close

Cronică

Cronică

FRAGMENT DE JURNAL – Clujul meu drag

Cluj-Napoca

FRAGMENT DE JURNAL (16.01.2020 – Clujul meu drag)

[dedic asta lui Tabac Noir]

Cluj, 16 ianuarie 2020

Sunt la Cluj. De dimineaţă am presimţit că vremea la Cluj urma să fie diferită de primăvara timpurie de la Blejoi (aud de la Mihaela că între timp a început să ningă şi la Blejoi, ceea ce este destul de grav pentru plantele care începuseră să înmugurească, derutate de primăvara falsă). Bietul cărăbuş care se trezise mult prea devreme din hibernare şi ieşise de sub podeaua din bucătărie; îl aruncasem iniţial într-un ghiveci cu trandafiri japonezi de pe holul care dă spre baia casei parohiale. Cred că a plecat de acolo şi s-a retras în beciul cald, unde mai poate ronţăi din foşmotoacele de bucuioc.

Am dormit neîntors în inter-regio-ul care m-a dus la Cluj, nu înainte de a-mi instala o versiune gratuită a Acrobat Reader-ului, chiar în compartimentul de tren unde am stat singur (dar nu însingurat). Incredibil de funcţional micuţul Lenovo de pe care scriu aceste rânduri şi care are un ecran cu o diagonală de numai 10 inchi (la naiba cu pluralul; ar fi trebuit să scriu inches, dar mă tem că din cer m-ar privi încruntat Pruteanu!) Cu toate că le cunosc consecinţele etice, nu mă tem să folosesc tot felul de device-uri moderne care expun cele mai noi tehnologii nano-cuantice. Fac asta pentru că sunt inginer şi este o deformaţie profesională aceea de a fi mereu la curent cu tot ceea ce este nou în acest domeniu. Mobilul meu Huawei are un hot-spot puternic (iar m-ar omorî Pruteanu!) şi funcţionează ca un modem autentic de mare itensitate. Pur şi simplu am o maşină de dactilografiat modernă, portabilă. Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întîmplat dacă Marele Will ar fi avut accesul la o asemenea tehnologie!…

Dimineaţă, pe la 08:00, ies din gară şi privirea îmi cade pe firma hotelului Pax, de două stele, din faţa gării, exact peste drum de staţia de taxiuri. La Cluj chiar şi două stele nu sunt niciodată verzi. Mă hotărăsc foarte repede: decât să-mi las geanta la bagaje, pentru că mai am foarte multe ore până la conferinţa lui Andrei Bereschi de la Teologie, mai bine iau o cameră pentru câteva ore ca să mă pot întoarce din oraş şi sta puţin întins după ce o voi revedea pe Letiţia Ilea. Apoi iau un taxi şi plec spre centru…

Mă întâlnesc cu Letiţia în faţa librăriei Universităţii la 09:00 fix. Este aceeaşi, deşi aflu că suferă de o afecţiune recent descoperită, o afecţiune pe care o va depăşi prin credinţa ei inconfundabilă… Îi dau şi ei un exemplar din cel mai recent număr al Conştiinţei, acela în care am publicat recenzia la AVEREA BUNEI EDUCAŢII a lui Teodor Baconschi. Luăm un sandviş (iaca, scriu cum se aude, că româna este o limbă fonetică!) cu avocado şi bucăţele de ton; numai la Cluj poţi găsi asemenea reţete.

Pe la orele 10:30 revin în camera de la Pax; o fi un semn, hotelul are nume cu rezonanţe pacificatoare… O cameră mică, cu un pat de o singură persoană, cu vedere spre gara Clujului. Avantajul imediat este acela că poţi coborî de aici, traversa strada şi te afli deja în spaţiul gării. E un hotel bunicel, cu acces rapid la taxiuri şi cu posibilitatea de a ajunge repede în centru. De la fereastră văd o locomotivă cu aburi bine întreţinută, expusă ca o piesă de muzeu, probabil fabricată la Reşiţa; şi în gara din Tulcea este una. În liniştea din hotel, în aşteptarea conferinţei, stau şi scriu aceste rânduri. Nu glumesc, pur şi simplu mă simt ca într-o mansardă liniştită; izul de vechi al micuţuluui hotel mă încântă. Faptul că este clasificat la două stele compensează prin aşezare, atmosferă şi simplitate (simplitatea nu exclude curăţenia!) Nu ştiu de ce, mă gândesc brusc la Eliade şi Blaga.
Pe la 17:00 plec spre Facultatea de Teologie… Conferinţa va fi la 18:00…

*

Ajung destul de devreme. Mă întâlnesc întâi cu Paul Ersilian Roșca pe holul modernului centru universitar de la Teologie. Clujul rămâne Cluj. Nimic nu se poate compara cu spiritul antreprenorial al clujenilor, oraşul are o arhitectură care combină admirabil trecutul cu prezentul. Spre deosebire de sediul de lângă Sfânta Ecaterina al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, care fiind din punct de vedere arhitectonic o moştenire exemplară şi pentru care nu se poate admite modificarea formei arhitecturale exterioare, ci numai modernizarea interioarelor (ceea ce, e drept, în ultima vreme s-a făcut!), la Cluj centrul universitar de la Teologie este absolut nou, o viziune futuristă care îmbină clasicul cu modernul. Vizitez capela: construită pe două etaje, la 3 este partea funcţională, de spaţiu de liturghisire, iar la 4 este balconul de unde se poate urmări slujba. Tot mă întorc cu Christian Craciun aici ca să-i arăt construcţia din exterior şi din interior. Cea mai bună descriere ar face-o un Socolescu actualizat sau prin filiera post-modernistă un… Marinetti. Culmea este că cei doi, menţionaţi aici, au trăit cam în aceeaşi perioadă.

*

Conferinţa lui Andrei Bereschi… Moderator Nicolae Turcan…

Titlul este incitant: „Un creştinism antifragil: răspuns la întărirea valorilor slabe”.
– Titlul – semantica se originează în preocuparea lui Andrei Bereschi de a conceptualiza tendinţele moderne ale gândirii prin care comportamentul religios în general, mai ales creştinismul – în particular, sunt considerate valori slabe în comparaţie cu sitemele de gândire care sunt asimilabile domeniului valorilor tari. Dar care sunt sistemele de gândire asimilabile valorilor tari şi care sunt acelea asimilabile, dacă este posibil, valorilor slabe. Aici este mult de comentat pe ce criterii se pot separa valorile slabe de valorile tari, dar, în ansamblu, despre asta ar fi vorba în încercarea lui Bereschi de conceptualizare.
– Partajarea subdomeniilor de cercetare în domenii tari şi domenii slabe: aceeaşi chestiune cu standardele de departajare, criteriile!…
– Filosofie contemporană – concept – revival la Heidegger… – gândirea slabă şi angajarea slabă în credinţă – valorile slabe integrabile în sistemul valorilor tari. [i.p.] Deja asta este altceva; încep să „adulmec” criteriabilitatea. Cu alte cuvinte valorile slabe ar putea fi derivate din sistemele valorilor tari. Nu este asta relativitate?!… Pe bune!… Aplicabile în ştiinţă, nu pot fi digerabile, totuşi, în metafizică — părerea mea!… Uite, acum mă gândesc la Wittgenstein!…
– Determinările post-iluminismului pentru separarea între valorile tari şi valorile slabe
– Construcţie robustă – construcţie slabă, comparaţie bazată pe concepte metafizice: Stat – individ etc > bate spre conceptualizarea corectitudinii politice ca „antifragilizare”…
(continuare pe caiet!!!… aici mi s-a dus bateria de la micuţul şi prietenosul meu Lenovo)
(continuare în notele următoare)

