Cronică

Am avut noroc, am găsit-o azi, înflorită, în pădurea de-acasă. Înflorește doar o dată la zece ani. Fiind aproape lipsită de clorofilă, răsare sub pământ, la mare adâncime, de obicei în preajma copacilor seculari, în sălbăticie. Nu sunt cunoscute proprietăți medicinale miraculoase, dar nu este nici otrăvitoare. Și nu are nici pe departe aspect de Babă-Cloanță. ☺ Dimpotrivă. În credința populară, e invocată în descântece pentru adormit copiii și pentru alungarea răului.

(Text/foto Ioan Mihai Cochinescu)

Ne-am întâlnit într-un bar din Paris. Era, ca și-acum, o zi frumoasă de primăvară. Atunci am aflat că suntem berbeci amândoi. Ba, mai mult, că suntem născuți în aceeași zi, adică 9 aprilie. El, în 1933, eu, ceva mai târziu. La mulți ani, Belmondo!

Câteva file din micul meu jurnal sentimental, despre Dora, tânăra și frumoasa soție a lui Nichita, în Observator cultural de azi:

„Părea că plutește continuu printre noi. Nu pășea, zbura ușurel, fluturîndu-și lent părul cel lung deasupra podelelor, marmurei, pietrișului, asfaltului sau a pămîntului din preajma unor castani bătrîni, de-abia miș­cînd din tălpile-aripi, precum o gheișă în blugi și cizme lungi de piele, cu un zîmbet împietrit și trist.”

Online, aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/dora-gheisa-in-blugi/

(Ioan Mihai Cochinescu)

Cea mai veche casă din Ploieşti. Acum mai există doar în fotografii! Istoria ei este oglinda neociocoismului postrevoluţionar! Monument istoric şi nimeni nu a păţit nimic, nu a plătit nici măcar o amendă!

(Andrei Tudor)

Samuraiul japonez Seigo Yamazawa

A luptat alături de romani și rusi la Plevna în 1877. Desi trimis de tara sa în calitate de corespondent de război, rusii l-au convins pe generalul-maior nipon sa fie comandant de pluton la asediul Plevnei. Se crede ca este primul samurai ce a călcat pe pământ romanesc, trecând apoi Dunărea, pe la Svistov, în Imperiul Otoman. Sabia sa se afla expusa într-un muzeu bulgăresc.

… și cu populație mixtă – români, unguri, câțiva germani…Știți cât de rar se intamplă ca sărbătorile de Paște să cadă în același timp pentru ortodocși si catolici (sau reformati)? Noi le spunem “Paștele românilor” și “Paștele ungurilor”. De Paștele “ungurilor” mama făcea întotdeauna câteva ouă roșii, chiar dacă vecinele unguroaice ne aduceau oua și prăjituri. Și la fel, de Paștele “românilor”, vecinele unguroaice făceau și ele câteva ouă roșii, chiar daca mama mă trimitea cu farfuriuțele cu ouă și prăjituri. “Cine știe cine are dreptate?…” zicea mama, dar cred că în sufletul ei era doar sentimentul ca importantă nu e ziua, ci ceea ce sărbatorim, și asta împărtășeam cu totii.
Sigur că în platoul cu ouă colorate la noi erau cateva oua albastre si la vecini, cateva ouă verzi, dar asta chiar nu are importanță…
Mi-e dor de copilaria mea, și de colegii și prietenii mei români și unguri, căci am avut și de unii, și de alții.

(Marcela Feraru)

TARKOVSKI 89. Cineastul de geniu care și-a închis toată opera sa cinematografică și poate chiar arta filmului, în întregime, prin propria-i deschidere. Azi ar fi împlinit 89 de ani.

(Ioan Mihai Cochinescu)

Cenaclul literar “I. L. Caragiale” – Ploiești

Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole

3 aprilie 2015

(Foto Ruxandra Bohat)

Doru Petru Morariu a fost „un dirijor de cor strălucit, laureat al unor prestigioase concursuri naționale și internaționale, un ctitor al mișcării corale romînești, un compozitor inspirat, un pedagog înnăscut, un patriot adevărat care și-a iubit pînă la sacrificiu obîrșia bănățeană.

