Poezia s-a întors acasă. Și-a lăsat fără urmă de regret ifosele, fandoselile și parplesir-urile să rătăcească, neobosite, prin cartiere rezidențiale și bulevarde aglomerate; a luat aminte la frumusețea unei vieți simple, cu parfum de flori de curte și de fructe coapte, și s-a întors în inima unei câmpii, în vatra satului, printre cărți, mai vechi și mai noi, fremătând de bucurie.

Sub semnul unei mari și frumoase sărbători creștine, „Înălțarea Sfintei Cruci”, în inimile oamenilor adunați la Biblioteca și Muzeul Satului Finta și-a făcut sălaș poezia. Patru poeți, cărțile și versurile lor s-au întrecut în neasemuite reverențe literare.

În spatele acestei povești de neuitat stă sufletul mare și entuziasmul neobosit al Mirelei Oprea, care, alături de colegele sale devotate, a pus la cale fiecare detaliu al acestei sărbători. Împreună au reușit să adune laolaltă o comunitate frumoasă de oameni simpli, dar cu spirite înalte – notabilități, dascăli, preoți și funcționari –, uniți de aceeași dragoste profundă pentru identitatea locală și pentru cuvântul scris. Datorită lor, pereții bibliotecii au abandonat destinul de ziduri, devenind o simeză vie a memoriei colective.

Ioan Vintilă Fintiș, Grigore Grigore, Alexandru Șerban și Ion Vasile au coborât din eternitatea slovei în prezent, iar legătura dintre ei și comunitate a fost pecetluită de cei mai tineri dintre cei prezenți. Cu o emoție firească, curată și copleșitoare, câțiva copii ai satului i-au prezentat pe cei patru autori și au recitat din creațiile lor. Ce bine și cât de tânără s-a simțit poezia în glasurile lor! Timpul a părut că se dilată, iar versurile au prins o prospețime nebănuită pe buzele copiilor, transformând ziua într-un moment de renaștere culturală pentru Finta Mare. Părintele Iordache alăturându-se cu discreție și modestie a împărtășit cu bună simțire din propriile versuri .

Atmosfera de sărbătoare a fost completată de momentul dedicat „Celui mai recent poem”. Colegii de cenaclu au onorat asistența participând cu versuri inspirate, sincere aprecieri, impresii și amintiri dragi. Emilia Luchian, Maria Bem și Sorana Brucăr au adus în fața publicului sensibilitatea propriilor creații dar și prețuirea sinceră față de creația poetului Ioan Vintilă Fintiș, președinte al Cenaclului și al Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești. Într-un moment încărcat de recunoștință, Luminița Bratu a recitat un poem cu dedicație, evocând cu gratitudine mentoratul generos al poetului Ioan Vintilă Fintiș, cel care i-a ghidat pașii și i-a vegheat lumina primelor volume de versuri. Gabriela Petri a oferit un portret stilizat realizat de sculptorul Eugen Petri, flori doamnei Fintiș, cuvinte de apreciere personală față de poet dar și un salut de prietenie din partea soțului său, prin apel telefonic.

Universul poetic fintișan a prins viață într-un mod aparte prin prezența actorilor Nicolae Drăgulin și Adrian Ancuța. Cu farmec și talent scenic, aceștia au transpus stările, profunzimile și metafizica textelor, spre încântarea sinceră a publicului.

Poezia s-a împletit cu destinul creatorilor săi. Poeții Ion Vasile și Alexandru Șerban au recitat din creațiile proprii, oferind celor prezenți bucuria unui dialog liric inedit. În mod simbolic și profund mișcător, memoria poetului Grigore Grigore, plecat mult prea devreme la cele veșnice, a fost adusă în prezent de soția acestuia printr-o scurtă și delicată intervenție, încercând să demonstreze că dincolo de absența fizică spiritul unui poet rămâne nemuritor prin cei care îi prețuiesc creația și amintirea.

Dimensiunea critică și filosofică a evenimentului a fost deschisă de Florin Manole, printr-o expunere născută din întrebări fundamentale: La ce ne mai trebuie nouă poezia? La ce e ea bună? Pornind de la o scurtă discuție anterioară cu colegul Adi Serafim, ne-a readus în atenție faimoasa interogație a lui Hölderlin – „La ce bun poeți în vremuri de restriște?” – completând cu perspectiva filosofului Martin Heidegger, conform căreia „poeții sunt cei care strălucesc în noaptea lumii” (aceea de după Înălțarea Domnului). Florin Manole a explicat că poetul, ca persoană, este tocmai această mică, dar vitală strălucire, dând apoi exemplul lui Nichita Stănescu, cel care devenea o cu totul altă ființă în momentele de grație ale scrisului față de omul de toate zilele.

Poezia se adresează suferinței umane, făcându-ne să nu mai fim singuri în durere, și ne obligă să gândim altfel. Ea sparge logica obișnuită, așa cum metafora eminesciană „icoana stelei ce-a murit” unește paradoxal unda și particula luminii. Amintind de Judecata de Apoi, Florin Manole a subliniat că în fața veșniciei vor conta doar momentele de trăire pură: pentru poeți, măsura va fi dată de cât au plâns când au scris și cât de mult ne-au făcut și pe noi să lăcrimăm. De aceea, el a reașezat în centru ideea de poet ca persoană vie, în jurul căreia comunitatea se adună natural.

Ideea a fost completată inspirat de Leonida Corneliu Chifu, printr-o analogie medicală oarecum amuzantă dar foarte inspirată: așa cum organismul emite anticorpi pentru a se apăra, societatea – expusă atâtor asalturi morale – își secretă proprii anticorpi sub forma poeților, care ajută la vindecarea organismului social („fără de care am fi bolnavi”, a subliniat Florin Manole). Totodată, Leonida a completat cartea de vizită impresionantă a poetului Ioan Vintilă Fintiș, marcată de volume publicate, premii importante și numeroase poeme apărute în reviste de profil dar a oferit și o captivantă mini-disertație despre destinele poeților care au preluat numele localităților unde s-au născut (cum este cazul lui Ioan Vintilă Fintiș, dar și a altor predecesori iluștri: Laurențiu Fulga, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu ș.a.) sau despre locurile care au primit numele personalităților care le-au marcat istoria.

Întâlnirea dintre generații, dintre poezia așezată deja în rafturile bibliotecii și cea abia născută, purtată de entuziasmul organizatorilor, de talentul actorilor și de inocența copiilor, a demonstrat că la Finta Mare tradiția literară prinde contur frumos, de flacără vie. O axă a lumii prin poezie trece mai departe din inimă în inimă.

Gândurile noastre de aleasă prețuire și profunde mulțumiri se îndreaptă către organizatorii care au crezut în acest vis și l-au transformat în realitate: Primăria Comunei Finta, Biblioteca și Muzeul Satului din Finta. Prin efortul lor conjugat, comunitatea a primit un dar cultural de valoare, un spațiu de rezistență prin cultură.

În egală măsură, adresăm mulțumiri pline de recunoștință poeților prezenți pentru oportunitatea pe care ne-au oferit-o – aceea de a le respira versul, de a le citi sufletul pe simezele unui imaginar perete poetic și de a ne reconecta, cu mic, cu mare, la izvoarele curate ale sensibilității.

Finta, o mică localitate pierdută într-o câmpie de septembrie, a dovedit că știe să își prețuiască valorile și să își scrie istoria spirituală cu pași mici, dar cu entuziasm și demnitate.

Pe faţa unei clipe stă sculptată

Pe faţa unei clipe stă sculptată
cartea ce n-a fost scrisă niciodată
pentru că ea de fapt acum se scrie
și zi de zi și-n ani și-n veșnicie
iar ea se scrie-n știre și-n neștire
cu lacrimi de dureri sau fericire
cu vise și speranțe împlinite
cu dezertări dar și cu mari ispite

cu tine și cu mine și cu noi
sub soare, doar sub soare și sub ploi (Grigore Grigore)

Limba noastră (fragment)

Cu ale ei cuvinte,
Limba noastră poate
Să ne-aduc-aminte 
În viață despre toate.

Dintr-a ei grăire 
Emană tinerețe, 
Enormă iubire
Și multă frumusețe. 

Ce frumoasă limbă
E la noi în țară, 
Când iarna ea o schimbă 
Într-o primăvară! (Vasile Ion)

Vestea bună (dedicată tuturor poeților)

Nu mai are Moartea-n Univers
Tron de-atot puternică regină
Biruită, zace, printr-un vers
Junghiat pe lemn la rădăcină

Și din coasta Lui străpunsă curg
Neîncetat eternele poeme
Peste lumea noastră în amurg
Suprasaturată de blesteme,

Poate vreun poet rătăcitor
Prin pustia ce produce sete,
Să s-adape din acest izvor
Și cu apa lui să se îmbete. (Șerban Alexandru)

Viscolul celui care este

Poteca se sprijină pe aer și trupul tău devine o schimbare
El este trupul care îngenuncheză și plânge lângă icoană

Este trupul cuvânt pe care îl binecuvântează Domnul
Și el devine un viscol ca și cum ar cânta o orchestră

Stau lângă un gard și lângă gard o ruină a sufletului
Parcă aș fi nicăieri acolo unde nimicul nu se mai vede

Atunci parcă vine ea fluturând lumina căzută din stele
Toți ne-am despărțit de trup și nimic parcă nu mai este
Cerul a amețit nimic nu se mai vede dincolo de ruine

Nu mai sunt nici biserici nici sfinți

Iar Domnul a început să plângă (Iluzie cu dirijor – Ioan Vintilă Fintiș)

Înainte de final, necitite, dar tare nimerite, versurile lui Adi Serafim:

E sărbătoare.
De s-a sfârșit, să nu te fure somnul,
Ci stai cu ochii în blândețe,
desăvârșit.
Ai tot iubit și casa a prins tot sporul
ferestrei
și n-ai mai prins de veste,
cum sângele în vin ți s-a oprit. (Adi Serafim)

La sfârșit ce ar mai fi de spus din infinitul spuselor și nespuselor încă?
Poezia… continuă să se plimbe cu grație de la o inimă la alta sau să rătăcească prin uimirea oamenilor în anotimpuri fără sfârșit.

Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Au participat cenacliștii: Luminița Bratu, Emilia Luchian, Maria Bem, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Nicolae Drăgulin, Adi Serafim, Dan Manoliu, Mihail Ivănescu.

Invitat: actorul Adrian Ancuța

Fotografii: Maria Bem, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Acum doi ani, cam pe la sfârșitul lunii mai (21 mai 2024), am participat la evenimentul de lansare a unui volum care avea să mă urmărească mult timp. Nu scriu cronici de artă – literare, teatrale, de film, de expoziții, de simeze de interior sau în aer liber, sau de care or mai fi pe lumea asta –, pentru că nu este treaba mea și nici nu mă pricep. Dacă o fac, totuși, este vorba despre cronica întâlnirii mele cu mine în contextul în care tocmai m-am aflat atunci. În seara aceea de sfârșit de mai, toată asistența fremăta de bucuria reîntâlnirii cu o scriitoare dragă, Viorica Răduță, și cu aleșii invitați ai domniei sale. S-au făcut fotografii, s-au împărțit zâmbete, îmbrățișări și autografe.

O comunitate unită în jurul cuvântului

Andi Enache, o gazdă primitoare (Librăria Cărturești Ploiești), ne-a adresat cu prietenie cuvinte de bun venit. Apoi, distinșii invitați – dl profesor, dr. Christian Crăciun, dna profesoară, dr. Ina Bercea, dna Georgeta Drăghici (redactor Radio România Cultural) și dna profesoară, dr. Diana Rînciog (UPG) – ne-au vorbit cu profesionalism despre autoare și despre noul volum de versuri, Cum îngheață rochia miresei, apărut în 2024 la Editura Charmides. De asemenea, și Viorica Răduță ne-a destăinuit câteva dintre motivele care au adus-o la masa de scris.

O carte care se deschide în liniștea nopții

Un titlu incitant, acaparator. Dacă intri în librărie, cumperi cartea „din prima” (cum ar spune cei din generația mea), fără să o deschizi. Ceea ce este și foarte indicat în cazul de față, pentru că trebuie să o faci în liniștea serii, a nopții sau a dimineții tale, asumându-ți riscul de a nu mai dormi sau de a avea un șir de zile triste, disperate. Căci cum altfel ai putea fi după ce lecturezi poezie de război, poezia morții ca fapt divers? O sarabandă de metafore încinge hora unei dramatice și nefirești „perinițe”, alegând la întâmplarea sorții cuvinte pentru sărutul morții. Atât de profund este scrisul Vioricăi Răduță, că-mi vine să urlu sau să fug în lume.

Insomnia provocată de poezia războiului

M-am aflat acolo pentru bucuria revederii, fără să știu ce mă așteaptă la deschiderea cărții. Când am făcut-o, în liniștea târzie a nopții, când zgomotele orașului se duseseră la culcare și însuși orașul moțăia în parfumul florilor de tei, am rămas fără somn. Dar ce înseamnă oboseala unei nopți nedormite pe lângă disperarea sufletelor care mor într-un spectacol pe care nu și l-au dorit și în care nu sunt spectatori, ci seci și triste „victime colaterale”?

Felicitări cu suspin și nod în gât

Felicitări cu suspin și nod în gât distinsei scriitoare! Ne aduce cu picioarele pe pământ. Banalitatea știrilor de zi cu zi din zona de conflict explodează și îngheață și ea, încă o dată, „rochia miresei”, care nu mai apucă să fie îmbrăcată decât într-un vis frumos. Și îngân și astăzi, cu neputință: Quo vadis, Domine?

Gând de final: Chiar dacă au trecut doi ani de la acea seară de neuitat, mesajul volumului rămâne la fel de actual.
Vă las un mic îndemn: alături de alte volume – la fel de meritorii – ale domniei sale, cartea la care am făcut referire se găsește încă în librării, își așteaptă cumpărătorii. Merită din plin să le aveți în bibliotecă.

Doina Ofelia Davidescu

Atunci când l-am citit pe Radu Aldulescu, m-am bucurat că există, pentru că proza lui respiră realismul dur, tematica marginalității și o perspectivă profund umană asupra degradării sociale din perioada postcomunistă – asupra căreia este bine să reflectăm, din multe motive pe care evit să le enumăr aici.
De puțină vreme ne bucurăm că ne este coleg, în calitate de membru de onoare al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești.

Faptul că a adaptat textul piesei Bukowski by Night, după Charles Bukowski, mi s-a părut o idee excelentă, întrucât cei doi se aseamănă în multe privințe: par să respire la fel, prin același realism dur, necosmetizat, orientat spre zonele periferice ale societății. Așa că am mers la teatru.

Conceperea și organizarea spațiului vizual al spectacolului au fost moderne, cu un decor simplu, minimalist. Lumina – sau, uneori, absența ei –, intercalările muzicale, interacțiunea ocazională cu publicul, costumele și obiectele de recuzită au susținut consistent sensul artistic al montării. Accentul a fost pus pe evidențierea jocului actorilor, dominați de personajele delirante în pielea cărora au trebuit să intre, adaptându-se perfect textului minimalist, cu frază scurtă, limbaj direct, brutal, uneori cinic și ironic.

Karl Baker – excepțional – a fost, în același timp, Charles Bukowski, Radu Aldulescu și el însuși. Expresivitatea scenică a actrițelor Delia Lazăr și Gabriela Porumbacu a relevat cu finețe psihologia personajelor.

Astfel, regizoarea Alina Hiristea și scenograful Șerban Savu au realizat un tandem inspirat, oferind un spectacol coerent, intens și viu.

Și da, spectacolul mi-a plăcut — și a fost pe placul publicului, rezonând cu energia actorilor și cu forța mesajului scenic. Aplauzele prelungite au confirmat calitatea și impactul său emoțional.

Doina Ofelia Davidescu

Pe 16 octombrie 2025, spre seară, spațiul generos și primitor al Sălii de lectură „Nichita Stănescu” din cadrul Bibliotecii Județene „N. Iorga” Ploiești a fost plin de iubitori de carte. Lansarea romanului O lume pe gâtul subțire al unei girafe, semnat de Doina Ofelia Davidescu, apărut recent la Editura Universitară, sub inprintul Cișmigiu Books, a reunit prieteni, apropiați, cunoștințe vechi și noi, precum și colegi de cenaclu.

Pe masa prezidiului, printre buchete de flori, micul roman „respira” și el cu emoție. Rumoarea oaspeților s-a potolit în clipa în care acordurile unui refren pop vintage – Life could be a dream, sweetheart – au răsunat vesele din telefonul cu care protagonista serii a schițat câțiva pași de dans pe culoarul dintre pupitrele sălii, spre surprinderea și amuzamentul tuturor.

Autoarea a mărturisit că a asociat melodia cu noua sa carte. Refrenul spune că „viața ar putea fi un vis…!”, iar la acest gând s-a întors adesea în timpul scrierii romanului.

Distinșii invitați ai serii au fost: conf. univ. dr. Diana Rînciog și scriitorul, jurnalistul Ciprian Apetrei, a căror prezentare succintă, dar prețioasă, făcută de autoare – axată pe deosebita activitate literară și numeroase, importante proiecte culturale – a convins încă de la început asistența că se află în locul și momentul potrivit pentru un eveniment de calitate.

Ținând cont că majoritatea celor prezenți o cunoșteau deja destul de bine, Doina Ofelia Davidescu, aflată la cel de-al treilea volum (Eva- Blândețuri, Tandrețuri, Amărăciuni, 2023 și Trei nuanțe de albastru, 2024) nu a mai considerat necesar să își facă o prezentare minuțioasă. A ținut însă să sublinieze importanța grupului literar din care face parte: „Îmi face plăcere să menționez că mă bucur cu sinceritate de prezența colegilor de cenaclu, de interacțiunile pe care le avem, de activitatea pe care o desfășor în cadrul Cenaclului «I.L. Caragiale», sub coordonarea Asociației culturale 24 PH ARTE.”
Cu această ocazie, a fost amintită și existența Muzeului de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber, care a primit de curând numele reputatului sculptor ploieștean Gheorghe Coman, menționând că acest frumos muzeu își așteaptă gânditor și cu răbdare vizitatorii.

