Istorie recenta: Florin Manole. 21 Decembrie 1989, Piata Universitatii. Vom muri si vom fi liberi
Scris la Tuesday, December 22 @ 17:54:47 CET de catre asymetria
Historia oculta
Datorez aceste rânduri fetei ucise lângă mine.

Deşi este esenţa oricărei acţiuni politice actuale, întrebarea asupra zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă şi anacronică. O altă întrebare, “cine a tras în noi… ? pusă clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceaşi întrebare aduce şi o neaşteptată lămurire prin specificaţia expresă, “cine a tras în noi… după 22.
Faptul contribuie la delimitarea existentă şi stăruitoare dintre perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi perioada aşa-numită “de după 22”
Florin Manole

21 Decembrie. Piaţa Universităţii. Vom muri şi vom fi liberi

sau Locul, data, mărturia
Datorez aceste rânduri fetei ucise lângă mine.

Deşi este esenţa oricărei acţiuni politice actuale, întrebarea asupra zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă şi anacronică. O altă întrebare, “cine a tras în noi… ? pusă clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceaşi întrebare aduce şi o neaşteptată lămurire prin specificaţia expresă, “cine a tras în noi… după 22”. Faptul contribuie la delimitarea existentă şi stăruitoare dintre perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi perioada aşa-numită “de după 22”, definită mai curând de lipsa răspunsurilor şi de criza de legitimitate a politicienilor. Pe de altă parte, un răspuns la întrebarea naţională “cine a tras în noi ? ar fi unica variantă a începerii unui proces, ratat însă din această perspectivă, de legitimare a politicienilor postdecembrişti care au condus România. Legitimitate imposibil de recuperat, cu atât mai mult cu cât fatalmente, de 20 de ani încoace, politicienii noştri se revendică in corpore din acel nedefinit şi poate evitabil 22 decembrie 1989, legitimitate pierdută undeva între şantajul care a condus la abdicarea forţată a MS Regelui Mihai I, Mişcarea de rezistenţă anticomunistă, revolta minerilor din Motru, 19 – 20 octombrie 1981, numită şi “Greva pâinii”, revolta muncitorilor de la Braşov, 15 noiembrie 1987, controversele pe marginea încercării de revoltă de la Iaşi din 14 decembrie 1989, Timişoara 15 – 17 decembrie 1989 şi Bucureşti 21 decembrie 1989. Făra a mai aduce alte argumente, încercarea precipitată, neadecvată şi, fireşte, eşuată a unuia dintre prezidenţiabili, în Campania electorală 2009, de a se legitima politic în faţa tuturor românilor, la Timişoara, de ziua statului România, vorbeşte de la sine de un temei politic ce persistă în reperele istorice enumerate şi care asumate ar conferi clasei politice sau unui om politic, motivarea autentică pentru îndeplinirea unei politici de stat în România şi nu doar a politicilor de partid-stat de care am avut parte în ultimii 60 de ani. De aceea, neexistând o asemenea asumare explicită şi riguroasă, a vorbi despre 21 Decembrie pare anacronic, în timp ce discuţia despre perioada de “după 22” poate fi oricând actualizată. Timişoara însă, curtată inutil şi inabil, sau Piaţa Universităţii, îşi au simbolistica şi argumentele lor, ce survin dinainte de 22, şi se contopesc în încercările românilor de a se legitima politic şi de a-şi legitima statul, după 1947.

2.
Vom încerca definirea acelui temei ascuns al evenimentelor istorice în care politicienii de astăzi ai României îşi caută legitimitatea pierdută şi pe care democraţia, prin ea însăşi, nu le-o poate oferi. Pentru că iată ce stăruie dincolo de fenomenologia acestor evenimente, adică de viaţa noastră cotidiană şi dincolo de votul nostru sau de dorinţa de a fi aleşi.

Momentul Piaţa Universităţii este ultimul eveniment istoric remarcabil în istoria patriei, ultimul eveniment la a cărui înălţime civică românii urmează abia să se ridice, mai ales că, printr-o metafizică discretă, pe care o avem în vedere aici, îl considerăm un moment esenţial al ideii în sine de revoltă. Rareori oamenii ajung la gravitatea cuvintelor rostite de ei şi tot de puţine ori aceste cuvinte întemeiază istoria croind astfel specificul unei naţii. Aşadar 21 Decembrie, Piaţa Universităţii, anno Domini 1989. Este ziua primilor morţi dintr-un lung şir al celor care au căzut în incertele zile ale evenimentelor din Decembrie 1989. Determinarea civică a celor căzuţi, motivul morţii lor, fac obiectul unor lungi discuţii. De la “ce-au căutat acolo ? până la nelămurirea dacă s-a strigat sau nu “jos comunismul ! şi până la imposibilitatea de a evita vorbele “vom muri şi vom fi liberi”, avem de-a face cu limitări ale situaţiei, delimitări, participare, mărturii, mărturisiri. Piaţa Universităţii, cu ale sale vecinătăţi, la fel de implicate, Sala Dalles, Piaţa Romană, b-dul Magheru au fost ocupate de cetăţeni, în ziua de 21 Decembrie. În cele din urmă Piaţa Universităţii capătă configuraţia curajului, a revoltei, a ultimatumului, a întrebărilor şi a misterului dar şi pe cea a tinereţii avântate, a întâmplării sau a inutilităţii. Din aceste motive, prezenţa în Piaţa Universităţii are o semnificaţie. Semnificativă este astăzi Piaţa însăşi. Este, a rămas oare, Piaţa fixată definitiv în această semnificaţie ? Sau prezenţa, atunci, în acel loc, transcende, printr-o anume credinţă, simpla prezenţă chiar şi a celor care astăzi trec pur şi simplu pe acolo ?

Prezenţa în Piaţă, la data de 21 Decembrie, a însemnat o luptă, mai întâi, cu idea de a fi prezent acolo. Intenţia prezenţei, cu precădere în această zi, simpla intenţie de a fi acolo, fără să luăm în calcul semnificaţia de orice fel, cu atât mai accentuată în timpul dictaturii, poate să nu surprindă astăzi. Însă materializarea intenţiei ca participare era o prezenţă inexplicabilă în raport cu actualitatea momentului, dincolo de încercarea definirii astăzi a locului cu pricina, bine păzit atunci, ca un loc de deschidere, prin alăturarea cu hotelul Intercontinental, un fel de legat al Europei de Vest. Legaţie percepută însă, din instinct de conservare, de către cei “din piaţă”, cu aceeaşi naivitate cu care putea fi înţeles, eventual, mersul politic, inclusive cel extern, al acelor vremi. Naivitate pliată şi pe considerentul că regimul comunist supravieţuieşte sau cade, urmând o raţiune asemănătoare vreunui precedent (Alec Rusell aminteşte în “Financial Times”, vineri, 11 decembrie a. c., în legătură cu finele anului 1989, în Europa, că bravura a abundant la Leipzig, Berlin, Bucureşti şi Praga, unde oamenii au sfidat nu numai poliţia ci şi greutatea istoriei.) ori istoriei, considerată de prea mult timp în România acelor ani, independentă în sine de activităţile cetăţeneşti cotidiene, raţiune definibilă ca ingenuă, cu atât mai mult cu cât revolta şi prezenţa într-un loc public, atunci şi acolo, apăreau majorităţii conaţionalilor ca fiind perfect iraţionale.

