close

Cronică

Cronică

12 biserici din București s-au jucat de-a v-ați ascunselea cu Ceaușescu și au câștigat. Povestea unor bijuterii arhitecturale, bine camuflate de blocurile gri

schitul-magura-translatare

Au fost vremuri în care multe dintre bisericile voievodale din București se jucau de-a v-ați ascunselea cu Leana și cu Nicu Ceaușescu.

Cel care le-a ajutat sa se ascundă de ochii dictatorilor se numește Eugeniu Iordăchescu, inginerul care a reușit să salveze de la demolare 12 biserici străvechi din București. A inventat o metodă proprie de translare, practic le-a pus pe roți, și astfel le-a ferit de buldozerele care infaptuiau marea sistematizare urbană din anii 80. L-am cunoscut pe inginerul Iordăchescu, un bătrân drept, sobru, discret despre care puțini știu că a participat la construirea marilor ansambluri de locuințe din Drumul Taberei, Pantelimon, Colentina, Berceni sau Bulevardul 1 Mai. Și mai puțini știu că a inventat o metodă unică de deplasare a clădirilor, fără de care nu am fi avut astăzi cele mai vechi și mai importante lăcășuri de cult, ascunse după blocurile gri, ce-i drept, dar în picioare.

Ce i-ați arata unui turist străin în București? Casa Poporului, Atheneul, Centrul vechi, Muzeul Satului, al țăranului, Girafa, unde a cintat Michael Jackson, și, cam atât. Adevăratele comori stau însă frumos pitite, după perdeaua de blocuri socialiste de pe marile bulevarde din București. Sunt biserici care fac parte din patrimoniul nostru arhitectural, irepetabile, ridicate acum 300-400 de ani, lăcășuri de cult care au văzut și au trăit multe. Clădiri care fac parte din istoria orașului dar care nu fac subiectul niciunui tur turistic. Deși, povestea lor este senzationala și ar trebui să fie predată la școală, fie ea și școală on line. 12 monumente care, în anii 80, au fost târite și împinse din calea dușmanului, printr-o metodă unică de translare.

Cum au fugit bisericile din calea lui Ceaușescu? Pe roți!

Ce faci când te urmărește Bau Baul? Fugi și te ascunzi pînă cînd trece primejdia. Cei născuți după 1989 nu au de unde să știe că atunci cînd Nicolae Ceaușescu vedea o biserică în față ochilor, îl lua cu leșin și repede, repede, ordona demolarea ei. După cutremurul din 1977, din ordinul lui Ceaușescu au fost darimate 22 de lăcășuri de cult din București. Iar cele rămase în picioare, dacă aveau neșansa să se afle în zonele în care comuniștii construiau de zor bulevardele victoriei comuniste sau Casa Poporului, aveau să aibă aceeași soarta. Inginerul constructor Eugeniu Iodăchescu a fost singurul care s-a gîndit să le mute, pur și simplu, oricât ar fi fost de mari și de grele.

 

“Am plecat de la principiul unui ospătar care ține pe o tavă un număr de pahare pline cu un anumit lichid. El merge printre mesele unui restaurant și nu se întîmplă absolut nimic cu lichidul, nu pică, Această a fost ideea de la care am pornit, că la baza construcției să realizez o platformă de beton, ca o tavă imensă. Sub aceasta, se instalează sinele și boghiurile (cărucioarele). Translarea se face fie prin tragere, fie prin împingere, în funcție de configurația terenului”, își explica inginerul Iordăchescu metoda sa revoluționară în cartea “ Un salvator al monumentelor de arhitectură”. Despre metoda lui Iordăchescu aveau să scrie marile publicații occidentale.

Eugeniu Iordăchescu, Îngerul bisericilor ochite de comunisti

“ Puțin lovite dar stînd încă în picioare, vechile biserici ortodoxe pot fi găsite în București, după ce au scăpat de demolarea frenetică a capitalei României din anii 1980 ordonată de fostul dictator comunist Nicolae Ceaușescu. Cel puțin zece bijuterii ale patrimoniului religios din România din secolele 16-19 au supraviețuit datorită unui tur de forță ingineresc: au fost mutate și ascunse”, scria AFP, citat de France24.