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
Cronică

Io și relația mea extrem de intimă cu BlackJack-ul

BJ

Io și relația mea extrem de intimă cu BlackJack-ul

Pariam agresiv, că aveam cu ce, câte 500 de lei noi pe „bet”, făceam „split” și dublam miza pe fiecare pariu în parte. Și-mi intrau lovelele ca la balamuc. Păstrez patruj de milioane și-i dau restul jetoanelor să-mi facă „cash-out”, la casierie, adică să mi le schimbe în bani lichizi. Până să se întoarcă, mai luasem fo zece „bulioane”, pe care i le-am dat lui. I-am zis: „Uite, 500 de lei pentru nevastă-ta, să-i iei cercei, și încă 500 pentru amanta ta, tot pentru cercei”.
Aici e o mostră. Adevărul gol-goluț. Nu mă mai satur să mă dau singur în gât. 🙂

Restul, la un click distanță: https://evz.ro/blackjack-4000-de-euro-din-110-lei-in-opt-ore-reporter-de-cursa-lunga.html

(Mihnea-Petru Parvu)


BlackJack. 4.000 de euro din 110 lei, în opt ore. Reporter de Cursă Lungă

N-am fost niciodată fanul ruletei, pokerului, barbutului, „păcănelelor” sau al altor jocuri de noroc. Da’ cu BlackJack-ul am avut o relație intimă.

Într-o duminică din februarie 2012, pe la unu după-amiaza, tocmai plecasem spre casă cu taxiul de la Shorley, o crâșmă vestită din Regie. Mai aveam în buzunar doar 120 lei. Cam zece lei costa taxiul până la mine, la Obor. Pe vremea aia, podul Basarab era în construcție așa că drumul spre Lizeanu, unde urma să ajung, trecea fix prin centru, pe la Ateneu. Și, cum stăteam io la semafor, cu Palatul Regal la tribord, mi se năzărăște să fac o nefăcută. Mi-am zis să dau niște „mâini” la BlackJack, că de când mă lăsase nevasta dădusem în gambling, să omor timpu’. Așa că mă debarc din taxi și o iau în pasul ștrengarului spre „Groapă”. Adică spre cazinoul live care era, pe atunci, în fostul night-club de la subsolul hotelului Hilton Athenee Palace. Nu-mi făceam probleme că o să-mi pierd banii. A doua zi, luni, urma să-mi intre pe card salariu’, așa că și cu suta aia de lei, și fără ea, cam tot aia era.

Bulanul și „stricătorii”

Well, mă bag în „Groapă”, mă așez la masa mea favorită, pun banii pe masă și primesc de la dealer zece fise de zece lei. Miza minimă era de 20 de lei pe „boxă”. Prin urmare aveam exact de cinci pariuri minime. Cam o oră a fost o chestie de: „na-ți-o ție, dă-mi-o mie”, până a căzut curentul și am stat pe lumină de avarie fo 30 de minute. Eh, și, de atunci, a început carnavalul. Până pe la opt seara aveam pe masă jetoane în valoare de o sută de milioane de lei vechi. Câștigasem de o sută de ori cu cât intrasem la masă. Se strânseseră în jurul meu toți boșii cazinoului. Mi-au băgat în coaste și doi „stricători”, unii care joacă de așa manieră ca să nu-ți intre cărțile cum trebuie. Și io tot îi ardeam, că aveam bulan.

Cercei pentru femei

L-am sunat pe un amic, fost coleg, cu care aveam o convenție. Anume, că, dacă câștigam consistent, să vină să mă extragă din cazinou cât eram pe plus. Și-l sun. Îi spun că am 100 de milioane profit. Nu-ș cum a făcut ăla, da’ în cinșpe minute a ajuns din Ghencea la Hilton. Da’, până să  coboare în „Groapă”, io mai agonisisem încă patruj de milioane. Pariam agresiv, că aveam cu ce, câte 500 de lei noi pe „bet”, făceam „split” și dublam miza pe fiecare pariu în parte. Și-mi intrau lovelele ca la balamuc. Păstrez patruj de milioane și-i dau restul jetoanelor să-mi facă „cash-out”, la casierie, adică să mi le schimbe în bani lichizi. Până să se întoarcă, mai luasem fo zece „bulioane”, pe care i le-am dat lui. I-am zis: „Uite, 500 de lei pentru nevastă-ta, să-i iei cercei, și încă 500 pentru amanta ta, tot pentru cercei”. Că venise și cu o gagică. I-a luat. Numai că pe mine nu putea să mă extragă de la masă. Într-un final, a reușit. M-a luat pe sus și am ieșit din cazinou, ca șmecheru’, cu o cărămidă de bani, la propriu.

I’m just a gigolo

Ce mai țiu minte, mafrends, e că împreună cu amicu’ meu am ajuns la un restaurant italienesc dichisit, unde am acostat că iubita lui, o basarabeancă de 21 de ani, îmi zisese că nu mâncase în viața ei creveți, caracatiță, calamar și alte fructe de mare. Așa că, precum un lord ce mi se întâmplă să fiu când am cu ce, am descins imperial și am comandat tot ce i-a dorit pipota gagicii. Și, cum eram oricum matol rangă, am fost susținut de subțiori de pretenu’ respectiv și de moldoveancă, să nu-mi rup ceva, că era un polei sticlă pe jos, și am fost dus acasă în timp ce cântam melodia lu’ Louis Prima:

„I’m just a gigolo
That everybody knows
The people know the part I’m playing.

You paid for every dance
Selling each romance
Every night from heart betraying.

Now there will come a day
Youth will pave away
Then what will it be about me, baby?

When the end comes I know
There will just another gigolo
And life goes on without me”.

Route 66

Dimineață, când m-am trezit, mi-am făcut monetarul. Aveam pe noptieră peste 160 de milioane de lei vechi. Adică peste 4000 de euro. Acu’, ce să fac cu ei? Aveam io o dambla, să fac celebrul „Route 66”, din Chicago la Los Angeles. Drum de cam trei săptămâni, ca să-nțelegi ceva din experiență. Da’ îmi trebuia un partener care să întrunească patru condiții: să aibă bani, timp, carnet de șofer – că io n-am decât de marinar, și ăla expirat din 2000 – și viză de USA. Băbăiețișifete, n-am găsit neam unu’ valabil. Am ajuns să-l întreb și pe Claudiu Șerban, pe vremea aia șef peste companie, dacă nu vrea să facem chestia asta togheter. Și mi-a zis: „Bă, Mihnea, bani se presupune că am, carnet la fel, viză de State am în pașaport, da’ trei săptămâni n-am nici dacă vreau să mă-nsor!”. Nici el nu s-a însurat, nici io n-am făcut, până acu’„Route 66”. Am dat, conștiincios, toți banii înapoi, în fo trei luni. Da’ la cazinouri diferite.

De fo cinci ani, mai merg la cazinou, la un BlackJack ritual, doar o dată pe an, toamna, în noiembrie, noaptea, și e musai să plouă. Am câștigat doar de două ori. În celelalte dăți mi-am lăsat salariul acolo.

În concluzie, nu sunt cel mai bun exemplu de predat în școlile de jurnalism.

