Cronică

Cerul e foarte albastru, îl învelește pe alocuri o pânză fină, transparentă de nori,
soarele se întinde prin iarba foarte verde care strălucește

pe urmă, cerul devine cenușiu, gri metalic
și nori grași de vată fug spre mare, după ei
vin în viteză norii negri care înghit tot albastrul, se scutură
și plouă
întâi plouă ca o perdea de apă fină, aproape imperceptibilă și peste cam trei minute
toarnă.
Bate vânt rece și aruncă ploaia violent, în toate direcțiile, aerul e dens, îmbibat cu apă, e toamnă de noiembrie și pare fără de sfârșit până când, brusc, pătura grea de nori se sfâșie undeva, la întâmplare
și lasă să se vadă, aproape indecent, o bucată de cer gol, raze piezișe de soare care străpung perdeaua de ploaie, o găuresc și aruncă peste oraș, de la un capăt la altul,
un curcubeu.
Și târziu, târziu, abia către prima oră a următoarei zile, culorile se lasă înghițite în cerneala nopții.

Atât de frumoasa Scoție îți dă totul într-o zi, de mai multe ori pe zi, dar de fiecare dată altfel. Într-o oră treci de la tricou la toate hainele din bagaj și bandană pe cap și peste ea glugă, pentru ca apoi, peste o altă oră să le smulgi pe toate și să cauți cu disperare un pic de umbră.

Atât de frumosul Edinburgh îți dă totul într-o zi și-n altă zi, și-n altă zi, dar de fiecare dată altfel.
Te cheamă in toate direcțiile, păcălește toate aplicațiile de numărat pașii pe telefon, îți spune povești din Marea Nordului și altele rostogolite prin hornurile uriașe ale caselor de piatră,
te înnebunește cu o “cullen skink”, supa groasă cu pește afumat, apoi haggis și-o bere arămie,
scoțienii îți spun dear, darling sau sweetheart atât de natural când ți se adresează și umblă in kilt pe stradă și își plimbă peste tot câinii, îi iau in pub sau îi țin în brate la terase
și tu ești vrăjit, definitiv vrăjit.
Eu am fost, eu sunt.

Text/foto Oana Costea

În Spania se numesc „vaqueros” sau „tejanos”, în daneză – „cowboybukser”, adică pantaloni de cowboy, chinezii le spun „niuzaiku”, ungurii – „farmernadrag”, bulgarii – „donkey”, olandezii – „spijkerbroek”. Iar românii, „blue-jeans” sau, pur şi simplu, „blugi”.O să ziceți ca sunt americani?NU!Istoria lor începe însă acum mai bine de 500 de ani în Italia, la Genova. Termenul de „blue-jeans” vine din sintagma franceză „bleu de Genes”, în traducere „albastru de Genova”, o ţesătură din lână şi bumbac. Deşi îi numim „blue-jeans”, pantalonii erau realizaţi, încă de pe-atunci, din denim, o stofă a cărei compoziţie s-a schimbat de-a lungul secolelor. Istoria termenului denimpoate fi trasată începând cu Franţa sfârşitului de secol XVI, unde era folosită o ţesătură denumită „serge de Nîmes”, adică „stofă din oraşul Nîmes”. „Serge de Nîmes” era însă un amestec de mătase şi lână, compoziţie care îi face pe unii istorici să se îndoiască de legătura cu actualul denim care e format, astăzi, doar din bumbac. Astfel, originea cuvântului denim este în continuare un subiect controversat, mai cu seamă că la acea vreme în Franţa se mai fabrica o ţesătură cu desen diagonal denumită nim. Pe parcursul timpului, două tipuri de material, jean şi denim, au devenit populare, ultimul fiind totuşi cel mai costisitor. Cea mai importantă diferenţă dintre ele este că denimul era ţesut cu un fir colorat (urzeală) şi altul alb (bătătura), în vreme ce jeanera ţesut cu două fire colorate.confecţionaţi din materialul cu pricina erau apoi vânduţi în portul genovez, pe atunci capitala Republicii Genova. Marina genoveză avea nevoie de haine care să reziste muncilor cotidiene întreprinse de marinari, de la întinsul velelor la lustruitul punţii. Iar denimul rezista la tăvăleală. Pentru a spăla hainele, echipajul le punea în plasele de pescuit şi le trăgea în siajul corăbiei. În timp, apa de mare şi soarele decolorau pantalonii, care deveneau din ce în ce mai spălăciţi. Levi (Loeb) Strauss, un emigrant bavarez ajuns în America, în 1847, împreună cu mama sa şi cele două surori. Sosit la New York, unde fratele său vitreg făcea afaceri cu ţesături şi haine, Strauss se implică în afaceri vreme de câţiva ani, iar în timpul goanei după aur decide să plece în vest, la San Francisco. Căutătorii de aur americani aveau nevoie de haine rezistente, iar Levi Strauss devine, în 20 de ani, cel mai serios comerciant care aproviziona cu marfă de bună calitate micile magazine din vest.numele de „blue-jeans” nu se impune decât în 1960, iar cei care au contribuit la impunerea ei sunt americanii aflaţi la vârsta adolescenţei. „Jeans” denumeşte acum în accepţiunea generală pantalonii realizaţi dintr-o ţesătură specifică numită denim. Iar Levi Strauss începe să vândă acest tip de pantaloni peste tot în America. Orice tânăr avea acum posibilitatea să-şi achiziţioneze un produs original Levi’s Jeans. Treptat, apar alte branduri precum Lee Cooper şi Wrangler, fiecare cu particularităţile sale.Blugii devin un simbol al tinerilor care demonstrau în America împotriva războiului din Vietnam şi propovăduiau Revoluţia iubirii. Nici măcar Cortina de Fier nu a ferit statele comuniste de asaltul blugilor deşi acest obiect vestimentar era considerat un simbol al „decadenţei occidentale”, astfel că, pe măsură ce autorităţile totalitare înteţeau lupta împotriva generaţiei în blue-jeans, tinerii erau tot mai atraşi de ei şi-i cumpărau asiduu de pe piaţa neagră sau din magazine de tip „consignaţia” la preţuri care echivalau uneori chiar şi cu un salariu mediu din acele timpuri,

