close

Cronică

Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

”Caragiale, Caragiale, dacă nu erai matale, rămâneam tot Haimanale!” – Cronicǎ literarǎ

afis 31.01.2024

Ședința cenaclului începe cu un moment de reculegere în amintirea poetului ploieștean Martin Culcea (26.02.1955-27.01.2021), de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 3 ani. Florin Manole ne citește din versurile poetului, trimise colegilor de cenaclu de către soția acestuia.

Cele mai recente creații aparțin Luminiței Bratu, Emiliei Luchian, Rodicăi Enache şi Ofeliei Davidescu. Mihai Ioachimescu ne prezintă filmul „El Carito”(2021). Emilia Luchian ne oferă perspectiva relației dintre poezie și muzică, precum şi condiția existenței „prințului poeților”, Pindar. Ana Nedelcu ne citește un poem scris de către Nenea Iancu, patronul spiritual al cenaclului nostru. Omagiindu-l pe Ion Luca Caragiale, de la a cărui naștere s-au aniversat 172 ani, Ramona Müller îi consacră un sumar analitic al operei și personalității sale.

Mihai Ioachimescu, Chifu Leonida Corneliu, Alice Neculea
Mihai Ioachimescu, Chifu Leonida Corneliu, Alice Neculea

„Arma” pe care Caragiale a folosit-o cel mai des în scrierile sale a fost ironia. Adept al inculturii și a incapacității de a gândi, marele dramaturg a reuşit să surprindă cel mai bine în personajele sale spiritul carpato-danubiano-pontic. Nenea Iancu este prezent în România zilelor noastre aproape în orice situație socială și cotidiană.

Desen de Alma-Sofia Culcea Bodea, 8 ani                                           Martin Culcea
Desen de Alma-Sofia Culcea Bodea, 8 ani                                                                                    Martin Culcea

Casa memorială Ion Luca Caragiale este situată pe DN 72 Târgoviste-Ploiești, în localitatea care poartă numele marelui scriitor român. Caragiale s-a născut în comuna Haimanale din județul Prahova. Astăzi comuna se numește I. L. Caragiale și face parte din județul Dâmbovița. Casa memorială nu este cea în care a trăit dramaturgul. Clădirea construită în stil rustic pune în evidentă documentare, mărturii scrise, obiecte personale și fotografii din viața marelui publicist născut la

Luminița Bratu
Luminița Bratu

Haimanale. Nonconformist, văzând că în România valoare sa literară nu este apreciată, Caragiale a hotărât la un moment dat să devină cârciumar. A deținut mai multe berării în București și în gara de la Buzău, dar toate s-au dovedit a falimentare. Fiind o fire destul de îngăduitoare, Caragiale nu își lasă niciodată prietenii să îşi achite consumația. Scriitorul se trezește peste noapte bogat ,moştenind de la rude o avere strânsă tocmai din teatru, băutură şi mâncare. Atunci se hotărăște să părăsească țara definitiv în 1905, stabilindu-se la Berlin.

Florin Manole ne prezintă eseul „Rigoarea creației poetice dincolo de inspirație. Paradisul sădit de Eminescu în limba română”, după o idee de H. R. Patapievici.

”Ce înseamnă, de fapt, a studia manuscrisele? Înseamna a urmări permanent gândirea lui Eminescu și a sesiza preocuparea continuă a luării în posesie a lumii, dar a o explicita (deci nu a o înfrumuseța etc.) dintr-o perspectivă universală. Vizibilă de oriunde, în felul unei persoane de a o vedea, scoțînd la iveală adevarul pentru oricine urmează calea poetului. Altfel spus, vulgarizând cumva, artistul are o privire globală, dar nu o privire „globalistă”, deoarece el nu impune decât adevărul persoanei sale. Care devine valabil și incontestabil (chiar dacă nu este real).”

Cătălin Apostol
Cătălin Apostol

A consemnat Ramona Müller

Cenaclul literar „I. L. Caragiale” își desfășoară activitatea sub egida Asociației Culturale 24PHarte
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Secretar literar Ramona Muller
Nu există patriotism fără patrimoniu

mai mult
Cronică

Episcopul Atanasie Anghel Popa

vl_s_9

Episcopul Atanasie Anghel Popa

Notă: textul de mai jos nu este tocmai o biografie a Episcopului Atanasie Anghel ci reproducerea capitolului intitulat EPISCOPII TEOFIL SEREMI (1692-1697) şi ATANASIE ANGHEL (1698-1713) din cartea „Catolicism şi Ortodoxie”.

 Textul complet de la aceasta sursa: https://www.bru.ro/blaj/lista-episcopilor/ps-atanasie-anghel-popa/

La 26 iunie 1686, prin tratatul de la Viena, Transilvania a acceptat protecţia Casei de Habsburg, iar împăratul recunoaşte pe principele calvin Apafi. În primăvara anului 1688, când reprezentanţii Transilvaniei au semnat declaraţia de fidelitate şi supunere faţă de împărat, provincia avea – din punct de vedere religios – caracter protestant, de nuanţă calvină, aceasta datorită, cu deosebire, faptului că, în ultimele opt decenii, principii care au stăpânit-o au fost adepţi fanatici ai calvinismului. Pe lângă cele trei Biserici protestante, libere şi privilegiate, calvină, luterană şi unitariană, mai existau, încă, cea catolică, rămasă atât de slăbită în urma Reformei şi cea românească, orientală, impilată şi abia tolerată. Deşi legal şi formal religia catolică era între religiile recepte, Episcopia catolică de Alba Iulia fusese desfiinţată din 1566, catedrala ocupată de reformaţi, averile confiscate şi călugărtii obligaţi să părăsească ţara. Catolicii nu aveau episcop şi nici cel puţin un vicar. Prigonit şi lipsit de orice sprijin al statului, Catolicismul a fost redus la câteva parohii secuieşti. Disciplina clerului catolic, rămas fără autoritate superioară, a lăsat foarte mult de dorit, preoţii violând cu deosebire disciplina celibatului. Conducătorii Transilvaniei voiau să menţină în continuare această stare de lucruri şi sub habsburgi, cerând autonomia completă a provinciei în frunte cu principe calvin şi cu respectarea drepturilor Bisericilor, aşa cum se găseau ele pe timpul lui Gabriel Bethlen, ba mai mult, în afară de asigurarea dată de împărat, drepturile provinciei să fie puse şi sub protecţia unor state protestante: Anglia, Suedia, Danemarca, Prusia, Olanda şi Elveţia. Moartea lui Mihai Apafi I la 15 aprilie 1690 şi numirea de către turci, în locul urmaşului şi fiului acestuia, Mihai Apafi II, a lui Emeric Tököly, acesta cu curuţii săi şi având alături pe turci – şi silit de aceştia – , şi pe Constantin Brâncoveanu, înfrânge la 11 august oştile imperiale la Tohan-Zărneşti, iar la 8 octombrie turcii ocupă Belgradul.

Sub această presiune, prin diploma de la 16 octombrie 1690, nevoit să accepte condiţiunile puse, împăratul declară că orice încercare, din orice parte ar veni, de a modifica situaţia de drept şi, mai ales, cea reală a Bisericilor din Transilvania este în prealabil neavenită. Toate bunurile Bisericii catolice: biserici, şcoli, moşii, care i-au fost luate în cursul vremii şi date reformaţilor (calvinilor) ori alteia dintre confesiunile protestante, rămân şi în viitor în posesia acestora. Numai după ce Tököly a fost alungat din ţară şi stăpânirea habsburgilor s-a consolidat, îndrăznesc şi catolicii să-şi pretindă drepturile. Împăratul, prin diploma din 4 decembrie 1691, cere dietei să le rezolve problemele. Dieta întrunită pe ziua de 15 martie 1692 la Sibiu, a început tratative cu catolicii, dar nu au ajuns la nici un rezultat. În lipsa înţelegerii între confesiuni, guvernul a hotărît să supună rezolvarea cauzei deciziei împăratului. Rezoluţia imperială s-a dat la 9 aprilie 1693, când Leopold I a emis Diploma suppletorium de negotiis religionis, care asigură celor patru confesiuni recunoscute, deci în egală măsură şi catolicilor, liberul exerciţiu al cultului şi respectarea tuturor drepturilor, libertăţilor şi privilegiilor de care se bucură şi celelalte religii recepte, apoi, cedarea pentru catolici a bisericii reformate şi a colegiului unitarian din Cluj, a bisericii catedrale din Alba Iulia, precum şi cumpărarea, pe seama lor, a domeniului Mănăştur, pe care-l vor folosi pentru nevoile lor şcolare şi bisericeşti şi în fruntea Bisericii catolice din Transilvania să fie aşezat un vicar apostolic înzestrat cu toate puterile unui episcop – însă catolicii nemulţumiţi cer episcop cu puteri depline, pe care împăratul îl aprobă şi numeşte la 10 ianuarie 1696.