Astăzi Piaţa Universităţii, în mod firesc, se confruntă cu prezentul dedus al acelor momente.
Chiar şi cei care au supravieţuit încep, deasemenea firesc, să cedeze acestei determinări a actualităţii. Prin această calmă înduplecare Piaţa îşi impune statornicia de loc privilegiat al cetăţii. În acest fel ea va rămâne deschisă inclusiv celor care au contestat-o, inclusiv detractorilor, din chiar momentul apariţiei ei în istorie ca esenţă a revoltei. Să fie oare determinarea prezentului unica provocare, deşi Piaţa Universităţii apare astăzi mai curând o mărturie a loazirului sau zădărniciei pietonale, pe lângă aceea de martor al memoriei, faţă de care actualitatea are sau nu reacţia amintirilor şi a meditaţiei ?
Acum, dacă ar fi să comparăm Piaţa Universităţii din 21 Decembrie cu Piaţa Universităţii trecerii şi petrecerii timpului ori a meditaţiei şi memoriei, ar fi Piaţa de atunci doar o faţetă a celei de acum ?
Şi dacă locul unei anumite zile, prin cele obişnuite ale cetăţii, poate fi locul oricărei alte zile, cum se face că, privită subiectiv, Piaţa Universităţii apare încă indisolubil legată de obiectivitatea mărturisitoare a ideii de revoltă ? Dacă, prin natura persuasivă a prezentului, vedem în Piaţa Universităţii, astăzi poate mai mult ca oricând, un loc al inutilităţii şi inutilelor sau banalelor activităţi omeneşti, mai putem noi oare defini acest loc ca fiind unul al revoltei şi al comunicării sau al simplei bucurii a jertfei ? Mai putem noi să vorbim despre Piaţa Universităţii aşa încât, împreună cu ziua de 21 Decembrie, să sesizăm o anume semnificaţie şi influienţă ? Este sau mai este oare, Piaţa Universităţii acel reper care să producă sau să iniţieze un anume impuls politic sau civic sau de orice natură socială, personală şi chiar intimă, atunci când evocăm ziua de 21 Decembrie ? Problema este că istoria nu poate evita această zi, câtă vreme suntem de acord că provocarea rămâne valabilă tocmai din pricină că planul politic al realităţii a fost excedat, dacă ne gândim că atunci a fost pusă în mod stringent problema radicală a raportului dintre libertate şi moarte. Aşadar Piaţa Universităţii îşi poate revendica specificul cel puţin printr-un argument ale cărui temeiuri sunt, într-un fel sau altul, Piaţa Universităţii însăşi.
Trebuie să recunoaştem că vorbele evocate indirect mai devreme şi strigate în Piaţa Universităţii, “vom muri şi vom fi liberi”, au un anume mister şi o anume taină ce definesc, suficient de obscur din punctul de vedere al pietonilor, locul ca fiind un spaţiu al libertăţii şi morţii, adică altceva decât simplul loc al bucuriei generale de ocazie sau al revoltei paşnice ori libertăţii de opinie practicate după 1989. De aceea poate şi motivul prezenţei, cum se zice, “în piaţă”, pe 21 Decembrie, comportă la rândul său taina şi misterul lozincii “vom muri şi vom fi liberi”, eludate însă cu meşteşug şi fără comentarii funcţie de interesele unor politici sau din ignoranţă.
Piaţa Universităţii, loc al multor evenimente legate între ele chiar cu cele din 21 Decembrie, evită de la sine acum, în vreme de pace, fără ca neapărat să omită, evocarea libertăţii şi cu atât mai mult, fireşte, pe cea a morţii. Dar nici în 21 Decembrie n-au murit cu toţii tot astfel după cum nici libertatea, în forma ei esenţială descătuşată atunci, nu s-a abătut negreşit asupra noastră a tuturor celor rămaşi în viaţă. În ce priveşte utilitatea sau inutilitatea participării n-a fost până astăzi explicată, ci admirată frugal, uneori luată în seamă, de cele mai multe ori notată.
Cu alte cuvinte, chiar dacă prezenţa din 21 Decembrie în Piaţa Universităţii înseamnă sacrificiu întru credinţă, iar credinţa înseamnă “vom muri şi vom fi liberi”, asta nu presupune, în mod necesar, că prin sacrificiul din acele zile, piaţa, ca eveniment, aduce un plus de înţelegere a ceea ce s-a întâmplat atunci.