În 1885, o pereche de blugi se putea cumpăra în SUA contra sumei de 1, 50 de dolari (cam 37 de dolari astăzi). Costul unei perechi începe azi de la 30 de dolari şi ajunge la 50 sau chiar mai mult. Pe de altă parte, în SUA există o foarte dezvoltată piaţă a blugilor purtaţi, care face ca preţul pentru o pereche să scadă simţitor. Americanii cheltuiau în 2005 mai mult de 15 miliarde de dolari pe blugi.

Alexandru Petrescu

Una dintre cele mai clare amintiri din copilărie despre Tulcea e legată de hotelul Delta.
Trebuie că era 1981, cel mult 1982, era septembrie,
și mergeam cu tata în Delta Dunării, de ziua Pompierilor.

In noaptea de dinaintea plecării, am dormit “hotelul mare de pe faleză”.

Nu stiu ziua cum a fost, îmi amintesc vânzoleala, vapoare și șalupe in port, soare și miros pregnant de motorină.
Dupa masa de seară, am urcat în cameră.
“Mai ies puțin că am niște discuții de terminat”, mi-a zis taică-miu. Știam ce însemna asta: șpriț.
“Vin repede” a promis. Și asta știam ce înseamnă.

N-aveam o problemă să stau singură. Aveam cu mine cărți și-aveam oricum un univers plin, nu mă plictiseam în el.

Mă culcasem când s-a întors tata, spre miezul nopții. Dar nu venise să doarmă.
L-am simtit și m-am trezit.
Avea în mână o farfurie mare, acoperită cu un șervețel.

“Uite, ți am adus ceva bun. Că eu mai stau puțin cu băieții”

Am sărit din pat. Speram la o prăjitură sau la o felie de tort, dar când am dat șervelelul la o parte trebuie că dezamăgirea mi s-a citit pe față. Nici nu înțelegeam ce e in farfurie
De-li-ca-te-să, tată, delicatesă. Raci!
Raaaci?
Nu mi s-a părut convingător nici după ce mi-a arătat cum să curăț, ce să arunc, ce să mânanc.

El s a întors la șpriț, eu am rămas cu racii. Îmi fugise somnul. M-am învârtit prin cameră, m-am așezat pe pat, m-am ridicat, m-am dus pe la baie să mă prostesc în oglindă.
Intr-un final, aproape ca pe o pedeapsă, am luat farfuria cu raci, m-am cățărat și,
stând turcește pe pervazul lat al ferestrei și privind de sus faleza,
am început să mănânc.