„În fiecare zi am încercat să fac ceva cu viața mea, mi-am început diminețile cu perseverența de care eram în stare, căutând  să înfăptuiesc ceva în lumea asta, alături de atâția alții, fără să reușesc să înțeleg cum e lumea de fapt. Cine sunt eu? Nu cumva părerea despre mine este o himeră și am să mă trezesc, într-o zi, din acest vis apăsător – întins atâția ani, străină și confuză, într-o cu totul altă lume, un cu totul alt om? Realitatea, așa cum o percep de atâta amar de vreme, este cea mai stabilă iluzie a mea.”

Citind acest pasaj din roman, autoarea a făcut o paralelă cu propriile trăiri: „Poate că și eu, scriind, trăiesc într-o iluzie” – spune ea –, mulțumind cu recunoștință celor prezenți pentru că au ales să facă parte din această iluzie a sa. Apoi a continuat, mărturisind: „Evident că scriu mai mult despre femei, despre viața, împlinirile sau rateurile lor, despre iubirile lor și, fără să-i ignor, scriu mai puțin despre bărbați, cu bune și cu rele… și probabil că voi scrie, la fel, în continuare, cu o preocupare care sper să nu fie ridicolă.”

Invitații au preluat cu eleganță calitatea de lectori și critici literari.

Conf. univ. dr. Diana Rânciog a expus câteva considerații generale asupra cărții, asupra aspectului frumos al copertei, care compensează conținutul dulce-amărui, continuând cu o fină „disecție”. Cartea este considerată „o ușă deschisă care promite o călătorie”, scrierea este plină de gingășie, cu aspect, pe alocuri, de poem în proză, iar unele pasaje sunt tulburătoare. A subliniat „descrieri remarcabile, generatoare de emoții vizuale și auditive”, și a evidențiat juxtapunerile inedite, precum și fraza cu „veleități de partitură muzicală, este simfonică, picturală” sau cu valoare de axiomă – „dar când plecăm, pentru ce plecăm?”. Remarcă folosirea repetitivă a verbului a mângâia (unul dintre contexte, cel legat de divinitate:„Când mângâi, oamenii, Doamne?”)

Scriitorul și jurnalistul Ciprian Apetrei a apreciat comunitatea celor care citesc și a felicitat-o pe autoare pentru faptul că a continuat să scrie. A preluat întrebările partenerei de eveniment și a răspuns prin citate reprezentative, remarcând „structura narativă stratificată”, „planurile care se intercalează firesc, creând o tensiune constantă între liniște și neliniște, între contemplare și criză”, precum și „scriitura atent controlată, cu pasaje de observație minuțioasă și o preferință pentru detalii”.

Psihologia personajelor este, în opinia sa, sugerată prin gesturi, ticuri, tăceri și dialoguri indirecte: „Nu se caută explicații, ci se lasă loc cititorului pentru interpretare.” A evidențiat frumusețea și delicatețea unor pasaje în care emoția este subtil transmisă, precum și meditațiile profunde, bine integrate în structura narativă.

Distinșii invitați au realizat un tandem armonios și de durată apreciabilă, alternând idei și completându-se reciproc prin observații pertinente. Au lăudat eleganța Editurii Universitare în realizarea volumului. Scriitorul Ciprian Apetrei, prezent și cu un an în urmă, cu ocazia lansării romanului Trei nuanțe de albastru, a remarcat progresul autoarei, îndemnând-o pe Doina Ofelia Davidescu să continue să scrie, „pentru că scrie bine”.

Evenimentul s-a încheiat cu aplauzele publicului, în semn de apreciere pentru prestațiile frumoase și relevante ale invitaților, precum și cu mulțumirile celor de la masa prezidiului, adresate unui  auditoriu de calitate.

Felicitările și autografele au înrămat cu emoție o seară pe care toți au simțit-o ca fiind plină de farmec.

Cenacliști prezenți: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Sorana Brucăr, Liana Sprânceană, Bogdan-Costin Georgescu, Leonida Corneliu Chifu, Sorin Vânătoru, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Manoliu, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Aneta Cupen (Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova), Emilia Luchian ș.a.

Film: Aneta Cupen (Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova), Dan Simionescu

Cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

SEARA DE ASEARĂ – Între un calambur și o Cafea cu sare

Dacă pe blazonul cultural al României îl regăsim, cu siguranță, pe Eminescu, pe blazonul cultural al Ploieștiului vor fi întotdeauna Nichita Stănescu și Ion Stratan. Și va fi întotdeauna o onoare ca aceștia să fie sărbătoriți și de Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” din Ploiești.

Luni, 29 septembrie 2025, spre ceasurile înserării, Sala de Lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „N. Iorga” Prahova și‑a deschis ușile, lăsând doritorii să intre, cu sfială, în lumea poetului Ion Stratan.
După Nichita, Ploieștiul a mai avut un vis frumos. Și pentru că trebuia „să poarte un nume”, i s‑a spus Nino. În seara de aseară, câțiva distinși inimoși l‑au povestit. Prieteni, apropiați, colegi de peniță și cunoscuți au adus un omagiu distinsului și perpetuului căutător de echilibru între absurd și tandrețe, între joc și profunzime — la 70 de ani de la nașterea sa și la 20 de ani de la moartea sa.

Există poeți care luminează discret, ca o candelă în liniștea unei chilii, și există poeți care ard ca o torță, până la capăt. Ion Stratan a fost dintre aceștia din urmă — o voce de o sinceritate crudă, intensă, adesea incomodă, dar imposibil de uitat.

Cum ar putea fi viața unui om — sau chiar el însuși —, mai ales dacă e și poet, între un calambur și o cafea cu sare?
Pe de o parte, calamburul — jocul de cuvinte, ironia, zâmbetul strecurat printre rime — e semn că poetul vedea lumea nu doar cum este, ci și cum s-ar putea spune că este. Pentru poet, un calambur nu e doar o glumă — e o mică evadare în ambiguitate, o revoltă jucăușă împotriva literalului. Pe de altă parte, cafeaua cu sare, fără a fi o intenție stranie, e acel detaliu care rupe rutina, dar aduce și un gust neașteptat, o revelație. Între ele, omul — poetul — și‑a dus existența ca între o glumă care nu era chiar glumă și o greșeală care nu era chiar greșeală, apoi și‑a scris poemele dând din umeri la absurditatea vieții… Astfel că viața poetului, între un calambur și o cafea cu sare, a fost, poate, o viață cu ironie, dar și cu vulnerabilitate, în care fiecare detaliu banal a avut șansa să devină metaforă — sau, cel puțin, un vers reușit.

Versurile sale au un melos aspru, tăios, dar și o melancolie profundă, umană, care răzbate dincolo de aparente jocuri de cuvinte. Ion Stratan a scris cu febra lucidității și a visului, cu disperarea lucidului care înțelege prea bine lumea ca să mai poată fi împăcat cu ea.

A fost Ion Stratan, așa cum l‑a numit Traian T. Coșovei, un singuratic ascuns în spatele metaforei?
Am avut plăcerea și onoarea de a‑i asculta, destăinuindu‑se, într‑o atmosferă de nostalgie și calm mângâietor, pe: Ioan Mihai Cochinescu — prozator, scenarist și regizor de film, artist fotograf și muzicolog; Florin Dochia — poet, jurnalist, publicist; Sorin Vânătoru — scriitor, psiholog, filozof autodidact, unul dintre cei mai vechi și valoroși membri ai Cenaclului; Liana Dupont — restauratoare de artă și poetă, soția poetului Ion Stratan; și Florin Manole — jurnalist, scriitor, teolog, membru fondator și vicepreședinte al Asociației 24 PH ARTE Ploiești. Fiecare a căutat cu asiduitate prin sertarele memoriei și a scos la iveală cunoscute și necunoscute povești.

Dar înaintea tuturor — sperând că așa se cuvine — s‑a dat glas poetului, versurilor sale, prin intermediul colegului nostru, actorul Nicu Drăgulin.

Primul invitat la scena reamintirii și retrăirii unui timp când idealurile, trăirile intense și descoperirea perpetuă a lumii defineau identitatea poetului a fost Ioan Mihai Cochinescu. Bucuros că se află într-o asemenea împrejurare, s‑a prezentat pe scurt, trecând apoi ușor, ca și cum ar fi fost ieri, la amintiri în prezent. Au fost evocate, cu emoție, atmosfera hâtră, aerul jucăuș și participanții ședințelor literare de altădată, dar și libertatea nesperată pe care o căpătaseră cenacliștii, cu uimire, în vremuri de constrângeri de tristă amintire (libertate datorată mai ales lui Florin Dochia, conducător al Cenaclului și director, pe atunci, al Palatului Culturii). Întâmplările au fost întotdeauna fabuloase în compania lui Nino… Într‑una dintre deplasările cu tematică literară, la Pucioasa, au cinat mai nimic împreună cu amfitrionul, la lumina unor lămpi cu petrol, într‑un restaurant de vază din localitate; apoi, la întoarcere, la lectura unor fragmente din volumul de proză Un spectacol ratat de Daniil Harms, în lumina oarbă și în frigul neînchipuit al unui vagon de clasa I, a izbucnit un duet neașteptat de hohote de râs, salvatoare și eliberatoare, concomitent cu un real și resimțit cutremur de pământ. Povestirile despre Cenaclul de luni și gașca anilor ’80, amintirea publicării unui volum (cu copertă neagră, cerută imperios) dedicat de Nino tatălui său (De partea morților, 1998), prezentarea unei poezii cu dedicație personală, a unui exemplar din revista Contrapunct, precum și a fotografiilor din arhiva personală au cucerit asistența.