3
Aşadar, ce este 21 Decembrie, Piaţa Universităţii ? Fireşte că vorbim aici de o semnificaţie ascunsă în concret, dar care ne scapă tocmai din cauza avalanşei acestui concret. Pentru a devoala semnificaţia trebuie să determinăm faptele. Simpla lor determinare ar fi poate, la rândul ei, o simplă listă cronologică de întâmplări, dacă aceste întâmplări nu ar fi atestate şi legate între ele de o mărturisire zguduitoare. Această mărturisire sunt cuvintele “vom muri şi vom fi liberi”, care s-au făcut auzite într-un loc şi la o dată anume. Pentru a afla ceea ce este ascuns cred că trebuie să pornim de la ceea ce este în lumină şi comun celor liminate de realitate. Respectiv mărturia, locul şi data ca fiind cele concrete ce umbresc semnificaţia, adică semnul ce ni s-a arătat şi pe care, din anumite motive, astăzi poate fi mai puţin decât o amintire.
Vom porni de la strigătul-mărturie “Vom muri şi vom fi liberi!”.
Ce înseamnă “Vom muri şi vom fi liberi” ? Înseamnă a fi liber în locul în care eşti pregătit să mori. Strigătul în piaţă, adică în locul public, presupune libertatea şi eliberarea, în sensul de cucerire a locului. Strigarea lozincii în piaţă ca mărturisire, presupune, printre elementele de opresiune, consecinţele oricărei oprimări, respectiv libertatea sau moartea. Strigătul evidenţiază prezenţa în acel loc al cetăţii de unde cel care strigă fie este alungat, fie este împiedicat să pătrundă. Strigătul în piaţă pregăteşte un loc al comunicării absolute aşa încât moartea să poată lăsa timp anume în vederea desfăşurării destăinuitoare a libertăţii. Strigătul apare astfel ca fiind comunicare şi prezenţă nemijlocită. Motivul acestei apariţii nemijlocite trece ca fiind unul obscur, mai ales că orice loc public este ţintuit în determinări anterioare ce definesc cu claritate şi motivat orice comunicare, apariţie sau strigăt.
Prin însăşi revolta lui, apariţia celui revoltat ţine de un scop genuin asemănător raţiunii, după cum spuneam, văzută de ceilalţi perfect iraţională, a prezenţei sale fizice “în piaţă”. Deasemenea, raportată la nivelul istoriei, această apariţie este determinată şi de o anumită candoare ritualică. În fapt, nefiind altceva decât un act de smerenie, candoarea este manifestarea liberă ce face din cel prezent suportul imediat al strigătului care, în aceeaşi măsură, este o tăcere.
Ritualitatea candorii de expresie publică îl face pe cel prezent să răspundă unui comandament al scopului prezenţei lui în public, în aşa fel încât el comunică cu ceilalţi mai ales prin apartenenţa la condiţia umană în sine, pe care sui generis, o şi defineşte, chiar dacă această definiţie este acceptată sau nu.
Scopul genuin şi candoarea ritualică întemeiază comunicarea.
Ce este atunci comunicarea, dacă specificul ei este definit prin candoare ca liberă cuvântare ? Comunicarea eliberează locul public astfel încât cei care strigă liber devin aparţinători de drept ai locului. Această apartenenţă prin smerenie, în sensul de suport imediat al strigătului, la locul public, ca urmare a eliberării pieţii, se manifestă în chiar locul public. Astfel, piaţa, în virtutea comunicării dintre cei prezenţi, şi ca un efect al acestei comunicări ce frizează condiţia umană, tinde să cuprindă întreaga cetate. Tendinţă ce rămâne să transmită, cel puţin momentan, sentimentul candorii eliberatoare a însufleţirii. Dar sentimentul eliberării, conjugat cu apartenenţa la condiţia celor care au radicalizat strigătul până la lozinca “vom muri şi vom fi liberi”, urmează abia să se confrunte cu capcanele dezbinării şi ale opresiunii din afara pieţii.
Prezenţa celor ajunşi în piaţă este un fenomen de candoare ce descrie condiţia umană şi dă esenţă revoltei ? Sau candoarea este la rândul ei supusă unei anumite ordini prin însăşi comunicarea celor care comunică între ei din felurite motive ? Cu alte cuvinte, prezenţa pe 21 Decembrie, a celor din Piaţa Universităţii, era una esenţială, al cărei fenomen este însăşi viaţa cetăţii de astăzi, sau face parte din simpla desfăşurare politică a vieţii unui popor ale cărui repere esenţiale sunt mereu estompate de cotidian sau de nevoia de a nota evenimenţial în vederea a ceea ce numim istorie ? Adică, 21 Decembrie poate fi asimilat acelei esenţe, asupra căreia o masă de oameni trebuie uneori să se aplece pentru a se legitima ca aparţinând unui loc şi unei limbi, în care să moară şi pe care s-o poată striga ?
Dacă vorbim de un rost al comunicării adăugat prezenţei din 21 Decembrie, altul decât cel previzibil, emoţional, politic sau civic, şi un rod al aceleiaşi comunicări şi prezenţe, atunci determinările locului, lozincilor şi a prezenţei în Piaţă, ţin exclusiv de definirea prin evidenţiere a fiecărei persoane, aşa încât mărturia şi mărturisirea ulterioare să poată fi făcute, după cum spune şi lozinca strigată, cu propriul trup.
Această mărturie trupească ajunge astăzi până la noi, mai cu seamă, prin mijlocirea cuprinderii eliberatoare în care s-au contopit cei prezenţi, aşa încât unii dintre ei, cei sacrificaţi, au mărturisit această cuprindere, acum prezentă, cu propriul trup. Mărturisind astfel fiecărui martor în parte, ca unora cu care au împărtăşit atunci, însăşi mărturisirea strigătului, ca ardoare prin care ni se comunică perpetuu data şi locul mărturiei.
De aceea comunicarea jertfei nu aparţine numai locului. Pentru că locul este definit de fenomenul prezenţei celor care au strigat. Abia acest fenomen cuprinde în sine comunicabilitatea ulterioară a jertfei şi astfel devin posibile locul ca loc public privilegiat precum şi comunicarea acestora.
Legătura dintre prezenţa în 21 Decembrie şi Piaţa Universităţii este mărturisită de fiecare dată cu patetism şi începe de la împărtăşirea condiţiei de revoltă a fiecărui participant care nu este altcineva decât purtătorul de grijă a ceea ce locul va întrupa de acum înainte. Asta se numeşte viul acestui loc la care apelăm tainic, precum tainic este şi motivul prezenţei la locul sacrificiului, a celui care se îngrijeşte ca acest loc să nu fie un simplu loc de trecere. Omul revoltat, cel care strigă, întrupează în condiţia lui muritoare libertatea strigătului său ce deschide îngrijorarea prin care oamenii îşi caută în istorie mântuirea eliberatoare. Astfel ajunge să primească el, în desfăşurarea ei neobişnuită, o decizie, dar nu străină şi de neurmat pentru că este omenească dar totuşi tainică şi de neînţeles pentru că aparţine divinităţii. O asemenea decizie omenească şi divină în acelaşi timp, explicitată printr-o moarte roditoare în strigătul “vom muri şi vom fi liberi”, este şi decizia celor care în 21 Decembrie au hotărât să rămână “în piaţă”. O asemenea decizie, omenească şi divină în acelaşi timp, dezvăluie natura credincioasă a voinţei celor care au rămas. Ce putem spune despre cei căzuţi în piaţă ?
Ei reprezintă credinţa suspendată a acestor zile.
Revenind la motivul prezenţei “în piaţă”, care baleează între “ce căutau acolo ? şi strigătul “vom muri şi vom fi liberi”, acesta apare astăzi, am spus-o deja, mai curând ca ceva obscur şi, deasemenea, ignorat. Aflat în întuneric, motivul e privit peiorativ, ca un efect al întâmplării. Privirea devine mai îngăduitoare odată ce momentul întrebării este depăşit şi realizăm efectele, în cazul în care sunt explicitate cauzal. Cu alte cuvinte, nu mai contează de ce a fost cineva “în piaţă”, impotant este că era cineva acolo. Trebuie să spunem însă că dezinteresul faţă de cauza şi adevărul prezenţei în Piaţa Universităţii are la rândul lui motive mai puţin intense ale vieţii noastre de acum, nu neapărat raportate la motivul prezenţei în piaţă a celor de atunci, cât raportându-le la condiţia de revoltă reală, şi nu ne referim aici la dizidenţa cu voie de la miliţie ori cea zisă rezistenţa prin cultură preferate de noi românii, este adevărat, în plină opresiune a securităţii. Este cunoscut, deasemenea, că singura armă a celor prezenţi în ziua de 21 Decembrie, în Piaţa Universităţii a fost strigătul. “Vom muri şi vom fi liberi ! este o lozincă devenită notorie, dar este cel puţin o impietate a ne întreba sau a cerceta cu tot dinadinsul dacă şi ce s-a strigat atunci şi acolo (asta s-a întâmplat fireşte tot din dorinţa de a legitima zilele şi regimurile politice ce au urmat). De aceea întrebarea dacă s-a strigat, sau nu, “Jos comunismul ! devine aprioric superfluă, în condiţiile în care demonstranţii întrupau, cum ar spune prietenul Nino, celebra specie umană care, prin natura lucrurilor, cuprinde între altele şi comunismul, supus aceloraşi exigenţe pe care strigătul radical al pieţii le-a evocat : libertatea şi moartea.
În fapt, obscuritatea şi ascunsul motivaţiilor acţiunilor omeneşti se opun modului în care viaţa se deschide şi se evidenţiază celorlalţi. Cauzele acţiunilor ţin de natura viului, oricât ar fi de întunecată, pentru noi, rădăcina însăşi a cauzelor şi oricât de luminoase efectele. Cauza, este, monotonă, ce-i drept, dar este o împlinire în sine, un fel de moment al forţei viului.
Prin prezenţa lor revoltată în Piaţa Universităţii, acest moment al forţei viului, întemeiază mărturia ca esenţă a fenomenului “din piaţă”, deci ca martiriu. Pentru că motivul prezenţei “în piaţă”, prin chiar obscuritatea lui, ascunde în trupul prezent, sacrificiul strigătului şi ascunde totodată şi o eliberare întru împărtăşirea cotidiană a unui loc public. Prezenţa revoltată devenită publică este prezenţa credincioasă întru mărturisirea condiţiei muritoare.
De aceea, probabil, după ce Adevărul a luminat în chip nemijlocit lumea, motivaţia oricărei prezenţe întru credinţă ca fixare evidentă a posibilităţii morţii, transcende orice motivaţie.
Astfel, motivul prezenţei “în piaţă” a celor care au murit şi a celor care au rămas în viaţă la 21 Decembrie 1989, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, precum şi esenţa acelei zile sunt de natura îndepărtării.

