totul ca fetele noastre să nu simtă dramatic divorțul, despărțirea”.

Gabriella ne-a spus că este optimistă, are mare încredere în medicii și cercetătorii din Israel, precum și în sistemul medical din această țară. S-a vaccinat pe 31 decembrie, și pe 21 ianuarie va face al doilea vaccin, după procedura medicală standard.

În Israel au fost vaccinați, până la această dată, în jur de 2 milioane de oameni. Israel este în lockdown, principala problemă în această țară constituind-o comunitățile de arabi care nu se înghesuie să respecte restricțiile impuse de guvernul israelian cu privire la prevenirea răspândirii virusului COVID 19.

În fotografie, Gabriella Vlad Werner și reporterul Cristian Botez, autorul acestui text

Celelalte fotografii sunt din arhiva personală a Gabriellei Vlad Werner

(Cristian Botez – retetesivedete.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Parisul dimineților mele

Paris-cafe

 

Parisul dimineților mele miroase a “croissant”, “pain au chocolat” și cafea  proaspătă, sună a clinchete de lingurițe învârtindu-se în cești, a “garçon”! a vapori fluierând din mașinile expresso, a glasuri vesele suprapunându-se ca o simfonie si vestind ziua care începe.


Parisul acesta nu mai există. Diminețile sunt mute și miros a indiferență.

Marcela Feraru, Paris

mai mult
Cronică

La un păhăruț

hack

“A scris un roman pro Basarabia și Bucovina, a trecut neobservat, da’ a venit tare cu un roman pro-privatizare, pro-Nato și U.E…

aici s-a scos, i-a măcelărit pă comunisti la numai cei 37 de anișori ai lui, omu’ e bazat d-acuma, îți dai seama…”

(fragment de discuție la un pahăruț de Stalinskaya).

(Damian Spiridon)

mai mult
CronicăPromovate

Un nebun scăpat de la revoluție

pict615487

Sunt… am ajuns un nebun… scăpat de la revoluție…

21 decembrie 1989… ora 12.30, Piața Universitații… nucleul…
Am țâșnit ca o pasare, tânăra, atunci, spre libertate… și după 30 de ani și mai bine m-am izbit de un perete de sticlă… la pământ, acum, cu oasele sfărmate, cu organele interne în deranj, cu inima aproape zdrobită… și dincolo…. nimic. Abisul.
Și poate în asta constă libertatea unei păsări scăpate din colivie. În zborul ei. Doar atat. Fără a ajunge în vreun cuib. Fără a atinge nimic. Nici măcar înaltul cerului. Poate doar înșelătorul perete de sticlă. Atât…
Dar ca să nu rămân în nota asta… pe 28 seara, decembrie, anul trecut, într-un troleibuz, cu rucsacul în spate, cu mainile ocupate cu bagaje, în ciocate și nu în bocanci(foarte important aspectul), dupa o frână bruscă, aruncat din spate spre mijloc, m-am proptit cu pieptul într-o bară. Nopți de durere înăbușita. Azi, după trei ore la Universitar, dupa radiografie: fără fracturi, fără fisuri costale.
Ce spuneam de pasarea aia? De revolutie… de peretele de sticla?… 🙂

(Cristian Botez)

mai mult
CronicăPromovate

Jur

net7854

Jur că n-am zis în viața mea chestii gen: am petrecut clipe minunate împreună, la cumpăna dintre ani, sunteți minunați, să vă băgați în cur artificiile alea, cretinii dracu’ etc.

…ba ceva-ceva am zis din toate astea, da’ ce, uite că nu-mi amintesc… am jurat aiurea, cum ar veni…

(Damian Spiridon)

mai mult
CronicăPromovate

CEVA CE AȘ VREA SĂ ȘTIȚI…

oldnew

 

Am avut o viață frumoasă aici, în România, și înainte de 1990.