În tot acest timp cât Transilvania trecea prin aceste frământări politico-religioase, Biserica românească, deşi nu făcea parte din cultele recunoscute, fiind numai tolerată, din unele puncte de vedere avea o situaţie mai bună decât cea catolică. Înainte de toate avea episcop care-i hirotonea preoţii, îi sfinţea mirul, antimisele şi lăcaşurile de cult, avea mănăstiri şi, atât preoţii cât şi credincioşii puteau locui pe întreg cuprinsul ţării, În schimb, însă, din alte puncte de vedere situaţia ei era mult mai grea decât a celei catolice.. „Ea nu dispunea de numărul însemnat de fruntaşi mireni, bogaţi, culţi şi cu înalte situaţii în viaţa publică a ţării, care s-o ocrotească şi să lupte cu hotărîre pentru drepturile şi libertăţile ei cum avea catolicismul şi, ceea ce e mai grav, Biserica întreagă, cu toate instituţiile şi ierarhia ei, se găsea sub teroarea protestantismului calvinesc. Conducătorul adevărat al ei era superintendentul calvin, fără a cărui autorizaţie vlădica nu putea sfinţi preoţii, nu putea pedepsi pe cei vinovaţi, nu putea vizita bisericile şi nu putea soluţiona nici o cauză bisericească mai importantă. Hotărîrile sinoadelor româneşti trebuiau supuse aprobării superintendentului calvin şi vlădica era dator să participe cu un număr de preoţi la sinodul calvinesc şi să-i supună spre revizie hotărîrile propriului sinod şi ca să-şi însuşească aici cunoaşterea credinţei celei adevărate.” Mai erau obligaţi românii să renunţe la ritul Bisericii, fiind contrar concepţiilor reformate, să recunoască între Sfintele Taine numai Botezul şi Cina Domnului, să elimine cultul Sfinţilor, icoanelor, ceremoniile de la înmormântare şi cu deosebire să înveţe Catehismul calvinesc. Pentru toate acestea, mai ales în timpul din urmă preoţimea română a fost impusă la o excesivă contribuţie de război, secătuind-o de bani, cereale, fân, carne, vin etc. sărăcind-o cu totul.

În acelaşi timp în ţinuturile vecine Transilvaniei, supuse şi ele aceluiaşi împărat, pentru preoţii români, „sacerdos nationis Valachorum”, din protopopiatul Satu Mare care, urmând pilda rutenilor, s-au unit cu catolicii în 1689, s-a propus să fie scutiţi de sarcinile iobăgeşti ca şi preoţii catolici şi să nu fie constrânşi a da dijme preoţilor necatolici. Pentru rutenii trecuţi la unire a fost numit episcop Ioan Camillis. La 23 august 1692 a apărut importanta diplomă a împăratului Leopold I, care stabileşte scutirile şi drepturile preoţilor ruteni care s-au unit sau se vor uni cu Roma. Cei ce sunt fiii aceleiaşi Biserici – se arată în diplomă – şi au acelaşi conducător spiritual, indiferent de neamul din care fac parte, toţi trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi. Aflând că unii domni de pământ tratează pe preoţii uniţi ruteni ca pe iobagi, punându-i la munci alături de servitori, îi arestează, îi bat şi-i batjocoresc în tot chipul atât pe ei cât şi Biserica lor şi lucrurile sfinte, dispune ca pe viitor preoţii uniţi şi bunurile Bisericii Unite să se bucure de aceleaşi drepturi care sunt garantate preoţilor şi Bisericii Catolice. Mai dispune să li se dea uniţilor ruteni terenuri pentru biserici, pentru case parohiale, cimitire şi şcoli, iar copiii de preoţi să fie socotiţi ca născuţi din părinţi liberi şi să nu fie ţinuţi în iobăgie. Exprimă nădejdea că nu numai rutenii, ci şi alte neamuri se vor întoarce la Biserica lui Cristos Catolică. În anul următor – 1693 – împăratul pune în vederea consiliului de război să dea dispoziţii tuturor comandanţilor de trupe să ia măsurile ce se cuvin împotriva acelora care nu vor respecta scutirile şi privilegiile acordate preoţilor ruteni uniţi cu Roma.

În aceste împrejurări, la 18 decembrie 1692, guvernatorul Banfi numeşte în fruntea Bisericii Româneşti din Transilvania ca episcop pe Teofil, dar în aceleaşi condiţiuni de calvinizare în care au fost numiţi şi antecesorii săi pe timpul domniei fanaticilor principi calvini. De aceea unii dintre români, din părţile Sătmarului, Băii Mari, Crasnei etc., urmând exemplul rutenilor, au aderat şi ei la unire, preoţii lor recunoscând jurisdicţia episcopului greco-catolic al rutenilor, de Camillis. La 21 martie 1695 episcopul raporta congregaţiei „De propaganda Fide” că a izbutit să aducă la unire 40 de preoţi români din părţile Bihorului şi Crasnei. În anul următor îl roagă pe cardinalul Kolonich să-i extindă jurisdicţia şi asupra altor ţinuturi româneşti: Solnoc, Chioar, Maramureş ş.a. Peste 140 din aceste parohii româneşti care, împreună cu cele rutene, au format dieceza greco-catolică de Muncaci, vor fi dezmembrate de la această eparhie abia în anul 1853, odată cu înfiinţarea episcopiei Gherlei, căreia îi vor fi repartizate prin bula papală Ad Apostolicam Sedem.

Sarcinile tot mai grele puse asupra românilor din Transilvania, a Bisericii şi a clerului românesc, precum şi aceste antecedente rutene de adeziune la Biserica Romei, cu păstrarea ritului, sărbătorilor, posturilor, icoanelor, cultului morţilor etc. au pus pe gânduri pe episcopul Teofil şi fruntaşii preoţimii române. „Istoria unirii – spune Nicolae Iorga – pe care au întunecat-o şi complicat-o patimi, uşor de înţeles, dar dăunătoare statornicirii adevărului istoric, e nu se poate mai simplă, precum simple erau împrejurările şi simplă firea poporului a cărui aristocraţie de popi foarte puţin cărturari, a luat în mai multe rânduri, sub doi vlădici, unul după altul aceleaşi măsuri pe care le poruncea vremea… În vecinătate erau Domni de acelaşi neam, care erau deprinşi să se amestece în afacerile Bisericii din Bălgrad… Un cuvânt venit de la Iaşi şi Bucureşti nu mai putea ajuta nimic… Două lucruri se puteau face: să se urmeze vechile legături cu calvinii sau aceasta să fie lepădată pentru a face o alianţă religioasă cu noul domn al ţării. De calvini erau sătui românii…  Starea peste tot a românilor din Ardeal era cea mai proastă… Preoţii stăteau şi ei pe marginea sălbăticiei. Erau câte şase într-un sat… Numai potcapul de culoare albastră pentru popii de rând, neagră pentru protopopi, îi deosebea de ceilalţi săteni. Arau, semănau şi culegeau ce li se îngăduia… Ei atârnau mai mult de domnul locului decât de protopop sau de vlădică. Se mai putea găsi cineva care să ţie, acum când puterea trecuse în mâinile altora, la calvinismul superintendenţilor şi domnilor rămaşi atunci când principele dispăruse?… Era deosebire de purtare între catolici şi calvini, care trebuia să măgulească pe fraţii noştri chiar şi în afară de făgăduieli. Calvinii ŤCraiuluiť băteau din picior, catolicii împăratului făceau propuneri, cei dintâi ameninţau cu temniţele şi bătăile, aceştilalţi făceau să se zărească începutul unei ere de libertate şi lumină”.

Iezuiţii care vor acţiona între români vor trebui să ţină seamă, în opera lor misionară, de unele norme fixe stabilite de Sfântul Scaun pentru misionarii care activau în lumea orientală, încă din 1669 prin Congregaţia de Propaganda Fide, în Monita ad misionaries in partibus orientalibus:

  • unirea trebuie să se facă în credinţă;
  • semnul văzut al acestei uniri este recunoaşterea papei ca şef suprem al Bisericii lui Hristos în lume, fiind urmaşul direct al Sf. Apostol Petru, căpetenia Apostolilor;
  • respectarea ritului şi disciplinei Bisericii orientale, a posturilor, sărbătorilor, obiceiurilor, ceremoniilor, rugăcinilor etc.;
  • să nu îndemne pe orientali să treacă la ritul latin şi a nu se îngădui astfel de treceri fără autorizaţia specială a Sfântului Scaun.

Punctele dogmatice care vor trebui să fie respectate vor fi cele fixate la 1439 prin sinodul de la Florenţa: primatul papal, purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul-Filio\ue, existenţa Purgatoriului şi valabilitatea pâinii nedospite, a azimei, ca materie a Euharistiei.

În limitele acestor norme au început iezuiţii din Alba Iulia discuţiile de unire cu conducătorii Bisericii româneşti din Transilvania.

Sursa si continuarea textului: https://www.bru.ro/blaj/lista-episcopilor/ps-atanasie-anghel-popa/

mai mult
CronicăPromovate

Iată de ce voi pleca de la biserică (Reflecție)

WhatsApp Image 2024-01-19 at 11.06.28

Iată de ce voi pleca de la biserică (Reflecție)

Un tânăr vine la pastor și îi spune:
– Pastore nu mă mai duc la biserică!

Pastorul a răspuns:
– Dar de ce?

Tânărul a răspuns:
– O vad pe sora care vorbeste de rau pe alta sora; fratele care nu citeste bine; grupul de lauda care traieste sfidand; oamenii care in timpul slujbei se uita la telefonul mobil, printre atatea alte rele pe care le vad fac in biserica.

Pastorul îi spune:
– Bine, dar mai întâi vreau să-mi faci o favoare: ia un pahar plin cu apă și fă trei ture în jurul bisericii fără să verși o picătură de apă pe podea. După aceea poți părăsi biserica.
Și tânărul s-a gândit: prea ușor!

Și a dat cele trei ture, așa cum i-a cerut pastorul. Când a terminat, a spus:
– Gata, pastore.