4
Odată aflată natura motivului putem spune că avem esenţa celor întâmplate în 21 Decembrie. Cu alte cuvinte natura motivului este esenţa.
Esenţa apare în acest caz de natura îndepărtării şi am adăuga, a neobişnuitului şi străinătăţii.
Ce anume era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi ? Condiţia umană devenise astfel, căci datoria omului este nu opresiunea să şi-o apropie până la obişnuinţă şi familiaritate ci propria lui condiţie, ca loc unic de unde are acces la Adevăr. Aşadar, ce era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi ? Piaţa Universităţii desigur, unde condiţia umană se desfăşura la vedere. Acolo era adevărul despre tot ce devenise, după 1947 şi încă mai este şi astăzi românilor apropiat, firesc şi familiar, respectiv maniera criminală a oricărei dictaturi de a se apăra. Acolo era atitudinea legitimă faţă de un regim criminal, atitudine de la care nici un singur politician sau dizident care-şi dă azi cu părerea despre politică, nici măcar unul, nu se poate revendica astăzi. Cu toţii vorbesc de 22 decembrie care nu e decât o zi a răfuielii.

5
Cu o zi înainte avem strigătul întemeietor, strigătul public “vom muri şi vom fi liberi”. Strigătul ce însoţeşte libertatea şi, în aceeaşi măsură moartea. Strigătul care ajunge să cuprindă trupul fiecăruia dintre cei prezenţi “în piaţă”, astfel încât strigătul în sine îl cheamă pe tovarăşul de luptă în vederea împărtăţirii strigătului. Faptul acesta echivalează cu rămânerea pe loc, întru strigăt ! Rămânere aducătoare de moarte. O moarte prin căderea în sacrul acelei zile. Cădere învolburată poate de tinereţe dar într-o astfel de împărtăşire a strigătului, tovarăşul care strigă şi el, îl urmează pe cel care strigă revoltat. Prin această urmare,a unuia după celălalt, cel revoltat regăseşte apropierea – piaţa însăşi – în chiar sânul îndepărtării celei mai aprige. Urmându-se astfel, unul pe celălalt, cei prezenţi întârzie să mai plece.
Strigarea lozincii şi întovărăşirea îl fac mai atent pe luptător odată cu apropierea de moarte. Prin moarte el se apropie de toţi cei care nu sunt în piaţă, de toţi cei care vor urma, de toţi cei care urmează să cunoască din auzite. Strigătul rămânerii între libertate şi moarte aprinde rămânerea pe loc. Din ce în ce mai atenţi la moartea ajunsă, cei tineri ! Însă rămânerea înflăcărată, pentru că are acum în vedere chiar moartea, încremeneşte locului trupul întovărăşirii întru sacralitate. Atunci esenţa revoltei strigătoare şi vii este o împietrită întrupare profetică a sacrului zilei ce lasă la voia întâmplării, ca un belşug vârtos, tinereţea gălăgioasă a tânărului mort.
Revolta devine astfel o îmbogăţire peste noapte a patriei, cu trupuri sacre, neobişnuite, străine şi îndepărtate chiar pentru mamele care i-au născut. Esenţa zilei atunci e bogăţia, depărtarea.
Piaţa Universităţii este locul în care ceilalţi nu au ajuns acolo, pe 21 Decembrie şi de aceea motivul pentru care cei prezenţi, dar şi esenţa celor petrecute acolo, rămân sub semnul îndepărtării. A neobişnuitului şi a ceea ce este străin. Şi totuşi, atunci când, în felul său de risipitor al tinereţii avântate şi de grădină a depărtărilor, acest loc – Piaţa Universităţii – risipeşte spre noi căderea în moarte a celor rămaşi acolo să moară, el ni se destăinuie. Poate astfel atenţia noastră ascultă strigătul despre libertate şi moarte aşa cum noi ascultăm, rămas în memorie, un vers, încercând astfel, pe propria piele, îndepărtarea, neobişnuitul. Căci strigătul este practica singurătăţii la care poţi ajunge prin revoltă. Asta a însemnat şi în PiaţaUniversităţii strigătul, atenţie, la plural, “vom muri şi vom fi liberi”. Pentru noi ceilalţi, practica aceastei singurătăţi revoltate, înainte să fie strigăt de revoltă, survine ca o tăcere poetică. De unde şi imposibilitatea de a defini public altfel decât printr-un moment de reculegere amintirea acelei zile. De unde şi îndreptăţirea zgomotoasă a revoltei.

Florin Manole – Asymetria – revue roumaine de culture, critique et imagination

Editor: Liviu Ioan Manole

În ziua de Crăciun, la deşteptare, 15 tineri am ră­mas surprinşi văzând că Moş Crăciun ne vizitase noap­tea şi ne pusese un pachet cu bunătăţi la cap. Am găsit şi halva, despre care uitasem şi cum arată. Moş Crăciun era Marcel Cazacu, din Rădăuţi, un elev foarte tânăr, inteligent şi de un altruism fără egal. Copilul se îmbol­năvise de inimă la Canal şi nu avea alt ţel decât desă­vârşirea morală.
Cu puţin timp înainte de Crăciun, primise un pa­chet de la familie. Deşi pachetele se primeau foarte rar, Marcel Cazacu şi-a împărţit tot pachetul.

(Remus Radina – Testamentul din morgă)

Acțiunea se petrece la spitalul lagărului Poarta Albă, în anul 1953

Vă invităm marți, 5 decembrie, orele 19.00 la deschiderea expoziției lui Maxim Dumitraș, „Fiul și Tatăl”, curatori Pavel Șușară și Dalina Bădescu!

