Vă invităm marți, 5 decembrie, orele 19.00 la deschiderea expoziției lui Maxim Dumitraș, „Fiul și Tatăl”, curatori Pavel Șușară și Dalina Bădescu!

„Identificând pânza, adică o suprafață reală și strict determinată, cu spațiul fertil
al posibilului, Maxim Dumitraș, fiul, îi relevă, printr-o compoziție plastică, dacă nu cumva chiar îi revelează, lui Emil Dumitraș, tatăl, viziunea unei lumi latente, în așteptare, iar acesta, determinat, cuminte și meticulos ca un miniaturist medieval, o ecranează, printr-o rețea halucinantă de linii și de forme geometrice, înterpune între el însuși, adică între lumea lui, cea ce aici, și cea posibilă, de dincolo, un semn de separație, un zid transparent, un grilaj apotropaic, marcat simbolic, dar, prin translație magică, la fel de eficient ca realitatea însăși.” – Pavel Șușară, curator

Participare este liberă.
Muzeul de Artă Modernă și Contemporană „Pavel Șușară” – Intrarea Viitorului nr. 4, București

După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia. În mod particular, în centrul Munţilor Apuseni, unde iobagii români erau supuşi ai fiscului austriac, iniţial impozitele erau mici, mai ales din cauza inaccesibilităţii zonei. Impozitele au crescut însă masiv după ce un dezertor de origine română din armata austriacă, Macavei Bota, după ce s-a adăpostit la românii din Munţii Apuseni mai mulţi ani şi a cunoscut zona în detaliu, fiind prins de autorităţi şi condamnat la moarte pentru dezertare, pentru a-şi salva viaţa, a denunţat faptul că românii din munţi sunt impozitaţi mult sub posibilităţi şi că de la ei s-ar putea stoarce sume de bani mult mai mari. Acest fapt a concentrat atenţia autorităţilor fiscale asupra munţilor, împovărând extraordinar de mult populaţia, care şi aşa trăia greu în condiţiile climatului aspru din Munţii Apuseni, contribuind în timp la adunarea nemulţumirilor şi a creat condiţii favorabile pentru răscoală.

La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.

Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.

În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Iată cum descrie ziarul londonez „The Times”, la 31 ianuarie 1785, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan:

Izbucnirea răscoalei

Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.

În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.

Pentru a citi articolul complet vezi sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Răscoala_lui_Horea,_Cloşca_şi_Crişan

Opera unora dintre ei este lucrare de geniu. Oare câți dintre poeții mari ai lumii și-au reinventat chiar și limba (nu doar limbajul), așa cum au făcut-o, nu de puține ori, poeții români? Ion Stratan a fost un astfel de poet: minunat, excepțional, cu un umor spontan greu de depășit. Aș defini esența tristeții sărăciei astfel: o țară fără poeți este o țară nu doar săracă. E-o țară sărmană. Să nu ni se treacă-n uitare poeții! Ion Stratan ar fi avut 68 de ani.

S-a născut la 1 octombrie 1955 în comuna Izbiceni, (județul Olt). A murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploiești, la 19 octombrie 2005. A absolvit în 1981 Facultatea de Limbă și Literatura Română a Universității din București. În timpul studenției a fost membru al cenaclului „Amfiteatru”, apoi al „Cenaclului de Luni” condus de criticul literar Nicolae Manolescu și al „Cenaclului I.L.Caragiale” din Ploiești. A fost redactor șef al revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinătatea nu foarte îndepărtată a poetului și prietenului său Nichita Stănescu, fiind condus pe ultimul drum de către rude, prieteni optzeciști și scriitori importanți contemporani. Avea doar 50 de ani. Ion Stratan a debutat în 1981 cu volumul de versuri Ieșirea din apă. A mai publicat: Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982); Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983) Lumina de la foc (1990) Lux (1992) Ruleta Rusească (1993) Desfacerea (1994) O zi bună pentru a muri (1995) Cântă zeiță mânia (1996) Mai mult ca moartea (1997) De partea morților (Editura LiberART, Ploiești, 1998) Cafeaua cu sare (1998) Apa moale (1998) Crucea verbului (Editura Paralela 45, (2000) Zăpadă noaptea (2000) O lume de cuvinte (2001). A fost distins cu Premiul Fundației „Nichita Stănescu” (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor (1993), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995).

photos © Dinu Lazar (la vernisajul expoziției mele foto – Galeria AAF din str. Brezoianu, București, 1983), Tudor Jebeleanu, Florin Iaru, Ioan Mihai Cochinescu și din arhive foto ale prietenilor poetului

Via Ioan Mihai Cochinescu

Editor: Liviu Ioan Manole

POEM AUTOMNAL

În vizită ne vine toamna iarăși,

Nănașa noastră an de an…

Deschide poarta iernii și cetinii

Rămasă în ram și ram…

Cineva mai cântă la pian,

Altcineva mai scrie rar,

                                                                                               Un alt poem authomnal.