Iar pastorul a răspuns:
– Când te plimbai, ai văzut-o pe soră vorbind de rău despre cealaltă?

Tânărul:
– Nu.

Ai văzut oameni plângându-se unul altuia?

Tânărul:
– Nu.

Ai văzut pe cineva uitându-se la telefonul mobil?

Tânărul:
– Nu.

Ştii de ce? Te concentrezi pe pahar ca să nu arunci apa.

La fel este și în viața noastră. Când concentrarea noastră este Domnul nostru Iisus Hristos, nu vom avea timp să vedem greșelile oamenilor.

Cine părăsește biserica din cauza oamenilor,
Pentru că nu a intrat niciodată pentru Iisus.

Via Alin Robert

mai mult
ActualitateCenaclul I.L. CaragialeCronică

Eminescu – Nucleul poeziei românești. Lada de zestre a liricii românești este Eminescu.

WhatsApp Image 2024-01-15 at 11.23.09

  Eminescu – Nucleul poeziei românești. Lada de zestre a liricii românești este Eminescu.

Ședința Cenaclului literar ”I.L.Caragiale”  Ploiești – 10.01.2024

Cele mai recente creații aparțin Liviei Dimulescu, Vioricăi Răduță, Emiliei Luchian și colegilor Frone Ilarian Adrian, Gabriel Comanroni și Mihail Ivănescu. Luminița Bratu și Ana Nedelcu recită câte un poem dedicat poetului național Mihai Eminescu.

Rubrica ”Cinefilonul” prezentată de Mihai Ioachimescu aduce în prim plan pelicula cinematografică ”Siberia, dragostea mea” (”Sibir, Monamur” – Rusia, 2011) în regia lui Viaceslav Ross. Lecția de istorie prezentată de Emilia Luchian

 Ofelia Davidescu, Emilia Luchian
Ofelia Davidescu, Emilia Luchian

ne reîntoarce în timpul cronologic și afectiv în care spiritualitatea, cultura și tradițiile făceau/ (mai) fac parte din lada de zestre a poporului român. În această ladă de zestre a oricărui român ar trebui inclusă obligatoriu, pe lângă biblie, și o carte a marelui Eminescu, deoarece el face partedin patrimoniul nostru național.

Florin Manole ne prezintă o primă parte a unui eseu Paradisul sădit de Eminescu în limba română. Rigoarea creației poetice dincolo de inspirație, după o idee de H. R. Patapievici.

Ramona Müller o prezintă pe scriitoarea Viorica Răduță, membră a Uniunii Scriitorilor din România, prezentă pentru a doua oară în cadrul cenaclului. Poetă și scriitoare prolifică, Viorica Răduţă se remarcă prin consistența și adâncimea creațiilor sale. Prin eseurile sale ne oferă o nouă și fascinantă experiență de cunoaștere datorită inserțiilor originale.

„Viorica Răduţă este un cărturar eminent, un critic, istoric literar şi comparatist temeinic, ale cărui contribuţii merită a fi luate în seamă. Polivalenţa ei s-ar ilustra apoi prin vocaţia poetică: numeroasele volume de poezii se hrănesc dintr-un suflu vizionar, dintr-o neobişnuită capacitate de a-şi trăi prizele la realitatea imediată. Paradoxul este că aceste „prize” la imediat, la obiectele şi reliefurile terestre nasc un discurs „supra-realist”, incisiv, sugerând infinitul unei epopei moderne. La fel de noi sunt prozele: noutatea şocantă pe care o propune aparţine, întâi, unui dialog liric cu istoriile şi întâmplările de toate zilele. Scriitor viu, cu o desfăşurare cu totul remarcabilă în volume de poezie şi proză, în studii şi articole.” (Cornel Ungureanu).

Viorica Răduță ne prezintă o analiză personală comparativă, un studiu pertinent argumentat asupra formei în creația lui Eminescu și Brâncuși. Fragmentat în mai multe episoade literare, acest studiu poate fi citit online pe https://citestema.ro// .

 Viorica Răduță și Livia Dimulescu
Viorica Răduță și Livia Dimulescu

Ideea de imagine totală, sincretică și multiplă îi aparține lui Eminescu. Cel care a preluat cel mai acut ștafeta acestei imagini nu este un poet, ci este un sculptor, Brâncuși. Brâncuși avea o obsesie pentru o formă unică, pe care a și reușit să o și creeze. Este vorba în fapt despre o imagine al cărei precursor este Eminescu, și anume ovoidul. Ovoidul eminescian, cu numeroase variații tematice, este reprezentat începând de la natura întreagă până la ochi. Natura înglobează ”adâncul de nepătruns” dar și ”Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii”, punctul luminos. Ochiul înseamnă lumină și întuneric; așa cum femeia-înger este un tot – ”lumină de întunerec”. Expresiile  ”cercurile albe”  care ”cutremură o barcă”, ”cuibar rotind de ape” și multe altele reprezintă aceeași viziune – a unui cerc mișcător, închis, dar și înalt. Dimensiunea unduirii este permanentizată în universul eminescian. Ovoidul brâncușian este reflectat în plutirea păsării, care în zborul ei urcă, dar este și înfrânată de soclu, de pământ. Mișcarea zburătoarei se dispersează în lumină, pasărea însăși fiind generatoare de lumină. Și în cazul lui Eminescu orice ocean înghețat, oricât de adânc ar fi va produce ”lumina care-i fără de margini”. Prin tema morții, Eminescu se apropie de toate înțelepciunile străvechi, el captează acea stare intermediară reprezentată în cartea tibetană în care sunt descrise etapele defunctului din momentul desprinderii de lumea pământeană până la eliberarea într-una din lumile superioare. Intervalul constituie starea indermediarului, a imaginalului sau chiar între cele două menționate, deoarece toate elementele din lirica sa captează intervalul, ”locul angelizat”, ”locul transferului”. La Brâncuși forma se ondulează, lumina este și exterioară, dar și interioară, chiar dacă marmura este neagră. ”Ovoidul traduce cel mai bine unul multiplu, imobilitatea entităţilor aflate în perpetuă mişcare, concentrarea, pătrunderea în interior spre a fi luminat, manifestat în afară”. Mișcarea se află într-un permanent circuit. În această stare a intermediarului, în care se întâlnesc toate axele (ascendent-descendent, vertical-orizontal) se întâmplă celebrarea sacrului. Crucea în care se creează ovalul este purtată de om, de vânt și de ape. Mormintele lui Eminescu sunt leagăne în care se viul există chiar prin propriul balans. Coborârea, ondularea, urcarea sunt reversibile, de aceea moartea și viața coexistă. Femeia moartă poate să fie readusă înapoi, în noi, prin rugăciune, de aceea găsim ”Rugăciunea” și la Eminescu, și la Brâncuși. Sculpturile lui Brâncuși întruchipează întotdeauna meditația, reflexia. În Sărutul sculptorul a creat din două semicercuri un ochi într-o îmbrățișare, într-un echilibru intern-extern al formelor. ”Ochii mari şi deschişi ai iubitei în idila eminesciană, ca şi cei plini ai Domnişoarei Pogany sau cei stilizaţi de pe lateralele Porţii…, exprimă mişcarea și unduirea fără sfârşit. Se poate spune că atât elementele eminesciene, cât şi sculpturile lui Brâncuşi sunt cu atât mai luminoase, redau cu atât mai mult concentrarea şi ondulaţia, cu cât (se) manifestă Spiritul, nu altul decât interiorul luminos”. Ocularitatea imensă este redată printr-un oval tăiat, divizatul fiind un multiplu în unul, adică ochiul cosmogonic, ochiul făcător. ”Dar un luceafăr, răsărit/Din liniștea uitării,/Dă orizon nemărginit/Singurătății mării”. La Eminescu nu există o singură dimensiune, la el totul este dublat în/de spațiu și timp. Emblematică rămâne poezia La Steaua prin reversibilitatea mișcării astrului. ”Toată natura eminesciană și fiecare element în sine se profilează în ovoid”. Brâncuși ne poate ajuta să înțelegem dinamica ovoidului eminescian printr-un proiect nefinalizat, dar schița și imaginea acestuia există. Este vorba despre așa numitul ”Tempul eliberării”. Printre admiratorii creaţiilor brâncuşiene s-au numărat şi personaje exotice şi extrem de bogate, cum ar fi maharajahul Yeshwanr Rao Holkar din Indore, unul dintre cei mai bogaţi oameni din India. Templul a fost conceput în întregime exact ca în natura eminesciană. Avea forma unei nuci cu un orificiu deasupra, aidoma lui Eminescu, cu tot ceea ce reprezintă luminiș, împlinire și viață, nemărginire, deci nu un spațiu definit, dacă ar fi  trasăm laterale, ar fi vorba despre nemargini. În miezul zilei lumina se așternea perpendicular și strălucitoare. Lumina cobora pe un stol de păsări în formă de cruce. Păsările se înșiră ordonat în sus și în jos. Jos este o apă, un lac, dar și un fluviu. Imaginea circulară a templului este încadrată de albastrul senin al cerului, la fel ca în descrierile lui Eminescu, cerul este pretutindeni. Stelele prin traiectoria lor revin în aceeași poziție, dar niciodată la fel. Este Clipa totului. Secunda totului în care toate se-mpreună și este aștern în același timp și curge, dar și rămâne static, fix. Fluiditate în fixitate. Cerul și zborul sunt înăuntru, cu toate că tu le privești pe dinafară. TU ești martorul pasăre, martorul fix și martorul dintre lumi prezent prin oglindire, ondulație și sens.