Schitul Maicilor a fost prima biserica salvată în iunie 1982, fiind mutată 245 de metri în spatele unor blocuri înalte. A urmat Mihai Vodă construită în anul 1594 de Domnitorul Mihai Viteazul. Iordăchescu a deplasat biserica pe cea mai lungă distanță-289 de metri. Era foarte mândru însă de mutarea Palatului Sinodal, cu tot cu subsol, o clădire de 9000 de tone.

Ultima biserica translată de Iordăchescu a fost “ Sfîntul Ștefan-Cuibul cu barză”, numită astfel pentru că berzele își făceau cuib pe acoperișul din șindrilă al bisericii. O găsiți la intersecția Berzei cu Styrbei Vodă, o adevărată oază de liniște înconjurată de ziduri din beton. Datează din anul 1760 iar la cutremurul din 1977 a fost avariată și consolidată. Chiar și așa, după terminarea lucrărilor de restaurare, a fost propusă spre demolare, dacă nu intervenea Salvatorul de biserici, inginerul Iordăchescu. În anul 1987, biserica în greutate de 1650 de tone, a fost deplasată spre sud la o distanță de 16 metri, fiind translata sub un unghi de 40 de grade. Astăzi, se află în curtea interioară a unui bloc cu zece etaje și nu poate fi văzută nici de pe strada Știrbey Vodă, nici de pe strada Berzei.

Atenție și păzea: a plecat blocul la plimbare!

În afară de biserici, Iodăchescu și echipa lui au reușit să mute la 10, 20 și chiar sute de metri, mai la stânga, ori mai la dreapta câteva blocuri din București. Au fost puse pe sine și mutate fără nicio fisură, cu tot cu locatari înăuntru, în timp ce funcționau toate utilitățile electrice, liftul și telefonia fixă. Acesta a fost evenimentul primăverii anului 1983. “Am trăit să o vedem și pe asta! Blocul pe roate”, “Călătorie cu un bloc”, “Un bloc care se mută”, erau titlurile din presă comunistă care trâmbitau astfel minunea inginerească. Iordăchescu a propus proiectul de translație a blocurilor din strada Aurel Vlaicu 166, un imobil cu parter și cinci etaje și alte două imobile de pe Ștefan cel Mare, de la numerele 18 și 20.

S-a adunat atunci tot orașul să vadă miracolul, au venit pe șantier pînă și Suzana Gidea, președinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste însoțită de Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice. Eugeniu Iordăchescu povestea cum tovarășa a vrut să vadă un apartament, a cerut un pahar cu apă, a văzut că nu se mișcă în timpul translarii si i-a spus lui Iliescu: “Trebuie să urmărești să se scrie o carte despre aceste minuni tehnice”. Așa a reușit Iordăchescu să publice în anul 1988, la editura condusă de Ion Iliescu, cartea “Translația construcțiilor”.

 

Orașul l-a uitat pe Iordăchescu, faptele lui rămân ascunse după blocuri

Inginerul Iordăchescu a murit în ianuarie, acum doi ani, la vîrstă de 89 de ani. Publicația Washington post, prin semnătura lui Harrison Smith i-a dedicat o pagină, numindu-l “Îngerul păzitor al bisericilor” și “Un inginer venit din Rai”. Orașul, însă, l-a uitat, singurul tur turistic dedicat arhitecturii religioase din București este cel organizat de Valentin Mandache, istoric de arhitectură, expert în case de epoca și market analyst specializat pe piața construcțiilor istorice și etnografice. Valentin Mandache vrea să implementeze în România conceptul de valorificare a patrimoniului istoric din punct de vedere comercial.

El le propune turiștilor să vadă ce avem noi mai vizibil în București: biserica Stavropoleos, faimoasa clădire religioasă restaurată de arhitectul Ion Mincu, biserica Gabroveni, Biserica Rusească, cel mai mare monument art nouveau, Biserica Colței, Sf Gheorghe Vechi cu picturile în stil renascentist ale lui Gheorghe Tătărescu și Biserica lui Bucur. Celelalte 12 minuni, cele translate în vremuri tulburi, nu fac parte din niciun tur și așteaptă cuminți, după blocuri, să fie descoperite. Le găsiți mai jos.