Legănate de Dunăre, bărcile dormeau. Răsărise luna și arunca un pod de lumină între maluri și era, cumva, atâta liniște și-atâta agitație în același timp, că am rămas mult timp cu ochii la apă, fascinată. Am mâncat toți racii.

Așa a început povestea mea de dragoste cu Tulcea. Pe pervazul unei ferestre a hotelului Delta, într-o noapte de septembrie.

A doua zi aveam să pornim spre Sulina. Dar asta e altă poveste și altă iubire.

Mai jos e hotel Delta. Atunci și acum.

Oana Costea

PORTRET MARIN. LÂNGĂ EPAVA LUI ONASSIS.
Au trecut mai bine de 50 de ani de la eșuarea navei comerciale Evanghelia a lui Onassis, marele armator grec, în zona Costinești. Zona e celebră și pentru că aici făceau plajă, nestingheriți, nudiștii șaptezeciști. O epavă roasă de rugină – acum proprietate a statului român – ce stă să se prăbușească, dintr-o clipă într-alta, în apele mării.

Despre povestea navei naufragiate în 1968 la Costinești, la rugămintea d-lui Horea Porumb, dintr-un comentariu.

Da, e un pic cam mult de povestit, dar, pe scurt, din ce spun localnicii mai vârstnici, s-ar părea că a fost un „naufragiu” voit, pt. obținerea primelor de asigurare ale vasului. Nava era un cargobot frigorific cu lungimea de 131 metri, lățimea de 17 metri și înălțimea de 10 metri, cu un deplasament de peste 7.000 de tone. Evanghelia, construită pe șantierele navale Harland and Wolff din Belfast, făcea parte din flota armatorului grec Aristotel Socrates Onassis și a fost lansată la apă în 1942. În momentul eșuării la Costinești (1968), Evanghelia transporta produse alimentare din America Latină. După eșuare, de îndată ce nava a intrat în proprietatea statului român (pt. că n-a ținut povestea cu asigurarea!), localnicii au furat rapid cam tot ce-au putut: alimente, combustibil, cazarmament etc. După anul 2000 au dispărut și lanțurile și ancorele, iar bucăți de metal din navă au fost tăiate cu autogenul. Motiv pentru care puntea superioară s-a și prăbușit. S-au făcut și filme acolo, „Al patrulea stol” (1979) și finalul din „Liceenii Rock’n’Roll” (1991). Există pe net imagini și filmări relativ recente dar circulă și multe speculații, ipoteze neverificate etc. Cert este că epava e acum proprietatea statului român. Presupun că în scurt timp, structura se va prăbuși complet. Cam atât e povestea, în rezumat. 🙂 (sursă info: playtech .ro)

photo © 2022 Sidonia Călin

Ioan Mihai Cochinescu

Strada Lungă este una din cele mai vechi străzi ale orașului, atestată documentar încă de la realizarea primei clădiri a Braşovului, Biserica Bartolomeu, în secolul al XIII-lea. Lungimea străzii este de 2.420 metri, de aici venind și numele. În perioada dominaţiei sovietice, numele străzii Lungi a fost schimbat în strada Voroşilov, revenind la vechea denumire începând din anii ’60.

În Povestirea „Cerceii din stele de mare“, din volumul aflat în pregătire, despre Braşovul copilăriei mele, am descris strada Lungă, aşa cum o vedeam atunci, aşa cum a rămas şi în 2022.

Amintiţi-vă… Aşa era?

Din goana maşinii sau din mersul grăbit pe unul dintre trotuare, strada Lungă pare una obişnuită, cu case vechi având doar parter sau cel mult un etaj, cu porţi masive şi chei de fier din care fiecare locatar primea câte una, fiindcă nu venise vremea interfoanelor – a noastră era cât o cheie de cetate, dar se plia printr-un sistem ingenios, astfel încât să încapă în orice buzunar sau poşetă. Ferestrele caselor priveau toate spre strada pietruită cu cuburi din bazalt pe care tropăiau caii junilor când coborau din Şchei în Duminica Tomii sau mărşăluiau strigând lozinci cu jumătate de gură oamenii muncii la defilarea de 1 Mai.