 Mihail Ivănescu
Mihail Ivănescu
Dan Simionescu
Dan Simionescu

”Lada de zestre a liricii românești este Eminescu.”

Au mai participat:  Dan Simionescu, Mihail Ivănescu

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al cenaclului I.L.Caragiale Ploiești

sub egida Asociației 24PHarte

Nu există patriotism fără patrimoniu

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Secretari literari: Ana Nedelcu și Ramona Müller

mai mult
CronicăPromovate

21 Decembrie 1989, Piata Universitatii. Vom muri si vom fi liberi

WhatsApp-Image-2022-12-21-at-09.54.48

Istorie recenta: Florin Manole. 21 Decembrie 1989, Piata Universitatii. Vom muri si vom fi liberi
Scris la Tuesday, December 22 @ 17:54:47 CET de catre asymetria
Historia oculta
Datorez aceste rânduri fetei ucise lângă mine.

Deşi este esenţa oricărei acţiuni politice actuale, întrebarea asupra zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă şi anacronică. O altă întrebare, “cine a tras în noi… ? pusă clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceaşi întrebare aduce şi o neaşteptată lămurire prin specificaţia expresă, “cine a tras în noi… după 22.
Faptul contribuie la delimitarea existentă şi stăruitoare dintre perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi perioada aşa-numită “de după 22”
Florin Manole

21 Decembrie. Piaţa Universităţii. Vom muri şi vom fi liberi

sau Locul, data, mărturia
Datorez aceste rânduri fetei ucise lângă mine.

Deşi este esenţa oricărei acţiuni politice actuale, întrebarea asupra zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă şi anacronică. O altă întrebare, “cine a tras în noi… ? pusă clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceaşi întrebare aduce şi o neaşteptată lămurire prin specificaţia expresă, “cine a tras în noi… după 22”. Faptul contribuie la delimitarea existentă şi stăruitoare dintre perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi perioada aşa-numită “de după 22”, definită mai curând de lipsa răspunsurilor şi de criza de legitimitate a politicienilor. Pe de altă parte, un răspuns la întrebarea naţională “cine a tras în noi ? ar fi unica variantă a începerii unui proces, ratat însă din această perspectivă, de legitimare a politicienilor postdecembrişti care au condus România. Legitimitate imposibil de recuperat, cu atât mai mult cu cât fatalmente, de 20 de ani încoace, politicienii noştri se revendică in corpore din acel nedefinit şi poate evitabil 22 decembrie 1989, legitimitate pierdută undeva între şantajul care a condus la abdicarea forţată a MS Regelui Mihai I, Mişcarea de rezistenţă anticomunistă, revolta minerilor din Motru, 19 – 20 octombrie 1981, numită şi “Greva pâinii”, revolta muncitorilor de la Braşov, 15 noiembrie 1987, controversele pe marginea încercării de revoltă de la Iaşi din 14 decembrie 1989, Timişoara 15 – 17 decembrie 1989 şi Bucureşti 21 decembrie 1989. Făra a mai aduce alte argumente, încercarea precipitată, neadecvată şi, fireşte, eşuată a unuia dintre prezidenţiabili, în Campania electorală 2009, de a se legitima politic în faţa tuturor românilor, la Timişoara, de ziua statului România, vorbeşte de la sine de un temei politic ce persistă în reperele istorice enumerate şi care asumate ar conferi clasei politice sau unui om politic, motivarea autentică pentru îndeplinirea unei politici de stat în România şi nu doar a politicilor de partid-stat de care am avut parte în ultimii 60 de ani. De aceea, neexistând o asemenea asumare explicită şi riguroasă, a vorbi despre 21 Decembrie pare anacronic, în timp ce discuţia despre perioada de “după 22” poate fi oricând actualizată. Timişoara însă, curtată inutil şi inabil, sau Piaţa Universităţii, îşi au simbolistica şi argumentele lor, ce survin dinainte de 22, şi se contopesc în încercările românilor de a se legitima politic şi de a-şi legitima statul, după 1947.

2.
Vom încerca definirea acelui temei ascuns al evenimentelor istorice în care politicienii de astăzi ai României îşi caută legitimitatea pierdută şi pe care democraţia, prin ea însăşi, nu le-o poate oferi. Pentru că iată ce stăruie dincolo de fenomenologia acestor evenimente, adică de viaţa noastră cotidiană şi dincolo de votul nostru sau de dorinţa de a fi aleşi.

Momentul Piaţa Universităţii este ultimul eveniment istoric remarcabil în istoria patriei, ultimul eveniment la a cărui înălţime civică românii urmează abia să se ridice, mai ales că, printr-o metafizică discretă, pe care o avem în vedere aici, îl considerăm un moment esenţial al ideii în sine de revoltă. Rareori oamenii ajung la gravitatea cuvintelor rostite de ei şi tot de puţine ori aceste cuvinte întemeiază istoria croind astfel specificul unei naţii. Aşadar 21 Decembrie, Piaţa Universităţii, anno Domini 1989. Este ziua primilor morţi dintr-un lung şir al celor care au căzut în incertele zile ale evenimentelor din Decembrie 1989. Determinarea civică a celor căzuţi, motivul morţii lor, fac obiectul unor lungi discuţii. De la “ce-au căutat acolo ? până la nelămurirea dacă s-a strigat sau nu “jos comunismul ! şi până la imposibilitatea de a evita vorbele “vom muri şi vom fi liberi”, avem de-a face cu limitări ale situaţiei, delimitări, participare, mărturii, mărturisiri. Piaţa Universităţii, cu ale sale vecinătăţi, la fel de implicate, Sala Dalles, Piaţa Romană, b-dul Magheru au fost ocupate de cetăţeni, în ziua de 21 Decembrie. În cele din urmă Piaţa Universităţii capătă configuraţia curajului, a revoltei, a ultimatumului, a întrebărilor şi a misterului dar şi pe cea a tinereţii avântate, a întâmplării sau a inutilităţii. Din aceste motive, prezenţa în Piaţa Universităţii are o semnificaţie. Semnificativă este astăzi Piaţa însăşi. Este, a rămas oare, Piaţa fixată definitiv în această semnificaţie ? Sau prezenţa, atunci, în acel loc, transcende, printr-o anume credinţă, simpla prezenţă chiar şi a celor care astăzi trec pur şi simplu pe acolo ?

Prezenţa în Piaţă, la data de 21 Decembrie, a însemnat o luptă, mai întâi, cu idea de a fi prezent acolo. Intenţia prezenţei, cu precădere în această zi, simpla intenţie de a fi acolo, fără să luăm în calcul semnificaţia de orice fel, cu atât mai accentuată în timpul dictaturii, poate să nu surprindă astăzi. Însă materializarea intenţiei ca participare era o prezenţă inexplicabilă în raport cu actualitatea momentului, dincolo de încercarea definirii astăzi a locului cu pricina, bine păzit atunci, ca un loc de deschidere, prin alăturarea cu hotelul Intercontinental, un fel de legat al Europei de Vest. Legaţie percepută însă, din instinct de conservare, de către cei “din piaţă”, cu aceeaşi naivitate cu care putea fi înţeles, eventual, mersul politic, inclusive cel extern, al acelor vremi. Naivitate pliată şi pe considerentul că regimul comunist supravieţuieşte sau cade, urmând o raţiune asemănătoare vreunui precedent (Alec Rusell aminteşte în “Financial Times”, vineri, 11 decembrie a. c., în legătură cu finele anului 1989, în Europa, că bravura a abundant la Leipzig, Berlin, Bucureşti şi Praga, unde oamenii au sfidat nu numai poliţia ci şi greutatea istoriei.) ori istoriei, considerată de prea mult timp în România acelor ani, independentă în sine de activităţile cetăţeneşti cotidiene, raţiune definibilă ca ingenuă, cu atât mai mult cu cât revolta şi prezenţa într-un loc public, atunci şi acolo, apăreau majorităţii conaţionalilor ca fiind perfect iraţionale.