(Mihnea-Petru Parvu – evz.ro)

mai mult
CronicăPromovate

TRENUL DE NOAPTE

tren

La noapte voi fi într-un tren noctambul spre Cluj, Clujul meu drag…

Nu am rezistat tentaţiei şi am decis să nu mai scap încă o conferinţă de mare interes la Facultatea de Teologie: merg la conferinţa lui Andrei Bereschi, „Un creştinism antifragil: întărirea valorilor slabe” (invitaţia mi-a fost transmisă de către Nicolae Turcan — mulţam!)

Dimineaţă, devreme, voi bea o cafea în gară, apoi voi lua un taxiu spre Bibliotecă. La prânz voi lua o ciorbă de burtă la un restaurant din centru în care mergeam cu Christian Craciun, Valentin Ajder şi George V. Precup. Îi voi pomeni mental; singurul meu regret este că de această dată nu mai sunt împreună cu bunul meu prieten Christian Craciun, cu care aş fi băut o bere neagră şi am fi comentat împreună AVEREA BUNEI EDUCAŢII a lui Teodor Baconschi. Apoi am fi râs haotic despre tot ce este de râs în societatea contemporană multilateral dezaxată…

Dar am să mai fac asta, pur şi simplu voi mai lua trenul şi voi mai pleca spre hai-hui-urile culturale. Am zăbovit prea mult printre birocraţiile proiective care m-au albit şi m-au depărtat de orizontul livresc. Din când în când voi zice curajos: La naiba!…

Şi voi pleca spre zări liniştitoare, mângâietoare din perspectivă culturală; nu mai pot să mă fac că nu mă sufoc în labirintul prostiei care mă înconjoară… Vreau să vagabondez pe plaiurile culturale!… Gataaaaaa!… Ura şi la garăăăă!…

Cel mai bine citeşti într-un tren de noapte care te ia de colo şi te duce dincolo. Nici nu mai contează unde ajungi şi de unde vii; important este să fii singur, dar nu însingurat (că tot sunt la modă conversaţiile pe marginea morţii bietei CŢ) într-un tren de noapte şi să citeşti, să citeşti, apoi să adormi aşteptând să cobori în oraşul cu muzee!…

Dar dacă în timp ce dormi şi auzi invariabilul sunet al roţilor de tren, tuc-tuc, tuc-tuc, într-un ritm aproape matematic, îţi bate la uşă Îngerul Albastru şi te întreabă: „Biletul vă rog, aveţi bilet?!…” Atunci realizezi că singurătatea în trenul de noapte este o fantomă de care te desparte doar o uşă din pal melaminat…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
Cronică

Pădurea Băneasa se taie ca “în codru” chiar si sâmbăta

furgoneta

Sâmbăta 11 ianuarie 2011, ora 12, mulţi bucureşteni ies de la biserica unde s-a efectuat pomenirea celor decedaţi, alţi încercând să profite de ziua liberă sunt deja la Supermagazine. În pădurea Băneasa la o aruncătură de băţ de Capitala lucrările sunt în toi, drujbe, tractoare, tăietori de lemne care aleargă în toate părţile. Ultima rămăşiţă a Codrilor Vlăsiei s-a micşorat în ultimul timp de la an la an, numeroase vile şi chiar un întreg „cartier rezidenţial” au apărut practic peste noapte.

 De pe un panou aflăm că lucrările sunt autorizate de Ocolul Silvic Bucureşti, iar felul tăieturii este „Răritura”, la prima impresie, aşa şi par să stea lucrurile. Pe marginea drumului sunt puse „la vedre” grămezi de crengi şi chiar câţiva copaci subţiri şi uscaţi, mai la „vale” pe unul din drumurile lăturalnice observăm un maldăr de copaci groşi tăiaţi.

 Nişte muncitori îi tăie şi îi încarcă într-o furgonetă, la o analiză mai atentă observăm că aceştia nu au marcajul pe zona de tăiere specific. Observăm că vehiculul urmează să fie închis, astfel lemnele nu vor fi transportate la vedere cum face în mod obişnuit Ocolul Silvic.

Se lucrează nu gluma …

 Aflăm ca o parte din tăietori sunt aduşi din zona Moldovei iar maşinile folosite au numere de Ilfov, lumea pare uşor nervoasă la vederea reporterilor iar tractoarele par a se îndepărta în pădure faţă de zona unde se filmează. Observăm mai mulţi copaci viguroşi marcaţi cu un „T” (tăiere ?) şi mai multe atenţionării care ne avertizează că în zona se lucrează.

 Lucrările de întreţinere la pomi se fac de obicei după 15-20 ianuarie, însă lucrările din Pădurea Băneasa erau începute de cel puţin o săptămână în plus nu putem să nu observăm că se lucrează şi sâmbăta. Putem spune cum s-a semnalat anterior ca „Padurea Baneasa a intrat in exploatare”.

Bucureștiul fără Perdea Forestiera

 Toate capitalele marii au o perdea forestieră, Bucureştiul este şi el gândit să fie înconjurat de o perdea forestieră, de fapt Capitala României era străjuita odinioară de celebrii Codrii ai Vlăsiei. Codrii Vlăsiei acopereau odinioară o vastă regiune din sudul României, inclusiv o parte din teritoriul din sudul orașului București.

 Aceasta pădure legendara se întindeau din sudul orașului Slănic din județul Prahova, la nord și până la apă Neajlovului din dreptul localității Călugăreni, din județul Giurgiu. Astăzi din această vastă pădure au mai rămas doar nişte mici suprafeţe precum: Pădurea Snagov , Pădurea Comana, Pădurea Râioasa sau Pădurea Băneasa.

Vezi aici despre beneficiile unei perdele forestiere: Perdelele forestiere ne protejează de dezastre

Oxigen doar de la doamna Firea

 Bucureştiul este un oraş foarte poluat, iar în ultimi ani ne-am confruntat cu diverse fenomene meteo neobişnuite precum: descărcări de nori urmate de inundarea unor străzi, iar în timpul verii cu temperaturi extreme. Atunci cânt temperaturile se apropie de 40 de grade celsius politicieni se retrag liniştiţi la vilele şi cartierele luxoase construite în Pădurea Snagov sau Pădurea Băneasa. Primăria capitalei în loc să înceapă o acţiune puternică de împădurire a zonelor din proximitatea capitalei au introdus celebra „taxa pe oxigen” de care am vorbit aici.

Un lucru a fost observat de toată lumea, în Herestrau, în Parcul Carol şi în alte locuri înverzite din Bucureşti, se taie în fiecare an dar nu se mai replantează. Acum circa 2 ani s-au tăiat o mulţime de copaci din jurul Mausoleului central din Parcul Carol, copaci mari viguroşi după care nu s-a mai replantat un număr egal de copaci tineri.

Să sperăm că autorităţile se vor sesiza şi se vor face controale în pădurea Băneasa în special în cazul furgonetei albastre umplute până la refuz cu lemne.

Și in Brașov se vor tăia copaci

  Mai multe ziare si  posturi de televiziune au semnalat anul trecut in luna octombrie ca si într-o pădure din Brasov urmează sa fie tăiați 8000 de copaci pentru un „drum forestier”

(razboiulinformational.ro)

mai mult
Cronică

Controlorii

tr1

Abuz al unor controlori STB pe linia tramvaiului 21

Mergeam, ieri, pe la 15.30, spre Spitalul Fundeni, cu tramvaiul 21, dinspre „,Sf. Gheorghe”. La stația de intrare pe Moșilor, se urca doi controlori STB. Doar doi. La vreo 30 de ani. Pare irelevant, dar stati putin. Eu, la momentul respectiv, eram pe scauna, pe partea drepta, In fata mea, tot pe scaun, un tigan la vreo 20 de ani. Cu parul in coc, vedeti fotografia pe care i-am facut-o cu telefonul. Cei doi controlori se despart si iau la puricat tramvaiul.