A plecat în urmă cu un an să dirijeze îngerii stelari, dar și-a uitat drumul de întoarcere către planeta de pămînt. Stă acum nemișcat pe prispa casei din Cer, cu privirea sa blajină ațintită prin vreun vechi ochean galileian de marmură către casa părintească din Reșița natală.”

O nouă filă din jurnalul meu, pur sentimental, azi în Observator cultural la chioșcuri și librării și, online, aici:
https://www.observatorcultural.ro/articol/ocheanul-de-marmura-doru-petru-morariu/

(photo © 2021 Ioan Mihai Cochinescu
“Compoziţie vintage despre o fotografie la minut în Cișmigiu. Iulie 1970”)

“Timpul trece pe unde trece cu mai multă repeziciune sau cu încetineală de dragoste.
La Ploieşti, bunăoară, unde minunatul profesor de istorie Nicolae Simache, a cărui amintire o evoc eu acum cu lacrimă în cuvinte şi cu dragoste în limba latină, a nemurit în atâtea generaţii de elevi, la Ploieşti bunăoară, timpul trece prin ceasuri vechi, aşeyate în mijlocul unui muzeu, şi prin albastrele şi pătatele de ulei combinezoane ale făcătorilor de sonde. Trece timpiul prin rubine de ceasuri, tremură pământul la Ploieşti ca taurele, de cât de pupat poate să fie cu tălpile.”

Nichita Stănescu, 1976

29.03.2021
Şedinţa Cenaclului literar I. L. Caragiale începe lin, primăvara zburând pe strune de chitară, omagiu adus de tânărul nostru coleg Alexandru Cristian Popa, tatălui său, poetul Laurenţiu Nicu Popa (“Poveste la o cabană”).
“Revista presei” revigorată de Ioan Vintilă Fintiş , etalează reviste de artă şi literatură: Tribuna, Orizont, România literară, Cafeneaua literară, Argeş etc.

La rubrica “Cel mai recent poem” doamna Luminiţa Bratu ne citeşte ultima sa creaţie “Seri la palat” (Palatul Culturii), dedicată evenimentului “Zilele Bibliotecii Judeţene Prahova” la centenar. Valentin Irimia continuă seria sonetelor sale recitând “Târziuă”. Doamna Maria Bem punctează importanţa comemorării poetului ploieştean Ion Stratan în cadrul evenimentului mai sus amintit. Dumneai consider că personalităţile Ploieştiului, cele care dau lumină, fie că sunt ele scriitori, pictori sau sculptori trebuie mai mult apreciate şi valorizate. Ultimul poem al Mariei Bem intitulat “Sunetul” îşi poartă acordul în sala Filarmonicii Paul Constantinescu. Ramona Mȕller aruncă piatra versului “în interiorul şotronului”.

Ioan Vintilă Fintiş surprinde un alt sunet din repertoriul său liric “Piane vibrând pe sub dealuri”. Omagiul patern continuă pe textele lui Laurenţiu Nicu Popa. Fiul său stoarce anotimpul sentimental în refrene încărcate de sensibilitate (“Avem ceva”, “De eşti petală de crin”). Chitara trece din sunet în mâinile sonetistului Valentin Irimia, care antrenează atmosfera.

Cele “10 minute de istorie” susţinute de doamna Emilia Luchian aşază pe frontispiciul aducerilor aminte trei evenimente importante care au avut loc în luna martie:
1. 14 martie 1881 – Proclamarea Regatului României
2. 27 martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România
3. 31 martie 1933 – naşterea lui Nichita Stănescu
Basarabia, teritoriul dintre Prut și Nistru, a fost smulsă de Imperiul Rus în 1812, voievodatului Moldovei.
Al. Vlahuţă scria: “M-ai învăţat, durere, ce e să ai o ţară.”
Nicolae Iorga a avut un rol esenţial în pregătirea demersurilor pentru unirea cu fraţii basarabeni. Deseori el a criticat indiferenţa românilor şi a politicienilor faţă de situaţia de peste Prut şi condamna imoralitatea cinică faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu. Nicolae Iorga a fost mobilizat în procesul de românizare, devenind chiar viceprimarul Chişinăului. Ulterior, doctori şi profesori din Muntenia au activat pe teritoriul Basarabiei.