Eu nu mă pot plânge… căci nu mă gândesc cu încrâncenare nici la  frig, nici la întuneric, nici la sărăcie și nici la lipsurile de tot felul de altă dată. Când era frig, îmi amintesc că dansam tango. Când era întuneric, îmi amintesc că jucam REMI, la lumina lumânării și râdeam mult. Când era sărăcie, îmi amintesc că-mi făceam singură rochii și cercei. Când erau lipsuri, îmi amintesc că inventam povești astfel ca puținul să pară mai mult. Deși o groază de lume spune că a fost cumplit, eu nu pot să spun asta, pentru că, dincolo de orice, oamenii erau minunați, plini de fantezie, veseli și sociabili. Pentru că erau OAMENI… peste tot, în jur, pe atunci erau OAMENI.

Îmi veți spune că era doar tinerețea ingredientul care făcea toate cele suportabile. Vă voi spune că nu doar tinerețea, ci lumea din jur. Pe măsură ce acea lume blândă, pe care atât de bine am cunoscut-o și am trăit-o, s-a subțiat ca un fum, prin plecarea „dincolo” a atâtor OAMENI dragi și România mea a îmbătrânit încet-încet.

Acum ea e obosită și neatentă. De aceea, mereu, cineva încearcă să-i mai ia câte una, alta: istoria… limba… religia…

Îi mai rămâne pământul, cum tuturor, până la urmă, numai pământul ne mai rămâne.

Măcar pământul să-i rămână întreg.
………………………………………………………………………………………
P.S. În fotografie sunt două lumi. Oamenii care au trăit în două lumi fac, uneori, comparații inevitabile. Lumea nouă e tubul acela albastru de spray, uriaș și arogant, care se  ridică peste amurgul lumii vechi.

Luminița Arhire

mai mult
CronicăPromovate

În satul din care mă trag eu

sat325

 

În satul din care mă trag eu, o amărăciune pierdută prin sudul Olteniei, sat sărac și ars de soare, răscolit de colbul câmpiilor purtat de vânturi secetoase, atunci când vreun mort era dus la groapă, om ori muiere, țăranii compătimeau deopotrivă pe cel dus și pe cel rămas mai pe urmă cu vorbele “săracii, ce bine se înțelegeau!” Ce bine se înțelegeau, nu ce mult se iubeau!

De iubit, se iubeau flăcăii cu fecioarele, duminica, la horă, în deal, sau când se strigau pe la porți seara, pentru câte o șușoteală înfiorată, vegheată de ochii îngrijorați ai mamei, din dosul geamurilor afumate de lămpile cu gaz și în spaima biciului tatălui. Flăcăii se mai tăiau cu cuțitele pentru câte o codană, fetele mai fugeau de acasă cu câte un flăcău, câte cineva își mai lua lumea în cap, de rușine că cel ce-i căzuse cu drag lua pe altcineva.

Venea vremea când în alaiul satului tinerii mergeau la altar. După care, iubirea li se transformă în altceva. În ce? Nu știam pe atunci! Dar ce vedeam era ca, după ce se luau, unii, nu toți, începeau „să se înțeleagă”, să facă împreună „casă bună”, să-și ridice copiii, să-și salte sporul gospodăriei, să-și fie sprijin și îndemn. Despre aceștia se spunea, când le venea rândul la cele veșnice, ca și despre cel rămas pe urma celui plecat, „bieții, ce bine se înțelegeau!”, niciodată “ce mult se iubeau”.

Nu mi-a dat nicicând prin minte, să-i întreb pe bunicii mei dacă se iubesc. Sau dacă sunt fericiți. Bunicul ne povestea seara, la focul din vatră, ceva de pe front sau de pe câmp, o întâmplare cu tâlc întotdeauna, bunica se uita mândră la el, apoi tot ea recita o strofă dintr-o poezioară naivă în timp ce bunicul îi arunca o privire binevoitor-ironică.