Astăzi Piaţa Universităţii, în mod firesc, se confruntă cu prezentul dedus al acelor momente.
Chiar şi cei care au supravieţuit încep, deasemenea firesc, să cedeze acestei determinări a actualităţii. Prin această calmă înduplecare Piaţa îşi impune statornicia de loc privilegiat al cetăţii. În acest fel ea va rămâne deschisă inclusiv celor care au contestat-o, inclusiv detractorilor, din chiar momentul apariţiei ei în istorie ca esenţă a revoltei. Să fie oare determinarea prezentului unica provocare, deşi Piaţa Universităţii apare astăzi mai curând o mărturie a loazirului sau zădărniciei pietonale, pe lângă aceea de martor al memoriei, faţă de care actualitatea are sau nu reacţia amintirilor şi a meditaţiei ?
Acum, dacă ar fi să comparăm Piaţa Universităţii din 21 Decembrie cu Piaţa Universităţii trecerii şi petrecerii timpului ori a meditaţiei şi memoriei, ar fi Piaţa de atunci doar o faţetă a celei de acum ?
Şi dacă locul unei anumite zile, prin cele obişnuite ale cetăţii, poate fi locul oricărei alte zile, cum se face că, privită subiectiv, Piaţa Universităţii apare încă indisolubil legată de obiectivitatea mărturisitoare a ideii de revoltă ? Dacă, prin natura persuasivă a prezentului, vedem în Piaţa Universităţii, astăzi poate mai mult ca oricând, un loc al inutilităţii şi inutilelor sau banalelor activităţi omeneşti, mai putem noi oare defini acest loc ca fiind unul al revoltei şi al comunicării sau al simplei bucurii a jertfei ? Mai putem noi să vorbim despre Piaţa Universităţii aşa încât, împreună cu ziua de 21 Decembrie, să sesizăm o anume semnificaţie şi influienţă ? Este sau mai este oare, Piaţa Universităţii acel reper care să producă sau să iniţieze un anume impuls politic sau civic sau de orice natură socială, personală şi chiar intimă, atunci când evocăm ziua de 21 Decembrie ? Problema este că istoria nu poate evita această zi, câtă vreme suntem de acord că provocarea rămâne valabilă tocmai din pricină că planul politic al realităţii a fost excedat, dacă ne gândim că atunci a fost pusă în mod stringent problema radicală a raportului dintre libertate şi moarte. Aşadar Piaţa Universităţii îşi poate revendica specificul cel puţin printr-un argument ale cărui temeiuri sunt, într-un fel sau altul, Piaţa Universităţii însăşi.
Trebuie să recunoaştem că vorbele evocate indirect mai devreme şi strigate în Piaţa Universităţii, “vom muri şi vom fi liberi”, au un anume mister şi o anume taină ce definesc, suficient de obscur din punctul de vedere al pietonilor, locul ca fiind un spaţiu al libertăţii şi morţii, adică altceva decât simplul loc al bucuriei generale de ocazie sau al revoltei paşnice ori libertăţii de opinie practicate după 1989. De aceea poate şi motivul prezenţei, cum se zice, “în piaţă”, pe 21 Decembrie, comportă la rândul său taina şi misterul lozincii “vom muri şi vom fi liberi”, eludate însă cu meşteşug şi fără comentarii funcţie de interesele unor politici sau din ignoranţă.
Piaţa Universităţii, loc al multor evenimente legate între ele chiar cu cele din 21 Decembrie, evită de la sine acum, în vreme de pace, fără ca neapărat să omită, evocarea libertăţii şi cu atât mai mult, fireşte, pe cea a morţii. Dar nici în 21 Decembrie n-au murit cu toţii tot astfel după cum nici libertatea, în forma ei esenţială descătuşată atunci, nu s-a abătut negreşit asupra noastră a tuturor celor rămaşi în viaţă. În ce priveşte utilitatea sau inutilitatea participării n-a fost până astăzi explicată, ci admirată frugal, uneori luată în seamă, de cele mai multe ori notată.
Cu alte cuvinte, chiar dacă prezenţa din 21 Decembrie în Piaţa Universităţii înseamnă sacrificiu întru credinţă, iar credinţa înseamnă “vom muri şi vom fi liberi”, asta nu presupune, în mod necesar, că prin sacrificiul din acele zile, piaţa, ca eveniment, aduce un plus de înţelegere a ceea ce s-a întâmplat atunci.

3
Aşadar, ce este 21 Decembrie, Piaţa Universităţii ? Fireşte că vorbim aici de o semnificaţie ascunsă în concret, dar care ne scapă tocmai din cauza avalanşei acestui concret. Pentru a devoala semnificaţia trebuie să determinăm faptele. Simpla lor determinare ar fi poate, la rândul ei, o simplă listă cronologică de întâmplări, dacă aceste întâmplări nu ar fi atestate şi legate între ele de o mărturisire zguduitoare. Această mărturisire sunt cuvintele “vom muri şi vom fi liberi”, care s-au făcut auzite într-un loc şi la o dată anume. Pentru a afla ceea ce este ascuns cred că trebuie să pornim de la ceea ce este în lumină şi comun celor liminate de realitate. Respectiv mărturia, locul şi data ca fiind cele concrete ce umbresc semnificaţia, adică semnul ce ni s-a arătat şi pe care, din anumite motive, astăzi poate fi mai puţin decât o amintire.
Vom porni de la strigătul-mărturie “Vom muri şi vom fi liberi!”.
Ce înseamnă “Vom muri şi vom fi liberi” ? Înseamnă a fi liber în locul în care eşti pregătit să mori. Strigătul în piaţă, adică în locul public, presupune libertatea şi eliberarea, în sensul de cucerire a locului. Strigarea lozincii în piaţă ca mărturisire, presupune, printre elementele de opresiune, consecinţele oricărei oprimări, respectiv libertatea sau moartea. Strigătul evidenţiază prezenţa în acel loc al cetăţii de unde cel care strigă fie este alungat, fie este împiedicat să pătrundă. Strigătul în piaţă pregăteşte un loc al comunicării absolute aşa încât moartea să poată lăsa timp anume în vederea desfăşurării destăinuitoare a libertăţii. Strigătul apare astfel ca fiind comunicare şi prezenţă nemijlocită. Motivul acestei apariţii nemijlocite trece ca fiind unul obscur, mai ales că orice loc public este ţintuit în determinări anterioare ce definesc cu claritate şi motivat orice comunicare, apariţie sau strigăt.
Prin însăşi revolta lui, apariţia celui revoltat ţine de un scop genuin asemănător raţiunii, după cum spuneam, văzută de ceilalţi perfect iraţională, a prezenţei sale fizice “în piaţă”. Deasemenea, raportată la nivelul istoriei, această apariţie este determinată şi de o anumită candoare ritualică. În fapt, nefiind altceva decât un act de smerenie, candoarea este manifestarea liberă ce face din cel prezent suportul imediat al strigătului care, în aceeaşi măsură, este o tăcere.
Ritualitatea candorii de expresie publică îl face pe cel prezent să răspundă unui comandament al scopului prezenţei lui în public, în aşa fel încât el comunică cu ceilalţi mai ales prin apartenenţa la condiţia umană în sine, pe care sui generis, o şi defineşte, chiar dacă această definiţie este acceptată sau nu.
Scopul genuin şi candoarea ritualică întemeiază comunicarea.
Ce este atunci comunicarea, dacă specificul ei este definit prin candoare ca liberă cuvântare ? Comunicarea eliberează locul public astfel încât cei care strigă liber devin aparţinători de drept ai locului. Această apartenenţă prin smerenie, în sensul de suport imediat al strigătului, la locul public, ca urmare a eliberării pieţii, se manifestă în chiar locul public. Astfel, piaţa, în virtutea comunicării dintre cei prezenţi, şi ca un efect al acestei comunicări ce frizează condiţia umană, tinde să cuprindă întreaga cetate. Tendinţă ce rămâne să transmită, cel puţin momentan, sentimentul candorii eliberatoare a însufleţirii. Dar sentimentul eliberării, conjugat cu apartenenţa la condiţia celor care au radicalizat strigătul până la lozinca “vom muri şi vom fi liberi”, urmează abia să se confrunte cu capcanele dezbinării şi ale opresiunii din afara pieţii.
Prezenţa celor ajunşi în piaţă este un fenomen de candoare ce descrie condiţia umană şi dă esenţă revoltei ? Sau candoarea este la rândul ei supusă unei anumite ordini prin însăşi comunicarea celor care comunică între ei din felurite motive ? Cu alte cuvinte, prezenţa pe 21 Decembrie, a celor din Piaţa Universităţii, era una esenţială, al cărei fenomen este însăşi viaţa cetăţii de astăzi, sau face parte din simpla desfăşurare politică a vieţii unui popor ale cărui repere esenţiale sunt mereu estompate de cotidian sau de nevoia de a nota evenimenţial în vederea a ceea ce numim istorie ? Adică, 21 Decembrie poate fi asimilat acelei esenţe, asupra căreia o masă de oameni trebuie uneori să se aplece pentru a se legitima ca aparţinând unui loc şi unei limbi, în care să moară şi pe care s-o poată striga ?
Dacă vorbim de un rost al comunicării adăugat prezenţei din 21 Decembrie, altul decât cel previzibil, emoţional, politic sau civic, şi un rod al aceleiaşi comunicări şi prezenţe, atunci determinările locului, lozincilor şi a prezenţei în Piaţă, ţin exclusiv de definirea prin evidenţiere a fiecărei persoane, aşa încât mărturia şi mărturisirea ulterioare să poată fi făcute, după cum spune şi lozinca strigată, cu propriul trup.
Această mărturie trupească ajunge astăzi până la noi, mai cu seamă, prin mijlocirea cuprinderii eliberatoare în care s-au contopit cei prezenţi, aşa încât unii dintre ei, cei sacrificaţi, au mărturisit această cuprindere, acum prezentă, cu propriul trup. Mărturisind astfel fiecărui martor în parte, ca unora cu care au împărtăşit atunci, însăşi mărturisirea strigătului, ca ardoare prin care ni se comunică perpetuu data şi locul mărturiei.
De aceea comunicarea jertfei nu aparţine numai locului. Pentru că locul este definit de fenomenul prezenţei celor care au strigat. Abia acest fenomen cuprinde în sine comunicabilitatea ulterioară a jertfei şi astfel devin posibile locul ca loc public privilegiat precum şi comunicarea acestora.
Legătura dintre prezenţa în 21 Decembrie şi Piaţa Universităţii este mărturisită de fiecare dată cu patetism şi începe de la împărtăşirea condiţiei de revoltă a fiecărui participant care nu este altcineva decât purtătorul de grijă a ceea ce locul va întrupa de acum înainte. Asta se numeşte viul acestui loc la care apelăm tainic, precum tainic este şi motivul prezenţei la locul sacrificiului, a celui care se îngrijeşte ca acest loc să nu fie un simplu loc de trecere. Omul revoltat, cel care strigă, întrupează în condiţia lui muritoare libertatea strigătului său ce deschide îngrijorarea prin care oamenii îşi caută în istorie mântuirea eliberatoare. Astfel ajunge să primească el, în desfăşurarea ei neobişnuită, o decizie, dar nu străină şi de neurmat pentru că este omenească dar totuşi tainică şi de neînţeles pentru că aparţine divinităţii. O asemenea decizie omenească şi divină în acelaşi timp, explicitată printr-o moarte roditoare în strigătul “vom muri şi vom fi liberi”, este şi decizia celor care în 21 Decembrie au hotărât să rămână “în piaţă”. O asemenea decizie, omenească şi divină în acelaşi timp, dezvăluie natura credincioasă a voinţei celor care au rămas. Ce putem spune despre cei căzuţi în piaţă ?
Ei reprezintă credinţa suspendată a acestor zile.
Revenind la motivul prezenţei “în piaţă”, care baleează între “ce căutau acolo ? şi strigătul “vom muri şi vom fi liberi”, acesta apare astăzi, am spus-o deja, mai curând ca ceva obscur şi, deasemenea, ignorat. Aflat în întuneric, motivul e privit peiorativ, ca un efect al întâmplării. Privirea devine mai îngăduitoare odată ce momentul întrebării este depăşit şi realizăm efectele, în cazul în care sunt explicitate cauzal. Cu alte cuvinte, nu mai contează de ce a fost cineva “în piaţă”, impotant este că era cineva acolo. Trebuie să spunem însă că dezinteresul faţă de cauza şi adevărul prezenţei în Piaţa Universităţii are la rândul lui motive mai puţin intense ale vieţii noastre de acum, nu neapărat raportate la motivul prezenţei în piaţă a celor de atunci, cât raportându-le la condiţia de revoltă reală, şi nu ne referim aici la dizidenţa cu voie de la miliţie ori cea zisă rezistenţa prin cultură preferate de noi românii, este adevărat, în plină opresiune a securităţii. Este cunoscut, deasemenea, că singura armă a celor prezenţi în ziua de 21 Decembrie, în Piaţa Universităţii a fost strigătul. “Vom muri şi vom fi liberi ! este o lozincă devenită notorie, dar este cel puţin o impietate a ne întreba sau a cerceta cu tot dinadinsul dacă şi ce s-a strigat atunci şi acolo (asta s-a întâmplat fireşte tot din dorinţa de a legitima zilele şi regimurile politice ce au urmat). De aceea întrebarea dacă s-a strigat, sau nu, “Jos comunismul ! devine aprioric superfluă, în condiţiile în care demonstranţii întrupau, cum ar spune prietenul Nino, celebra specie umană care, prin natura lucrurilor, cuprinde între altele şi comunismul, supus aceloraşi exigenţe pe care strigătul radical al pieţii le-a evocat : libertatea şi moartea.
În fapt, obscuritatea şi ascunsul motivaţiilor acţiunilor omeneşti se opun modului în care viaţa se deschide şi se evidenţiază celorlalţi. Cauzele acţiunilor ţin de natura viului, oricât ar fi de întunecată, pentru noi, rădăcina însăşi a cauzelor şi oricât de luminoase efectele. Cauza, este, monotonă, ce-i drept, dar este o împlinire în sine, un fel de moment al forţei viului.
Prin prezenţa lor revoltată în Piaţa Universităţii, acest moment al forţei viului, întemeiază mărturia ca esenţă a fenomenului “din piaţă”, deci ca martiriu. Pentru că motivul prezenţei “în piaţă”, prin chiar obscuritatea lui, ascunde în trupul prezent, sacrificiul strigătului şi ascunde totodată şi o eliberare întru împărtăşirea cotidiană a unui loc public. Prezenţa revoltată devenită publică este prezenţa credincioasă întru mărturisirea condiţiei muritoare.
De aceea, probabil, după ce Adevărul a luminat în chip nemijlocit lumea, motivaţia oricărei prezenţe întru credinţă ca fixare evidentă a posibilităţii morţii, transcende orice motivaţie.
Astfel, motivul prezenţei “în piaţă” a celor care au murit şi a celor care au rămas în viaţă la 21 Decembrie 1989, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, precum şi esenţa acelei zile sunt de natura îndepărtării.