● Biserica Schitul Maicilor, București  (monument  istoric  din  sec.  al  XVII-lea):  greutate:  745  t,  ridicare:  1,67  m,  deplasare:  245  m,  două  rotiri  cu  13“49’  și  36o  30’  și  o  coborâre  de  0,25  m  (prima  lucrare  de  translație);

● Biserica  Olari,  București,  Calea  Moșilor  (monument  istoric  din  sec.  al  XVIII-lea):  greutate:  1.278  t,  distanță:  80,35  m,  rotire  de  28o  18’;

●  Biserica  Sfântul  Ilie,  București,  Calea  Rahovei  (monument  istoric):  2.100  t,  distanță:  49  m;imobil,  București,  B-dul  Republicii  nr.  237  (fără  evacuarea  locatarilor):  5  nivele,  1.650  t,  distanță:  63,40  m;

●  Biserica  Mihai  Vodă,  București  (monument  istoric  din  sec.  al  XVI-lea):  biserica:  3.100  t,  clopotniță:  289  t,  ambele  la  distanță  de  289  m,  după  ce  au  fost  executate  șase  mișcări  în  spațiu  pentru  a  ajunge  pe  amplasamentul  final.

●  Palatul  Sinodal  de  la  Mănăstirea  Antim,  București  (monument  istoric  și  de  arhitectură):  9.000  t,  distanță:  33  m,  și  o  rotire  cu  13o.  O  lucrare  total  dificilă  prin  proporții:  4  nivele,  52  m  lungime,  25  m  lățime;

●  Biserica  Sfântul  loan  Nou,  București,  Piață  Unirii  (monument  istoric  din  sec.  al  XVII-lea):  3.100  t,  distanță:  23  m,  pe  o  cale  în  pantă  ascendentă  de  28o  și  sub  un  unghi  de  44o;

●  Biserica  Sfântul  Gheorghe-Capra,  București,  str.  Pantelimon  (monument  istoric  din  sec.  al  XVIII-lea):  900  t,  distanță:  89  m;

●  Biserica  Sfântul  Ștefan  –  Cuibul  de  barza,  București,  str.  Știrbei  Vodă  (monument  istoric):  1.650  t,  distanță:  16  m.

●  Ansamblul statuar de la biserica Domnita Bălasa.

(b365.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Zicea că-l cheamă Vlad, dar eu tot Maicăl i-am zis

Baba

Am parcat mașina la Piața Romană, eram cu Peugeot-ul, am avut o idee îndrăzneața și am băgat-o sub coloane