Florin Dochia și‑a deschis sacul cu amintiri în fața unui auditoriu aflat deja sub vraja interminabilă a neștiutelor povești. A istorisit cum Nino Stratan, neîmpăcat cu rolul de profesor de gimnaziu dintr‑o anonimă localitate limitrofă Ploieștiului, a fost ajutat să se angajeze la Palatul Culturii unde, în lipsa unui post adecvat, ca muncitor necalificat, a răzbătut în munca asiduă de bibliograf, dar și în depozitele de carte interzise publicului (caietele lui Cioran ș.a.). Nino Stratan era în permanență uimitor: articolele pentru ziar le înregistra pe reportofon și apoi le transpunea redactorul pe hârtie, cu mașina de scris; suținător al ritmului și muzicalității în poezie, s‑a dovedit un creator nestăvilit de cuvinte noi din cuvinte deja cunoscute (à la Nina Cassian); și‑a căutat cu atenție autodefinirea printr‑un experiment sub forma jocului, prin control asupra limbajului, sacrificând utilitatea poeziei sale în favoarea experimentului, care, desigur, putea lua diverse și multiple forme. Este amintită editarea publicației Revista Nouă (ulterior interzisă), implicarea poetului în organizarea evenimentelor dedicate poetului Nichita Stănescu — idolul său (Festivalul de poezie alternând cu o altă manifestare numită Colocviile Nichita Stănescu). Istorisirile au căpătat conotații interactive, invitații intrând într‑un duel nostalgic cu spadele amintirii. Perindarea scriitorilor și poeților (amintirea celor mai vechi și valoroși) la ședințele Cenaclului, momentele petrecute în apartamentul poetului din Blocul 7 etaje au fost evocate cu dragul unei prietenii fără sfârșit. Din fericire, supravegherea impusă de rigorile conducerii de partid și de stat se făcea, la vremea aceea, prin intermediul unei persoane tolerante, cu vederi relaxate.

Estetica și semiotica erau subiectele cu care Sorin Vânătoru îl provoca pe Nino Stratan, despre care povestește că era un maestru al ideii și deosebit de receptiv la polemică (Zid de maci a fost un motiv constructiv de celebră polemică cu Traian Bălăceanu), fără a fi conflictual, indiferent de situație și împrejurare. A recitat cu emoție două frumoase, recente poeme dedicate lui Nino Stratan: Moarte onirică („Cel care nu mai este sporește conștiința cosmică/ … timpul se va contracta în absența conștiinței,/ prăbușindu‑se într‑o comă profundă/ și tu vei învia ca într‑un vis, înaintea nașterii tale.”) și Poezia („Poezia lui n‑a mai avut răbdare cu Nino,/ în fiecare noapte filele cărții De partea morților/ se desprindeau și îi luminau încăperea la o putere de 10 wați./ În 2005, când Nino a trecut puțin Dincolo,/ ca să vadă cum este, i-am dat un poem/ să nu se plictisească în lumina orbitoare a Totului,/ iar dvs. cei din sală, acum și aici, sunteți un poem, eu sunt titlul,/ poem pe care i-l vom trimite lui Nino, pe cale electromagnetică,/ să poată respira, până când ne vom revedea.”).

Liana Dupont, delicată prezență în poezia contemporană și altădată în viața poetului, evocă cu umor, mângâiată de nostalgie, momente cu haz, provocate involuntar de poet: O banală călătorie cu trenul, având destinația Slănic, în timpul căreia Nino — exclamând cu disperare: „Mi‑e cald, mi‑e cald, dă‑mi pantalonii scurți!” — se hotărăște dintr‑o dată să treacă de la ținuta de călătorie la cea de vacanță, creează un moment ușor penibil, surprins de venirea neprevăzută a controlorului. Biletele par de negăsit sub privirea de o uimire nedisimulată a funcționarului CFR. Singurul nestânjenit de ciudățenia momentului a fost poetul, care, deși descoperit în slip, a exclamat cu candoare: „Ce vă uitați, mă pregătesc de pe acum pentru Baia Baciului!” O minunată poveste, Cele patru anotimpuri, înregistrată ad hoc, pe o casetă cu bandă magnetică pentru o emisiune radio, a rămas, din păcate, pierdută sau uitată pentru eternitate într‑un cotlon al vreunui studio. Amintiri frumoase, fără regrete, care, dacă au existat vreodată, s‑au pierdut în împăcarea și bucuria cu care Liana Dupont le-a evocat cu emoție, după o viață de om.

Trei poeme, construite cu grijă și ingeniozitate, din versurile lui Nino, au fost o surpriză remarcabilă și inedită din partea poetului Mircea Teculescu. Câteva fragmente:

„Noapte vârâtă în șube/ Undeva lângă soba/ Cercului polar,
Închis în chilie/ Priveam cum afară recită viața mea./”

Sau:

„Dintre zei/ ne‑a rămas doar cuvântul/ În noi înșine ca păpușile rusești Matrioska/
nu mai sunt tânăr/ auriul dulapurilor cu picioare/ de căprioară
nu mă mai bucură/ lacul bufetului nu mă mai încântă, nu/
mă mai cuprinde moliciunea fotoliilor/ patul singur nu mă mai învăluie, fereastra/
către curtea cu lampioane și pietriș/
nu‑mi mai stârnește visările/
Lume retrasă în cochilia formei/”

Și:

„Cerul era senin, o umbră/ de avion îl brăzda, întorcând stelele ca pe semințe/
Palimpsest fața mea/ Sub vântul de est/
Tu – ce mândră sună această tăcere/ Sărută-mă și te du/
Să mă scutur de simțuri cum/ evadatul adormit în zăpadă./”

Cum să pui nesfârșite povești în tiparul fix de timp al unei seri omagiale? Destăinuirile, în loc să scadă, se înmulțeau pe harta colorată a amintirilor, ca un șuvoi subțirel de izvor ce se transformă-n râu, pe negândite. Timpul, în spațiul de împrumut al generoasei noastre gazde, s‑a scurs pe nesimțite, astfel că Florin Manole a amânat lectura fragmentului de eseu cu titlul — parafrazându-l pe Nino — „Mai mult ca moartea literaturii” pentru ședința viitoare a Cenaclului.
Propunerea pentru înființarea unui muzeu dedicat poetului ION STRATAN va face parte din preocupările de viitor ale celor prezenți.

În încheiere, prin vocea expresivă a actorului Nicu Drăgulin, versurile poetului au făcut o reverență asistenței și s-au întors în pagini de carte, sau de unde au venit.

O poveste între povești, o inimă de poet, de la un octombrie la altul… Și tot așa, numai între „octombrii” colindă în lume și ne colindă. Afară, un vânt subțirel și ploaia cu frison de octombrie au murmurat din om în om, din ram în ram, din frunză-n frunză, un gând frumos cu gust de „cafea cu sare”.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin.

Invitați: Liana Dupont, Ioan Mihai Cochinescu, Florin Dochia, Sorin Vânătoru, Mircea Teculescu, Gabriel Alexe

Alți invitați: Iulia Dragomir, Patricia Popescu, Dan Gulea, Daniel Chelsoi ș.a.

Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu, Mihai Ioan Cochinescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Asedierea Universității din București – 14 iunie 1990

Palatul Facultății de Drept unde erau și Rectoratul și Liga Studenților

Veneau la examenul de violența, stigmatizare, amenințare – era iunie, sesiune… Minerii urcând treptele Universității …erau conduși de tov colonel MI Kuki Borislavschi, cumnatul lui Petre Roman, spune cercetarea penală de acum 20 de ani… Au lovit pe coridoare, au #convocat ședința de umilire și amenintare chiar în sediul Ligii Studenților, cu toți pe care i-au găsit în acea dimineață in clădire, la sfârșitul căreia au devastat sediul Ligii, au distrus piese de mobilier, au spart seiful cu adeziunile membrilor, n-au reușit să deschida decât un compartiment, au încercat să-l ia cu totul și l-au târât pe mochetă câțiva metri apoi au renunțat, dar au luat tot ce au putut încarca într-un camion: “mașini de scris automate”, gestetnerele cu care se făceau manifeste și afișe, xerox, telefoane, dosare, documente, mică arhiva, cărți, obiecte diverse și au plecat la “comandamentul acțiunii” !
În “ședință” Decanul Facultății de Drept, chemat la raport, s-a lepădat de Liga Studenților spunând ca “ei sunt din toate facultățile, nu numai de la Drept”, dar, în cele din urmă, a scris ce-a fost acolo în mod corect și intr-o declarație de martor aflată la dosarul cauzei, mai înainte de a deveni judecător la CEDO in onoarea României . Același modus operandi a fost identificat și la devastările sediile partidelor politice PNL, PSD, ale Societății Scriitorilor din București UMRL, la cotidianul România liberă, Arhitectura, Facultatea de Geologie unde a fost distrusă colecția de piese rare de minerale și cărbuni a Universitatii București și a României.