În 1976 Nichita Stănescu este primit la Chişinău. „Am venit de acasă, acasă” spune poetul după sărută pământul dezrădăcinat.
“Nimic nu este altceva.
Piatra îmieste verişoară
Rudă de tată îmi este pomul
Râul se trage din ochiul maică-mii
Nimic nu este altceva.
Cel de ieri şi cu cel de mâine
sunt fraţi de timp.
Cel de sus şi cu cel de jos
sunt fraţi de aer,
Nimic nu este altceva.

Mersul norilor pe cer
e siamez cu mersul norilor pe ape;
starea de tristeţe
e logodnică cu bucuria
iar jalea îmi încoronează
cu o aură de dinţi albi
râsul celui ce a apucat să râdă.

Nimic nu este altceva.
Moartea calului
se odihneşte în fundul ochiului meu.
Moartea acestei toamne
se reazemă cu ceafa pe o pernă albă de zăpadă.

Moartea se aseamănă
întocmai cu naşterea.
Nimic nu este altceva.
Ce am simţit înainte de a mă naşte
voi simţi şi după ce nu voi mai fi.
Cum a fost atunci aşa va fi atunci.

Nimic nu este altceva.
Totul este totul
iar eu sunt tu.
Nimic nu este altceva.”

Eduard Rădună ne citeşte din volumul său de versuri – Pe ţărmul din clepsidră -câteva poeme. “Vis de ţărm şi ape”, “Ţărmuri”, “Portret în roşu” etc.
Ioan Vintilă Fintiş apreciază poezia poetului-preot ca fiind o mare surpriză. Lirica lui Eduard Rădună încearcă să definească cu mare convingere o morală susţinută de versuri complete şi discrete.

Marian Zmaranda consideră volumul lui Rădună ca fiind unul remarcabil. Poetul este la a doua recitare şi prezenţă la cenaclu. Pepita lirică extrasă din filonul versului defineşte tipul existenţial al creaţiei. Fie că este vorba de rimă împerecheată, încrucişată sau de vers liber, poezia lui Eduard Rădună poate dispersa tensiunea ritmică, dar în acelaşi timp are capacitatea de a absorbi neregularităţile. Împletind elementele civilizaţiei din antica Grecie cu cele ale iudeo- creştinismului într-o manieră fertilă, poezia lui Rădună devine una de concepţie. Ritmurile şi tonalităţile filosofice deschid uneori realitatea într-o formulă destul de eterogenă. Structurată pe trei capitole : “ Genune în lumină”, “Ţărmuri lăuntrice” şi “Promontoriul vremii”, cartea poetului relevă fatul că „Eul poetic cunoaște o contopire cu universal experimentând eternitatea în limitele clipei. Iar clipei de eternitate i se opune perisabilitatea existenței; ni se adduce în prim –plan conștiința timpului.” (Gabriela Petri)

Șișul de os se străvede sub ceară
Ascuțit pe toți anii trecuți
Locurile admirate devin locuri lăuntrice, afirmă Zmaranda.

Iar timpul ar fi o apă vie
Sau o ființă de clipe care tresar
La marginea veșniciei și –să nu spui!-
O clipă de veșnicie e chiar
Un timp întreg, în plenitudinea lui.
Însă timpul trece, ora 19 revine post meridian…

Şi precum spunea Nini, poetul oraşului nostru:
“La Ploieşti, adică în acest oraş festiv al limbii române, unde întreţinerea silabei înroşeşte oul şi epitetul deraiază crivăţul iarna, la Ploieşti unde s-a înnodat frânghia limbii de gâtul unui mut pentru întâia oară şi unde prea în viitor s-a arătat limba, de Alexandu macedon ca s-o rezolve cu sobor. În ciuda dezinvolturii ei, limba, vorbirea şi garagara acoperă de fapt ca orice frunză adevărată un obiect al pudorii. Te iubesc e imposibil a spune la Poieşti.”
Dar noi îl iubim….