Unul din controlori repereaza o tanara domnisoara, pierduta in scaun. cu chipul speriat(in fotografia atasata textului, cea in picoare, cu rucsac si fular roz). Gagiul de la STB, imortalizat de mine mai tarziu, dupa coborare(vezi fotografia), se apropie de fata. Tanara era vizibiul speriata.Nu avea nici macar card de calatorii.

Intre timp apare si controlorul care fusese in partea din fata a tramvaiului. Se apropie de tiganul din fata mea, dupa ce inregistrase intr-o secunda,scena dintre fata si colegul sau controlor. Controlorul il intreaba pe tigan de cardul de calatorii. Tanarul spune ca nu are. „De ce nu ai?” „Uite asa. N-am in pula mea”. Cei doi mai schimba cateva cuvinte, dupa care TIGANUL ESTE LASAT IN PACE! Controlorul mai baguie ceva , trece de el si ma intreaba pe mine. Eu ii spun ceva de genul „Suntem colegi” sau „Suntem vecini”(am gratuitate ca persoana cu handicap grad I, dar prefer sa zic mereu altceva; cu atitudine; altminteri imi cer sa scot acte medicale, sa conteste valabilitatea lor, sa imi ceara sa cobor, sa ma ameninte ca vor solicita Jandarmeria!).

Omul meu se duce apoi la colegul lui, pe partea cealalta, care nu o slabise deloc pe adolescenta. Discutia continua, acum, in trei. La un moment dat o aud pe fata „Asta ce inseamna? Ca trebuie sa cobor din tramvai?” Controlorii derbedei: „Dar tu ce crezi? Ca ne jucam?” Si coboara la statia Mosilor cu Ferdinand, plecand, fata incadrata de controlori, spre iesirea din refugiul ingradit. Atunci am reusit sa trag cateva cadre cu telefonul, dupa cateva tentative facute si in tramvai.

Ei! Sa ne spuna acum, Adrian Creci, directorul interimar STB, a doua zi de la aceasta scena, daca la ora inregistrata pe fotografii, in statia liniei 21, pe directia Sf Gheorghe-Obor, a fost inregistrat vreun Proces-verbal de sanctionare corntaventionala.

Sa ne spuna Adrian Creci, directorul STB, daca controlorii au pe lista de atributii si procedura de actiune datul jos din vehiculele STB a calatorilor pentru control si sanctionare contraventionala!
Sa faca public, domnul Director STB Adrian Creci numele celor doi controlori care au dat o fata jos din tramvai, conducand-o spre nu se stie unde!!!

Sa ne spuna domnul Adrian Creci UNDE au condus-o cei doi controlori STB pe fata pe care audat-o jos din tramvai si IN CE SCOP!

Voi trimite azi, ca ziarist, o solicitare de presa prin care voi solicita sa fie data o explicatie in legatura cu scena descrisa mai mult, in interesul si spre cunostinta cetatenilor!

Fotografii, cu telefonul mobil: Cristian Botez

(Cristian Botez)

mai mult
Cronică

Dupa 30 de ani!

Radio1

UNIFAN Radio apoi UNIPLUS Radio!
primul post de radio liber din Bucuresti, dupa Revolutie!

Ne-am intalnit azi, oameni care am fost in perioade diferite la acest minunat UNIC radio!!! For ever! Ah, tinerete! Ce energie, ce puternici simteam ca devenim, ce tineri jurnalisti liberi eram si ce frumos iubeam totul! Ce fani minunati aveam! Cata bucurie aduceam prin ceea ce transmiteam in eter! Cata bucurie primeam din parte celor care ne ascultam!

Oameni care ne-am perindat in acest post de acest radio, in diferite etape, o ECHIPA UNICA, de fapt!

Iata-ne aici, azi, 11 Ianuarie 2020, dupa 30 de ani, fericiti ca am facut parte din aceasta frumoasa poveste, fericiti ca inca mai facem parte, caci poveste merge mai departe!

O sa incerc sa scriu numele celor care mi-au fost colegi si prieteni si care mi-au ramas prieteni dragi, dar si ale celor care au fost acolo in alte perioade, dar pe care ii cunosc, pentru ca multi au ramas in bransa, sau pe care ii stiu de la aniversarile anterioare, din 11 ianuarie ale atator altor ani. Voi completa lista pe masura ce memoria mea se va fi turand la din ce in ce mai tare

Codruta Marinescu, prima voce a radioului, Daniel Klingerr, creierul si sufletul acestui fantastic proiect, Radu Oprisan, Doru Tudor Doru Ilie, Marina Arnold, Anca Mateescu, Mircea Marian, Toti Marinescu, Cristin Tocan Cristin, Elena Lulea(stabilita de ani buni in Japonia), Monica Galeriu, in prezent, Monica Nice, Rares Florea, Liviu Zamora, Diana Singer, Mircea Marian, Corina Radulescu, Isabella Isabela Buchholzolz(numele actual), DJ Bagheera aka Bogdan Calu, Constantin Bibi Ionescu, DJ Nicky B, Adi Munteanu, Arni Arnisor, DJ Sandu Alexandru, Dr. DJ, Andi Moisescu, Radu Parlog, Emil Neacsu,… Alooo! Mai spuneti-mi si corectati-ma! Nu ii stiu pe toti, cred ca au fost peste 200!

Eu eram reporter la Romania libera si in 1992 am facut mai multe materiale despre UNIPLUS Radio, reportaje, interviuri, portrete DJ si, pana la urma, am intrat in echipa! Ce onoare, ce fericire! Era cel mai iubit post de radio, cel mai iubit, frumos si drag! Aveam doua emisiuni: „Telex/telefax”(de stiri) si „Top Secret”(emisiune de satira politica).
Fotografii: ACUM si ATUNCI!

(Cristian Botez)

mai mult
Cronică

Credeți că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?

Zoe

Câteva gânduri rostite de Zoe Dumitrescu-Bușulenga

“Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Şi, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?”

“De la Freud încoace s-a produs o mutație: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristețea cea mai mare. Vedeți, la noi, la români există/exista/ o cuviință. Anumite cuvinte nu se pronunțau – nu erau niște tabu-uri, dar există/exista/ o pudoare. Acum “cuviința”, cuvântul acesta, a dispărut din dicționar. Nu am prejudecăți de niciun soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumusețea.”

“Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.”

“Mă uit la programele Universităților. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunță, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferență față de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește.”

“Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieși cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste și de aceea lumea nu le iubește.”

“Marile mele iubiri au fost Eminescu și Enescu. Bărbatul vieții mele a fost soțul meu, Apostol Bușulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoștea latina și greaca. Poate asta m-a și atras la el. Am fost căsătoriți 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu.”

Zoe Dumitrescu-Bușulenga (20 august 1920, București – 5 mai 2006)

(webcultura.ro)

mai mult
Cronică

Trist se moare în singurătate

cristina-topescu

Moartea în singurătate a Cristinei Țopescu m-a durut și m-a pus pe gânduri.