Paradoxal, nici Universitatea din București și nici Liga Studenților nu au fost introduse ca părți vătămate în dosarul privind represiunea “sălbatică și barbara” (cum o numește CEDO) din 13-15 iunie 1990 – nu știm unde au făcut facultatea coloneii-procurori care au instrumentat dosarul sau au fost sefii parchetului militar, dar acum la pensie sunt mari povestitori în aplauzele unui cor de lăudători care însă nu-s de la Apaca ci din instituțiile statului, acoperite și descoperite !

Antonie Popescu

Azi se implinesc 35 de ani de la Mineriada din Iunie 1990
– 3500 bătuti cu bestialitate
– 1024 arestari ilegale
– 746 răniți
– 6 morti – oficial
– 130 de morți – neoficial
– 6 violuri – oficial
– 120 violuri – neoficial
Dreptate, ochii plânși CER să te vadă!

#neamunit

Via Sfinții Închisorilor

Luni, 12 mai, a.c., pe înserat, când gâlceava orașului, înflorit și parfumat, cu vremea capricioasă era în toi, și, din păcate, nu era singura gâlceavă care perturba arealul, membri și prieteni ai Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești s-au reîntâlnit în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Programul a inclus rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul ieșirii la rampă a unor versuri cu vibrări lirice, metaforate cu simțire și talent, din creațiile: Luminiței Bratu (O arie la purtător), Gheorghe Stănescu (Întâi poetul, versuri inspirate de „Tîlcuri”-le lui Lucian Blaga), Cati Rodica Enache (Rugăciune), Emilia Luchian (Răbdarea din noi, Monologul din fața unei umbre), Sorana Brucăr (Același dacă, Chemarea luminii, Cu ce?). Am salutat cu prietenie prezența nou venitei Liana Sprânceană și a poeziilor sale (Quo vadis, Ziua în care cerul s-a odihnit), invitând-o, pentru a o cunoaște mai bine, să se gândească la o participare într-o viitoare Lectură de Cenaclu.

》LECȚIA DE POEZIE ne-a propus o reîntâlnire cu Rabindranath Tagore – „Eu sunt” (Doina Ofelia Davidescu), Adrian Păunescu – „Amor cubist” (Luminița Bratu), Tudor Arghezi – „Creion”, „Creion” (Cati Rodica Enache), Nezahualcoyotl, rege Aztec, – „Arborele floare” (Emilia Luchian), Magda Isanoș – „Murim ca mâine” (Liana Sprânceană), Geo Dumitrescu – „Cântec de nucă verde” (Gheorghe Stănescu). Lucian Blaga, de la a cărui naștere se împlinesc 130 de ani, este evocat ca poet și filozof (singurul filozof român creator de sistem filozofic) de către Florin Manole („Cum a ratat Lucian Blaga Premiul Nobel: propus de românii din străinătate, sabotat de comuniştii din ţară” – Dorin Țimonea în Historia).

》11 MINUTE DE ISTORIE  prin vocea lectorei, profesor Emilia Luchian, face o incursiune în filozofia antică, alegându-l pe stoicul Epictet (55 – 135). Viața filozofului grec (al cărui nume real nu este cunoscut, epictet însemnând sclav) este una destul de interesantă, urmând calea de la un sclav șchiop eliberat la profesor de filozofie (influențat de Socrate, Zenon din Kition, Diogene din Sinop, Chrysippus, Gaius Musonius Rufus, Cleanthes, Hippocrate) și trăind o viaţă lungă, foarte simplă şi cu foarte puţine bunuri personale. Născut La Hieropolis (pe teritoriul de azi al Turciei), ajunge la Roma ca sclav, este lăsat să studieze filozofia, este eliberat la un moment dat și ajunge filozof celebru. Trăiește sub trei împărați la Roma (Nero, Hadrian și Domițian; ultimul îl exilează împreună cu alți filozofi). Ajuns în cele din urmă una dintre cele trei mari figuri marcante ale stoicismului (alături de Marcus Aurelius și Seneca), înființează o școală filozofică la Nicopole (NV Greciei), susținând că filozofia este un mod de viaţă şi nu doar o disciplină teoretică, scopul acesteia fiind atingerea fericirii (eudaimonia), trăind în deplin acord cu natura. „Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile lor legate de ceea ce se întâmplă. Așadar ori de câte ori dăm de o piedică, ori suntem tulburați, ori întristați, să nu punem niciodată vina în seama altuia, ci doar într-a noastră, și anume în seama părerilor noastre. ”Nu a lăsat nicio lucrare scrisă, din câte se cunoaşte. Învăţăturile sale au fost grupate şi puse laolaltă, într-o antologie, de către discipolul său Flavius Arrian (Diatribele sau Dizertaţiile şi Manualul de viaţă – Enchiridion), ce constituie una dintre cele mai clare şi mai concentrate expuneri ale stoicismului. I-a influențat pe Seneca, Marc Aurelius, Toma d’ Aquino, La Montaigne, iluminiștii europeni ș.a.

》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Este disponibilă pentru orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului, care dorește să evolueze în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU Protagonistul serii a fost traducătorul, profesor VASILE MOGA. Invitatul nostru și-a propus să ne împărtășească din creația scriitoarei elvețiene EVA MARIA AËPPLI, astfel că titlul cărții acesteia, Cuvântul căzut din cer (Le mot tombé du ciel), apărută în traducerea domniei sale la Editura Premier, a dat numele întregii seri literare.

Amfitrionul întâlnirii, Leonida Corneliu Chifu, a făcut o prezentare călduroasă invitatului, profesor de limba franceză și traducător pasionat din și în limbile franceză și polonă, selectând cu greu din impresionantul său curriculum vitae. Cu talentul său de vechi jurnalist a inițiat, condimentând cu replici amuzante, un dialog interesant. Printre altele, distinsului oaspete i s-a înmânat legitimația de membru al Cenaclului, asigurându-l că este o onoare și o bucurie  să-l avem în mijlocul nostru, ori de câte ori va fi posibil.

Dând dreptate scriitoarei Lidia Vianu, căreia îi aparține inspirata definiție: „Traducătorul este și pian și pianist în același timp”, nu trebuie să minimalizăm niciodată rolul și importanța traducătorului în dezvăluirea unui text. El este cel care intră în aventură, îl înțelege primul pe autor, redând cu responsabilitate sensul celor scrise de acesta.”

De la o catedră imaginară, invitatul nostru ne-a oferit volumele Întâlniri (poezii din Ucraina și Polonia), Întâlniri cu Celălalt (Eseuri – Aleksander Fiut), apoi ne-a introdus printr-o prelegere deosebit de agreabilă în atmosfera suprarealismului european, referindu-se la creația EVEI MARIA AÉPPLI, artist plastic și scriitoare de limbă franceză, de origine elvețiană.

Eva Aëppli (1925 – 2015) a studiat pictura, gravura și sculptura la Kunstgewerbeschule din Basel. După un scurt mariaj cu Hans Leu (1946 – 1949), în 1951, s-a căsătorit cu sculptorul Jean Tinguely. A declat că se temea că arta acestuia o va sufoca și nedorind să se lase influențată de el își apără cu hotărâre caracterul amator și individual al artei sale. În 1952, Eva Aëppli s-a mutat la Paris împreună cu soțul ei și a creat marionete pe care le vindea în magazinele de jucării pentru a-și plăti chiria. Au trăit mizerabil. Ajutați de Daniel Spoerri, s-au mutat într-un studio modest în faimosul Impasse Ronsin, în apropierea lor locuind și sculptorul Brâncuși. Mariajul lor a durat puțin. În 1960, s-au despărțit, iar ea s-a dedicat picturilor de format mare, în care personaje scheletice și cranii suprapuse definesc compoziții aflate la limita abstracției, iar dansurile macabre contemporane reprezintă moartea și un pesimism dominant. Treptat, s-a orientat către un corpus de opere mai sculpturale, unul dintre primele semnate de o femeie în anii 1960 și 1970.  Este căsătorită (1962 – 2013) cu artistul american Samuel Mercer, admirator al culturii avangardiste.

Alcătuite în mare parte din țesături cusute, mute și solitare, parcă cuprinse de durere și frică, personajele sunt tratate cu o mare economie de mijloace: sunt monocrome, de gen nedefinit, cu aceeași față palidă, corp scheletic cu brațe atârnând și picioare firave. Artista însăși i-a numit pe aceștia „Macabei”. Anumite grupuri de manechine din material textil sunt considerate astăzi capodoperele sale: La Table (1967); Groupe de 13 (omagiu Amnesty International – 1968). Lucrările sale se adresează frontal victimelor secolului, de la deportați la victimele torturii, explicând că nu moartea este în centrul mesei, ci frica oamenilor de moarte, aceștia, în percepția artistei, „se simt abandonați, sunt consumați de frica de moarte, refuză darul vieții veșnice din centrul pe care Iisus ar trebui să-l reprezinte”.

De la mijlocul anilor 1970, manechinele din material textil au fost înlocuite cu figuri individuale din bronz și o serie de busturi monumentale din velur, bumbac și piele, umplute cu kapok, majoritatea dedicate astrologiei: Les Planètes (1974–1976), urmată de Le Zodiaque (1979–1980).