30 08 2023, Dan Drăguș

Mi-au fost colegi, când debutam ca profesor de muzică instrumentală la Liceul Pedagogic iar mai apoi la Liceul de Artă din Ploiești. Mi-au fost și prieteni buni – în acele vremuri complicate, grele, tulburi – cu care-mi petreceam ore întregi în atelierele lor și da, și prin cârciumi pitorești sau terase ploieștene, alături de marea boemă a orașului, ascultând prin mahalale muzica în ritm de tango sau lăutăresc de țambal, acordeon, contrabas și vioară. Au fost mari maeștri ai artelor vizuale. Am învățat de la ei (aidoma unui adevărat discipol) multe din tainele acestora. Oameni dintr-o bucată, dascăli uluitori. Au rămas pentru totdeauna în inima mea, așa. Oameni.

Dan Strâmbu, născut în Făgăraș la 3 septembrie 1938. Maestru în xilogravură cu o operă bogată, cu lucrări în țară și peste hotare. Puține lucruri se mai știu, azi, despre el. A plecat la stele discret, în 2016, așa cum a trăit și a creat, în întreaga sa viață.

Sergiu Rugină, s-a născut în Răpujneți la 19 august 1931 și a luat calea Marii Treceri în anul 1997. Am scris cândva despre domnia sa: „În sufrageria sa, pe pereți, se aflau icoane vechi, bizantine. Propriile sale picturi erau încărcate de forța rafinării divinului prin ecourile lui Andrei Rubliov. Nu picta tablouri, se ruga, pictând. Nu desena, zămislea. Nu mă privea obosit, niciodată. Mă privea cu lumină. Pentru că picta cu lumină. Astfel de pictori au fost, odată. Cine-și mai amintește de ei? Unde s-au dus sanctuarele lor? Cine mai ascultă, fie și în gând, ecoul vocilor lor? Răpujneți, satul în care s‑a născut pictorul Sergiu Rugină, nu mai există nici măcar în hărți.”

În tot acest timp, eu – cel foarte tânăr; ce știam despre viață, pe-atunci? – când cu prozele mele scurte prin cenacluri de provincie sau de București, când cu chitara sau pianul, când vorbindu-le elevilor mei de liceu la orele de estetică despre câte-n lună și-n stele dar mai ales despre minunea Dumnezeiască ce se cheamă artă.

photo © Ioan Mihai Cochinescu

Scrisoarea Lui Ioan Slavici Catre Constantin Negruzzi

Iubite domnule Negruzzi,

Mă bucur foarte primind știrea că Eminescu este la Iași. Au trecut doi ani de zile de cand i-am pierdut urma. Pe semne a fost si el dus cu expeditia polara. Iti marturisesc apoi ca eu tin foarte tare la Eminescu, nu numai pentru ca el m-a introdus in lumea in care petrec acuma, facandu-ma cunoscut cu d-voastre, dar si pentru altele. Felul gandirei sale ma seduce si nu mai putin ma seduce forma in care se manifesta acest fel. Intre altele sunt foarte preocupat de maestrul meu, – a nimanui limba nu-mi place ca si a lui Eminescu. Imi place precisitatea [!] lui Xenopol; imi place usurinta lui Pantazi Ghica: Eminescu imi pare insa precis ca si unul si usor ca si celalt. Xenopol este trecutul in limba, Pantazi Ghica este prezentul si tocmai atat de extrem unul in trecut ca si celalt in prezent: Eminescu este o combinare din amandoi, o combinare armonioasa a trecutului cu prezentul. Pentru Xenopol limba este muruiala cu care invaleste paretii palatului zidit de cugetarea sa; Pantazi Ghica nu cugeta, ci incarca flori cu furca si le arunca in fata lumii; Eminescu gandeste si formeaza dodata – pentru dansul limba este marmura in care varsa chipul gandirilor sale alese.