Strângi mii de prieteni în jurul tău și mori singur. Te culci într-o seară, cine știe cu ce gând frumos pentru a doua zi, și nu te mai trezești. Trupul se răcește în patul ultimului somn, înțepenește, și în acest timp râuri fierbinți de like-uri continuă să se reverse în pagina de Facebook, pe chipul tău de rezervă, oferit tuturor.

S-au umplut rafturile amiciției virtuale până la refuz. 5.000 de nume stau ticsite în algoritmii paginii, alte mii sau zeci de mii de oameni, followers, risipiți în deșertul internetului, tresaltă când publici ceva, cu bucuria pescarului trezit din amorțeală de tremurul brusc al plutei pe luciul apei.

E o bucurie scurtă, tăiată repede cu un clic pe altă postare, a altcuiva, într-o goană continuă după mici bucurii. Scurte dușuri de emoții, nimic mai mult. Clic pe pagină, clic în creier. O secundă, doar o secundă, autorul și cititorul sunt legați cu un fir nevăzut, o vibrație. Apoi, din nou, prăpastia.

Cu mulți dintre ei te saluți pe messenger, schimbi câteva vorbe. Nu mai mult, căci dacă numai unul dintr-o mie te confiscă preț de câteva minute pe zi, deja nu mai ai viață personală, devii un funcționar al propriei imagini. Unul tot mai irascibil, mai morocănos, speriat de ușurința cu care îți poți pierde timpul. Viața, adică. Și oricum nu faci față. Nu ești pâine biblică, să te poți împărți la toți.

Le zicem prieteni „prietenilor” de pe net fiindcă nu ne dă limba română semnificantul potrivit. Dar relația e cu totul alta. Poate să fie de admirație, de respect reciproc, de apreciere, de simpatie sinceră și profundă, poate chiar mai mult de-atât, dar nu o prietenie adevărată. O prietenie adevărată nu se poate consuma decât în viața reală, unde e supusă la teste reale – și rezistă sau nu. Un om nu poate gestiona afectiv și mental mii de relații, de amiciții. Prietenii sunt numărați.

Mi s-a întâmplat de multe ori să mă împrietenesc de-adevăratelea cu „prieteni” de pe net. Se petrece un fel de osmoză între virtual și real. Dar nici osmoza asta nu poate funcționa la nesfârșit, nu poți transfera în spațiul tău limitat infinitul internetului. Te vezi cu ei din când în când. Schimbi mesaje. Te interesează ce fac, te implici în planurile lor, îi sprijini, te sprijină. Primești și dai o vorbă bună – și asta înseamnă mult, căci de multe ori o încurajare, o îmbrățișare virtuală, un salut, pot fi salvatoare. Nu știi că spui doar o vorbă, dar poate contează cât o operație pe cord.

Nu construiesc aici imaginea unei vedete devorate de admiratori, urmăritori, prieteni, ci vreau doar să spun că notorietatea vine cu un cost pe care de la un moment dat nu ți-l mai poți permite. Și atunci trebuie să alegi invariabil viața ta privată.

Trebuie să te lepezi de iluzia că notorietatea e bună la ceva în viața ta de zi cu zi. Nu mănânci cu 10.000 de prieteni, chiar dacă postezi ceva inteligent în legătură cu prânzul tocmai pus pe masă, ci mănânci tu cu ai tăi, dacă nu cumva singur. Când dormi, dormi în intimitatea patului tău, ai visele tale, durerile tale, coșmarurile tale. Când te doare ceva, 10.000 de clicuri nu te vindecă. Și când mori, mori singur. În liniștea noului tău univers nu se mai aud clicurile.

Trăim un paradox: acela că suntem tot mai singuri cu cât suntem mai mulți. Și suntem tot mai îndepărtați, deși nu ne desparte decât un clic.

Însetați de recunoașterea „prietenilor” nevăzuți, uităm de prietenii reali, cei care vin la tine și se îmbată, care îți aduc portocale când te simți rău, cei care îți plimbă câinele, cei la care te duci cu ultima felie de chec, cei pentru care te împrumuți de la alții ca să-i scoți dintr-un necaz, cu care mergi la pescuit, cei pe care îi suni ca să le citești textul tocmai încheiat. Seduși de internet, care face ca totul să fie facil, uităm să mai trăim omenește. Ni se schimbă gustul vieții. Nu mai trăim, ci jucăm un rol. Și pe scenă, și în sală deopotrivă.

Nu vă mai indignați că o vedetă iubită, precum Cristina Țopescu, poate muri în singurătate, în mijlocul unei mulțimi nemărginite, fără ca nimeni să-i remarce absența două-trei săptămâni. Așa se întâmplă acum. Așa funcționează lucrurile. E o aberație devenită a naibii de normală.

Adunați-vă prietenii aproape. Oamenii în care bate și inima voastră. Oamenii care, când vă strânge de gât gheara depresiei, nu încep să vă certe, ci vin să vă ajute. Cei care vă înțeleg. Cei care vă acceptă și zgura, nu doar strălucirea. Toată iubirea și toată admirația declarate pe net nu fac cât o felie de măr adusă într-un șervețel, încălzită de strânsoarea pumnului, într-o seară insuportabilă.

Toate sentimentele frumoase care se exprimă altfel, prin clicuri, sunt doar substitute. Și sufletul omului, această mașinărie divină, nu funcționează cu înlocuitori.

Trist se moare în singurătate! Dar credeți că învață cineva ceva din asta?

Dacă într-o zi vă veți îngrijora de absența mea, intrați cu grijă în casă, vă rog, să nu-mi speriați pisica. Va fi ascunsă pe undeva, așteptând o mângâiere. Ca un om.

(viorelilisoi.ro)

mai mult
Cronică

Condeiul înțepenit

pen

Îți înțepenește condeiul atunci când auzi, din nou, despre jurnaliștii vechi care au luat calea spre Redacția din Ceruri.

Înainte să aflu de mersul spre vesnicie al Cristinei Țopescu, vorbeam cu o jurnalistă din generația noastră despre o întânire la o cafea și îi mărturiseam, sincer, că mi-aș dori, din tot sufletul, să ne mai reîntâlnim, cu toții, la evenimente plăcute, nu la înmormântări așa cum, din păcate, a fost în ultimii ani în care ne-am despărțit de oameni de valoare… Din nefericire, observăm că jurnaliștii din generația anilor 90, cei care au adus suflul libertății de exprimare, fără îngrădirile de acum, se sting, încet, încet, înainte să apuce vârsta de pensionare, să se bucure de liniștea și împlinirea sufletească.

De acolo, din Ceruri, te rog Cristina, pune o vorbă bună la Șeful Suprem să ne lase să ne terminăm misiunea pentru ca cei care vin dupa noi să poată insufla, la rândul lor, gândirea liberă, pe mai departe…Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace, Cristina Țopescu!

(Petrișor Cană)

mai mult
CronicăPromovate

In ultimele 20 de zile au murit patru prieteni, PATRU jurnalisti de exceptie

Cristina Topescu

In ultimele 20 de zile au murit patru prieteni, PATRU jurnalisti de exceptie. Trei dintre ei, in aceasi zi, 12 Ianuarie (In cazul Cristinei, inca nu se cunoaste data mortii; IML urmeaza sa stabileasca ziua in care a decedat).
In ordine inversa plecarii lor din aceasta lume: Cristina Topescu, Andrei Nicolae Neagu. Bogdan Lupescu si Mihai Creanga.