En passant, spuneam, arăta ca o stradă oarecare. Asta până când deschideai una dintre porţi. Era ca-n tablourile neorealiste în care artistul se pictează pe sine însuşi cu pensula în mână în timp ce zugrăveşte un al doilea autoportret unde se vede încă unul şi încă, la nesfârşit. Pe strada Lungă, din prima curte se deschideau altele, nu chiar la infinit, fiindcă ultima se înfigea în Dealul Făgetului ca într-un dig verde. Aşa îşi făceau saşii casele, cu camere înşiruite în „stilul vagon“ – ar fi putut trece dintr-o încăpere în alta ca într-un tren unde locomotiva era la poartă, iar ultimul vagon în spatele curţii. Am spus ar fi putut, lucru care nu mai era valabil, fiindcă Spaţiul Locativ al Primăriei decuplase vagoanele între ele, dând repartiţie pe fiecare câte unei familii sau mai multora. Cu excepţia zilelor de Duminică, oamenii plecau dimineaţa la serviciu la aceeaşi oră, iar atunci curtea semăna cu un tren ajuns la destinaţie din care toţi călătorii coboară în grabă, aglomerând peronul.

Privită de pe Tâmpa, strada Lungă arăta ca o gară cu sute de peroane lângă care erau trase trenuri ce nu plecau niciodată. Exista însă o diferenţă. Spre deosebire de gările socialiste, cu zugrăveala scorojită, nemăturate din cincinalul trecut, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară şi mucuri de ţigară aruncate pe jos − curţile săseşti erau pline de flori. Iar dacă s-ar fi ţinut un concurs frumuseţe, numărul 61 de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o mică papetărie, merita să câştige marele premiu.

Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre albe, de râu, iar dintr-o parte şi din alta se revărsau talazuri verzi în care se topise un curcubeu de nuanţe. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de-a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se dezlănţuia o adevărată junglă, într-o orgie de culori şi miresme. Erau acolo muşcate, garofiţe, narcise, zambile, dalii, petunii, anemone, salvii, crăiţe, crini, bujori, trandafiri, regina-nopţii, stâjenei şi mai ales zorele albe, roz, mov, căţărându-se pe ziduri ca o iederă sălbăticită. N-aveau cum să înflorească toate deodată, plantele au şi ele ceasul lor biologic, răstimpul lor de glorie efemeră când urcă pe scena lumii vegetale ca nişte actriţe la o gală Oscar – dar întotdeauna erau destule care să îşi etaleze petalele catifelate, îmbobocite sau în amurgul splendorii lor, pentru ca fundătura curţii să arate ca un adevărat Eden. „O grădină e oglinda sufletului celui care o îngrijeşte“ – sau aşa se spune.

Rodica Bretin

….. Gândul bun, al zilei, vine de la scriitorul rus Feodor Dostoievski. Mărturisesc că întâlnirea cu scrierile lui m-a marcat profund şi m-a convins că este unul dintre cei mai profunzi si influenţi scriitori ai lumii. Criticii literari şi admiratorii lui afirmă ca scriitorul este de fapt creatorul curentului existenţialist. Pentru azi am ales un citat splendid al dumnealui…. ”Dragostea împletită cu smerenia este o putere înfricoşătoare, mai tare decât oricare alta de pe faţa pământului, căci n-are asemănare.”

MIhai Ioachimescu

Din sertarul cu amintiri… Tataie pensionarul
“Acolo la Pisica albă își făcea veacul tataie. Mai era o frizerie, magazin de pâine, o alimentara și o cizmarie mică. Cât am stat la coadă când eram mic să iau pâine numai eu știu. Cât a fost deschisă frizeria (nea Lupu frizer) acolo mă tundeam și țin minte că punea o scândurică pe scaun la frizer și după mă tundea. Țin minte că aveam 5 ani și coboram jos în beci în cârciuma unde erau niște femei cârciumărese și de fiecare dată când mă vedeau îmi spuneau că nu am voie jos, veneam după-masă să-l iau pe tataie de acolo.”
Cristian R. Mindricel

Photographie(Atom): Localul „Pisica albă”, Vechiul Ploiești.