4
Odată aflată natura motivului putem spune că avem esenţa celor întâmplate în 21 Decembrie. Cu alte cuvinte natura motivului este esenţa.
Esenţa apare în acest caz de natura îndepărtării şi am adăuga, a neobişnuitului şi străinătăţii.
Ce anume era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi ? Condiţia umană devenise astfel, căci datoria omului este nu opresiunea să şi-o apropie până la obişnuinţă şi familiaritate ci propria lui condiţie, ca loc unic de unde are acces la Adevăr. Aşadar, ce era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi ? Piaţa Universităţii desigur, unde condiţia umană se desfăşura la vedere. Acolo era adevărul despre tot ce devenise, după 1947 şi încă mai este şi astăzi românilor apropiat, firesc şi familiar, respectiv maniera criminală a oricărei dictaturi de a se apăra. Acolo era atitudinea legitimă faţă de un regim criminal, atitudine de la care nici un singur politician sau dizident care-şi dă azi cu părerea despre politică, nici măcar unul, nu se poate revendica astăzi. Cu toţii vorbesc de 22 decembrie care nu e decât o zi a răfuielii.

5
Cu o zi înainte avem strigătul întemeietor, strigătul public “vom muri şi vom fi liberi”. Strigătul ce însoţeşte libertatea şi, în aceeaşi măsură moartea. Strigătul care ajunge să cuprindă trupul fiecăruia dintre cei prezenţi “în piaţă”, astfel încât strigătul în sine îl cheamă pe tovarăşul de luptă în vederea împărtăţirii strigătului. Faptul acesta echivalează cu rămânerea pe loc, întru strigăt ! Rămânere aducătoare de moarte. O moarte prin căderea în sacrul acelei zile. Cădere învolburată poate de tinereţe dar într-o astfel de împărtăşire a strigătului, tovarăşul care strigă şi el, îl urmează pe cel care strigă revoltat. Prin această urmare,a unuia după celălalt, cel revoltat regăseşte apropierea – piaţa însăşi – în chiar sânul îndepărtării celei mai aprige. Urmându-se astfel, unul pe celălalt, cei prezenţi întârzie să mai plece.
Strigarea lozincii şi întovărăşirea îl fac mai atent pe luptător odată cu apropierea de moarte. Prin moarte el se apropie de toţi cei care nu sunt în piaţă, de toţi cei care vor urma, de toţi cei care urmează să cunoască din auzite. Strigătul rămânerii între libertate şi moarte aprinde rămânerea pe loc. Din ce în ce mai atenţi la moartea ajunsă, cei tineri ! Însă rămânerea înflăcărată, pentru că are acum în vedere chiar moartea, încremeneşte locului trupul întovărăşirii întru sacralitate. Atunci esenţa revoltei strigătoare şi vii este o împietrită întrupare profetică a sacrului zilei ce lasă la voia întâmplării, ca un belşug vârtos, tinereţea gălăgioasă a tânărului mort.
Revolta devine astfel o îmbogăţire peste noapte a patriei, cu trupuri sacre, neobişnuite, străine şi îndepărtate chiar pentru mamele care i-au născut. Esenţa zilei atunci e bogăţia, depărtarea.
Piaţa Universităţii este locul în care ceilalţi nu au ajuns acolo, pe 21 Decembrie şi de aceea motivul pentru care cei prezenţi, dar şi esenţa celor petrecute acolo, rămân sub semnul îndepărtării. A neobişnuitului şi a ceea ce este străin. Şi totuşi, atunci când, în felul său de risipitor al tinereţii avântate şi de grădină a depărtărilor, acest loc – Piaţa Universităţii – risipeşte spre noi căderea în moarte a celor rămaşi acolo să moară, el ni se destăinuie. Poate astfel atenţia noastră ascultă strigătul despre libertate şi moarte aşa cum noi ascultăm, rămas în memorie, un vers, încercând astfel, pe propria piele, îndepărtarea, neobişnuitul. Căci strigătul este practica singurătăţii la care poţi ajunge prin revoltă. Asta a însemnat şi în PiaţaUniversităţii strigătul, atenţie, la plural, “vom muri şi vom fi liberi”. Pentru noi ceilalţi, practica aceastei singurătăţi revoltate, înainte să fie strigăt de revoltă, survine ca o tăcere poetică. De unde şi imposibilitatea de a defini public altfel decât printr-un moment de reculegere amintirea acelei zile. De unde şi îndreptăţirea zgomotoasă a revoltei.

Florin Manole – Asymetria – revue roumaine de culture, critique et imagination

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
CronicăPromovate

În ziua de Crăciun

WhatsApp Image 2023-12-18 at 10.26.27

În ziua de Crăciun, la deşteptare, 15 tineri am ră­mas surprinşi văzând că Moş Crăciun ne vizitase noap­tea şi ne pusese un pachet cu bunătăţi la cap. Am găsit şi halva, despre care uitasem şi cum arată. Moş Crăciun era Marcel Cazacu, din Rădăuţi, un elev foarte tânăr, inteligent şi de un altruism fără egal. Copilul se îmbol­năvise de inimă la Canal şi nu avea alt ţel decât desă­vârşirea morală.
Cu puţin timp înainte de Crăciun, primise un pa­chet de la familie. Deşi pachetele se primeau foarte rar, Marcel Cazacu şi-a împărţit tot pachetul.