A murit Cristina Topescu, un om, o jurnalista de exceptie. O femeie de o sensibilitate cum rar am intalnit. In anii ’90 am scris mai multe articole despre ea, am realizat interviuri cu ea, pentru „Romania libera” sau publicatii de divertisment conexe, absolut decente. Presa tabloida mizerabila si sinistra de azi, nu exista.

In 1995, la primul interviu, am cinat impreuna la Bistro Athnee. Nu erau multe restaurante mai dichisite atunci. Bistroul lui Gibi Alexandrescu, chiar de langa Ateneul Roman, era frecventat de vedete autentice ale divertismentului si de reprezentanti mass media, ca si de turisti high class, indeobste, bussinesmen cazati la marile hoteluri din jur.

Culmea, Stefan Banica Junior si partenera sa de viata, de atunci, Mihaela Radulescu, erau clienti obisnuiti ai locului. Tin minte ca insasi Cristina a insistat sa ne intalnim acolo. Era marcata, inca, de despartirea de Stefan. Am mancat ceva fin, am baut vreo doua sticle de vin rosu, timp in care mi-a povestit mai multe momente din viata ei. Mi-a spus cat de mult isi iubise bunica , mama reputatului cronicar si comentator sportiv, Cristian Topescu. La un moment dat, ii straluceau lacrimi in ochi si parea gata sa izbucneasca in plans. M-am straduit din rasputeri sa-i distrag atentia. De Stefan nu mi-a pomenit nimic, dar mi-a dat o fotografie cu ea, o am si acum, facuta intr-un studio al TVR. Statea pe un scaun, intr-un decor minimalist. Frumoasa, tanara, cu o privire calda, ochi mari, stralucitori si un zambet usor trist. Pe spatele fotografie fusese scris ceva, acum acoperit cu o mazgaleala facuta nervos cu o carioca verde. Mai tarziu aveam sa descifrez ce scria. „Stefan, te iubesc”.. tarziu, spre miezul noptii, a tinut sa ma conduca acasa, in Drumul Taberei. Traiam, pe atunci, dupa primul meu divort, cu o tanara domnisoara, Dana, de care eram foarte indragostit. Cristina avea un Ford argintiu, cu numarul B… JFK(de la numele presedintelui american asasinat pe 22 Iulie 1963,John Fitzgerald Kennedy). ne-am luat ramas bun cu caldura. Ne-am revazut 9 ani mai tarziu, in Piata Universitatii, la o manifestatie pentru cei trei jurnalisti rapiti in Irak. Mari Mari Jeanne Ion, Sorin Miscoci Sorin si Ovidiu Ohanesian. „Buna, Cristina!”, spun. S-a uitat la mine usor nedumerita. „Sunt Cristian Botez. Am scris de mai multe ori despre tine”. „Imi pare rau, nu-mi amintesc”. I-am amintit de seara din Bistro Ateneu, cu cateva amanunte si vorbe de-ale ei. A fost usor socata. Mi-a zambit oarecum pierduta. Ne-am imbratisat, ne-am pupat pe obraji. 15 ani mai tarziu, aproximativ, deschideam televizorul si ii vedeam chipul frumos.Si un titlu. „Cristina Topescu a murit”. Dumnezeu sa te odihneasca in pace, Cristina Topescu.

A murit Andrei Nicolae Neagu, prieten si fost coleg la UNIPLUS Radio. O exceptionala voce de radio, de stiri radio. Un jurnalist cu adevarat profesionist, de moda veche, exigent si exact, asa cum ar trebui sa fie orice jurnalist. ne-am cunoscut la UNIPLUS Radio. Si apoi ne revedeam, odata la niste ani, cu diverse ocazii. Desi ne vedeam rar, eram prieteni buni. Nutream idealuri comune, aveam acelasi mod de a vedea, intelege si a face presa…. Imi este greu sa mai scriu… Este 4.50 dimineata, 14 ianuarie, si tocmai am citi pe internet, cautand ceva despre Andrei, ANN, cum ii spuneam , noi, colegii, prietenii, ca in aceasi nenorocita zi de 12 Ianuarie, a mai murit un ziarist, pe langa Cristina si Andrei, si Bogdan Lupescu, fost redactor sef la „Opinia Studenteasca”, din Iasi, ultima oara, autor de reportaje speciale la „Formula AS”. Este INCREDIBIL! Fix in ziua de 12 IANUARIE, ziua mortii lui, l-am pomenit impreuna cu un prieten cu care ma intalnisem intamplator.

 

Pe 25 decembrie, anul trecut, a murit si Mihai Creanga, fostul redactor sef al ziarului „Romania libera”, la inceptul anilor ’90. Mihai Creanga, care in 1989 fusese arestat de Securitatea comunista si inchis cu alti doi colegi de la „Romania libera”, pentru ca a tiparit si difuzat un ziar anticomunist, clandestin, „Romania”, facuse din „Romania libera” O adevarata Institutie Nationala, un bastion de rezistenta si lupta totodatada impotriva comunismului! Mihai Creanga, unul din mentorii si calauzitorii mei in primii mei ani de presa. Mihai Creanga, cel care, in timp ce dadeam o proba de concurs(rescrierea unui articol) la examenul in urma caruia(dupa trei zile de fel si fel de teste) am fost admis ca ziarist junior la „Romania libera”(din 153 de aspiranti), aprilie 1991), mi-a spus: „Domnule, dar dumneavoastra aveti vana de scriitor”. Domnule Mihai Creanga, sa va odihneasca in pace Dumnezeu, sus in Ceruri, va promit solemn ca in luna mai, a acestui an, imi voi lansa primul roman!

Pe Bogdan Lupescu nu l-am cunoscut indeaproape. Il stiam doar din vedere. Ne salutam, atat. Mai schimbam cateva cuvinte, cu diferite ocazii, evenimente de presa. Faptul ca scria si publica la „Formula AS”, e o garantie a talentului si valorii sale de jurnalist. Stiu ca facuse si el, ca si mine , transplant de ficat. In 2014, tot la Fundeni. Si stiam ca, in utlima vreme, nu a mai respectat, intru totul, disciplina postoperatorie. Bogdan, Dumnezeu sa te ierte si sa te odihneasca!

 

Fotografii, in ordinea evocarii in text: Cristian Topescu, Andrei Nicolae Neagu, Mihai Creanga, Bogdan Lupescu

(Cristian Botez)

mai mult
Cronică

Telefoane

telefoane

Uneori ai mei îmi cer telefoane (încă nu au!), așa că uneori le dau voie pe telefoane 🙂

 

Voi de la ce vârstă le cumpărați telefoane copiilor vostri? Eu consider ca dacă ești un părinte puternic psihic și vrei binele și sănătatea copilului tău în niciun caz nu trebuie să cedezi la miorlăiturile lui la 6, 7 sau chiar 10-11 ani.

Copilul are voie pe telefoane părinților unde poate avea o activitate controlată pe jocuri, whatsapp ș.a.m.d.
Copilului trebuie sa i explici clar despre viața virtuală, ca să nu ajungă în depresii sau mai rău de atât… din cauza urii care se revarsa pe instagram, Facebook, etc. În niciun caz nu trebuie sa fii un părinte iresponsabil, să i iei un telefon cu internet nelimitat, sa i-l pui în brate și să-l lași în plata Domnului.