Via Dan Drăguș

Mii de fotografii în lanurile de rapiţă au invadat site-urile de socializare.Un lucru e cert – rapiţa se bucură de tot mai multă popularitate şi a luat locul clasicelor flori de primăvară. De veghe în lanul de rapiţă nu mai e nimeni. În anii trecuţi, pe vremea aceasta, reţelele de socializare erau inundate cu fotografii în lanurile de flori galbene. Pandemia a făcut ca astfel de fotografii să rămână o amintire. Rapiţa ameliorează afecţiuni ale tubului digestiv și alte youtuburi şi ajută la prevenirea bolilor cardio-vasculare. Dincolo de beneficii, şi-a găsit şi o altă întrebuinţare. Una mai modernă dar am observat că rapițul este populat și de Unii dintre termenii injurioşi din româna populară sînt aproape de negăsit în dicţionarele noastre sau au fost înregistraţi cu alte sensuri decît cele ale insultei. Japiţă lipseşte cu totul din unele dicţionare – în primul rînd, în mod surprinzător, chiar din DEX –, în vreme ce în altele (mai vechi) apărea cu un înţeles strict tehnic: „bucată de lemn sau de fier îndoit, așezat deasupra proțapului și formînd scobitura în care se prinde jugul“ (Dicţionarul limbii române moderne, 1958). Ca termen popular desemnînd o piesă din alcătuirea plugului, cuvîntul fusese înregistrat în 1893 de dicţionarul român-francez al lui Frédéric Damé, apoi de Candrea, în Dicţionarul enciclopedic „Cartea Românească“ (1931), de Dicţionarul Academiei (1937), de Scriban (1939) etc.Japiţă
Japiţă, substantiv (regional)
Sinonime: (tehnică) cătuşă, (regional) jampiță, (regional) proţăpel; (depreciativ) persoană fără caracter.
Uzul actual al cuvîntului nu mai evocă deloc plugăritul: „Cum să nu mai fii o japiță, hatere“ (titlu, vice.com); „Japița – cu ochii ăia de peruzea cu care te-a cucerit într-o seară de vară – stă atentă pe portofelul tău“ (stelian-tanase.ro), „Japiţa intelectuală (titlu, ziaruldeiasi.ro); „tipa asta e o japiţă de prima clasă“ (protv.ro, comentarii) etc. Uzul injurios al cuvîntului pare să se fi răspîndit în a doua jumătate a secolului al XX-lea, aşa cum o indică atestările sale în literatură, la autori din anii’ 80: „Nu ţi mai ajung bărbaţii… paraşuta, japiţa, paţachina lumii“ (Sorin Preda, 1985); „Cînd doamna e japiţă şi nu mai vădeşte respect, îi rupi gura“ (Smaranda Cosmin, 1987) sau chiar din generaţiile anterioare: la Radu Cosaşu, Ion Băieşu, Nina Cassian („luni mă mut la 2 Mai, în casa în care am stat aproape treizeci de ani, dar nu în camera mare, ci în una mai proastă şi fără Babuşca, ci cu japiţa de fie-sa“

Oamenilor! Cum naibii oina (sau hoina) este un joc sportiv tradițional românesc. când sunt doar 400 jucători in total?Jocul de oină era răspândit pe întreg cuprinsul țării, având un număr mare de denumiri și variante: în Banat i se spunea „lopta mică” sau „pila”, în Transilvania „de-a lunga” sau „lopta lungă”, în zona Sibiului „fuga”,în Muntenia și în Moldova „hoina” și apoi oina, în Maramureș „ojerul” sau „oirul”, în Dobrogea „de-a lunga” este Cupa Regelui si Cupa Reginei 2022. Sport. Bucuresti, Stadionul National de Rugby Arcul de Triumf…A.semănător cu jocuri sportive comune altor țări, cum ar fi Schlagball-ul german, pesäpallo-ul finlandez, jocul paume din Franța, respectiv Cluiche Corr-ul irlandez.Jocul de oină este practicat continuu cel puțin din secolul al XIV-lea conform cronicilor și hrisoavelor timpului, fiind menționat prima dată documentar la 1364, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă.Sunt două echipe de 11 jucători, una la bătaie iar alta la prindere. Rolurile echipelor se schimbă la pauză.

Jucatorii echipei la prindere sunt amplasați în următoarele poziții:

3 mijlocași
3 mărginași de ducere
3 mărginași de Intoarcere
1 fundaș care este liber să se deplaseze în zona de fund
1 fruntaș care este liber să se deplaseze în zona de bataie