(Remus Radina – Testamentul din morgă)

Acțiunea se petrece la spitalul lagărului Poarta Albă, în anul 1953

mai mult
CronicăPromovate

Deschiderea expoziției lui Maxim Dumitraș, „Fiul și Tatăl” – 5 decembrie

WhatsApp Image 2023-11-28 at 15.56.58

Vă invităm marți, 5 decembrie, orele 19.00 la deschiderea expoziției lui Maxim Dumitraș, „Fiul și Tatăl”, curatori Pavel Șușară și Dalina Bădescu!

„Identificând pânza, adică o suprafață reală și strict determinată, cu spațiul fertil
al posibilului, Maxim Dumitraș, fiul, îi relevă, printr-o compoziție plastică, dacă nu cumva chiar îi revelează, lui Emil Dumitraș, tatăl, viziunea unei lumi latente, în așteptare, iar acesta, determinat, cuminte și meticulos ca un miniaturist medieval, o ecranează, printr-o rețea halucinantă de linii și de forme geometrice, înterpune între el însuși, adică între lumea lui, cea ce aici, și cea posibilă, de dincolo, un semn de separație, un zid transparent, un grilaj apotropaic, marcat simbolic, dar, prin translație magică, la fel de eficient ca realitatea însăși.” – Pavel Șușară, curator

Participare este liberă.
Muzeul de Artă Modernă și Contemporană „Pavel Șușară” – Intrarea Viitorului nr. 4, București

 

 

mai mult
CronicăPersonalitățiPromovate

2 noiembrie 1784: a izbucnit răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.

Imagine WhatsApp 2023-11-03 la 11.05.59_c6cf1a58

După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia. În mod particular, în centrul Munţilor Apuseni, unde iobagii români erau supuşi ai fiscului austriac, iniţial impozitele erau mici, mai ales din cauza inaccesibilităţii zonei. Impozitele au crescut însă masiv după ce un dezertor de origine română din armata austriacă, Macavei Bota, după ce s-a adăpostit la românii din Munţii Apuseni mai mulţi ani şi a cunoscut zona în detaliu, fiind prins de autorităţi şi condamnat la moarte pentru dezertare, pentru a-şi salva viaţa, a denunţat faptul că românii din munţi sunt impozitaţi mult sub posibilităţi şi că de la ei s-ar putea stoarce sume de bani mult mai mari. Acest fapt a concentrat atenţia autorităţilor fiscale asupra munţilor, împovărând extraordinar de mult populaţia, care şi aşa trăia greu în condiţiile climatului aspru din Munţii Apuseni, contribuind în timp la adunarea nemulţumirilor şi a creat condiţii favorabile pentru răscoală.

La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.

Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.

În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Iată cum descrie ziarul londonez „The Times”, la 31 ianuarie 1785, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan:

„Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciuni fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat.”

({{{2}}})
„Deposedaţi şi oprimaţi de sălbaticii lor stăpâni, ei erau obligaţi să îşi pună până şi soţiile la muncă în câmp, să cultive pământul, ca să poată fi capabili să satisfacă birurile absurde puse de stăpânii lor. Această stare de servitute nu mai putea fi tolerată, iar ei urmăreau cu consecvenţă un moment favorabil să se elibereze de ea. De ceva timp era uşor de observat că inimile clocotesc în piepturile acestor oameni; după ceva vreme au izbucnit şi au refuzat să îndeplinească îndatoririle feudale care le erau cerute; au transmis o listă cu plângerile lor Împăratului; dar deşi doleanţele erau îndreptăţite, şi susţinute de cele mai clare principii ale dreptului natural, acestea au fost nesocotite: nu era în interesul unor persoane puternice ca Împăratul să vadă aceste plângeri în adevărata lor lumină; ei au reuşit să se impună în faţa domnului lor şi nicio reparaţie nu a fost acordată acestei naţiuni oprimate. ”
„Au vazut că nu au nimic la ce să se aştepte de la conducătorii lor; au simţit că trebuie să îşi ia soarta mâini; au aşteptat aşadar doar un moment propice pentru a scutura jugul împovărător al sclaviei. Această oportunitate le-a fost oferită în scurt timp. Perspectivele unui război cu Olanda a făcut necesară recrutarea de armate imperiale; ofiţeri cu ordine de recrutare au fost trimişi în Transilvania ca şi în alte provincii. Valahii s-au mobilizat în număr mare şi s-au înrolat: le-au fost puse bineînţeles la dispoziţie arme şi echipament militar din arsenalele imperiale. Procurându-şi astfel armele prin propria lor isteţime, au intrat imediat în război cu opresorii lor. Au ales un desperado îndrăzneţ să le fie căpetenie; se numeşte Hora sau Horiah, care a fost de mai multe ori condamnat la moarte pentru crime cumplite. Acestea sunt cauzele adevărate ale insurecţiei, care va fi de aceea mai greu de stins în timp scurt, deoarece insurgenţii se tem să se încreadă în promisiunile care li se fac, cu condiţia de a preda armele şi a se întoare la îndatoririle lor”. ”

Izbucnirea răscoalei

Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.

În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.

Pentru a citi articolul complet vezi sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Răscoala_lui_Horea,_Cloşca_şi_Crişan

mai mult
CronicăPromovate

ION STRATAN. Românii, din fericire, au avut și au poeți

WhatsApp Image 2023-10-25 at 09.51.47

Opera unora dintre ei este lucrare de geniu. Oare câți dintre poeții mari ai lumii și-au reinventat chiar și limba (nu doar limbajul), așa cum au făcut-o, nu de puține ori, poeții români? Ion Stratan a fost un astfel de poet: minunat, excepțional, cu un umor spontan greu de depășit. Aș defini esența tristeții sărăciei astfel: o țară fără poeți este o țară nu doar săracă. E-o țară sărmană. Să nu ni se treacă-n uitare poeții! Ion Stratan ar fi avut 68 de ani.

S-a născut la 1 octombrie 1955 în comuna Izbiceni, (județul Olt). A murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploiești, la 19 octombrie 2005. A absolvit în 1981 Facultatea de Limbă și Literatura Română a Universității din București. În timpul studenției a fost membru al cenaclului „Amfiteatru”, apoi al „Cenaclului de Luni” condus de criticul literar Nicolae Manolescu și al „Cenaclului I.L.Caragiale” din Ploiești. A fost redactor șef al revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinătatea nu foarte îndepărtată a poetului și prietenului său Nichita Stănescu, fiind condus pe ultimul drum de către rude, prieteni optzeciști și scriitori importanți contemporani. Avea doar 50 de ani. Ion Stratan a debutat în 1981 cu volumul de versuri Ieșirea din apă. A mai publicat: Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982); Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983) Lumina de la foc (1990) Lux (1992) Ruleta Rusească (1993) Desfacerea (1994) O zi bună pentru a muri (1995) Cântă zeiță mânia (1996) Mai mult ca moartea (1997) De partea morților (Editura LiberART, Ploiești, 1998) Cafeaua cu sare (1998) Apa moale (1998) Crucea verbului (Editura Paralela 45, (2000) Zăpadă noaptea (2000) O lume de cuvinte (2001). A fost distins cu Premiul Fundației „Nichita Stănescu” (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor (1993), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995).

photos © Dinu Lazar (la vernisajul expoziției mele foto – Galeria AAF din str. Brezoianu, București, 1983), Tudor JebeleanuFlorin IaruIoan Mihai Cochinescu și din arhive foto ale prietenilor poetului

Via Ioan Mihai Cochinescu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

POEM AUTOMNAL

Imagine WhatsApp 2023-09-02 la 22.24.59

POEM AUTOMNAL

Dan Drăguș, lectură de cenaclu, 7 august 2017
Dan Drăguș, lectură de cenaclu, 7 august 2017

În vizită ne vine toamna iarăși,

Nănașa noastră an de an…

Deschide poarta iernii și cetinii

Rămasă în ram și ram…

Cineva mai cântă la pian,

Altcineva mai scrie rar,

                                                                                               Un alt poem authomnal.

30 08 2023, Dan Drăguș

mai mult
CronicăPromovate

TUNELUL TIMPULUI : SERGIU RUGINĂ, DAN STRÂMBU

Imagine WhatsApp 2023-08-27 la 23.52.11

Mi-au fost colegi, când debutam ca profesor de muzică instrumentală la Liceul Pedagogic iar mai apoi la Liceul de Artă din Ploiești. Mi-au fost și prieteni buni – în acele vremuri complicate, grele, tulburi – cu care-mi petreceam ore întregi în atelierele lor și da, și prin cârciumi pitorești sau terase ploieștene, alături de marea boemă a orașului, ascultând prin mahalale muzica în ritm de tango sau lăutăresc de țambal, acordeon, contrabas și vioară. Au fost mari maeștri ai artelor vizuale. Am învățat de la ei (aidoma unui adevărat discipol) multe din tainele acestora. Oameni dintr-o bucată, dascăli uluitori. Au rămas pentru totdeauna în inima mea, așa. Oameni.

Dan Strâmbu, născut în Făgăraș la 3 septembrie 1938. Maestru în xilogravură cu o operă bogată, cu lucrări în țară și peste hotare. Puține lucruri se mai știu, azi, despre el. A plecat la stele discret, în 2016, așa cum a trăit și a creat, în întreaga sa viață.