(Ramona Muller)

Acum câțiva ani, într-o după-amiază de septembrie, eram la Cofete, o plajă sălbatică din Fuerteventura, așteptam apusul. Aflată în extrremitatea sudică a insulei, plaja, imensă și năucitor de frumoasă, era greu accesibilă – în sensul că era izolată, la cel puțin 20-30 de kilometri de cea mai apropiată așezare, dar și cu o ultima bucată de drum dificiliă: drum prin stâncă, serpentine strânse, curbe neprotejate de vreun parapet pe înălțimi amețitoare.
Totuși, venea destulă lume să se bucure de spectacol. Oceanul era gri-verde, dezlănțuit, plaja cu nisip arămiu, protejată de un munte stâncos.

Eu așteptam, așadar apusul, se strânise vântul, oamenii incepeau să plece. îi urmăream uneori cu privirea și așa i-am văzut pe doi, o fată și un băiat, care faceau ture în cerc pe o zonă din ce în ce mai mare, haotic.
am dedus repede: căutau ceva.
căutau, căutau
m-am dus și i-am intrebat ce, ca să-i ajut.
telefonul ei și ea plângea.
Auriu, iphone, nou.
Erau spanioli de pe continent, venisera în vacanță în Fuerte.

Să-ți pierzi telefonul în vacanță, asta da dramă. Mai ales dacă ții in el- ca mine – bilete de avion, adrese airbnb de cazări, carduri, tot. Am luat-o sistematic. Am ”arat” toată zona în care se mișcaseră. Nimic. Nu era, nu era. Am încercat să sunăm. Nu era semnal.
Cobora soarele spre Ocean, de după munte se insinua noaptea.
Le-am zis să încerce totuși la cantină – singura – din drum, în caz că l-a găsit cineva. Că poate l-a dus acolo.
Au plecat, ea încă plângând.

Nu mai știu cum a fost apusul, știu că se cam intunecase și am fost foarte atentă la drumul de întoarcere. Când am ajuns sus, pe platou, unde drumul se lărgea și era și un viewpoint, cu adrenalina vărsată în cantități mari în sânge, am oprit să mai aruncam o privire spre minunăția de plajă. Se mai întrezărea oceanul și urla.

Desi plecaseră cu ceva timp înainte, a apărut dinspre vale și mașina spaniolilor. Ne-au văzut și au oprit. Ea nu mai plângea, dimpotrivă, râdea.
Voia să mi mulțumescă.
Nu găsise telefonul la cantina, dar barbatul de acolo ii spusese că un turist a vrut să lase un iphone cules de pe plajă, el însă îl îndrumase către poliția locală.
Tinerii sunaseră la politie, poliția confirmase că a primit un iphone auriu, urmau să se întalnească în cel mai apropiat oraș. Toată lumea bătuse niște kilometri și consumase niște timp pentru ca telefonul să ajungă la proprietar.
M-am bucurat mult.

Azi mi-am pierdut Iphone-ul, cel mai probabil în parcarea de la Carrefour, cand am umblat în rucsac după cheia de la mașina. Am realizat vreo 20 de minute mai târziu, când am ajuns acasă. Am sunat pe numărul meu. Telefonul era inchis.
Deși devenise destul de clar că l-a găsit cineva și l-a închis – și nu în scopul de a-l returna. M-am intors in parcare. Am căutat pe jos, am întrebat la Pază, la Obiecte pierdute, în locul de unde am luat ultima oară țigări, etc.
Toata lumea a ridicat din umeri.
Un paznic doar a comentat:
eee, vă dați seama, l-o fi găsit cineva și s-a bucurat la el…

Ăăăă, ce voiam să zic?
Nimic.
Doar că cine l-a luat, l-a luat fix degeaba, că nu-l poate folosi. Nici vinde, nici amaneta.

(Text/foto Oana Costea)

Părintele Nicolae Steinhardt (+) 30 martie 1989

Vă prezentăm zece lucruri pe care, poate, nu le cunoșteați, despre părintele Nicolae Steinhardt, Eseistul, juristul și scriitorul român intrat în monahism, mai târziu, la Mănăstirea Rohia:

1. Nicolae Aurelian Steinhardt s-a născut în cartierul Pantelimon din București într-o familie evreiască. Tatăl său era directorul unei fabrici de mobilă și cherestea.

2. În școala primară, deși era singurul elev de confesiune mozaică din clasa sa, a dorit să participe la orele de religie, de la care nu lipsea niciodată.