Era cineva cu mine, dar nu mi pot aminti cine, ne-am urcat int-un lift unde m-am întâlnit cu un prieten vechi pe care nu-l mai văzusem de mult, dar Cristi nu era deloc prietenos, ba era chiar ostil și m-a acuzat că nu a putut pleca in America din cauza mea, că l-am reclamat la ambasada, Doamne, de ce să fi făcut așa ceva, vreo dată!?
Din lift am coborât direct în Colentina.
Cristi plângea tare și atunci am observat că e și rănit, s-a băgat sub o masa, nu stiu de ce era o masa aiurea, pe stradă,
eu m-am băgat după el, îi tot explicam că-mi pare rău de ce a pățit,
L-am ținut de mână și am plâns amândoi, ne-am împăcat, mi-a mai povestit diverse și
la final, când am ieșit de sub masă, mi-a zis că mă roagă din suflet, că se pregătește să plece din nou în State, ma roagă, deci, ca de data asta să nu mă mai duc să-l reclam
Ceee!?
N-am apucat să mă enervez, că a sosit un grup din care știam multă lumee, wow, ce mișto, ne-am pupat,
dar cel mai mult m-am bucurat s o văd pe prietena mea Ona,
care avea părul lung, niciodată nu avusese părul așa lung,
ne-am retras de lângă grup, că aveam tot felul de chestii să ne povestim, ne-am tot mutat, că veneau și ceilalți după noi, până am ajuns în spatele fostului meu bloc
și a început să ploua tare, iar de sus a coborât mama, in cămașă de noapte și cu o litieră de pisici in mână
pe care m-a pus să i-o spăl,
era aiurea, dar
am ieșit in ploaie și i-am spălat-o într-o baltă, mi-a mulțumit și mi-a zis că i-au ieșit bine analizele, a plecat,
ploaia s-a întețit și am intrat cu Ona in holul blocului, care însă era inundat, stăteam cu picioarele în apă, dar
a venit iubitul Onei, care a protestat,
gata, mergem, a zis
și mi-a propus să mă lase undeva, in drum, erau cu mașina, am acceptat.
Ona a trecut la volan, eu in dreapta, iar el, in loc să se urce în spate, a venit peste mine pe scaunul din dreapta, stăteam foarte înghesuiți, e tâmpenie, Maicăl, i-am zis, dar el a pretins că-l cheamă Vlad,
dar eu tot Maicăl i-am zis
pe drum, ploaia s-a transformat în ninsoare, asta era foarte ciudat pentru că era vară,
eu Ieșisem pe jumătate pe trapa mașinii și făceam poze, erau oameni cu haine subțiri, fete cu rochii vaporoase și fulgi în păr, fotografiam frenetic în toate părțile din mers,
n-a durat mult și ninsoarea iar a devenit ploaie,
ploua furios și nu se mai vedea șoseaua, ne-am dat seama că trebuie să abandonăm mașina și să continuăm pe jos, prin munți, ca să ajungem la Brașov, unde aveam eu mașina,
(ce bine că e parcată sub coloane, la adăpost).
Am început să urcăm, a venit și fii-mea direct de la bancă, i-am și zis ca e îmbrăcată prea elegant pentru mers pe munte,
urcam, urcam
era noroi, drum în pantă,
ploua, ploua
pe stânga drumului era un râu învolburat, “securizat” cu saci de nisip, dar tot dădea pe afară,
din ce in ce mai mult,
am realizat că o să vina viitura, panică, tone de apă murdară ne-au luat la vale, ne țineam unii de alții, Ona a strigat, băăi, fă ceva, că esti bărbat și el a reușit cumva să se agațe de niște geamanduri de plastic de pe margine,
ne-am oprit din cădere,
Maicăl – sau Vlad, cum zicea el că-l cheamă – s-a legat cu o sfoară de geamandură și am rezistat până a trecut valul,
apoi am luat-o la fugă in sus, pe o coastă, apoi pe niște scări de pământ fixate cu lemne,
râul clocotea iar pe stânga, sa iasă din matcă,
trebuie să ajungem cât mai sus,
fugeam
Erika, esti in urma mea, da? – întrebam – ca nu puteam sa întorc capul
Da mami, răspundea ea natural, fără să gâfâie vreun pic,
obosisem rău,
eram uzi și speriați
dar am ajuns pe creastă si-am găsit o mașina, mare, încăpătoare
era o Volga din anii 80, ne-am urcat în ea
si-am plecat spre Bacău
am vrut să-l întreb pe Maicăl sau Vlad de ce dracu mergem la Bacău pe vremea

(Oana Costea)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Ședința Cenaclului literar I.L. Caragiale, Ploiești

Cenaclu15martie2021

Plouă bacovian în orașul nichitian.

”În luna lui Marte” femeile sunt mai frumoase, mai venusiene…

La rubrica ”Cel mai recent poem”, Luminița Bratu ne prezintă ”Ploaie de vară”, iar Ramona Mȕller citește din volumul recent apărut (”Numele meu este altul”) ”pe fluviul sorții”. Sunt prezentate membrilor cenaclului revistele ”Atitudini vechi și noi” și ”Literadura”. Tânărul poet și chitarist Cristian Alexandru Popa ne încântă pe strune de chitară în ritm de primăvară. Marian Zmaranda ne invită să lecturăm site-ul revistei ”Steaua”, exemplificând poemele Lousei Glȕck și ale Claudiei Emerson.

Eseul lui Florin Manole ”A fi religios și a fi creștin / O perspectivă duhovnicească” pune în dezbatere însuflețirea omului prin faptă, prin Înviere.

”După cum Hristos, pe piatra apostolică și-a întemeiat Biserica, noi înșine, de trupul Său viu trebuie creștinește să ținem, pentru ca Biserica să țină tainic și la vedere, a fi temei vieții fiecărui creștin.
Și totuși, perplexitatea față de noua credință a păstrat ceva din prospețimea și entuziasmul începuturilor. Căci în paralel cu încercările omenești, fie de a ascunde, fie de a convinge numai prin evidențe, cum că nu e vorba de o înviere și chiar dacă ar fi fost să fie ceva, tot o înscenare a fost, un furt sau un eveniment, ca atâtea altele, credința într-un Hristos viu nu se va fi istovit deloc în uitare, în comuna și banala uitare, mai mult decât se întâmplă continuu cu toate aceste încercări.