„Identificând pânza, adică o suprafață reală și strict determinată, cu spațiul fertil
al posibilului, Maxim Dumitraș, fiul, îi relevă, printr-o compoziție plastică, dacă nu cumva chiar îi revelează, lui Emil Dumitraș, tatăl, viziunea unei lumi latente, în așteptare, iar acesta, determinat, cuminte și meticulos ca un miniaturist medieval, o ecranează, printr-o rețea halucinantă de linii și de forme geometrice, înterpune între el însuși, adică între lumea lui, cea ce aici, și cea posibilă, de dincolo, un semn de separație, un zid transparent, un grilaj apotropaic, marcat simbolic, dar, prin translație magică, la fel de eficient ca realitatea însăși.” – Pavel Șușară, curator

Participare este liberă.
Muzeul de Artă Modernă și Contemporană „Pavel Șușară” – Intrarea Viitorului nr. 4, București

După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia. În mod particular, în centrul Munţilor Apuseni, unde iobagii români erau supuşi ai fiscului austriac, iniţial impozitele erau mici, mai ales din cauza inaccesibilităţii zonei. Impozitele au crescut însă masiv după ce un dezertor de origine română din armata austriacă, Macavei Bota, după ce s-a adăpostit la românii din Munţii Apuseni mai mulţi ani şi a cunoscut zona în detaliu, fiind prins de autorităţi şi condamnat la moarte pentru dezertare, pentru a-şi salva viaţa, a denunţat faptul că românii din munţi sunt impozitaţi mult sub posibilităţi şi că de la ei s-ar putea stoarce sume de bani mult mai mari. Acest fapt a concentrat atenţia autorităţilor fiscale asupra munţilor, împovărând extraordinar de mult populaţia, care şi aşa trăia greu în condiţiile climatului aspru din Munţii Apuseni, contribuind în timp la adunarea nemulţumirilor şi a creat condiţii favorabile pentru răscoală.

La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.

Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.

În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Iată cum descrie ziarul londonez “The Times”, la 31 ianuarie 1785, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan:

Izbucnirea răscoalei

Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.

În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.

Pentru a citi articolul complet vezi sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Răscoala_lui_Horea,_Cloşca_şi_Crişan

Opera unora dintre ei este lucrare de geniu. Oare câți dintre poeții mari ai lumii și-au reinventat chiar și limba (nu doar limbajul), așa cum au făcut-o, nu de puține ori, poeții români? Ion Stratan a fost un astfel de poet: minunat, excepțional, cu un umor spontan greu de depășit. Aș defini esența tristeții sărăciei astfel: o țară fără poeți este o țară nu doar săracă. E-o țară sărmană. Să nu ni se treacă-n uitare poeții! Ion Stratan ar fi avut 68 de ani.

S-a născut la 1 octombrie 1955 în comuna Izbiceni, (județul Olt). A murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploiești, la 19 octombrie 2005. A absolvit în 1981 Facultatea de Limbă și Literatura Română a Universității din București. În timpul studenției a fost membru al cenaclului “Amfiteatru”, apoi al “Cenaclului de Luni” condus de criticul literar Nicolae Manolescu și al “Cenaclului I.L.Caragiale” din Ploiești. A fost redactor șef al revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca “Nicolae Iorga” din Ploiești. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinătatea nu foarte îndepărtată a poetului și prietenului său Nichita Stănescu, fiind condus pe ultimul drum de către rude, prieteni optzeciști și scriitori importanți contemporani. Avea doar 50 de ani. Ion Stratan a debutat în 1981 cu volumul de versuri Ieșirea din apă. A mai publicat: Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982); Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983) Lumina de la foc (1990) Lux (1992) Ruleta Rusească (1993) Desfacerea (1994) O zi bună pentru a muri (1995) Cântă zeiță mânia (1996) Mai mult ca moartea (1997) De partea morților (Editura LiberART, Ploiești, 1998) Cafeaua cu sare (1998) Apa moale (1998) Crucea verbului (Editura Paralela 45, (2000) Zăpadă noaptea (2000) O lume de cuvinte (2001). A fost distins cu Premiul Fundației “Nichita Stănescu” (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor (1993), Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995).

photos © Dinu Lazar (la vernisajul expoziției mele foto – Galeria AAF din str. Brezoianu, București, 1983), Tudor Jebeleanu, Florin Iaru, Ioan Mihai Cochinescu și din arhive foto ale prietenilor poetului

Via Ioan Mihai Cochinescu

Editor: Liviu Ioan Manole

POEM AUTOMNAL

În vizită ne vine toamna iarăși,

Nănașa noastră an de an…

Deschide poarta iernii și cetinii

Rămasă în ram și ram…

Cineva mai cântă la pian,

Altcineva mai scrie rar,

                                                                                               Un alt poem authomnal.

30 08 2023, Dan Drăguș

Mi-au fost colegi, când debutam ca profesor de muzică instrumentală la Liceul Pedagogic iar mai apoi la Liceul de Artă din Ploiești. Mi-au fost și prieteni buni – în acele vremuri complicate, grele, tulburi – cu care-mi petreceam ore întregi în atelierele lor și da, și prin cârciumi pitorești sau terase ploieștene, alături de marea boemă a orașului, ascultând prin mahalale muzica în ritm de tango sau lăutăresc de țambal, acordeon, contrabas și vioară. Au fost mari maeștri ai artelor vizuale. Am învățat de la ei (aidoma unui adevărat discipol) multe din tainele acestora. Oameni dintr-o bucată, dascăli uluitori. Au rămas pentru totdeauna în inima mea, așa. Oameni.

Dan Strâmbu, născut în Făgăraș la 3 septembrie 1938. Maestru în xilogravură cu o operă bogată, cu lucrări în țară și peste hotare. Puține lucruri se mai știu, azi, despre el. A plecat la stele discret, în 2016, așa cum a trăit și a creat, în întreaga sa viață.

Sergiu Rugină, s-a născut în Răpujneți la 19 august 1931 și a luat calea Marii Treceri în anul 1997. Am scris cândva despre domnia sa: „În sufrageria sa, pe pereți, se aflau icoane vechi, bizantine. Propriile sale picturi erau încărcate de forța rafinării divinului prin ecourile lui Andrei Rubliov. Nu picta tablouri, se ruga, pictând. Nu desena, zămislea. Nu mă privea obosit, niciodată. Mă privea cu lumină. Pentru că picta cu lumină. Astfel de pictori au fost, odată. Cine-și mai amintește de ei? Unde s-au dus sanctuarele lor? Cine mai ascultă, fie și în gând, ecoul vocilor lor? Răpujneți, satul în care s‑a născut pictorul Sergiu Rugină, nu mai există nici măcar în hărți.”

În tot acest timp, eu – cel foarte tânăr; ce știam despre viață, pe-atunci? – când cu prozele mele scurte prin cenacluri de provincie sau de București, când cu chitara sau pianul, când vorbindu-le elevilor mei de liceu la orele de estetică despre câte-n lună și-n stele dar mai ales despre minunea Dumnezeiască ce se cheamă artă.

photo © Ioan Mihai Cochinescu

Scrisoarea Lui Ioan Slavici Catre Constantin Negruzzi

Iubite domnule Negruzzi,

Mă bucur foarte primind știrea că Eminescu este la Iași. Au trecut doi ani de zile de cand i-am pierdut urma. Pe semne a fost si el dus cu expeditia polara. Iti marturisesc apoi ca eu tin foarte tare la Eminescu, nu numai pentru ca el m-a introdus in lumea in care petrec acuma, facandu-ma cunoscut cu d-voastre, dar si pentru altele. Felul gandirei sale ma seduce si nu mai putin ma seduce forma in care se manifesta acest fel. Intre altele sunt foarte preocupat de maestrul meu, – a nimanui limba nu-mi place ca si a lui Eminescu. Imi place precisitatea [!] lui Xenopol; imi place usurinta lui Pantazi Ghica: Eminescu imi pare insa precis ca si unul si usor ca si celalt. Xenopol este trecutul in limba, Pantazi Ghica este prezentul si tocmai atat de extrem unul in trecut ca si celalt in prezent: Eminescu este o combinare din amandoi, o combinare armonioasa a trecutului cu prezentul. Pentru Xenopol limba este muruiala cu care invaleste paretii palatului zidit de cugetarea sa; Pantazi Ghica nu cugeta, ci incarca flori cu furca si le arunca in fata lumii; Eminescu gandeste si formeaza dodata – pentru dansul limba este marmura in care varsa chipul gandirilor sale alese.