(Daniel Buzdugan)

mai mult
Cronică

„Ceausescu a fost ucis ca un caine in ziua de Craciun”

ziar2

Am luat o pauza cu materialele despre Revolutie, materiale, articole realizate de mine, de-a lungul anilor, interviuri cu cu participanti activi, cu rol important in evenimente-cheie ale evenimentelor din Decembrie 1989 (Constantin Iosif, singurul civil care a participat , ca victima, la ambuscada in care a cazut colonelul Trosca si luptatorii sai, in fata fostului sediu al MApn), cu un fost militar in termen de la UM unde a fost executat cuplul Ceausescu, martor ocular la executia acestora(„Ceausescu a fost ucis ca un caine in ziua de Craciun”, articol scris, semnat si publicat de mine in 1995, in ziarul „ZIUA”).

Am luat o pauza in a le(re)publica in Fb, pentru ca oamenii nu au nevoie, in aceste timpuri mai putin faste, de atat incrancenare, de aduceri aminte despre tragedii si drame, care, iata, prin prisma vietii mizere si triste pe care o traiam, dupa 30 de ani, ar mai fi putut rapi din putinul de bucurie si distractie pe care fiecare si l-a randuit pentru Sarbatorile de iarna.

Revin cu toate aceste evocari, triste si dure, pe indelete, pentru ca am convingerea ca acele momente de atunci trebuie spuse, evocate, la timpul lor, in mod sustinut. Fara toate aceste piese traite si scrise de oameni care au participat sau care cunosc nemijlocit amanunte despre ele, mozaicul istoriei recente a Romaniei nu poate fi construit intru memoria si cinstirea eroilor si spre stiinata lor si prezenta lor vie in memoria vie a societatii, a generatiilor tinere, prezente si viitoare.

Amin! 😉

(Cristian Botez)

mai mult
Cronică

Singurătatea Reporterului de Cursă Lungă

Reporter

Un marinar cu greu îi poate fi fidel unei singure femei, darămite unui singur gen de trăscău.

Când ești pe mare, doar cu echipajul tău, departe de cei dragi, de femeia pe care o iubești sau te iubește, ce dracu’ poți să faci să omori timpu’? Te drojdești, vă spun io, om cu peste suta de mii de mile marine parcurse, între cer și apă, în ani de zile. Și, ce-ți torni pe gât de unul singur sau cu ăilalți marinari? Adevăr vă grăiesc io vouă, tot ce se poate, până la lichid de frână și alcoolul de la girosferă, care are o puritate de până la 99%…, că altfel dă cursul prost la compas.

Marea Neagră

S-o luăm de aproape. Pe vremea când aveam flotă, și vapoarele plecau din bătrâna Kustenge și se întorceau tot în Constanța, aproape toată suflarea de la bord își burdușea cabina cu ce avea ea chef. Numa’ că nu puteai să pleci în voiaj, cu butoaie de vin, dacă erai șprițar, și nici cu prea multe damigene cu pălincă, de erai drojdier de tărie. Așa că luai doar strictul necesar până la primul port de escală dintr-un voiaj care putea dura și nouă luni, da’ în medie cam șase. Dacă prindeai niscaiva porturi rusești, ucrainene sau gruzine prin Marea Neagră, cum ar fi Odessa, Novorossyiysk, Sochi, Kerci – dincolo, spre Marea Azov – Sevastopol – în Crimeea, Iliciovsk sau Tuapse, om erai, că votca era un anestezic sentimental sigur și ieftin. La turci era mai nașpa, că de pe la Stambul și alte porturi turcești în afară de bere Efes și nicaiva raki – un fel de uzo otoman, nu găseai altceva decât clasica votcă Smirnoff și petrolul ăla de whisky Teachers, Ballantines sau Johnnie Walker, la prețuri prohibitive în oraș, da’ la scoruri competitive dacă făceai „export” cu ship-chandler-ul navei.

Mediterana

Cum treceai de Dardanele, la Pireu îți făceai plinul cu țigări Assos și Metaxa, coniacul ăla grecesc dulceag, pe care-l cumpărai acu’ fo douăj de ani, fără taxe, evident, cu cinci-șase dolari butelia. Mai era și uzo, da’ io n-am suportat porcăria aia niciodată, nici măcar s-o miros. La francezi, pe la Marsilia, o dădeai pe Pernod-ul lor, o chestie grețoasă, care se bea îndoită apă, de mă ia de la lingurică doar când îmi amintesc. Mă rog, mai la tribord, la italienii din Genova, cea mai ieftină bere era Peroni, care la noi e fiță și la ei o flegmă. Iar de la francezi puteai lua de la supermarche vin la pet de carton, care era mai ieftin ca apa minerală Evian. Mai jos, la Port Said, egiptenii îți dădeau tot whisky, da’ n-aveai nicio garanție că nu e contrafăcut, până nu borai sânge de la varicele esofagiene care stăteau pregătite ca gloanțele într-un încărcător de Kalașnikov.

Marineros

După ce treceai de Gibraltar treaba se schimba semnificativ. Pe Nordul Europei nu mă bag, că nu m-am dus p-acolo. Mie mi-a plăcut mai mult Sudul. Da’ acolo, din ce am auzit la bordul copăilor cu care m-am dat pe mare, era la modă scotch-ul scoțian.

Evident, la escala de bunkeraj din Las Palmas, în drum spre Americi, mai toată omenirea de la bord se căpăcea măcar cu un bidon de zece kile de alcool Marineros, un cocârț de 90% concentrație pe care-l trosneai îndoit cu cola sau fanta și a doua zi, când te trezeai din beție, mai întâi îți cădea capul jos din pat și abia apoi te ridicai să ți-l fixezi la loc.

Golful Mexic

În Caraibe e un mit cu romul jamaican. O tâmpenie. Cel mai bun rom, ever, pe care l-am trosnit, a fost unul haitian. La Port au Prince, în Haiti, l-am cunoscut pe Barbancourt. Biliv mi, e de departe peste Havana Club, Captain Morgan sau Bacardi. Panarama e că am văzut că haitieni îl beau la temperatura normală, nu rece, dar, în schimb, aveau pe masă o carafă cu apă plină cu cuburi de gheață. Mi-a luat un timp să pricep, da am înțeles. Așa-l stingeau ei.

La New Orleans, ca în toată America, bourbonul e la putere. Jack Daniels, Jim Beam sau canadianul Four Roses fac legea. Stinse, normal cu bere Bud sau Miller. Un fel de pișvaisuri americane, da’ care îți taie genunchii după un astfel de boilermaker.

China, Indochina și Australia

Dincolo, prin Pacific, lucrurile stau altfel. La Singapore, ca în  toată Indochina, la putere e berea Tiger, iar în Thailanda, era și un gen de whisky cu un vulturaș pe etichetă. Iar la Yangoon, în Birmania, „Myanmar whisky” era singura soluție să-ți lichefiezi esofagul și să-ți topești plombele din măsele.

Mai încolo, în India, la Bombay, era berea „Hamburg”. Nu-ș de ce, nici acu’, sticlele lunguiețe aveau pe ele o dată de expirare cu fo doi ani în urmă. Da’ era ok.

Că tot veni vorba de bere, nu pot să uit de Tsing Tao, berea chinezească cu care mi-am umflat burta pe toată coasta Chinei. Din orez, nu din hamei. Bună și cu efecte neașteptat de miraculoase. Îți dădea niște erecții pe care io nu le pot uita. Mi-am dat seama, ulterior, că d-aia sunt chinezii așa de mulți.