Sergiu Rugină, s-a născut în Răpujneți la 19 august 1931 și a luat calea Marii Treceri în anul 1997. Am scris cândva despre domnia sa: „În sufrageria sa, pe pereți, se aflau icoane vechi, bizantine. Propriile sale picturi erau încărcate de forța rafinării divinului prin ecourile lui Andrei Rubliov. Nu picta tablouri, se ruga, pictând. Nu desena, zămislea. Nu mă privea obosit, niciodată. Mă privea cu lumină. Pentru că picta cu lumină. Astfel de pictori au fost, odată. Cine-și mai amintește de ei? Unde s-au dus sanctuarele lor? Cine mai ascultă, fie și în gând, ecoul vocilor lor? Răpujneți, satul în care s‑a născut pictorul Sergiu Rugină, nu mai există nici măcar în hărți.”

În tot acest timp, eu – cel foarte tânăr; ce știam despre viață, pe-atunci? – când cu prozele mele scurte prin cenacluri de provincie sau de București, când cu chitara sau pianul, când vorbindu-le elevilor mei de liceu la orele de estetică despre câte-n lună și-n stele dar mai ales despre minunea Dumnezeiască ce se cheamă artă.

photo © Ioan Mihai Cochinescu

mai mult
CronicăPromovate

Scrisoarea Lui Ioan Slavici Catre Constantin Negruzzi

WhatsApp Image 2023-08-08 at 16.34.40

Scrisoarea Lui Ioan Slavici Catre Constantin Negruzzi

Iubite domnule Negruzzi,

Mă bucur foarte primind știrea că Eminescu este la Iași. Au trecut doi ani de zile de cand i-am pierdut urma. Pe semne a fost si el dus cu expeditia polara. Iti marturisesc apoi ca eu tin foarte tare la Eminescu, nu numai pentru ca el m-a introdus in lumea in care petrec acuma, facandu-ma cunoscut cu d-voastre, dar si pentru altele. Felul gandirei sale ma seduce si nu mai putin ma seduce forma in care se manifesta acest fel. Intre altele sunt foarte preocupat de maestrul meu, – a nimanui limba nu-mi place ca si a lui Eminescu. Imi place precisitatea [!] lui Xenopol; imi place usurinta lui Pantazi Ghica: Eminescu imi pare insa precis ca si unul si usor ca si celalt. Xenopol este trecutul in limba, Pantazi Ghica este prezentul si tocmai atat de extrem unul in trecut ca si celalt in prezent: Eminescu este o combinare din amandoi, o combinare armonioasa a trecutului cu prezentul. Pentru Xenopol limba este muruiala cu care invaleste paretii palatului zidit de cugetarea sa; Pantazi Ghica nu cugeta, ci incarca flori cu furca si le arunca in fata lumii; Eminescu gandeste si formeaza dodata – pentru dansul limba este marmura in care varsa chipul gandirilor sale alese.

Dar sa cunosti pre Eminescu si vei afla un om de felul in care natura nu produce decat in momentele sale de preocupatiune. Parca n-a stiut ce face, cand a facut, si, parandu-i rau mai apoi, incepe a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei putini oameni care nu sunt meniti a vietui in societate, pentru ca nu-si afla semeni. Indeobste el este nesuferit pentru ca stie cine este el, stie cine sunt altii, nu-i pasa de o lume pe care trebe s-o despretuiasca si sta ca si o carte deschisa inaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nerezervate si tocmai pentru oamenii comuni lipsa de rezerve a unui suflet ales este nesuferita. Nu ne place sa vedem ca suntem mai prosti decat altii, pentru aceea nu ne intovarasim bucuros cu cei mai cuminti decat noi. Cu atat mai pretioasa aratare este Eminescu pentru noi care nu suntem dintre oamenii cu desavarsire comuni. Ii cercam tocmai pentru comorile ce ni se desfasura in sufletul sau. El este o literatura vie, galerie in care tot momentul se produc noue intrupari a gandirei frumoase. Imi aduc aminte de Rousseau cand exclama in confesiunile sale: „O! ce frumoase lumi s-au ivit si-au disparut in sufletul meu”. Asa este si la Eminescu; si cel putin eu priveam bucuros aceasta viata interna.

Iară pesimistul Eminescu n-afla mai bun loc decat in mijlocul d-voastre. Te rog spune-i sănătate și voie bună de la mine și-i spune că, de când nu ne-am văzut, am gândit foarte adeseori la fraza: „A fi ori a nu fi” […]

Al d-tale devotat
Slavici

I.E. Torouțiu, Studii și documente literare, vol. II, 1932, p. 270-271.

Via Florin Dobre

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
CronicăPromovate

Pe 9 august, a fost asasinat unul din cei mai mari Români din toate timpurile: voievodul Mihai Viteazul (1558-1601).

WhatsApp Image 2023-08-09 at 08.47.22

Pe 9 august, a fost asasinat unul din cei mai mari Români din toate timpurile: voievodul Mihai Viteazul (1558-1601).

Rămas de mic fără tată, a crescut cu unchiul său, monah la Muntele Athos. Aici, printre călugări, și-a primit educația și s-a întărit cu duhul.
Se spune că domnitorul își petrecea nopțile citind Psaltirea, iar unii susțin că o știa pe de rost.

Tot despre el se spune ca participa la slujbele bisericești nu oricum ci cântând la strană împreună cu monahii .

Mihai Viteazul este primul (1600) care a făcut unirea celor 3 țări care alcătuiesc România de astăzi: Țara Românească, Ardealul și Moldova.

Ca Domn al Țării Românești, a fost ctitor de lăcașuri sfinte, aparător al credinței ortodoxe dar mai ales unul din cei mai aprigi luptători împotriva otomanilor.
,,Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.”

Pe o carte a Sfântului Paisie de la Neamţ, s-a găsit consemnat: “Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”.
Osemintele frumos mirositoare ale voievodului au fost descoperite în mod miraculos la Mănăstirea Plăviceni din lunca Oltului, în anul 2010.

De la Domnitor învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el toată viața, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia și neamul românesc, pentru care a și murit, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să îl avem pe Hristos în inimă până la ultima suflare.

Via Teodor Ciurariu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
CronicăPromovate

Mai mult, mai bine

WhatsApp Image 2023-04-27 at 15.40.16

Maică-sa era bețivă. Alcoolică. O trădau fața, ochii, gesturile.
M-am așezat în spatele lor la Mega. Ea avea în mână două peturi de bere și încă o sticlă mică, n-am văzut ce.
Fetița avea mâinile goale și ochii negri.
M-am înfuriat, m-am întristat.
S-au întors amandouă spre mine. Ochii stinși și ochii mari.
Apoi maică-sa s-a aplecat și i-a șușotit ceva în ureche.
Ea a ascultat atentă și a dat complice din cap că a înțeles.
Știam ce i-a spus.
Știam ce urmează, ce-o să zică fata, ce-o să zică maică-sa, ce o să fac eu.

Aș fi vrut să știu sau să pot să fac altceva. Mai mult, mai bine. Nu știu și nu pot.

O fetiță amărâtă a mâncat multe dulciuri ieri seară, iar eu am plâns în mașină.
De ciudă, de furie, de neputință.

E Săptămâna Patimilor.

Oana Costea

mai mult
CronicăPromovateRomânia Mare

Masacrul de la Fântâna Albă, 1 aprilie 1941

WhatsApp Image 2023-03-29 at 07.24.09

La 1 aprilie 1941 o coloană de români bucovineni, despre care se spune că se întindea pe o lungime de doi kilometri, se îndrepta către granițele României pe care nu le părăsiseră niciodată, însă care fuseseră impuse în cumplitele pierderi din anul 1940.
Estimările spun că undeva la 4000 de români au căzut uciși de gloanțele sovietice, în încercarea de a se reîntoarce în țara lor.
Această ediție, cu numărul 66 este dedicată lor, victimelor Masacrului de la Fântâna Albă.

Evenimentul va avea loc sâmbătă, 1 aprilie 2023 – strada Poteraşi nr. 15 (Club Neamunit) – 09:00 – 16:00.

Event Facebook: https://fb.me/e/FUh8etmB

Necesarul de alimente pentru ediția curentă:
Legume: cartofi, morcovi, țelină, păstârnac, ardei gras roșu, ceapă, dovlecel, pătrunjel, mărar, murături la borcan
Fructe: mere, portocale, banane
Dulciuri: de preferat în pachete de mici (~40-50 gr. per bucată)
Alte produse: bulion

(!) Pentru a prelua alimentele aduse de cei care doresc să contribuie, voluntarii NEAMUNIT vor fi prezenți la sediul nostru de pe strada Poterași nr. 15 în zilele de:
– Marți, 28 martie 2023 – începând cu ora 19:00
– Vineri, 31 martie 2023 – începând cu ora 17:00
Vă rugăm să anunțați venirea din timp printr-un mesaj în prezenta postare sau în privat.

Pentru donaţii în bani: https://www.neamunit.ro/doneaza/

Neamunit România – o stare de spirit!
https://www.neamunit.ro
https://www.facebook.com/Neamunit.ro
https://t.me/NEAMUNIT
https://www.instagram.com/neamunit.ro/
neamunit@gmail.com

„Crede şi iubeşte! Credinţa te face liber, iubirea te uneşte.”
– Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

#NEAMUNITpentruEi #Ediția66 #CiorbițePentruBunicuțe
#FAR #FiiaiRomâniei #Neamunit
#RomâniaTa #RomâniaVie #RomâniaProfundă
#LIDERpentruRomânia

Via Neamunit România

mai mult
1 2 3 64
Page 1 of 64