Alexandru Petrescu

Foto Ramona Muller

Că tot n-a întrebat nimeni, hai să vă zic cum am petrecut Paștele 2022.
În prima zi, pe 24, dis-de-dimineață, imediat după spălat pe dinți și chestii, m-a luat cu sfârșeală de dor să revăd secția UPU a Spitalului Județean Argeș, unde nu mai fusesem de trei săptămîni lungi.
Chem un Uber la 112, ajung la UPU, unde toate erau bune și frumoase, aproape pascale. Oamenii de acolo s-au gîndit că poate ar fi instructiv să vizitez și USTACC (Unitatea de Supraveghere si Tratament Avansat al pacienţilor Cardiaci Critici), unde cică aveau niște paturi mișto.
Confirm, sînt foarte mișto, antiescare, foarte personalizabile. Asta dacă măsori maxim 1,7 metri, că dacă ești mai înalt(ă) nu prea încapi în pat. Ele s-ar lungi, săracele, dar dacă e să extinzi fie și numai unul, nu se mai poate circula printre ele. Și acolo se circulă intens, non-stop.
Bun, după o zi fierbinte la propriu și o noapte petrecută acolo în frămîntări de saltea și ciocniri accidentale în pat, în a doua zi de Paști ajung într-un salon „obișnuit” de la cardiologie. Și aici, căldura timpurie de afară era dublată cu succes de calorifere. M-am și bronzat un pic, prin draperiile subțiate de vreme.
Aflu cu bucurie că în urmă cu trei săptămîni, cînd vizitasem prima oară UPU cu dureri intercostale sfîșietoare, avusesem de fapt pneumonie, nu (doar) nevralgie. Și ce-mi trebuie mie pneumonie? – Andrieș. Iar acum nu am infarct, dar EKG-ul nu arată glorios, așa că nu mi-ar strica o scurtă inspecție la coronare. Vine un infirmier probabil din Sevilla și mă tunde în locurile recomandate (femural și humeral), dar nu se întîmplă nimic. Doctori epuizați de urgențe (care continuau să vină).
În ziua următoare, a treia de Paști, chiar pe cînd mă duceam la WC, sînt chemat să mi se spună să mă duc să fac pipi, repede, că intru la angiografie. Mă execut, intru, am șansa ca procedura să se poată face humeral și nu femural (ceea ce ar fi presupus imobilizare la pat 24h, ploscă/urinal etc.) și mi se spune că am făcut, totuși, infarct, și că am vreo patru coronare praf, între care una critic și alte două grav.
„Critica”, foarte probabil vizibilă dar ignorată acum 13 ani, la primul infarct, a primit pe loc un stent. Ar mai fi de cîrpit încă două, prima peste o lună.
Le mulțumesc tuturor medicilor, asistentelor și infirmierelor care m-au ajutat. Nu știu cum i-aș putea răsplăti destul.
Am revenit acasă vineri.
Adevărat am înviat…

Constantin Vlad

Cu greu pot cuprinde această perioadă trecută. Un fel de Marele Razboi trăit personal. Sau… “Razboiul de 30-32 de ani”(doar ca perioada!)… Ce visam, ce speram… toate visurile spulberate… risipite într-un vânt amăgitor au fost…
De ce același crunt blestem al generațiilor neîmplinite?… Nimic din ceea ce visezi la tinerețe să nu se împlinească? De ce? DE CE? Mereu să vină peste fiecare generație O ALTĂ GENERAȚIE care sa-i spulbere anterioarei toate visurile? În ce, de ce să mai crezi, atunci când suntem adolescenți, foarte tineri? Ca să ne fure alții visurile? Să ni le desființeze, să ni le critice, să ni le ironizeze, să ni le arunce la gunoi? Să ni le SPULBERE cu PLANURILE LOR???
Devenim maturi, apoi, din ce in ce mai bătrâni… și ne trezim, uitându-ne în urma, că am fost doar… “dust in the wind”…
Fotografie din 1992… Încă mai simt fiorii acelor timpuri… frumoase, fremătatoare, visătoare și pline de dragoste, de iubire de TOT!

Text: Cristian Botez

L-am luat aiurea, de la autoservire,
l-am agățat din mers și l-am trântit în căruț, peste mâncare,
fără mari iluzii, că nu mai speram să am un rododendron.
Doi, anteriori, s-au uscat și n-am reușit să înțeleg de ce.

( ce tâmpit se numește minunăția asta de plantă, mă simt ca la școală, când mă chinuiam să învăț numele elementelor chimice din tabelul lui Mendeleev și mai apoi cum se combina între ele ca să rezulte substanțe cu nume ciudat)

De fapt, nu înțeleg de ce toată lumea ii spune rododendron când mai poartă și-un alt nume, unul mișto,
azalee.
Asta mă duce cu gândul la nopți de vară de departe, cu vânt călduț și miresme necunoscute și, undeva, pe fundal, valuri.