Dar sa cunosti pre Eminescu si vei afla un om de felul in care natura nu produce decat in momentele sale de preocupatiune. Parca n-a stiut ce face, cand a facut, si, parandu-i rau mai apoi, incepe a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei putini oameni care nu sunt meniti a vietui in societate, pentru ca nu-si afla semeni. Indeobste el este nesuferit pentru ca stie cine este el, stie cine sunt altii, nu-i pasa de o lume pe care trebe s-o despretuiasca si sta ca si o carte deschisa inaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nerezervate si tocmai pentru oamenii comuni lipsa de rezerve a unui suflet ales este nesuferita. Nu ne place sa vedem ca suntem mai prosti decat altii, pentru aceea nu ne intovarasim bucuros cu cei mai cuminti decat noi. Cu atat mai pretioasa aratare este Eminescu pentru noi care nu suntem dintre oamenii cu desavarsire comuni. Ii cercam tocmai pentru comorile ce ni se desfasura in sufletul sau. El este o literatura vie, galerie in care tot momentul se produc noue intrupari a gandirei frumoase. Imi aduc aminte de Rousseau cand exclama in confesiunile sale: „O! ce frumoase lumi s-au ivit si-au disparut in sufletul meu”. Asa este si la Eminescu; si cel putin eu priveam bucuros aceasta viata interna.

Iară pesimistul Eminescu n-afla mai bun loc decat in mijlocul d-voastre. Te rog spune-i sănătate și voie bună de la mine și-i spune că, de când nu ne-am văzut, am gândit foarte adeseori la fraza: „A fi ori a nu fi” […]

Al d-tale devotat
Slavici

I.E. Torouțiu, Studii și documente literare, vol. II, 1932, p. 270-271.

Via Florin Dobre

Editor: Liviu Ioan Manole

Pe 9 august, a fost asasinat unul din cei mai mari Români din toate timpurile: voievodul Mihai Viteazul (1558-1601).

Rămas de mic fără tată, a crescut cu unchiul său, monah la Muntele Athos. Aici, printre călugări, și-a primit educația și s-a întărit cu duhul.
Se spune că domnitorul își petrecea nopțile citind Psaltirea, iar unii susțin că o știa pe de rost.

Tot despre el se spune ca participa la slujbele bisericești nu oricum ci cântând la strană împreună cu monahii .

Mihai Viteazul este primul (1600) care a făcut unirea celor 3 țări care alcătuiesc România de astăzi: Țara Românească, Ardealul și Moldova.

Ca Domn al Țării Românești, a fost ctitor de lăcașuri sfinte, aparător al credinței ortodoxe dar mai ales unul din cei mai aprigi luptători împotriva otomanilor.
,,Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.”

Pe o carte a Sfântului Paisie de la Neamţ, s-a găsit consemnat: “Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”.
Osemintele frumos mirositoare ale voievodului au fost descoperite în mod miraculos la Mănăstirea Plăviceni din lunca Oltului, în anul 2010.

De la Domnitor învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el toată viața, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia și neamul românesc, pentru care a și murit, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să îl avem pe Hristos în inimă până la ultima suflare.

Via Teodor Ciurariu

Editor: Liviu Ioan Manole

Maică-sa era bețivă. Alcoolică. O trădau fața, ochii, gesturile.
M-am așezat în spatele lor la Mega. Ea avea în mână două peturi de bere și încă o sticlă mică, n-am văzut ce.
Fetița avea mâinile goale și ochii negri.
M-am înfuriat, m-am întristat.
S-au întors amandouă spre mine. Ochii stinși și ochii mari.
Apoi maică-sa s-a aplecat și i-a șușotit ceva în ureche.
Ea a ascultat atentă și a dat complice din cap că a înțeles.
Știam ce i-a spus.
Știam ce urmează, ce-o să zică fata, ce-o să zică maică-sa, ce o să fac eu.

Aș fi vrut să știu sau să pot să fac altceva. Mai mult, mai bine. Nu știu și nu pot.

O fetiță amărâtă a mâncat multe dulciuri ieri seară, iar eu am plâns în mașină.
De ciudă, de furie, de neputință.

E Săptămâna Patimilor.

Oana Costea

 Cea mai veche casă din Ploieşti. Acum mai există doar în fotografii! Istoria ei este oglinda neociocoismului postrevoluţionar! Monument istoric şi nimeni nu a păţit nimic, nu a plătit nici măcar o amendă!

Text/Foto Andrei Tudor

La 1 aprilie 1941 o coloană de români bucovineni, despre care se spune că se întindea pe o lungime de doi kilometri, se îndrepta către granițele României pe care nu le părăsiseră niciodată, însă care fuseseră impuse în cumplitele pierderi din anul 1940.
Estimările spun că undeva la 4000 de români au căzut uciși de gloanțele sovietice, în încercarea de a se reîntoarce în țara lor.
Această ediție, cu numărul 66 este dedicată lor, victimelor Masacrului de la Fântâna Albă.