Și, în Australia, celebră pentru faimoasa bere Foster’s, am aflat că berea asta se face în Melbourne, da’ o beau mai mult europenii, că la ei cea mai populară spălătură d-asta de drojdie e VB, adică Victoria Beer. Numai în Queensland, la Brisbane, în top era una al cărei nume australienii îl pronunțau fonetic „for eggs”. Mi-am dat seama, într-un târziu, că numele ei era „XXXX”.

Spumante sudice

Mai jos, dacă ajungi prin Africa de Sud, pe la Cape Town, Durban sau Richard’s Bay, n-ar trebui să ratezi vinurile lor. Au niște spumante care te bagă fix într-o negresă. Dar, atenție, dacă te-a văzut vreo muiere albă că te-ai cărăbănit  cu o preopinentă de culoare dă veste-n târg și ai încheiat capitolul cu albele sud-africane. Ca-așa e combinația p-acolo.

Iar vin bun mai găsești, tot în sud, da’ taman în partea ailaltă a lumii, în Chile. Dacă ajungi în Valparaiso sau Santiago de Chile trebe să fi pur și simplu tâmpit să nu încerci un spumant de-al lor. Sunt absolut senzaționale și ieftine cum era cola la dozator prin ’92-’94.

Mai sunt și alte cocârțuri, da’ o las pe altă dată, că e cinci jumate dimineața și o dau în dischinezie biliară.

Iar la repatriere, o dădeai tot pe țuică de Pitești. D-aia, la 38 de grade, de care zic ardelenii că nu-i țuică. E febră.

(Mihnea-Petru Parvu – evz.ro)

mai mult
Cronică

Cette bibliothèque vieille de 200 ans vient d’être retrouvée intacte dans une maison abandonnée.

biblo
Tout a commencé par un mystérieux appel téléphonique au libraire Henri Godts.

Il émanait de lointains héritiers d’un homme, décédé il y a quelques années, et dont la maison avait longtemps été en quasi situation d’abandon.

Sommés par un notaire d’en faire un état des lieux successoral, ces mêmes héritiers s’étaient donc rendus dans cette étrange demeure, située à Bouillon, en Belgique, à quelques 5 kilomètres de la frontière française.

Et là, quelle ne fut leur surprise, expliquèrent-ils au libraire, de découvrir, au hasard des couloirs, une incroyable bibliothèque vieille de plus de 200 ans, restée incroyablement intacte malgré les années, mobilier compris!

Serait-il d’accord, lui, Henri Godts, connu dans toute l’Europe comme un des meilleurs spécialistes en livres rares et anciens, pour venir la voir et l’estimer?

Comme catapulté au 18ème siècle!

Henri Godts a été formé par le libraire Louis Moorthamers, héritier d’une dynastie vieille de 100 ans dont l’aieul fonda la toute première librairie de livres rares et d’estampes anciennes en 1894, à Anvers, au 10 rempart Ste Catherine.

C’est dire si l’homme, qui tient boutique réputée à Bruxelles, est à la fois un spécialiste mais aussi un passionné! Et, soyons franc, il n’a guère fallu trop insister afin qu’il accepte de venir visiter cette étrange bibliothèque!

“Quand j’ai pénétré dans ce lieu, raconte avec émotion, au journal Le Vif, Henri Godts – qui en a pourtant vu d’autres! -, j’ai eu l’impression d’être catapulté au 18ème siècle, comme dans une machine à remonter le temps!“

Bouillon de culture

Il découvre, au fil de son investigation minutieuse et prudente que cette bibliothèque hors du temps appartenait à un intellectuel français ayant fui la révolution pour s’installer à Bouillon (Bouillon dont nombre d’écoliers français et belges connaissent le fameux duc – Godefroy de Bouillon – qui fut un croisé de la première heure dès 1099).

Pas moins de 182 ouvrages très rares figurent dans cette bibliothèque parmi lesquels de nombreux ouvrages du 16 au 19ème siècle (Emblemata, Voltaire de Kehl en 70 vol., Grandville, Töpffer en riche reliure d’édition) ainsi que des livres d’heures enluminés à l’usage d’Utrecht et Canterbury (Bruges, c. 1450 et c. 1480-1500), Decretales de Grégoire IX (Venise, 1501), et Heures de la vierge illustrées et imprimées sur vélin (Paris, 1513-1527).

Afin qu’elle soit précieusement conservée et soignée, cette bibliothèque a été mise en vente le 21 juin, à l’Hôtel des Ventes Horta, à Bruxelles.

C’est Henri Godts en personne, et toujours aussi ému, qui a veillé au nouvel avenir de ces précieux livres afin qu’ils continuent, comme tant d’autres, à défier le temps et à nous faire voyager et chavirer!

Que vivent les livres et les Lumières!

A partager le plus largement possible, mes amies et amis
Partager, c’est déjà agir.

Pierre Martial

(pierremartial.com)

mai mult
CronicăPromovate

Continental sau analitic

philosophy

― Vizăm desăvîrşirea…
― Desăvîrşirea este un scop năuc, domnul meu. O rătăcire a minții. Omul este grandios tocmai în neputinţa sa. În vulnerabilitatea lui stă măreția. Iar tendinţa sa naturală, de-a-şi ieşi din matcă, seducția depășirii de sine, mai nou, gîndirea pozitivă, reinventarea, psihologie chioară altminteri, e vînare de vînt. Nu te lăsa contagiat. Îţi dai seama cît avem de vorbit?
― Da, să ştiți…
― Eu nu ştiu nimic. Serios, încă îmi caut calea.
― Cred că ăsta este demersul potrivit.
― Este tot ce avem și tot ce ne rămîne de făcut, pentru a duce o existență autonomă, de sine stătătoare. Sau, altfel spus, vorbim despre propriul nostru echilibru, acordul cu tine însuți, împăcarea, gîndește-te, sîntem nevolnici, la naiba!
― Și cum rămîne, continental sau analitic?
― Continental pentru că ajută mult și analitic pentru că vindecă.
Rîde. Rîd. Reiau:
― Eşti un tip mişto, domnule. Mă bucur că te-am întîlnit.
― Mulţumesc, plăcerea a fost de partea mea.
― Într-o zi, poate facem o băută. Şi… nu mă lua în serios, nu mă băga în seamă. Sînt doar un filosof privat, cel mult.

(Gabi Stamate)

mai mult
Cronică

Ce înseamnă „djihad”

panorama

Djihad este un cuvânt de origine arabă, din rădăcina jahada, care înseamna „a (se) lupta, a se strădui, a se zbate“. O definiție improprie, care a ajuns însă să înlocuiască semnificația originară, este aceea de „război sfânt“, împrumutată din vocabularul cruciaților.

Sensul fundamental al cuvântului este străduința musulmanului în particular și a comunității musulmane în general de a extinde calitativ sau cantitativ religia islamică, modul ei de viață individuală și organizarea socială care decurge din ea.

Astfel musulmanii înțeleg prin Jihad folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a urma sistemul islamic de viață, pentru a obține favoarea lui Allah. Este un proces continuu. În prima sa faza un musulman învață să-și controleze propriile sale dorințe și intenții rele. Acest Jihad este înăuntrul ființei și este baza Jihadului profund, adică aducerea Maruf (dreptății) și înlăturarea Munkar (răului) din viață și din societate.

(Alexandru Petrescu)

mai mult
1 2 3 26
Page 1 of 26