Colaborările pe care  E. Aëppli le-a avut cu ultimul soț și cu artiști importanți ai timpului său, sunt „expuse” în cărțile sale Livres de vie, o autobiografie fără cuvinte pe care a păstrat-o timp de cincizeci de ani (1954–2002), formată din scrisori, manuscrise, desene, imagini, fotografii trimise de prieteni și reproduceri ale operelor sale. Numeroasele ocazii în care și-a expus lucrările i-au adus o notorietate, deși târzie, remarcabilă. Ultima sa expoziție retrospectivă  a avut loc în anul 2022, la Centrul Pompidou.

Volumul Evei Maria Aëppli, Le mot tombé du ciel (Cuvântul căzut din cer), publicat în limba franceză în anul 1999,  reprezintă o sumă de texte scurte în proză, cu un farmec aparte, ce se încadrează, ca și opera sa plastică, în suprarealism. Traducătorul a selectat cu pricepere texte ce redau cu fidelitate intenția autoarei și a căror lectură a impresionat asistența în mod deosebit: Cuvântul căzut din cer, Arena, Cuvintele inutile, Kuluk, Cuțitele, Două pietre așezate, Două mici valuri, Firul roșu.

În final și în mod firesc adevărul s-a relevat astfel:

«Cuvântul reîntregit se avântă spre cer, părăsindu-și greutatea pe pământ, spre marea uimire a celor ce priveau. Și lăsă în urma lui o dâră de minuscule fire de praf înstelate care scriau prin văzduh:

„Acest cuvânt a căzut din cer pentru singurul motiv de a scrie o poveste”.» 

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin, Liana Sprânceană, Elena Savu.

Invitați: profesor Vasile Moga, profesor Valentina Moga

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Leonida Corneliu Chifu, Doina Ofelia Davidescu, Cătălin Apostol
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

IN MEMORIAM

NICOLAE BOARU – 75
(28 decembrie 1949 – 9 octombrie 2013)

Expoziție de carte ”social-democrată” la Biblioteca Județeană

Mâine, 28 decembrie 2024, se vor împlini 75 de ani de la nașterea lui Nicolae Boaru, cel care a fost vreme de aproape 16 ani directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești. Astăzi amintim o acțiune organizată în 2006 de Nicu Boaru la bibliotecă. În zilele următoare vă vom prezenta două interviuri pe care ni le-a acordat.   

Biblioteca Județeană ”Nicolae Iorga” a organizat o expoziție de carte ”social-democrată”. Expoziția a fost organizată cu prilejul vizitei în Prahova a liderului social-democrat european, danezul Paul Rasmussen (care a lăudat mult expoziția), însoțit de un grup de membri de frunte ai PSD Prahova. Ea conține toate lucrările de teorie politică și doctrină semnate de Constantin Dobrogeanu-Gherea, apărute la noi, până la ultimele dicționare de concepte și doctrine politologice. Astfel, s-au expus, în ediții princeps, ”Neoiobăgia” de Gherea și articolele mai puțin cunoscute ale aceluiași teoretician și ideolog (”Ce vor țăranii”, ”Spre un bine social” etc). Printre exponate se numără și numerele inaugurale ale revistelor ”Viața românească” și ”Semănătorul”, în special acelea în care această doctrină social-democrată se afla prezentată ”sine ira et studio”.

Realizatorii acestei expoziții de carte și reviste (care s-a vrut mai mult un îndemn la reconsiderarea personalității de critic a lui Gherea) consideră mai mult decât trebuitoare, oportună o dezbatere despre curentele politice, doctrinele sociale și conceptele politologice care, din păcate, nu sunt cunoscute nici măcar ”grosso modo” de reprezentanții clasei politice românești. Altfel spus, nu se știe precis și nici în linii mari ce înseamnă stânga și dreapta eșichierului politic. ”Se ajunge ca <<stânga>> celor năpăstuiți să fie mai bogată decât <<dreapta>> celor întreprinzători economic”, aprecia prof. Nicolae Boaru, directorul bibliotecii. Acesta a ținut să precizeze că ”expoziția nu se vrea o propagandă politică, ci, clar, un memento și o bună reconsiderare oferită celor care cred că ideația politică logică, reflexia socială și gândul la bunăstarea generală au vechime la noi. Se demonstrează cu lucrări promptitudinea cu care au fost traduse și prezente în conștiința publică responsabilă lucrări de doctrină liberală, marxizantă, socializantă”.

                                                                                                                                 Leonida Corneliu CHIFU

14 Noiembrie a.c. În sanctuarul cărților, din nou, față în față, cititori și scriitori, și unii și ceilalți iubitori de poezie. Ne-am dat întâlnire la Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova, a cărei frumoasă Sală de Lectură „Nichita Stănescu” ne-a primit cu generozitate și căldură. Am răspuns invitației domnului Gheorghe Stănescu, autorul volumului de versuri „Și dacă toamna…” și provocării de a găsi răspunsuri la întrebarea:
De ce scriem?
Se pare că românii au reținut și au urmat cu folos emblematicul îndemn al lui Ion Heliade-Rădulescu, „Scrieți băieți, numai scrieți!”… „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris și scrieți cît veți putea și cum veți putea, dar fără răutate.” Astfel că de atunci încoace, și mai cu seamă în zilele noastre, se scrie! Dar la fel de important este și că se citește. Omul are nevoie să citească, în tren, pe o bancă în parc, într-o sală de lectură, în confortul personal, la lumina veiozei.
Dar de ce scriem?
Unul dintre cei mai celebri poeți greci, premiat cu Nobel în anul 1979, Odysseas Elytis, spunea: „Iată de ce scriu. Pentru că poezia începe de acolo de unde ultimul cuvânt nu-l are moartea.” „Esențialul nu constă în întoarcerea în Ithaca, ci în rătăcirea de pe drum, care înseamnă cunoaștere și aventură. Această nevoie a omului de a descoperi, de a cunoaște, în a se iniția în ceea ce-l depășește este infinită. Suntem, cu toții, captivi, ai dorinței nestăvilite de a descoperi miracolul.”
Așa și cu drumul creației, pe care poetul, scriitorul pornește cu inima, în căutarea adevărului, fără să știe ce îl așteaptă, așa cum de altfel niciun om nu poate ști ce-l așteaptă în viață.
În vremurile bune și în momentele grele, în sărăcie și în bogăție, în clipele de durere și în cele de fericire Poezia este un colac de salvare. Scrisul are un efect terapeutic, adeseori nedescifrat decât prin starea de bine ce apare, atât pentru scriitor cât și pentru cititor. Aflat la prima sa experiență lirică publicată în volum, autorul ni se dezvăluie atât cât dorește, creând limite transparente, peste care nu putem trece. Gândurile se adună și erup în cascadă, trec prin natură, iar versurile, transformate în penel, realizează acuarele și pasteluri delicate. Retina și sufletul poetului sunt cei doi receptori sensibili, apoi mecanisme anatomice complicate transferă și transformă emoțiile în cuvinte. Cuvintele creează la rândul lor emoții pe care le receptează cititorul, și tot așa…
Caracterul ludic al unora dintre poezii readuce în prezent candoarea copilăriei. În volumul de debut al colegului nostru, de curând membru al Cenaclului literar-artistic „I.L. Caragiale”, găsim tot ce avem nevoie pentru un răgaz mângâietor. Universul autorului este blajin ca zilele frumoase ale toamnei, sentimentele sale se împart cu generozitate între cele cinci capitole ale volumului: ZILELE; SĂRBĂTORILE; TABLOURILE; DIVERSE; VERSURI SCURTE, EPIGRAME.
Deci de ce scriem?
Ca să descoperim miracole, ca să le împărtășim, ca să bandajăm rănile vieții, ale lumii? Poezia este a Universului, nu ne aparține, doar cuvintele cu care vrem s-o prindem sunt ale noastre.
Autorul, cu origini muscelene, și-a petrecut o bună parte din viață pe meleaguri prahovene. De profesie inginer mecanic, a cochetat cu versurile din tinerețe, dar, cum niciodată nu e prea târziu, abia acum, la pensie, și sprijinit cu atenție deosebită de către soție – prezentă, cu emoții mari în public -, a găsit răgazul necesar să-și adune într-un volum liricul, îndelung „periat” de asperitățile începutului și trecut prin sita cu ochiuri mici a propriilor pretenții artistice. Volumul a văzut lumina unui tipar frumos prin grija doamnei Aliona Metea (Editura Helen, Ploiești). Prezentarea este deosebită, poeziile stând față în față cu opere plastice – delicate și sugestive surse de inspirație, ai căror autori sunt menționați pe aripa copertei de spate (Gabriela Oprea, Izabela Stănescu, Valentina Dănilă, Georgian Necula).
Vădit emoționat, poetul și-a prezentat invitații, a făcut mărturisiri de viață, a citit din propriul volum și a făcut promisiuni de viitor.