“Asta nu o să vi se usuce”, mi-a zis casierița, căreia, evident, i-am explicat ce am pățit cu ceilalți rododendroni, am privit-o cu neîncredere, dar ea a continuat:
o să vedeți, o facă flori mari, roz.

Bate câmpii, mi-am zis, ca să mă încurajeze.

Vreo două-trei săptămâni am pândit floarea si i-am controlat zilnic frunzele, la un moment dat păreau că se usucă deși planta avea tot ce scria pe net că-i trebuie,
pe urmă a rămas așa, incertă si aproape că mă resemnasem.
Până alaltăieri.
E frig și tot plouă, iar eu tot ies in vârful picioarelor (goale) pe terasă și mă uit aproape cu teamă la azaleea care a explodat ciclam
și mă tot gândesc că
uneori,
e nevoie doar de câteva vorbe bune ca niște mici minuni să se întâmple.

Text/Foto Oana Costea

Aiurea îmbrăcată – cu fustă lungă și geacă de piele, dar mai ales prost încălțată – cu dreși-plasă și ghetuțe-bocănciori bizari, mai aveam și o lungă-eșarfă înfășurată la gât

(ca inițial eram fată de oraș,
doar că planurile s-au schimbat din mers, ca mai toate planurile mele)

și am ajuns la Racoș,
(fantastic loc)
unde a început o super-ploaie,
dar nu asta a fost problema, de fapt,
că l-am crezut pe domnul care vindea kurtosi calzi că trece repede,
am luat cu nucă, am luat și langoși cu usturoi, smântână și cașcaval și apoi gulaș fierbinte și bun
și cu toate tunetele si fulgerele chiar a trecut repede, în vreo oră cerul era deja albastru-kitch cu nori albi cu margini delicate gri,

până la lacul de smarald drum-parfum și lacul absolut minunat, mai ales când a ieșit soarele, chiar era verde smarald și pereții fostei cariere de bazalt cu forme dintre cele mai interesante,

nici drumul până la craterul vulcanului stins n-a fost neaparat rău, au mers și fusta și bocănciorii lejer, doar puțin noroi, irelevant,
dar
in crater e decorul absolut spectaculos de la Django
și culorile, cu toate nuanțele de brun, cu roșu deșertic si negru de lavă și toate formele, blânde și violente,
și m-am agitat
și când mă agit, mă accelerez și nu mai gândesc in termeni rezonabili,
adică nu mai gândesc

sunt o fată care a bătut munții, am fost și ghid, dar ce folos
cu fusta, bocanciorii, ciorapii-plasă și cu eșarfa aia dublu-învârtită in jurul gâtului,
am zis să prind absolut toate unghiurile din care se pot face poze și sa văd eu mai bine, foarte bine, cel mai bine

ce dacă femeia echipată corespunzător cu adidași și pantaloni s-a întors din drum si, când am întrebat-o de ce, mi a explicat că e o râpa nașpa? Ce dacă?

eu am coborât-o lejer,
am trecut podul – pe sub pod, ținându-mă de piloni si traverse. Și de-acolo urcarea,
am mai avansat vreo 20 de metri intr o diagonală rezonabilă, pe o pantă de 60 de grade plus, până am realizat că
a) nu mai am niciun punct de sprijin in afara de smocuri de iarbă
b) pământul ud de la ploaie foarte alunecă
c) am bocanci fancy, ciorapi plasa si fustă
d) s-a pornit vântul care îmi fute eșarfa peste ochi
e) foarte probabil norii care s-au adunat -gri închis- or s-o ardă cu ploaie
f) am belit-o, futu-i,

am zis si m-am sprijinit in călcâie
si m-am așezat și-am respirat cu grija, să nu mă duc la vale – așa mare era panta că stăteam exact ca intr-un fotoliu
cu diferenta că eram blocată pe un versant si că nu mai avem soluție pentru că

a) înainte era exclus, mai era o tona de urcat si panta tot mai rea, plus că nu știam ce este DUPĂ
b) ( asta era ultima varianta, să mă duc pe cur in jos, ca pe derdelus, pana in niște îndepărtate livezi, dar doar cu risc de julituri si vânătăi )
c) înapoi pe unde am venit, cu dezavantajul de a folosi stângul ca picior de bază, dar stângul meu nu e de bază din cauza unui trecut aventuros
d) înapoi pe unde am venit, dar cu o deplasare inspirată de la ființe poate mai inteligente, animalele: în patru labe deci,

alea jacta est.