Nu și-au supraviețuit mult, unul altuia. S-au dus „sus, în deal”, la Dumnezeu, senini, împăcați și grăbiți să se însoțească la loc. Bine se mai înțeleseseră! Cu temeinic rost mai trăiseră!

N-am auzit niciodată de la ei, sau de la cei ca ei, cuvintele „fericire” și „iubire”. Deși erau în stare din moși-strămoși să moară pentru glie și, când se întâmpla asta, nevestele tinere deveneau văduve cu broboade negre pentru tot restul zilelor lor.

(Mirel Curea)

mai mult
CronicăPromovate

Întâmplări

japonezi

 

Coafeza mea e japoneză. E singură și are doar doua scaune în salon, deci maxim două cliente.
Când e aglomerată aduce o tinerică, tot japoneză, frumușică foc. Clientela lor e formată in proportie de 99% din japonezi. Să vezi cum se saluta, cu mainile impreunate si cu reverente adanci, si « konniichiwa », si « guen ki? » si « o guen ki desse ka? » si « sayonara »… O incantate pentru ochi si urechi.
Domnisoara s-a indragostit de un francez care a cerut-o de nevasta. Hiromi (coafeza mea ) parea destul de nemultumita : jumatate din cuplurile mixte ajung la divort. « Francezii o tin cu mon ❤️ coeur si ma chérie si mon amour, dar asta nu inseamna nimic » imi spune ea. O intreb daca japonezii nu isi spun niciodata cuvinte dulci. Ea zice ca nu!
Cum e posibil asa ceva?! Si cum sa traiesti o viata langa cineva care nu gaseste nici macar un singur cuvat tandru?
Șu totuși, cuplurile japoneze sunt mult mai stabile. Cred că vin de pe altă planetă.

(Marcela Feraru)

mai mult
Cronică

CUM SE REPETA ISTORIA?

CR223

 

Pe vrema lui Hitler a inceput totul asa… usor usor. La inceput un certificat ca esti sanatos….
Apoi ca nu esti evreu
Apoi ca nu esti comunist / social democrat
Apoi ca esti arian
Daca au vazut ca IDIOTII nu zic nimic s-a apasat din ce in ce mai tare pe pedala pana ce am ajuns la exterminarea INDUSTRIALA a oamenilor.
S-a ajuns la aceasta solutie pentru ca au constatat ca glontul costa prea mult.
Stiu! Stiu! O sa ziceti ca nu se compara lucrurile. Nu?
Pai deja sunteti amenintati ca nu mai calatoriti.
Apoi poate nu mai poti sa mergi pe strada.
Apoi poate facem niste ghetouri pentru cei care nu se vaccineaza.
Apoi poate nu o sa mai ai voie sa te angajezi.
Si tot asa.
Adica cel vaccinat o sa devina un fel de RASA ARIANA si ceilalti nu prea.
Si in final ca sa nu ne mai batem capul eu zic sa-i omoram ca sa nu mai sperie lumea cu POSIBILITATEA de a infecta pe cineva.
Pe vremea lui Hitler s-a demonstrat de catre nu stiu ce medici si oameni de stiinta ca exista o rasa ariana si ca ceilalti sunt cei din cauza carora nu merg lucrurile bine.
Acum se baga GROAZA in oameni vorbind despre o boala care are o rata de insanatosire de peste 99.7%.
Si dupa vaccin nu e sigur ca nu vei fi din nou infectat.
Nici nu e sigur ca nu poti infecta pe altii.
Si atunci?? 🤪🤪
Verificati, fratilor, cati oameni au murit in 2019 si cati in 2020 si o sa vedeti ca in 2020 au murit MAI PUTINI decat in 2019. Si inca ceva – au murit in 2020 MAI PUTINI OAMENI IN SPITALE decat in 2019. Aveti informatia pe site-ul Institutului National de Statistica.
SI ATUNCI DE UNDE ISTERIA ASTA????
Chiar nu vi se aprinde nici un beculet?

(Cătălin Rusu)

mai mult
1 2 3 46
Page 1 of 46