Rând pe rând, invitații serii: Emilia Luchian – profesor, scriitor și colegă de Cenaclu, Georgeta Popescu – pictor, scriitor, Iulia Dragomir – profesor, scriitor, Vera Ghiuță – artist, Aliona Metea – Editura Helen, au apreciat cu generozitate versurile volumului, au recitat cu implicare și au creat prin intervențiile lor o atmosferă încurajatoare pentru poetul debutant. Câteva momente muzicale realizate de prietenii autorului au încântat asistența. Finalul a fost încununat de aplauze, iar autorul a primit felicitări, încurajări și cu bucurie nedisimulată a acordat primele autografe.
”Plăcută lumină pătrunde-n cameră,
Domnește liniștea în suflet și în casă
Izvorăște dorința de a citi până-n seară,
Invitație pe scaunul vechi, lângă masă!
……………………………………………………….
Cărțile, pe masa cu margini rotunjite,
Doresc, în taină, să fie citite” (După-amiază cu cărți)
Alături de un public încântat, format din prieteni, colegi și colaboratori de serviciu, au participat membri ai Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești (Emilia Luchian, Luminița Bratu, Leonida Corneliu Chifu, Florin Sălceanu, Dan Constantin).
Scurtă alocuțiune și cronică: Doina Ofelia Davidescu – secretar literar al Cenaclului ”I.L. Caragiale” Ploiești
”Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE PLOIEȘTI, Președinte: Ioan Vintilă Fintiș
                                                                                                                                             Doina Ofelia Davidescu

 

TABLOURI DINTR-O EXPOZIȚIE SAU CRONICA UNEI PROFANE

Noiembrie aduce înserările mai repede și ne alungă din forfota orașului în liniștea căminelor. În seara asta, lucrurile s-au petrecut exact pe dos cu mine și cu alți iubitori sau făptuitori de artă.

Printre cei prezenți eram un om obișnuit, atât de obișnuit – cum îmi place să spun -, încât uneori mă minunez cât de mult mă asemăn cu ceilalți oameni obișnuiți. Restul celor ca mine vuiau pe afară, căutând rosturile sfârșitului de zi. Palatul m-a primit cu ușa scârțâind duios în amintirea vechilor vremuri și cu lumini aprinse. Înăuntru, un nou invitat: ION THEODORESCU-SION, personalitate de seamă a artei românești din perioada interbelică. Pânze și cartoane, transformate de penelul magic și a toate cunoscător al acestui pictor sofisticat, uneori pe nedrept pus de-o parte de uitare și ignoranță, sunt cuprinse cu eleganță aristocrată de rame cu scânteieri pretențioase. Naturi statice cu flori de curte împodobind oale vechi de lut ars, lângă care odihnesc pentru veșnicie linguri de lemn sau o carte în care, nimeni nu mai știe cine și ce a scris, peisaje din lumea satului de odinioară, motive tradiționale nelipsite pe îmbrăcămintea trupurilor prinse cu sinceritate în grația unei clipe devenite eterne, o casă cu pridvor care poate chiar seamănă cu una din amintirea mea, și chipuri… Ei bine, chipurile, rând pe rând, m-au furat și m-au purtat în poveștile lor, pentru că – dacă te întâlnești cu privirile lor – nu ai încotro! „Portret de femeie”, cu zâmbetul ei enigmatic și resemnat, m-a dus cu gândul la tinerețea bunicii, înainte de mărițiș, pe care nu am de unde să o știu, pentru că nu era la modă fotografia, atunci, în acel sătuc transilvan. Și m-am simțit bine acolo, întoarsă în mod miraculos la originile identitare, de care uit cu impardonabilă nepăsare câteodată. Alături de retina și pașii artistului, câteva peisaje m-au purtat prin lumea cosmopolită a unui occident atât de îndepărtat de cazna rufelor spălate la râu. Cu o încruntare interogativă, pictorul, prezent și el într-o ramă în sanctuarul poveștilor spuse de peneluri, a cântărit atent mirările mele și ale companionului meu ocazional, Leonidas Chifu, coleg în Cenaclul Literar I.L. Caragiale – Ploiești. Dincolo de ferestre, „înserarea mută trece”- vorba poetului- și se pierde cu folos știut sau neștiut printre zgomotele orașului.
Alice Neculea, curatorul acestei minunate expoziții, ne-a introdus printr-o expunere apreciativă și plină de conținut într-„O VIAȚĂ DE POVESTE”, cu tablouri din colecții de stat și private, ale acestui rafinat și elegant pictor, mai puțin celebru, din păcate, decât Grigorescu, Tonitza, Pallady și alții, la a căror numire tresărim instantaneu cu încântare.
Expoziția este organizată de ARTSAFARI și Muzeul de Artă Ion Ionescu Quintus, cu sprijinul altor prestigioase instituții de cultură.
Un popas frumos, care nu vă costă nimic.
MERGEȚI SĂ VEDEȚI, SĂ VĂ REGĂSIȚI!

                                                                                                                                         Doina Ofelia Davidescu

Ședința cenaclului începe cu un moment de reculegere în amintirea poetului ploieștean Martin Culcea (26.02.1955-27.01.2021), de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 3 ani. Florin Manole ne citește din versurile poetului, trimise colegilor de cenaclu de către soția acestuia.

Cele mai recente creații aparțin Luminiței Bratu, Emiliei Luchian, Rodicăi Enache şi Ofeliei Davidescu. Mihai Ioachimescu ne prezintă filmul “El Carito”(2021). Emilia Luchian ne oferă perspectiva relației dintre poezie și muzică, precum şi condiția existenței “prințului poeților”, Pindar. Ana Nedelcu ne citește un poem scris de către Nenea Iancu, patronul spiritual al cenaclului nostru. Omagiindu-l pe Ion Luca Caragiale, de la a cărui naștere s-au aniversat 172 ani, Ramona Müller îi consacră un sumar analitic al operei și personalității sale.

„Arma” pe care Caragiale a folosit-o cel mai des în scrierile sale a fost ironia. Adept al inculturii și a incapacității de a gândi, marele dramaturg a reuşit să surprindă cel mai bine în personajele sale spiritul carpato-danubiano-pontic. Nenea Iancu este prezent în România zilelor noastre aproape în orice situație socială și cotidiană.

Casa memorială Ion Luca Caragiale este situată pe DN 72 Târgoviste-Ploiești, în localitatea care poartă numele marelui scriitor român. Caragiale s-a născut în comuna Haimanale din județul Prahova. Astăzi comuna se numește I. L. Caragiale și face parte din județul Dâmbovița. Casa memorială nu este cea în care a trăit dramaturgul. Clădirea construită în stil rustic pune în evidentă documentare, mărturii scrise, obiecte personale și fotografii din viața marelui publicist născut la

Haimanale. Nonconformist, văzând că în România valoare sa literară nu este apreciată, Caragiale a hotărât la un moment dat să devină cârciumar. A deținut mai multe berării în București și în gara de la Buzău, dar toate s-au dovedit a falimentare. Fiind o fire destul de îngăduitoare, Caragiale nu își lasă niciodată prietenii să îşi achite consumația. Scriitorul se trezește peste noapte bogat ,moştenind de la rude o avere strânsă tocmai din teatru, băutură şi mâncare. Atunci se hotărăște să părăsească țara definitiv în 1905, stabilindu-se la Berlin.

Florin Manole ne prezintă eseul “Rigoarea creației poetice dincolo de inspirație. Paradisul sădit de Eminescu în limba română”, după o idee de H. R. Patapievici.

”Ce înseamnă, de fapt, a studia manuscrisele? Înseamna a urmări permanent gândirea lui Eminescu și a sesiza preocuparea continuă a luării în posesie a lumii, dar a o explicita (deci nu a o înfrumuseța etc.) dintr-o perspectivă universală. Vizibilă de oriunde, în felul unei persoane de a o vedea, scoțînd la iveală adevarul pentru oricine urmează calea poetului. Altfel spus, vulgarizând cumva, artistul are o privire globală, dar nu o privire „globalistă”, deoarece el nu impune decât adevărul persoanei sale. Care devine valabil și incontestabil (chiar dacă nu este real).”

A consemnat Ramona Müller

Cenaclul literar “I. L. Caragiale” își desfășoară activitatea sub egida Asociației Culturale 24PHarte
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Secretar literar Ramona Muller
Nu există patriotism fără patrimoniu

Episcopul Atanasie Anghel Popa

Iată de ce voi pleca de la biserică (Reflecție)

Un tânăr vine la pastor și îi spune:
– Pastore nu mă mai duc la biserică!

Pastorul a răspuns:
– Dar de ce?

Tânărul a răspuns:
– O vad pe sora care vorbeste de rau pe alta sora; fratele care nu citeste bine; grupul de lauda care traieste sfidand; oamenii care in timpul slujbei se uita la telefonul mobil, printre atatea alte rele pe care le vad fac in biserica.

Pastorul îi spune:
– Bine, dar mai întâi vreau să-mi faci o favoare: ia un pahar plin cu apă și fă trei ture în jurul bisericii fără să verși o picătură de apă pe podea. După aceea poți părăsi biserica.
Și tânărul s-a gândit: prea ușor!

Și a dat cele trei ture, așa cum i-a cerut pastorul. Când a terminat, a spus:
– Gata, pastore.

Iar pastorul a răspuns:
– Când te plimbai, ai văzut-o pe soră vorbind de rău despre cealaltă?

Tânărul:
– Nu.

Ai văzut oameni plângându-se unul altuia?

Tânărul:
– Nu.