Cu ocazia asta, am avut o revelație. Ciorapii-plasă chiar sunt făcuți să reziste unor super-provocări.
Nu știu dacă producatorul s-a gândit fix la o astfel de situație, dar la capătul drumului, eu eram serios julită, dar ciorapii întregi.

Django Dezlănțuit, reguli Tarantino.

Oana Costea

„O să fiu întotdeauna primul la a condamna războiul. Drept copil al războiului, cunosc ce fel de traumă emoțională lasă în urmă un război. Noi, cei din Serbia, știm ce s-a întâmplat în 1999, oamenii obișnuiți suferă. Am avut multe războaie în Balcani.

Acestea fiind spuse, nu pot să sprijin decizia luată de Wimbledon. Nu e vina sportivilor. Când politica interferează cu sportul, de obicei, rezultatul nu e bun,” a spus Novak Djokovic, notează jurnalistul sârb, Sasa Ozmo.

La bunică-mea, mă strecuram printre masă și bufet și mă așezam pe scaunul meu, cu spatele la perete.
Era al meu pentru că nimeni altcineva nu încăpea în locul ăla strâmt, inutil, ocupat cu un scaun vechi cu spătar, negru, scorojit
și aveam două perne puse pe el ca să ajung la masă,

era un scaun de dincolo, din Ghiocei, unde mamaie și tataie avuseseră curte mare, și găini și gâște și leandri uriași care iernau în pivniță, și un cais în care mă urcam la început de vară să-mi umplu bluza îndoită cu fructele verzi, odăi mari încălzite cu sobe pe motorină și o veioză mică, roz sidefat, în formă de rață, cu un abajur ars,

dar acum ei stăteau la bloc, la Lizeanu,
într-un apartament minuscul, cu ferestre pătrate și cu toate obiectele prea mari ale fostei vieți înghesuite într-o casă prea mică, fiecare pe unde încăpuse.

Mă strecuram pe scaunul meu și becul era mereu aprins în bucătărie, oricât ar fi fost ceasul,
lumina palidă îmblânzea încăperea și-i dădea un aer cald, de acasă,
primeam pâine prăjită și brânză tare, sărată și ceai negru foarte dulce
luam guri mari ca să înghit cu ele brânza prea sărată, care nu-mi plăcea,
dar nici nu ceream altceva. Era un ritual care se încheia cu o felie mare de pâine cu gem.
Cel de căpșune era preferatul meu, dar cel mai adesea primeam de gutui ori de prune.

Apoi aveam voie în balcon, care mă fascina. În balconul unde tataie își transferase universul, nedrept, un șopron întreg extins în curte ajunsese acum în câțiva metri pătrați,
cu rafturi de metal până sus de tot, ticsite de obiecte și cutii și pungi, cu un banc de lucru improvizat pe care era fixată menghina mare a lui tataie, la care mă jucam eu în Ghiocei încercând să turtesc obiecte,
cu pile, șurubelnițe, ciocane, chei, sârme, cuie,
cu toate de care avea sau nu avea nevoie,
căci tataie meșterea.

De fapt, nu mai meșterea. Doar stătea cu orele, pe scăunelul din balcon și privea în gol. Fuma țigări fără filtru și bea.
Lumea lui, strada, gardul pe care-l vopsea an de an, atelierul din celălalt capăt al străzii, unde lucrase o viață și unde mai mergea să schimbe o vorbă și să bea o bere cu baietii, curtea mare și magazia cu scule, toate obiectele care se stricau și pe care el trebuia să le repare, totul dispăruse.
Tataie nu-și mai găsea rostul.

A murit apoi. Au zis că băutura l-a omorât, dar eu cred că blocul a făcut-o.

Am și acum o menghină mică, niște pile grele, ruginite, un ciocan mare și foarte greu și un șubler de la tataie. Le-am purtat cu mine peste tot și o sa i le las fiica-mii, care o să mă bombăne și, normal, o să le arunce. Niște fiare care călătoresc prin timp, cu niște povesti ce vor fi uitate. Și nici măcar nu-s tristă.

Mănânc o felie de pâine prăjită cu brânză și mă uit cum plouă. Ceai negru n-am, beau cola verde.

Oana Costea