Cerul e foarte albastru, îl învelește pe alocuri o pânză fină, transparentă de nori,
soarele se întinde prin iarba foarte verde care strălucește
pe urmă, cerul devine cenușiu, gri metalic
și nori grași de vată fug spre mare, după ei
vin în viteză norii negri care înghit tot albastrul, se scutură
și plouă
întâi plouă ca o perdea de apă fină, aproape imperceptibilă și peste cam trei minute
toarnă.
Bate vânt rece și aruncă ploaia violent, în toate direcțiile, aerul e dens, îmbibat cu apă, e toamnă de noiembrie și pare fără de sfârșit până când, brusc, pătura grea de nori se sfâșie undeva, la întâmplare
și lasă să se vadă, aproape indecent, o bucată de cer gol, raze piezișe de soare care străpung perdeaua de ploaie, o găuresc și aruncă peste oraș, de la un capăt la altul,
un curcubeu.
Și târziu, târziu, abia către prima oră a următoarei zile, culorile se lasă înghițite în cerneala nopții.
Atât de frumoasa Scoție îți dă totul într-o zi, de mai multe ori pe zi, dar de fiecare dată altfel. Într-o oră treci de la tricou la toate hainele din bagaj și bandană pe cap și peste ea glugă, pentru ca apoi, peste o altă oră să le smulgi pe toate și să cauți cu disperare un pic de umbră.
Atât de frumosul Edinburgh îți dă totul într-o zi și-n altă zi, și-n altă zi, dar de fiecare dată altfel.
Te cheamă in toate direcțiile, păcălește toate aplicațiile de numărat pașii pe telefon, îți spune povești din Marea Nordului și altele rostogolite prin hornurile uriașe ale caselor de piatră,
te înnebunește cu o “cullen skink”, supa groasă cu pește afumat, apoi haggis și-o bere arămie,
scoțienii îți spun dear, darling sau sweetheart atât de natural când ți se adresează și umblă in kilt pe stradă și își plimbă peste tot câinii, îi iau in pub sau îi țin în brate la terase
și tu ești vrăjit, definitiv vrăjit.
Eu am fost, eu sunt.
Text/foto Oana Costea