Evenimentul va avea loc sâmbătă, 1 aprilie 2023 – strada Poteraşi nr. 15 (Club Neamunit) – 09:00 – 16:00.

Event Facebook: https://fb.me/e/FUh8etmB

Necesarul de alimente pentru ediția curentă:
Legume: cartofi, morcovi, țelină, păstârnac, ardei gras roșu, ceapă, dovlecel, pătrunjel, mărar, murături la borcan
Fructe: mere, portocale, banane
Dulciuri: de preferat în pachete de mici (~40-50 gr. per bucată)
Alte produse: bulion

(!) Pentru a prelua alimentele aduse de cei care doresc să contribuie, voluntarii NEAMUNIT vor fi prezenți la sediul nostru de pe strada Poterași nr. 15 în zilele de:
– Marți, 28 martie 2023 – începând cu ora 19:00
– Vineri, 31 martie 2023 – începând cu ora 17:00
Vă rugăm să anunțați venirea din timp printr-un mesaj în prezenta postare sau în privat.

Pentru donaţii în bani: https://www.neamunit.ro/doneaza/

Neamunit România – o stare de spirit!
https://www.neamunit.ro
https://www.facebook.com/Neamunit.ro
https://t.me/NEAMUNIT
https://www.instagram.com/neamunit.ro/
neamunit@gmail.com

„Crede şi iubeşte! Credinţa te face liber, iubirea te uneşte.”
– Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

#NEAMUNITpentruEi #Ediția66 #CiorbițePentruBunicuțe
#FAR #FiiaiRomâniei #Neamunit
#RomâniaTa #RomâniaVie #RomâniaProfundă
#LIDERpentruRomânia

Via Neamunit România

Acorduri

 Cronică literară – ședința Cenaclului literar I.L.Caragiale, 27.03.2023

Magnoliile își deșartă prea plinul de culori pastelate, ici-colo un zefir ne îmbie pe la colț de stradă cu mirosuri proaspete de primăvară. Orașul nichitian se pregătește să-și serbeze poetul necuvintelor.
Ramona Müller îl evocă pe Nichita Stănescu citând din amintirile poetului, pe vremea când bătea maidanele din Ploiești. Omagiul este susținut și de recitările din creația scriitorului de către Emilia Luchian și Maria Bem, din versurile personale.
Dacă din punct de vedere sociologic omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca şi dinamita, din punct de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit.
Averea cea mai sigură şi cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanităţii mele este poezia fiecărui om în parte, – şi în acest sens înţelegem estetica ca pe expresia cea mai fiinţîndă a eticii.
Poetul este aidoma unei moaşe de ţară care ajută femeia pe cîmp să nască. Dar a confunda moaşa cu miracolul naşterii ar fi un cîntec al surzilor.
Poezia poetului stîrneşte poezia intimă a fiecăruia.
Un poet este cu atît mai măreţ cu cît cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi (…)
Ave!
Al vostru, Nichita Stănescu.
Azi. 1982
Lecția de poezie ne-a fost trimisă prin mail de către Luminița Bratu și astfel îl (re)descoperim pe EZRA POUND (1885-1972 ), poet american, reprezentant de marcă al modernismului literar al sec XX cu poemul Va dăinui.
Cele mai noi creații aparțin Mariei Bem – un poem dedicat Unirii basarabiei cu România- și lui Mihail Ivănescu, o proză scurtă.
Emilia Luchian ne expune un rezumat al vieții și societății nipone. Aflăm despre principiile și sistemele de valori ale japonezilor, dar și despre istoria Bushido (calea razboinicului) se intinde pe o lungime de treisprezece secole. Un samurai ideal era întruchiparea bunăvoinţei, fiind înzestrat în același timp cu putere şi înverşunare. Codului moral al samuraiului s-a transformat în Codul Bushido format din şapte principii esenţiale:
1. Gi: decizia corectă, luată cu sânge rece, atitudinea corectă, adevărul.
2. Yu: curaj până la eroism.
3. Jin: iubire universală, generozitate faţă de oameni, compasiune.
4. Rei: acţiune corecta – o calitate esenţiala, bunavoinţa.
5. Makoto: sinceritate totala, onestitate.
6. Meiyo: onoare şi glorie.
7. Chugi: devoţiune, loialitate.
Ramona Müller o prezintă pe protagonista serii, Aura Creițaru care s-a născut la Costieni, în județul Buzău la 19 noiembrie 1948. A fost profesor de Fizică și Chimie, a primit Diploma de Excelență și distincția Gh. Lazăr a Ministerului Educației și Cercetării în 2008, pentru întreaga activitate.A fost director al Casei Corpului Didactic Buzău (1997-2003), iar din 1996 este președinte al Fundației Adolescența.
Poeta are o bogată activitate culturală, literară și publicistică ca fondator și conducător de cenacluri și redactor șef de reviste. Publică în numeroase reviste de literatură, iar primul volum Prezentul dintre clipe , ed. Detectiv literar, 2021 este nominalizat la Premiu pentru debut poezie V.Voiculescu, Buzău. Dintre cei care au scris despre poezia Aurei Creițaru se numără Teodor Dume, Marius Nica, Florin Dochia și Christian Crăciun.
Poeta ne povestește câteva fragmente din viața ei profesională și personală. Totodată este recunoscătoare pentru modul în care a fost primită în cadrul cenacluui, apreciind și calitatea rubricilor derulate. Episodul morții surorii sale a afectat-o profund. Remarcăm dăruirea și dragostea cu care s-a implicat în proiectele cu elevii, generozitatea și delicatețea împletite în lucrătura cuvântului.
Cel mai recent volum de poezii Zbor interzis, a apărut la editura Princeps Multimedia în 2023.