Dar sa cunosti pre Eminescu si vei afla un om de felul in care natura nu produce decat in momentele sale de preocupatiune. Parca n-a stiut ce face, cand a facut, si, parandu-i rau mai apoi, incepe a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei putini oameni care nu sunt meniti a vietui in societate, pentru ca nu-si afla semeni. Indeobste el este nesuferit pentru ca stie cine este el, stie cine sunt altii, nu-i pasa de o lume pe care trebe s-o despretuiasca si sta ca si o carte deschisa inaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nerezervate si tocmai pentru oamenii comuni lipsa de rezerve a unui suflet ales este nesuferita. Nu ne place sa vedem ca suntem mai prosti decat altii, pentru aceea nu ne intovarasim bucuros cu cei mai cuminti decat noi. Cu atat mai pretioasa aratare este Eminescu pentru noi care nu suntem dintre oamenii cu desavarsire comuni. Ii cercam tocmai pentru comorile ce ni se desfasura in sufletul sau. El este o literatura vie, galerie in care tot momentul se produc noue intrupari a gandirei frumoase. Imi aduc aminte de Rousseau cand exclama in confesiunile sale: „O! ce frumoase lumi s-au ivit si-au disparut in sufletul meu”. Asa este si la Eminescu; si cel putin eu priveam bucuros aceasta viata interna.

Iară pesimistul Eminescu n-afla mai bun loc decat in mijlocul d-voastre. Te rog spune-i sănătate și voie bună de la mine și-i spune că, de când nu ne-am văzut, am gândit foarte adeseori la fraza: „A fi ori a nu fi” […]

Al d-tale devotat
Slavici

I.E. Torouțiu, Studii și documente literare, vol. II, 1932, p. 270-271.

Via Florin Dobre

Editor: Liviu Ioan Manole

Pe 9 august, a fost asasinat unul din cei mai mari Români din toate timpurile: voievodul Mihai Viteazul (1558-1601).

Rămas de mic fără tată, a crescut cu unchiul său, monah la Muntele Athos. Aici, printre călugări, și-a primit educația și s-a întărit cu duhul.
Se spune că domnitorul își petrecea nopțile citind Psaltirea, iar unii susțin că o știa pe de rost.

Tot despre el se spune ca participa la slujbele bisericești nu oricum ci cântând la strană împreună cu monahii .

Mihai Viteazul este primul (1600) care a făcut unirea celor 3 țări care alcătuiesc România de astăzi: Țara Românească, Ardealul și Moldova.

Ca Domn al Țării Românești, a fost ctitor de lăcașuri sfinte, aparător al credinței ortodoxe dar mai ales unul din cei mai aprigi luptători împotriva otomanilor.
,,Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.”

Pe o carte a Sfântului Paisie de la Neamţ, s-a găsit consemnat: “Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”.
Osemintele frumos mirositoare ale voievodului au fost descoperite în mod miraculos la Mănăstirea Plăviceni din lunca Oltului, în anul 2010.

De la Domnitor învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el toată viața, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia și neamul românesc, pentru care a și murit, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să îl avem pe Hristos în inimă până la ultima suflare.

Via Teodor Ciurariu

Editor: Liviu Ioan Manole

Maică-sa era bețivă. Alcoolică. O trădau fața, ochii, gesturile.
M-am așezat în spatele lor la Mega. Ea avea în mână două peturi de bere și încă o sticlă mică, n-am văzut ce.
Fetița avea mâinile goale și ochii negri.
M-am înfuriat, m-am întristat.
S-au întors amandouă spre mine. Ochii stinși și ochii mari.
Apoi maică-sa s-a aplecat și i-a șușotit ceva în ureche.
Ea a ascultat atentă și a dat complice din cap că a înțeles.
Știam ce i-a spus.
Știam ce urmează, ce-o să zică fata, ce-o să zică maică-sa, ce o să fac eu.

Aș fi vrut să știu sau să pot să fac altceva. Mai mult, mai bine. Nu știu și nu pot.

O fetiță amărâtă a mâncat multe dulciuri ieri seară, iar eu am plâns în mașină.
De ciudă, de furie, de neputință.

E Săptămâna Patimilor.

Oana Costea

 Cea mai veche casă din Ploieşti. Acum mai există doar în fotografii! Istoria ei este oglinda neociocoismului postrevoluţionar! Monument istoric şi nimeni nu a păţit nimic, nu a plătit nici măcar o amendă!

Text/Foto Andrei Tudor

La 1 aprilie 1941 o coloană de români bucovineni, despre care se spune că se întindea pe o lungime de doi kilometri, se îndrepta către granițele României pe care nu le părăsiseră niciodată, însă care fuseseră impuse în cumplitele pierderi din anul 1940.
Estimările spun că undeva la 4000 de români au căzut uciși de gloanțele sovietice, în încercarea de a se reîntoarce în țara lor.
Această ediție, cu numărul 66 este dedicată lor, victimelor Masacrului de la Fântâna Albă.

Evenimentul va avea loc sâmbătă, 1 aprilie 2023 – strada Poteraşi nr. 15 (Club Neamunit) – 09:00 – 16:00.

Event Facebook: https://fb.me/e/FUh8etmB

Necesarul de alimente pentru ediția curentă:
Legume: cartofi, morcovi, țelină, păstârnac, ardei gras roșu, ceapă, dovlecel, pătrunjel, mărar, murături la borcan
Fructe: mere, portocale, banane
Dulciuri: de preferat în pachete de mici (~40-50 gr. per bucată)
Alte produse: bulion

(!) Pentru a prelua alimentele aduse de cei care doresc să contribuie, voluntarii NEAMUNIT vor fi prezenți la sediul nostru de pe strada Poterași nr. 15 în zilele de:
– Marți, 28 martie 2023 – începând cu ora 19:00
– Vineri, 31 martie 2023 – începând cu ora 17:00
Vă rugăm să anunțați venirea din timp printr-un mesaj în prezenta postare sau în privat.