Ai văzut pe cineva uitându-se la telefonul mobil?

Tânărul:
– Nu.

Ştii de ce? Te concentrezi pe pahar ca să nu arunci apa.

La fel este și în viața noastră. Când concentrarea noastră este Domnul nostru Iisus Hristos, nu vom avea timp să vedem greșelile oamenilor.

Cine părăsește biserica din cauza oamenilor,
Pentru că nu a intrat niciodată pentru Iisus.

Via Alin Robert

  Eminescu – Nucleul poeziei românești. Lada de zestre a liricii românești este Eminescu.

Ședința Cenaclului literar ”I.L.Caragiale”  Ploiești – 10.01.2024

Cele mai recente creații aparțin Liviei Dimulescu, Vioricăi Răduță, Emiliei Luchian și colegilor Frone Ilarian Adrian, Gabriel Comanroni și Mihail Ivănescu. Luminița Bratu și Ana Nedelcu recită câte un poem dedicat poetului național Mihai Eminescu.

Rubrica ”Cinefilonul” prezentată de Mihai Ioachimescu aduce în prim plan pelicula cinematografică ”Siberia, dragostea mea” (”Sibir, Monamur” – Rusia, 2011) în regia lui Viaceslav Ross. Lecția de istorie prezentată de Emilia Luchian

ne reîntoarce în timpul cronologic și afectiv în care spiritualitatea, cultura și tradițiile făceau/ (mai) fac parte din lada de zestre a poporului român. În această ladă de zestre a oricărui român ar trebui inclusă obligatoriu, pe lângă biblie, și o carte a marelui Eminescu, deoarece el face partedin patrimoniul nostru național.

Florin Manole ne prezintă o primă parte a unui eseu Paradisul sădit de Eminescu în limba română. Rigoarea creației poetice dincolo de inspirație, după o idee de H. R. Patapievici.

Ramona Müller o prezintă pe scriitoarea Viorica Răduță, membră a Uniunii Scriitorilor din România, prezentă pentru a doua oară în cadrul cenaclului. Poetă și scriitoare prolifică, Viorica Răduţă se remarcă prin consistența și adâncimea creațiilor sale. Prin eseurile sale ne oferă o nouă și fascinantă experiență de cunoaștere datorită inserțiilor originale.

„Viorica Răduţă este un cărturar eminent, un critic, istoric literar şi comparatist temeinic, ale cărui contribuţii merită a fi luate în seamă. Polivalenţa ei s-ar ilustra apoi prin vocaţia poetică: numeroasele volume de poezii se hrănesc dintr-un suflu vizionar, dintr-o neobişnuită capacitate de a-şi trăi prizele la realitatea imediată. Paradoxul este că aceste „prize” la imediat, la obiectele şi reliefurile terestre nasc un discurs „supra-realist”, incisiv, sugerând infinitul unei epopei moderne. La fel de noi sunt prozele: noutatea şocantă pe care o propune aparţine, întâi, unui dialog liric cu istoriile şi întâmplările de toate zilele. Scriitor viu, cu o desfăşurare cu totul remarcabilă în volume de poezie şi proză, în studii şi articole.” (Cornel Ungureanu).

Viorica Răduță ne prezintă o analiză personală comparativă, un studiu pertinent argumentat asupra formei în creația lui Eminescu și Brâncuși. Fragmentat în mai multe episoade literare, acest studiu poate fi citit online pe https://citestema.ro// .

Ideea de imagine totală, sincretică și multiplă îi aparține lui Eminescu. Cel care a preluat cel mai acut ștafeta acestei imagini nu este un poet, ci este un sculptor, Brâncuși. Brâncuși avea o obsesie pentru o formă unică, pe care a și reușit să o și creeze. Este vorba în fapt despre o imagine al cărei precursor este Eminescu, și anume ovoidul. Ovoidul eminescian, cu numeroase variații tematice, este reprezentat începând de la natura întreagă până la ochi. Natura înglobează ”adâncul de nepătruns” dar și ”Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii”, punctul luminos. Ochiul înseamnă lumină și întuneric; așa cum femeia-înger este un tot – ”lumină de întunerec”. Expresiile  ”cercurile albe”  care ”cutremură o barcă”, ”cuibar rotind de ape” și multe altele reprezintă aceeași viziune – a unui cerc mișcător, închis, dar și înalt. Dimensiunea unduirii este permanentizată în universul eminescian. Ovoidul brâncușian este reflectat în plutirea păsării, care în zborul ei urcă, dar este și înfrânată de soclu, de pământ. Mișcarea zburătoarei se dispersează în lumină, pasărea însăși fiind generatoare de lumină. Și în cazul lui Eminescu orice ocean înghețat, oricât de adânc ar fi va produce ”lumina care-i fără de margini”. Prin tema morții, Eminescu se apropie de toate înțelepciunile străvechi, el captează acea stare intermediară reprezentată în cartea tibetană în care sunt descrise etapele defunctului din momentul desprinderii de lumea pământeană până la eliberarea într-una din lumile superioare. Intervalul constituie starea indermediarului, a imaginalului sau chiar între cele două menționate, deoarece toate elementele din lirica sa captează intervalul, ”locul angelizat”, ”locul transferului”. La Brâncuși forma se ondulează, lumina este și exterioară, dar și interioară, chiar dacă marmura este neagră. ”Ovoidul traduce cel mai bine unul multiplu, imobilitatea entităţilor aflate în perpetuă mişcare, concentrarea, pătrunderea în interior spre a fi luminat, manifestat în afară”. Mișcarea se află într-un permanent circuit. În această stare a intermediarului, în care se întâlnesc toate axele (ascendent-descendent, vertical-orizontal) se întâmplă celebrarea sacrului. Crucea în care se creează ovalul este purtată de om, de vânt și de ape. Mormintele lui Eminescu sunt leagăne în care se viul există chiar prin propriul balans. Coborârea, ondularea, urcarea sunt reversibile, de aceea moartea și viața coexistă. Femeia moartă poate să fie readusă înapoi, în noi, prin rugăciune, de aceea găsim ”Rugăciunea” și la Eminescu, și la Brâncuși. Sculpturile lui Brâncuși întruchipează întotdeauna meditația, reflexia. În Sărutul sculptorul a creat din două semicercuri un ochi într-o îmbrățișare, într-un echilibru intern-extern al formelor. ”Ochii mari şi deschişi ai iubitei în idila eminesciană, ca şi cei plini ai Domnişoarei Pogany sau cei stilizaţi de pe lateralele Porţii…, exprimă mişcarea și unduirea fără sfârşit. Se poate spune că atât elementele eminesciene, cât şi sculpturile lui Brâncuşi sunt cu atât mai luminoase, redau cu atât mai mult concentrarea şi ondulaţia, cu cât (se) manifestă Spiritul, nu altul decât interiorul luminos”. Ocularitatea imensă este redată printr-un oval tăiat, divizatul fiind un multiplu în unul, adică ochiul cosmogonic, ochiul făcător. ”Dar un luceafăr, răsărit/Din liniștea uitării,/Dă orizon nemărginit/Singurătății mării”. La Eminescu nu există o singură dimensiune, la el totul este dublat în/de spațiu și timp. Emblematică rămâne poezia La Steaua prin reversibilitatea mișcării astrului. ”Toată natura eminesciană și fiecare element în sine se profilează în ovoid”. Brâncuși ne poate ajuta să înțelegem dinamica ovoidului eminescian printr-un proiect nefinalizat, dar schița și imaginea acestuia există. Este vorba despre așa numitul ”Tempul eliberării”. Printre admiratorii creaţiilor brâncuşiene s-au numărat şi personaje exotice şi extrem de bogate, cum ar fi maharajahul Yeshwanr Rao Holkar din Indore, unul dintre cei mai bogaţi oameni din India. Templul a fost conceput în întregime exact ca în natura eminesciană. Avea forma unei nuci cu un orificiu deasupra, aidoma lui Eminescu, cu tot ceea ce reprezintă luminiș, împlinire și viață, nemărginire, deci nu un spațiu definit, dacă ar fi  trasăm laterale, ar fi vorba despre nemargini. În miezul zilei lumina se așternea perpendicular și strălucitoare. Lumina cobora pe un stol de păsări în formă de cruce. Păsările se înșiră ordonat în sus și în jos. Jos este o apă, un lac, dar și un fluviu. Imaginea circulară a templului este încadrată de albastrul senin al cerului, la fel ca în descrierile lui Eminescu, cerul este pretutindeni. Stelele prin traiectoria lor revin în aceeași poziție, dar niciodată la fel. Este Clipa totului. Secunda totului în care toate se-mpreună și este aștern în același timp și curge, dar și rămâne static, fix. Fluiditate în fixitate. Cerul și zborul sunt înăuntru, cu toate că tu le privești pe dinafară. TU ești martorul pasăre, martorul fix și martorul dintre lumi prezent prin oglindire, ondulație și sens.

”Lada de zestre a liricii românești este Eminescu.”

Au mai participat:  Dan Simionescu, Mihail Ivănescu

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al cenaclului I.L.Caragiale Ploiești

sub egida Asociației 24PHarte

Nu există patriotism fără patrimoniu

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Secretari literari: Ana Nedelcu și Ramona Müller