HOLOGRAMA-ICOANĂ
Motto: Oare, am luat bine aminte la ceea cea am primit spre dăruire…?

Desculță, cu tălpile prin lacrima florilor
alergam într-un neastâmpăr al firii,
fluturi multicolori mă puneau la încerecări în
zig-zagul cu semnal violet:
– Mamă, cum pot fluturii să zboare
zile în șir, din floare în floare?
De ce nu obosesc, aripile lor nu-I dor
de atâta zbor?
– Să știi, copile,
fluturii primesc mame-nimfe
să-i aducă pe lume, tocmai pentru
a le da aripi să zboare dintr-o suflare.
De-o vreme,
Mama nu a mai venit în visul meu
cu răspunsuri bune-
îmi vorbește aievea
Lacrima ascultă de lumina
de sub pleoapa translucidă…
să pot vedea-simți prin ea
dorul de mamă-
holograma-icoană învelită-n năframă de
timp

Ramona Müller ne citește un grupaj de poeme din volumul mai sus amintit. Aura Creițaru completează lectura cu încă două poezii, dintre una dedicată lui Nichita Stănescu.
Doina Ofelia Davidescu apreciază vibrația și emoția care transfigurează universul poetic al Aurei, fără ca acesta să fie dominat de o poezie ermetică, chiar dacă așa pare la prima citire. Substanța lirică a versurilor citite transmite viziunea privitoare la efemeritatea făpturii. Livia Dimulescu susține ideea conform căreia sentimentalismul autoarei este bine cantonat în dimensiunea poetică și are o puternică forță descriptivă. Maria Bem remarcă încărcătura emoțională a poeziei Aurei Creițaru. Cati Enache sesizează accentele interioare ale spiritualității bine sugerate liric. Stilizarea iconografică a mamei i-a umezit privirea. Tehnica și asumarea responsabilitătții poetice ilustrează repertoriul de atitudini al scriitoarei. Marian Zmaranda consideră poeziei Aura Creițaru ca fiind o poezie a resemnării și a contemplării. Discursul liric accentuat denotă o poezie amplă, dar bine controlată prin vers.
Aura Creițaru ne invită la Biblioteca Județeană Nicolae Iorga pe 30.03.2023 pentru lansarea volumului Zbor interzis.

Cronică: Ramona Müller
Fotografii: Ramona Müller, Emilia Luchian, Gabriel Comanroni și Adrian Creițaru
*sub coordonarea Asoc. “24pharte” ~ Nu există patriotism fără patrimoniu. Preşedinte: Ioan Vintilă Fintiş. Secretari literari: Ramona Müller şi Ana Nedelcu

 Feminitatea radiază la Filarmonica ”Paul Constantinescu” din Ploiești în luna Încolțitorului.
Venită de la Câmpina pentru a ne citi din cea mai recentă carte de poezie a sa, Anda Mihaela Miroiu ne împarte bucuria de a fi alături de noi. Volumul de versuri ”Paștele Cailor” este un răspuns ca reflexie a picturilor lui Mihai Șerbănescu, acesta fiind și cel care a ilustrat coperta cărții.