Numai că a crede în această înviere și că ea a avut loc, nu este ca nicio credință, ci este credința cea nouă, este sfârșit și desăvârșire a unei credințe așa cum numai Dumnezeu poate desăvârși un lucru[12]. Argumentul e folosit de noi credincioșii numai la nevoie, dar chiar și așa, pentru o omenire întreagă ce nu așteaptă de la noi argumente, tot ce înseamnă Iisus Hristos este o noutate față de care, din primele momente s-au instalat îndoiala, reticența, suspiciunea și asta deoarece, tot pentru o lume întreagă, Iisus Hristos a înfrutat, în trup, toate religiile, toate subtilitățile acestora, inclusiv pe cea mozaică al cărei credincios era, desăvârșind astfel propria credință și pe toate celelalte înglobându-le. Pentru că fără realitatea și faptul nașterii lui Iisus Hristos, omul nu poate fi nici explicat și nici înțeles, ci cel mult abordat cu groază intelectuală, ca o infinitate sufocată, amăgitoare, ca de oglinzi puse față în față sau – pentru a nu rămâne pradă acestei singulare vanități crepusculare – ca o suprapunere de cercuri diafane în diverse culori. Și totuși, un dumnezeu văzut astfel nu înseamnă decât că o infinitate, un dumnezeu, oricare ar fi acela în superpotența lui, chiar Dumnezeul nostru creștin, dacă ar fi desprins de ideea de mântuire, asta ar face ca inclusiv distincția dintre cele trei persoane care alcătuiesc Sfânta Treime să pară arbitrară[13].”

Ioan Buduca este încântat de excepționala distincție pe care Florin Manole o face între a fi religios și a fi creștin, între religie și credință. Confuzia dintre cele două concepte poate fi foarte mare. Datorită acestei confuzii, unul ca Nietze a considerat creștinismul ca fiind ”o metafizică a călăului”. Oricâte războaie ar fi în exterior, acestea sunt doar urmări ale războiului interior. Cu cât te descoperi ca o ființă profundă, cu atât victoria interioară este mai mare și aceasta este cea care contează. Biserica nu a reușit să dezvolte o teologie clară a Învierii. Învierea trebuie reprezentată clar. În prezent vorbim prea mult despre suflet. Intelectualizăm conceptul de suflet, când de fapt trebuie să punem accent pe învierea noastră, care înseamnă învierea trupului în primul rând.

Damian Spiridon apreciază eseul lui Florin Manole ca fiind de un nivel foarte ridicat. În anul 2005, când Manole a prezentat un eseu în revista ”Idei în Dialog” (H. R. Patapievici) acestuia i s-a reproșat limbajul contradictoriu. Acum Florin Manole înregistrează un salt spectaculos. Are har și o capacitate extraordinară de a puncta și de a-și susține ideile.
Religia este în afară. Credința este în interior. Viața are sens prin Înviere, acest fapt este un plus activ.

Marian Zmaranda afirmă: ”Eu cred că sunt budist. Pentru mine aprecierile și analizele lui Manole sunt asemănătoare cu diagramele Venn. Fiecare credință este un asterix ,asta în măsura în care poți face diferența dintre credințe.” Până la urmă contează ce invață copiii la ora de religie în clasele I- IV, deoarece dimensiunea atee pe care o are populația unei țări este structurată pe o diferență specifică.

Cele ”10 minute de istorie” prezentate de Emilia Luchian ne poartă în alte lumi, mult mai vechi. Etruscii aveau o religie foarte complexă. ”Religia etruscilor cultiva credinţa în numeroase divinităţi celeste. Astfel, pe un ficat de bronz descoperit la Piacenza şi care închipuie cerul împărţit. În şaisprezece regiuni, se află înscrise numele a patruzeci de divinităţi. Alte nume sunt transmise ele izvoarele arheologice şi literare. După atitudinea lor faţă de oameni, divinităţile etrusce erau benefice sau malefic. Lumii subpământene i-ar fi aparţinut o fiinţă ciudată, Tages, nepotul lui Tinia. După cum spune legenda, acest personaj ar fi apărut din pământ, când s-a tras o brazdă mai adâncă în ţinutul Tarquiniei. Avea o înfăţişare ciudată : mic la stat cât un copil, dar având trăsăturile şi în-ţelepciunea unui om bătrân. Plugarul care l-a văzut s-a speriat şi a stri¬gat după ajutor. Atunci s-a adunat în acel loc – spune legenda – toată populaţia Etruriei. Tages (numit şi Genius) a dictat atunci regilor celor douăsprezece oraşe-state etrusce regulile pentru interpretarea semnelor cereşti, reguli ce trebuiau transmise din generaţie în generaţie. Apoi Tages a dispărut.” Disciplina etruscă se baza pe relația dintre om și zei. Etruscii aveau convingerea că viaţa se continuă şi după moarte. Împărăţia morţilor era socotită drept un tărâm al petrecerii veşnice, al veseliei. De aceea şi intrarea în această nouă stare se inaugura cu banchetul funerar, zugrăvit în cele mai vii culori pe frescele din mormintele etrusce.