3. A urmat facultatea de drept, iar în anul 1936 și-a susținut lucrarea de doctorat în drept constituțional, cu lucrarea „Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit”.

4. În 1958 este arestat filosoful Constantin Noica, din grupul său de prieteni făcând parte și Nicolae Steinhardt. Pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația clasică de „infracțiune de uneltire contra ordinii sociale”.

5. Se hotărăște să se convertească la creștinism, iar în ziua de 15 martie 1960, într-o celulă din închisoarea Jilava, părintele Mina Dobzeu îl botează, naș fiindu-i Emanuel Vidrașcu, coleg de închisoare, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu.

6. Momentul Botezului este unul deosebit de important, marcându-i viața după ieșirea din închisoare și fiind episodul care a dat naștere testamentul său literar, intitulat „Jurnalul Fericirii”. Ziua Botezului este descrisă pe larg în paginile cărții:

„Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge), am primit Sfîntul Botez. (…) Botezul, hotărît pentru ziua de 15 martie 1960, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», cînd caralii sunt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. (…) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală ― dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită ― părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. (…) (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc)” (Jurnalul Fericirii, ed. 2008, pp. 167-169).

7. După Jilava, mai trece prin închisorile de la Gherla, Aiud, iar în luna august a anului 1964 este eliberat. Imediat după eliberare, merge la la schitul Dărvari din București și își „pecetluiește” Botezul prin Taina Mirungerii și se împărtășește cu Trupul și Sângele lui Hristos.

8. După moartea tatălui său, dorește să se retragă într-o mănăstire. Ajuns la Rohia în anul 1978, rămâne aici cu ascultarea de bibliotecar, iar peste doi ani este tuns în monahism de către episcopul Iustinian Chira. Organizează cele 23.000 de volume din biblioteca mănăstirii, participă la slujbe și își continuă activitatea literară.

9. A suferit, spre sfârșitul vieții, de angină pectorală – o durere puternică în piept, cauzată de reducerea fluxului sanguin (și a aportului de oxigen) către mușchii inimii.

10. În martie 1989 decide să meargă la București, pentru a consulta un medic specialist în cardiologie, însă înainte de îmbarcare, suferă un infarct și este dus de urgență la spitalul din Baia Mare, trecând la Domnul câteva zile mai târziu, pe 30 martie 1989.

VESNICA POMENIRE!!

(Cătălin Rusu)

Tu fetilor, țîpaț-un dărab de mălai în ceaun, scos-am curechi din cuhnie, mi-s mânurile ocupate. Vorbele ei, boabe-nșirate pe gard, laolaltă cu ulcele colorate. Rugăciunile tâmâiază-n ecou grinda casei bătrânești. Mamamare încă bate mătănii-n sângele nostru. Soba și gătejele, fusul gri, războiul de țesut, putina cu linguri din lemn. Exponatele inimii mele zac nevăzute, atâtea comori irosite. Haine negre legate-n dantela roasă de molii. Șterg praful, descui amintirile din cufăr și le arăt lumii.

(Amorena Minculescu)

Eeeh, așa cum testele covrig sunt o megaafacere, inclusiv pentru laabele sclavete triste adiacente, așa poate deveni și pentru populație.
Ești sătul de muncă? Plictisit? Acrit de cei din jurul tău? Scârbit de vremuri?
FĂ TESTUL COVRIG! (o nimica toată ca o limbă de oaie care îți spală delicat amigdalele și subamigdalele și o altă nimica toată ca o limbă de șarpe care îți penetrează cornetele nazale până la sânge).
Va ieși 99,99% +++ (clasa economică de consum) și vei sta acasă, cu mațu’-n sus două săptămâni. Dacă nu sunt două săptămâni, sigur sunt paisprezece zile. O poți face periodic: prostia și lăcomia permit.
Fiindcă simptomatologia drăgălașului înaripat covrig, a prolificat anamneza cu următoarele flori de cais: saturație (dischinezie mentală), (hai) sictir (o întoarcere eufemistică la sorginte), acreală (invadarea acidului gastric în planul emoțional), plictiseală (lipsa motivației și dispariția branhiilor la unele specii de pești), râgâit, flatulență.
A. Și un pic (mai mult) de scârbă. Scârba de rahat.