ANDA MIHAELA MIROIU
S-a născut la 31 ianuarie 1978 în Ploieşti.
Începând din anul 1998 este profesor bibliotecar la Şcoala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza” din Câmpina
Este membră a Cenaclului „I.L.CARAGIALE” Ploiești din anul 2017.
Debutează cu poezie în „Revista Nouă” (2019).
Primul volum publicat „DOUBLE OF WHITE” a apărut la editura Contraste Culturale, 2019 în colaborare cu Dorin Boroianu
– Publică volumul de poezie CONTRE-JOUR, Editura Detectiv literar, 2020
– Apare în mai multe antologii publictă cu poezie:
-„Sub semnul integratorului”, 2019, Cenaclul I.L.Caragiale Ploiești
-„Row of Masks”, 2020, poem fluviu
– Toamna metaforelor, ASPRA, 2020
– Premiul I obţinut la Concursul de poezie „ Dulcele grai romanesc”, Slobozia, august 2020
Despre poezia Andei Mihaela Miroiu au scris :Christian Crăciun ( Litere și Urmuz)
Adrian Lesenciuc ( Antares), Florin-Corneliu Popovici( Lapunkt) ; Romeo Aurelian Ilie (Viața liberă), Diana Trandafir ( Boem@), Daniel Marian ( Libris), Ottilia Adeleanu (Boem@).
Grupaje de poeme i-au mai fost publicate de-a lungul timpului în revistele: Plumb, Litere, Libris și Literadura.
Alte proiecte:
– Coordonator proiect Zâmbet de copil, 2021( Concurs de creaţie literară și plastică ), în parteneriat cu UNIUNEA SCRIITORILOR, Filiala Bucureşti – Literatură pentru Copii şi Tineret.
Mulți dintre noi am fost alături de Anda la lansările de carte anterioare pe carele-a susținut la Câmpina, în minunata librărie Elstar. Autoarea nu ne dezvăluie întregul proces al creației concretizat în produsul final, volumul său de poezie Paștele Cailor. Ne promite, însă că pe data de 18 martie 2023 ne va expune întreaga viziune creativă și povestea poeziilor – picturi. Anda Mihaela Miroiu ne mărturisește că lumea scrisului este o lume în care pot fi și sunt impuse constrângeri, dar ea a hotărât să scrie în stilul ei propriu, chiar dacă unii nu îl apreciază. Timpul și calitatea versului său vor demonstra dacă ecoul liric va rezona în cei care o citesc.

locuiesc într-o metaforă
dă-mi dezlegare la sunet
și incandescent
conjug poezia la supratimp
profil estetic.
jubilând
cuvântul rupt de trup
se ridică
în arta verbului „a fi”
culoare
între culoare
și gravitația unui cuvânt
un șevalet
un penel
și tu
jurnal de lumină
în inima mea cardinal
anotimp poem
la Paștele Cailor
fărâmă cerul
lăuntric
creștea visare secunda
în abstract
din sonoritatea
lui niciodată.
ah, ce pudoare!