Mihai Ivănescu ne prezintă câteva episoade de proză susținute de un umor cu o puternică amprentă retorică. Ironia și satira personajelor, mai mult sau mai puțin mondene – Vulpița egipteană – definesc o structură textuală care scoate în evidență postura excentrică și instabilă a ființei umane.

Vorbele pleacă în asfințit…

(Ramona Muller)

mai mult
CronicăPromovate

Eugen Labiș, tatăl lui Nicolae Labis

Labis-tatal

 

Nicolae Labiș cu tatăl sau, Eugen, care a luptat la Cotul Donului, scâpând din încercuire și întorcându-se acasă in primavara lui 1943.

Născut în anul 1911 in comuna Găinești, județul Baia, Eugen Labiș era învățător. A participat la luptele de la Cotul Donului cu regimentul “16 Dorobanți” din Fălticeni, având gradul de sergent T.R., contingent 1933. Această unitate făcea parte din Divizia “7 Infanterie” – Corpul 1 Armată – Armata a III-a Română, care se afla la flancul stâng al armatei noastre.

Foto: voci.ro
Date din Arhivele Militare
Sursa: Grupul Cotul Donului – Stalingrad – Stepa Calmucă 1942

mai mult
CronicăPromovate

«Doamnă, pentru mine, dumneavoastră sunteți Europa!»

femeia

De Ziua internațională a drepturilor femeilor, un gând pentru două femei care au însemnat enorm în relația dintre România și Franța.

Amândouă scriitoare, amândouă extraordinare.

Anna Brâncoveanu de Noailles, prima femeie din lume care a devenit Comandor al Legiunii de Onoare și Martha Bibescu, căreia președintele Charles de Gaulle îi spunea, înainte de vizita în România în 1968 : «Doamnă, pentru mine, dumneavoastră sunteți Europa!»

Anna Brâncoveanu de Noailles
Martha Bibescu

(Luca Niculescu)

mai mult
CronicăPromovate

De 1 martie

Primavera

E 1 martie, asa ca o sa va vorbesc despre dragoste.

Pentru ca vine primavara si ceva se trezeste in noi falfaind din aripi in stomac. In cea mai mare parte din timp moare de la sine daca nu plecam urechea si nu ne lasam sedusi.

E sentimentul de « indragostire » care exista de la sine inainte ca o dragoste sa se nasca, dar care are nevoie de conditii foarte speciale si de foarte multa grija ca sa supravietuiasca. Un alt filosof al carui nume, desigur, nu mi-l amintesc spunea ca a iubi este o fericire mult mai mare decat aceea de a fi iubit. Mi se pare evident!… Am dat in prolixul meu jurnal din adolescenta peste o alta « petite amourette » din liceu. Intr-o clasa paralela de lb maghiara aparuse un elev nou. Frumos ca un Dumnezeu, cu ochii de culoarea si de stralucirea smaraldului. De cate ori treceam pe langa el ii trageam chipiul pe nas (da, era inca vremea chipielor, a matriculelor si a bentitelor). Il intersectam in pauza mare prin oras, el cu doi-trei prieteni, eu cu doua-trei prietene. Ne dadeam coate, si unii si altii, razand.

Cred ca ne amuzam foarte bine.

Incepusem sa am fluturasi in stomac. Am cateva descrieri in jurnal, de care va scutesc. Cred ca era pe vremea asta, inceput de primavara si a durat cateva saptamani bune. Ma urmarea pe culoarele liceului si prin curte fara sa indrazneasca sa se apropie prea tare dar momentul acela in care ne intersectam si ii trageam chipiul peste ochi era nepretuit!