Despre – Cornelia Prisacariu, Ploiești 25 martie 2021, orele 10,15 a.m.

Pe la Saraiu ninge furios și bate vântul în toate direcțiile,
îl văd de departe, cu bocancii înfipți in zloata de la marginea drumului și deja pantalonii uzi până spre genunchi,
are cușmă, are mască, face semne disperate cu ambele mâini,
tataie la autostop,
decid brusc, frânez
sting repede țigara, trag masca pe față,
Încotro?
La Hârșova
Haideți sus
Tataie se bucură tare cu ochii senini ca un cer de martie adevărat
20 de kilometri,
cu treabă la oraș?

Bătrânul merge la vaccinare,
greu a reușit, că medicul de familie nu a vrut să-l ajute, “a zis ca nu se bagă la asta”,
a încercat și primărița de câteva ori, dar n-a mers platforma și “doar nu era să stea toată ziua după problema mea”,
până la urmă un nepot mai de departe l-a programat
azi la 14.00
a ieșit in drum de la 11.30, că microbuz e abia la două și-ar fi întârziat dacă îl aștepta
e 12.00
acu’ ajungeți mai devreme, zic
Ei, lasă tată, că mă duc și eu prin magazine
îl las in centrul Hârșovei, “că aici toate-s aproape unele de altele” și când să coboare,
încearcă să-mi dea o hârtie de 10 lei împăturită frumos
nuuu, nu trebuie!
zâmbește iar cu ochii și zice
sărumâna mult, atunci,
dacă mata nu-mi iei bani, o să-i dau la vaccinare.

(Oana Costea)

Pe 24 martie 2021, s-au împlinit 22 de ani de la agresiunea militară NATO împotriva Iugoslaviei, un stat independent din Europa, astăzi dispărut.

Geografia, multiculturalismul și prosperitatea statelor socialiste ale Iugoslaviei erau inacceptabile în noua ordine, care nu admitea “nealinierea”. Utilizarea sintagmei “conflict etnic” în contextul dezmembrării teritoriale, a explicat atât geneza, cât și deznodământul.

Atacurile s-au desfăşurat fără autorizare, neexistând nici măcar o rezoluție a ONU, care să permită o intervenţie militară legitimă, în acord cu dreptul internațional. Bombardamentele ”umanitare” asupra Iugoslaviei, țară situată chiar în centrul Europei, s-au desfășurat sub tăcerea statelor bătrânului continent și, mai ales, a celor vecine.

La 22 aprilie 1999, Parlamentul României a autorizat avioanele NATO să utilizeze spațiul aerian românesc pentru bombardarea Iugoslaviei, în pofida tratatului bilateral cu statul vecin, ceea ce guvernul acceptase anterior.

Slugărnicia a atins cote penibile atunci când Viorel Popescu, directorul de canale al postului Radio România Actualități a interzis difuzarea melodiei “Iugoslavia“, compusă de Cornel Fugaru și interpretata de Monica Anghel. Motivul a fost că prin textul ei “tendențios, melodia lezează interesele NATO în Iugoslavia”.

Campionul discursului democratic, Andrei Pleșu, a refuzat ca Ministerul de Externe să susțină încetarea bombardamentelor pe perioada sărbătorilor pascale. În aceeași notă, Gabriel Liiceanu făcea propagandă deschisă în favoarea bombardamentelor, găsind rațiuni “morale” în uciderea sârbilor “vinovați”. Aproximativ 2500 de iugoslavi, civili nevinovați, inclusiv copii și bolnavi, și-au pierdut viața în urma bombardamentelor. NATO a distrus mii de locuințe, școli, trenuri, intersecţii feroviare, poduri sau reţele electrice, demonstrându-și cinismul și provocând teroare.

În final, NATO a creat în Kosovo un stat marionetă, condus de gruparea UCK, sub control militar, susținut de SUA și UE, dar nerecunoscut de către ONU, reușind să discrimineze și să separe sute de mii de locuitori pe criterii etnice. Bill Clinton, Madeleine Albright, Wesley Clark și Javier Solana sunt numai câțiva “actori” din culisele acestui monstruos razboi, un amestec grosolan in politica unui stat independent si suveran.

Astăzi, această pagină neagră a istoriei Europei pare uitata …

(Silvia Slug)