Pentru donaţii în bani: https://www.neamunit.ro/doneaza/

Neamunit România – o stare de spirit!
https://www.neamunit.ro
https://www.facebook.com/Neamunit.ro
https://t.me/NEAMUNIT
https://www.instagram.com/neamunit.ro/
neamunit@gmail.com

“Crede şi iubeşte! Credinţa te face liber, iubirea te uneşte.”
– Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

#NEAMUNITpentruEi #Ediția66 #CiorbițePentruBunicuțe
#FAR #FiiaiRomâniei #Neamunit
#RomâniaTa #RomâniaVie #RomâniaProfundă
#LIDERpentruRomânia

Via Neamunit România

Acorduri

 Cronică literară – ședința Cenaclului literar I.L.Caragiale, 27.03.2023

Magnoliile își deșartă prea plinul de culori pastelate, ici-colo un zefir ne îmbie pe la colț de stradă cu mirosuri proaspete de primăvară. Orașul nichitian se pregătește să-și serbeze poetul necuvintelor.
Ramona Müller îl evocă pe Nichita Stănescu citând din amintirile poetului, pe vremea când bătea maidanele din Ploiești. Omagiul este susținut și de recitările din creația scriitorului de către Emilia Luchian și Maria Bem, din versurile personale.
Dacă din punct de vedere sociologic omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca şi dinamita, din punct de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit.
Averea cea mai sigură şi cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanităţii mele este poezia fiecărui om în parte, – şi în acest sens înţelegem estetica ca pe expresia cea mai fiinţîndă a eticii.
Poetul este aidoma unei moaşe de ţară care ajută femeia pe cîmp să nască. Dar a confunda moaşa cu miracolul naşterii ar fi un cîntec al surzilor.
Poezia poetului stîrneşte poezia intimă a fiecăruia.
Un poet este cu atît mai măreţ cu cît cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi (…)
Ave!
Al vostru, Nichita Stănescu.
Azi. 1982
Lecția de poezie ne-a fost trimisă prin mail de către Luminița Bratu și astfel îl (re)descoperim pe EZRA POUND (1885-1972 ), poet american, reprezentant de marcă al modernismului literar al sec XX cu poemul Va dăinui.
Cele mai noi creații aparțin Mariei Bem – un poem dedicat Unirii basarabiei cu România- și lui Mihail Ivănescu, o proză scurtă.
Emilia Luchian ne expune un rezumat al vieții și societății nipone. Aflăm despre principiile și sistemele de valori ale japonezilor, dar și despre istoria Bushido (calea razboinicului) se intinde pe o lungime de treisprezece secole. Un samurai ideal era întruchiparea bunăvoinţei, fiind înzestrat în același timp cu putere şi înverşunare. Codului moral al samuraiului s-a transformat în Codul Bushido format din şapte principii esenţiale:
1. Gi: decizia corectă, luată cu sânge rece, atitudinea corectă, adevărul.
2. Yu: curaj până la eroism.
3. Jin: iubire universală, generozitate faţă de oameni, compasiune.
4. Rei: acţiune corecta – o calitate esenţiala, bunavoinţa.
5. Makoto: sinceritate totala, onestitate.
6. Meiyo: onoare şi glorie.
7. Chugi: devoţiune, loialitate.
Ramona Müller o prezintă pe protagonista serii, Aura Creițaru care s-a născut la Costieni, în județul Buzău la 19 noiembrie 1948. A fost profesor de Fizică și Chimie, a primit Diploma de Excelență și distincția Gh. Lazăr a Ministerului Educației și Cercetării în 2008, pentru întreaga activitate.A fost director al Casei Corpului Didactic Buzău (1997-2003), iar din 1996 este președinte al Fundației Adolescența.
Poeta are o bogată activitate culturală, literară și publicistică ca fondator și conducător de cenacluri și redactor șef de reviste. Publică în numeroase reviste de literatură, iar primul volum Prezentul dintre clipe , ed. Detectiv literar, 2021 este nominalizat la Premiu pentru debut poezie V.Voiculescu, Buzău. Dintre cei care au scris despre poezia Aurei Creițaru se numără Teodor Dume, Marius Nica, Florin Dochia și Christian Crăciun.
Poeta ne povestește câteva fragmente din viața ei profesională și personală. Totodată este recunoscătoare pentru modul în care a fost primită în cadrul cenacluui, apreciind și calitatea rubricilor derulate. Episodul morții surorii sale a afectat-o profund. Remarcăm dăruirea și dragostea cu care s-a implicat în proiectele cu elevii, generozitatea și delicatețea împletite în lucrătura cuvântului.
Cel mai recent volum de poezii Zbor interzis, a apărut la editura Princeps Multimedia în 2023.

HOLOGRAMA-ICOANĂ
Motto: Oare, am luat bine aminte la ceea cea am primit spre dăruire…?

Desculță, cu tălpile prin lacrima florilor
alergam într-un neastâmpăr al firii,
fluturi multicolori mă puneau la încerecări în
zig-zagul cu semnal violet:
– Mamă, cum pot fluturii să zboare
zile în șir, din floare în floare?
De ce nu obosesc, aripile lor nu-I dor
de atâta zbor?
– Să știi, copile,
fluturii primesc mame-nimfe
să-i aducă pe lume, tocmai pentru
a le da aripi să zboare dintr-o suflare.
De-o vreme,
Mama nu a mai venit în visul meu
cu răspunsuri bune-
îmi vorbește aievea
Lacrima ascultă de lumina
de sub pleoapa translucidă…
să pot vedea-simți prin ea
dorul de mamă-
holograma-icoană învelită-n năframă de
timp

Ramona Müller ne citește un grupaj de poeme din volumul mai sus amintit. Aura Creițaru completează lectura cu încă două poezii, dintre una dedicată lui Nichita Stănescu.
Doina Ofelia Davidescu apreciază vibrația și emoția care transfigurează universul poetic al Aurei, fără ca acesta să fie dominat de o poezie ermetică, chiar dacă așa pare la prima citire. Substanța lirică a versurilor citite transmite viziunea privitoare la efemeritatea făpturii. Livia Dimulescu susține ideea conform căreia sentimentalismul autoarei este bine cantonat în dimensiunea poetică și are o puternică forță descriptivă. Maria Bem remarcă încărcătura emoțională a poeziei Aurei Creițaru. Cati Enache sesizează accentele interioare ale spiritualității bine sugerate liric. Stilizarea iconografică a mamei i-a umezit privirea. Tehnica și asumarea responsabilitătții poetice ilustrează repertoriul de atitudini al scriitoarei. Marian Zmaranda consideră poeziei Aura Creițaru ca fiind o poezie a resemnării și a contemplării. Discursul liric accentuat denotă o poezie amplă, dar bine controlată prin vers.
Aura Creițaru ne invită la Biblioteca Județeană Nicolae Iorga pe 30.03.2023 pentru lansarea volumului Zbor interzis.

Cronică: Ramona Müller
Fotografii: Ramona Müller, Emilia Luchian, Gabriel Comanroni și Adrian Creițaru
*sub coordonarea Asoc. “24pharte” ~ Nu există patriotism fără patrimoniu. Preşedinte: Ioan Vintilă Fintiş. Secretari literari: Ramona Müller şi Ana Nedelcu

 Feminitatea radiază la Filarmonica ”Paul Constantinescu” din Ploiești în luna Încolțitorului.
Venită de la Câmpina pentru a ne citi din cea mai recentă carte de poezie a sa, Anda Mihaela Miroiu ne împarte bucuria de a fi alături de noi. Volumul de versuri ”Paștele Cailor” este un răspuns ca reflexie a picturilor lui Mihai Șerbănescu, acesta fiind și cel care a ilustrat coperta cărții.