Din motive variate si diverse fluturasii s-au stins. Poate trecuse primavara, poate atentia mea era atrasa in alta parte. De la un moment dat chipiul lui n-a mai prezentat importanta. Am vazut uimirea si deceptia din ochii lui, nu pentru ce ii facusem, ci pentru ce nu ii mai faceam. Dar cat de pustiu era in mine!… Sentimentul de indragostire pentru care el nu era decat un suport plecase definitiv si nu mai era nimic de facut. Aproape l-am detestat pentru asta.

Miracole se pot intampla in viata noastra, dar nu suntem intotdeauna pregatiti si deci, le ratam iremediabil. Si apoi, cu timpul, uitam unde am pus cheia de la seiful in care am ascuns fluturasii.


Sandro Botticelli, Primavera- 1478-1482

(Marcela Feraru)

mai mult
CronicăPromovate

În memoria prietenului meu Gabi Stamate

Gabi Stamate

Trebuie că simți urma mărului- violența tatălui persecutor, acolo resimți încontinuu, mâncărimea fatală…

ceva care se scofâlcește, se strâmbă și mustește, iar cele opt perechi de piciorușe sunt neputincioase, așa că stai răsturnat pe spate, așteptând acea scânteie orbitoare a Finalului…

dacă nu te-ar fi lovit cu mărul ăla, Cel rece ca un șarpe de zece ori veninos, cu -atât mai crud și răzbunătoar … cu cât încăpățânarea ta era mai vârtoasă: și vegheai zi și noapte să nu pierzi mica breșă diamantină a propriei morți, Marele Eveniment…

ăștia, homununculii ăstia tare mândri de ei, habar nu au că ești Gregor Samsa, de unde să știe ei de-acest personaj- insectă în care te-ai întrupat pe nesimțite?

mai ales tipul cu mustăcioară și cu un tatuaj fin la baza gâtului, cel care ți-a crestat cu siguranța tăioasă a destinului, acel semicerc pulsatoriu, breșa către Moarte…

Atunci ai Știut; și te-ai dus către acea lumină de-o nemaivăzută intensitate, și te-ai bucurat fugar că nu ai pierdut-o niciodată din vedere.

În memoria prietenului meu, Gabi Stamate, un gând nu foarte clar, dar plin de tandrețe…

(Puiu Damian Spiridon)

mai mult
CronicăPromovate

Cristelniţă pentru comunitatea ortodoxă din Lancaster, Anglia

Cristelnita

Şi cât de bucuros a fost Fr Jonathan Hemmings!… Parcă i-am fi dăruit luna de pe cer!… Îl iubim mult!…

Mulţumesc lui Sebastian Spânu şi lui Florin Purghel, dar şi celorlalţi care au contribuit la strângerea sumei necesare pentru cumpărarea unei cristelniţe pentru comunitatea ortodoxă de la “Sfânta şi de viaţă dătătoarea Cruce” din Lancaster, Anglia. Îi voi trimite Părintelui Jonathan lista cu numele donatorilor şi / sau pomelnice ale lor ca să fie pomeniţi şi la Lancaster şi poate, de ce nu?!, vom ajunge şi noi acolo să slujim împreună cu Părintele şi cu românii, grecii, ruşii, ucrainenii, bulgarii de acolo… Doamne ajută!… Comunitatea de la Lancaster mulţumeşte blejoienilor prin Părintele Jonathan!…

Fr. Jonathan Hemmings (PP)
Parish Priest

Holy and Life ­Giving Cross, Lancaster

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CronicăPromovate

Am ratat azi apusul

Imagine2

 