Marian Zmaranda consideră că înțelegerea complexă a poeziei Andei Mihaela Miroiu presupune o gândire deschisă care sparge scenariile tipice. Versul său este unul inteligent. Livia Dimulescu apreciază pe de o parte calitatea lecturilor, dar și evoluția autoarei de la volumul anterior ”Contre-jour”. Maria Bem crede că sufletul complex al Andei este cel care emoția poeziei. Ramona Müller analizând conținutul poeziei Andei, consideră că imaginația creatoare a acesteia o face să își asume și dimensiunea conținutului liric. Se dezbat teoriile referitoare la expresia
Cele mai noi creații aparțin Luminiței Bratu, Ofeliei Davidescu, Emiliei Luchian, lui Ionel Sima și Gabriel Comanroni.
De la Emilia Luchian aflăm multe lucruri interesante despre evantai. Evantaiul este vechi de peste 5000 de ani, acest obiect fiind un indiciu al statului social. Exista chiar și un dans al evantaiului. Aria religioasă a evantaiului se extinde până la mănăstirile buddhiste. Călugării le foloseau pentru a-şi acoperi faţa în timpul unor anumite ceremonii religioase din temple. De obicei, evantaiele din China erau realizate din oase de animale, bambus sau lemn, în timp de mânerul era frumos gravat sau decorat cu pietre de jad. Şi tot de atunci, pictarea evantaielor a devenit o meserie, o formă independentă de artă. Japonezii au împrumutat evantaiele de la chinezi. Cei din Țara Soarelui Răsare au inovat evantaiul pliabil. Primele modele au fost realizate în special pentru doamnele de la Curte, ele purtând şi denumirea de akomeogi, ce provine de la numele rochiilor akome. Evantaiul a devenit, în secolul al XVIII-lea, un adevărat accesoriu al eleganţei și al seducției, Franţa, bineînţeles, deţinând monopolul.
E-o mică jucărie din veacul cu marchize,
Cu aur şi agate mânerul e-ncrustat;
Paleta-i de mătase cu linii delicate
Pe sâni de alabastru, frumoşi, a tresăltat
………………………………………
Ah, dacă evantaiul, ce toate le văzu,
Ar fi să glăsuiască, ce povestiri ar spune!
De-atâtea ori iubirii el sfetnic tainic fu,
În buduarul plin de marchize şi-a lor lume.
Iulia Hașdeu
”Profesorul și nebunul” este pelicula cinematografică propusă de către Mihai Ioachimescu.
O poveste despre geniu, nebunie şi despre obsesiile adânci ale celor doi oameni remarcabili cărora li se datorează apariţia Dicţionarului Oxford al Limbii Engleze. Compilarea dicţionarului, unul dintre cele mai ambiţioase proiecte din istoria literară de până atunci, a început în a doua jumătate a secolului XIX. Pe măsură ce se adunau contribuţiile trimise de vorbitori de limba engleză din toată lumea, profesorul James Murray, coordonatorul proiectului, descoperă că o singură persoană trimisese deja câteva mii de definiţii: William Chester Minor, fost chirurg militar şi veteran al Războiului Civil American. Însă în spatele imaginii de medic erudit se ascunde o realitate şocantă: Minor este internat pe viaţă într-un azil pentru bolnavi psihic periculoşi şi violenţi. Filmul îi are în distribuție pe :Mel Gibson, Sean Penn, Jennifer Ehle, Steve Coogan, Natalie Dormer și este bazat pe un roman best-seller, scris de Simon Winchester.
Cronică: Ramona Müller
Fotografii: Gabriel Comanroni. Emilia Luchian și Ramona Müller
*sub coordonarea Asoc. “24pharte” ~ Nu există patriotism fără patrimoniu. Preşedinte: Ioan Vintilă Fintiş. Secretari literari: Ramona Müller şi Ana Nedelcu

Mircea Cărtărescu a lansat pe 6 martie la Ploiești volumul ”Theodoros” iar sala ”Ion Baciu” a Filarmonicii, unde publicul a asistat la dialogurile pe care autorul le-a purtat cu amfitrionul acestei întâlniri, Ioan Mihai Cochinescu.
Evenimentul a fost organizat de Asociația Mozaic Comunitar Ploiești, în parteneriat cu Filarmonica ”Paul Constantinescu”.

Cărtărescu mărturisea despre romanul său:
„Theodoros” este, mutatis mutandis, modestul meu „Veac de singurătate”. Unul ”bizantin”, impregnat de cultura si imagistica răsăriteană. N-am scris niciodată cu mai multă fantezie, n-am făcut niciodată mai multe povești țesute împreună. Patru lumi diferite se rotesc în orbita lui.”

Foto Asociația Mozaic

Cristina Cochinescu

-Comunitatea greacă din București s-a înființat în anul 1874, cu numele de Orphaeus, având ca prioritate înființarea unei biserici unde slujba să fie săvârșită în limba greacă pentru nevoile religioase ale membrilor ei.
-Proiectul însă va fi materializat după două decenii și jumătate, când membrii comunității au înființat în 1890-1891 societatea „Buna Vestire”, având ca scop construirea acestei biserici. -Ambasadorul Mihail Paparigopoulos a găsit un loc potrivit pe Bd. Elisabeta, primarul Pache Protopopescu promițându-i ca îi va vinde terenul la un preț bun.
-Întrucât Paparigopoulos a plecat la St. Petersburg în 1892, inițiativa construirii bisericii a fost reluată de către secretarul ambasadei Greciei la București, Ioannis P. Alexandropoulos, datorită căruia s-a cumpărat terenul pe care biserica se află în prezent.
-Ca model a fost luat exemplul templului Atenei Nikis de pe Acropole.
-Lucrările de construcție au început la 25 noiembrie 1899, când a avut loc și sfințirea pentru începerea lor.
-Proiectul bisericii a fost executat de către arhitectul german A. Lardel, care a fost de asemenea și antreprenorul bisericii .
-Lardel a proiectat și Palatul Ambasadei, fiind asistat de catre inginerul grec din România, N. Vergotis. Antreprenorul Palatului Ambasadei a fost italianul D. Costa și decoratorul lui, Petrazolis.
-Construirea zidurilor bisericii a fost executată de către cunoscutul cioplitor în marmură, N. Halepas, originar din insula Tinos, frate al marelui sculptor Ghianoulis Halepas.