ANDA MIHAELA MIROIU
S-a născut la 31 ianuarie 1978 în Ploieşti.
Începând din anul 1998 este profesor bibliotecar la Şcoala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza” din Câmpina
Este membră a Cenaclului „I.L.CARAGIALE” Ploiești din anul 2017.
Debutează cu poezie în „Revista Nouă” (2019).
Primul volum publicat „DOUBLE OF WHITE” a apărut la editura Contraste Culturale, 2019 în colaborare cu Dorin Boroianu
– Publică volumul de poezie CONTRE-JOUR, Editura Detectiv literar, 2020
– Apare în mai multe antologii publictă cu poezie:
-„Sub semnul integratorului”, 2019, Cenaclul I.L.Caragiale Ploiești
-„Row of Masks”, 2020, poem fluviu
– Toamna metaforelor, ASPRA, 2020
– Premiul I obţinut la Concursul de poezie „ Dulcele grai romanesc”, Slobozia, august 2020
Despre poezia Andei Mihaela Miroiu au scris :Christian Crăciun ( Litere și Urmuz)
Adrian Lesenciuc ( Antares), Florin-Corneliu Popovici( Lapunkt) ; Romeo Aurelian Ilie (Viața liberă), Diana Trandafir ( Boem@), Daniel Marian ( Libris), Ottilia Adeleanu (Boem@).
Grupaje de poeme i-au mai fost publicate de-a lungul timpului în revistele: Plumb, Litere, Libris și Literadura.
Alte proiecte:
– Coordonator proiect Zâmbet de copil, 2021( Concurs de creaţie literară și plastică ), în parteneriat cu UNIUNEA SCRIITORILOR, Filiala Bucureşti – Literatură pentru Copii şi Tineret.
Mulți dintre noi am fost alături de Anda la lansările de carte anterioare pe carele-a susținut la Câmpina, în minunata librărie Elstar. Autoarea nu ne dezvăluie întregul proces al creației concretizat în produsul final, volumul său de poezie Paștele Cailor. Ne promite, însă că pe data de 18 martie 2023 ne va expune întreaga viziune creativă și povestea poeziilor – picturi. Anda Mihaela Miroiu ne mărturisește că lumea scrisului este o lume în care pot fi și sunt impuse constrângeri, dar ea a hotărât să scrie în stilul ei propriu, chiar dacă unii nu îl apreciază. Timpul și calitatea versului său vor demonstra dacă ecoul liric va rezona în cei care o citesc.

locuiesc într-o metaforă
dă-mi dezlegare la sunet
și incandescent
conjug poezia la supratimp
profil estetic.
jubilând
cuvântul rupt de trup
se ridică
în arta verbului “a fi”
culoare
între culoare
și gravitația unui cuvânt
un șevalet
un penel
și tu
jurnal de lumină
în inima mea cardinal
anotimp poem
la Paștele Cailor
fărâmă cerul
lăuntric
creștea visare secunda
în abstract
din sonoritatea
lui niciodată.
ah, ce pudoare!

Marian Zmaranda consideră că înțelegerea complexă a poeziei Andei Mihaela Miroiu presupune o gândire deschisă care sparge scenariile tipice. Versul său este unul inteligent. Livia Dimulescu apreciază pe de o parte calitatea lecturilor, dar și evoluția autoarei de la volumul anterior ”Contre-jour”. Maria Bem crede că sufletul complex al Andei este cel care emoția poeziei. Ramona Müller analizând conținutul poeziei Andei, consideră că imaginația creatoare a acesteia o face să își asume și dimensiunea conținutului liric. Se dezbat teoriile referitoare la expresia
Cele mai noi creații aparțin Luminiței Bratu, Ofeliei Davidescu, Emiliei Luchian, lui Ionel Sima și Gabriel Comanroni.
De la Emilia Luchian aflăm multe lucruri interesante despre evantai. Evantaiul este vechi de peste 5000 de ani, acest obiect fiind un indiciu al statului social. Exista chiar și un dans al evantaiului. Aria religioasă a evantaiului se extinde până la mănăstirile buddhiste. Călugării le foloseau pentru a-şi acoperi faţa în timpul unor anumite ceremonii religioase din temple. De obicei, evantaiele din China erau realizate din oase de animale, bambus sau lemn, în timp de mânerul era frumos gravat sau decorat cu pietre de jad. Şi tot de atunci, pictarea evantaielor a devenit o meserie, o formă independentă de artă. Japonezii au împrumutat evantaiele de la chinezi. Cei din Țara Soarelui Răsare au inovat evantaiul pliabil. Primele modele au fost realizate în special pentru doamnele de la Curte, ele purtând şi denumirea de akomeogi, ce provine de la numele rochiilor akome. Evantaiul a devenit, în secolul al XVIII-lea, un adevărat accesoriu al eleganţei și al seducției, Franţa, bineînţeles, deţinând monopolul.
E-o mică jucărie din veacul cu marchize,
Cu aur şi agate mânerul e-ncrustat;
Paleta-i de mătase cu linii delicate
Pe sâni de alabastru, frumoşi, a tresăltat
………………………………………
Ah, dacă evantaiul, ce toate le văzu,
Ar fi să glăsuiască, ce povestiri ar spune!
De-atâtea ori iubirii el sfetnic tainic fu,
În buduarul plin de marchize şi-a lor lume.
Iulia Hașdeu
”Profesorul și nebunul” este pelicula cinematografică propusă de către Mihai Ioachimescu.
O poveste despre geniu, nebunie şi despre obsesiile adânci ale celor doi oameni remarcabili cărora li se datorează apariţia Dicţionarului Oxford al Limbii Engleze. Compilarea dicţionarului, unul dintre cele mai ambiţioase proiecte din istoria literară de până atunci, a început în a doua jumătate a secolului XIX. Pe măsură ce se adunau contribuţiile trimise de vorbitori de limba engleză din toată lumea, profesorul James Murray, coordonatorul proiectului, descoperă că o singură persoană trimisese deja câteva mii de definiţii: William Chester Minor, fost chirurg militar şi veteran al Războiului Civil American. Însă în spatele imaginii de medic erudit se ascunde o realitate şocantă: Minor este internat pe viaţă într-un azil pentru bolnavi psihic periculoşi şi violenţi. Filmul îi are în distribuție pe :Mel Gibson, Sean Penn, Jennifer Ehle, Steve Coogan, Natalie Dormer și este bazat pe un roman best-seller, scris de Simon Winchester.
Cronică: Ramona Müller
Fotografii: Gabriel Comanroni. Emilia Luchian și Ramona Müller
*sub coordonarea Asoc. “24pharte” ~ Nu există patriotism fără patrimoniu. Preşedinte: Ioan Vintilă Fintiş. Secretari literari: Ramona Müller şi Ana Nedelcu

Mircea Cărtărescu a lansat pe 6 martie la Ploiești volumul ”Theodoros” iar sala ”Ion Baciu” a Filarmonicii, unde publicul a asistat la dialogurile pe care autorul le-a purtat cu amfitrionul acestei întâlniri, Ioan Mihai Cochinescu.
Evenimentul a fost organizat de Asociația Mozaic Comunitar Ploiești, în parteneriat cu Filarmonica ”Paul Constantinescu”.

Cărtărescu mărturisea despre romanul său:
„Theodoros” este, mutatis mutandis, modestul meu „Veac de singurătate”. Unul ”bizantin”, impregnat de cultura si imagistica răsăriteană. N-am scris niciodată cu mai multă fantezie, n-am făcut niciodată mai multe povești țesute împreună. Patru lumi diferite se rotesc în orbita lui.”

Foto Asociația Mozaic

Cristina Cochinescu