-N.Halepas avea în capitală un atelier de prelucrare a marmurei împreună cu tatăl său Ioannis Halepas, în apropierea cimitirului Bellu.
-Pictura a fost realizată de Constantinos Livadas Liochis și pictorul S. Apostolou, interiorul fiind terminat în decembrie 1904.
-Iconostasul de marmură a fost proiectat de către arhitectul Anastasios Metaxas și instalat de către sculptorul Th. M. Tombros, iar icoanele iconostasului au fost pictate în Caries, Sfântul Munte, de către pictorul monah Hrisostomos.
-Ctitorul bisericii este Panaghis Harokopos care a ridicat-o pe propria lui cheltuială, păstrându-și anonimatul pentru un an de zile.
-La 25 martie 1899 comunitatea greacă a participat la Sfânta Liturghie în biserica Stavropoleos, ulterior având loc slujba de sfințire și punere a pietrei de temelie a Bisericii Grecești.
-La temelia bisericii s-a introdus într-un cilindru de cristal un pergament care purta următoarea inscripție (în greacă): „ În timpul regelui Gheorghios I al Greciei / domnind în România Regele Carol I /a reprezentantului diplomatic al Greciei I.P. Alexandropoulos originar din Eghion, / a primarului Bucureștiului Constantin Robescu /cu cheltuiala evlavioșilor frați din Chefalonia, Panaghis, Ioannis, Spiridon și Nicolaos a. Harokopos /este ridicată această Sfântă Biserică a Bunei Vestiri / piatra de temelie s-a așezat în București /astăzi la 25 martie 1899. /Reprezentantul diplomatic I.P. Alexandropoulos (semnătura) / cu binecuvântările Ieromonahului Nicodim din Macedonia, preot al comunității grecești „.
-La târgul Moșilor, însuși Regele Carol I a vizitat Biserica Greacă și a mărturisit admirația lui pentru această clădire.
-Din punct de vedere canonic, Biserica Greacă din București depindea de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol și a fost încadrată cu preoți greci.
-Primul preot a fost arhimandritul Nicodim Economu, care a slujit din 1901 până în 1925.
-Ultimul slujitor al ei a fost Constantin Moraitakis, licențiat al Facultății de Teologie din Chișinău, preot la „Biserica Greacă” din capitala Basarabiei până în 1936, apoi, până în 1948 la București, când a fost expulzat și biserica închisă.
-Oficierea primului serviciu divin în biserică după 1948 a avut loc la 6 ianuarie 1966, după tratative îndelungate între Grecia și România.
-Biserica Greacă a fost afectată și de cutremurul din 7 Martie 1977, neputând fi reparată datorită lipsei fondurilor.
-În 1997, prin donațiile și grija familiei Dimitrie și Elena Grigoriade din Tesalonic, au început lucrările de restaurare și recondiționare.
-Pictarea din nou a fragmentelor distruse s-a realizat de catre echipa profesorului Sergiu Petrescu, iar în curtea bisericii a fost instalată statuia lui Rigas Fereos, lucrare a sculptorului grec Athanasios Fampas.
-În prezent, ansamblul bisericii este clasat ca monument istoric.
-Biserica Greacă se află pe Bd.Pache Protopopescu.

Surse info si text- http://biserica_greaca_bucuresti.crestinortodox.ro/

https://friendshc.org/ro/history/

10 martie 1974.
Echipa României de handbal masculin a câştigat titlul mondial pentru a patra oară după ce a învins în finală, echipa gazdă, RDG, cu scorul de 14-12. România intră, astfel, în Cartea Recordurilor, cu o performanță unică la acel moment.
Pentru România au jucat: Alexandru Dincă, Cornel Penu (portari) – Liviu Bota, Marin Dan, Mircea Grabovski, Gabriel Kicsid, Mircea Ştef, Constantin Tudosie, Ştefan Orban, Ştefan Birtalan, Adrian Cosma, Cristian Gaţu, Roland Gunesch, Ghiţă Licu, Werner Stöckl, Radu Voina. Antrenor: Niculae Nedeff.
Ștefan Birtalan a fost declarat golgheterul competiției cu 43 de goluri înscrise.

Via Muzeul Sportului