De la penultimul etaj al unei clădiri din zona Pieței Romane, am ratat azi apusul – am mai găsit desupra orașului doar fâșii portocalii pe linia orizontului. M-am mutat pe aripa de est și m-am holbat la o reclamă Coca-Cola de pe blocul cu coloane,
aveam agățată undeva, cumva o secvență,
senzația de deja-vu,
era ceva de demult și cunoscut
puteam să simt parfumul, îmi aminteam starea
unei nopții roșii, cu jocuri de lumini și umbre pe pereți,
pe urmă s-a deschis o fereastră către trecut și am știut:
era primăvara lui 90, noapte cu parfum de liliac, plecasem dintr-o cârciumă – Moldova, pe lângă Grădina Icoanei – și nu ne ardea de dus acasă.
Băi, putem să mergem la mine, dar nu prea am mobilă și nu e nimic de mâncare, nici de băut, dar avem muzică și…
Și hai.
Întâi am dat o tură până la magazinul Eva, pe Magheru. Acolo, pe colț, in stradă, “Calu” vindea noaptea alcool din portbagaj, whisky, coniac, gin, votca din duty free.
Whisky era suprem, de-ăla ne-am luat.
Apartamentul amicului nostru era exact in Piața Unirii, in blocul cu Horoscopul, fiță. Nu stiu dacă îl luaseră ai lui sau ce combinație era la mijloc, nici nu ne interesau chestiile astea pe-atunci. Îl avea și noi aveam unde s-o ardem intr-o noapte de primăvara, in buricul târgului.
Casa era intradevar goală. Un pat, un frigider, o masă. Pereții albi, parchet pe jos, nou-nouț, elegant. Dar elementul-surpriză aveam să-l descoperim când ne-am uitat pe fereastră: amplasată sus, pe magazinul Unirea, o reclama uriașă la Coca Cola lumina noaptea in alb și rosu. Când se schimbau culorile, era spectacol. Doar in filme traficate pe casete video mai văzusem așa ceva.
Am stins becurile și-am lăsat vraja să pătrundă in apartament prin geamurile mari. Ni se părea fabulos.
Am pus muzică
Am băut whisky cu gheață
Am dansat.

Aveam 18 ani și lumea arăta exact așa: ca o reclamă la Coca-Cola, care făcea dintr-un apartament întunecat și gol o super-discotecă.
Si-o vreme așa a și rămas.

(Foto/text Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

TREI ARTIȘTI ȘI UN SCRIITOR

Afis2

Prieteni lângă care am copilărit, jucându-ne frumos prin artă la vremea tinereții.

Regizorul Mihai Vasile, artista vizuală Cornelia Victoria Dedu, sculptorul Nicolae Lupu. Fiecare dintre ei mi-au făcut câteva frumoase portrete. Am avut de-a lungul timpului foarte mulți prieteni artiști desăvârșiți. Sergiu Rugină, Dan Strâmbu, Ion Sălișteanu, Florin Șuțu, Lucian Cioată, Ovidiu Paștina, Vintilă Făcăianu, Nicolae Kruch, Valter Paraschivescu, Ion Sinca, Marcel Bejgu, Eugen Petri, George Dumitru, Rita Badu, Cristina Galai, Alice Neculea, Justin Bratu, Corneliu Tache și mulți alții.

Le sunt recunoscător pentru felul în care mi-au împărtășit din știința lor despre artele frumoase pe care le stăpâneau într-un fel în care eu de-abia visam că se poate imagina. Le-am fost un continuu ucenic. Și, din fericire, ucenic am rămas. Cu bucuria și gratitudinea că am trăit în preajma lor și că îmi sunt și astăzi prieteni.

(Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
CronicăPromovate

7 martie 2016 – După 20 de ani, START NOU, Cenaclul “I.L.CARAGIALE”

AfisCen

 

Vă invităm cu drag luni, 7 martie 2016, ora 18,00, la Filarmonica “Paul Constantinescu” din Ploieşti, Sala de Concerte “Ion Baciu”, unde va avea loc întâlnirea după 20 de ani a istoricului cenaclu “I.L.Caragiale”.

Vor susţine microrecitaluri solişti instrumentişti şi vocali, va avea loc un recital de poezie şi un dialog între poeţi, va fi proiectat filmul artistic “Umilinţă” în prezenţa autorului, se redeschid porţile cenaclului pentru toţi creatorii şi iubitorii de literatură, muzică, arte, film, dans, teatru.

Vă aşteptăm cu sinceră prietenie!

(Ion Mihai Cochinescu)

mai mult
CronicăPromovate

Trebuie să-i cer scuze Iașiului

Iasi6

Trebuie să-i cer scuze Iașiului, că l-am judecat aspru in ziua in care l-am revăzut, după vreo 25 de ani – dacă nu și mai bine.

Invoc in apararea mea
că era o zi rece de februarie, cu vânt și pe alocuri amintiri noroioase ale zăpezii
și că, venind din Nicolina și luând ca reper turla Mitropoliei, am ajuns in centru pe ușa din dos.

Vreo oră am tot bombănit și i-am înfierat in gând și cu voce tare pe toți cei care m-au asigurat că o să-mi placă la Iași, să vezi, să vezi
ce dracu să-mi placă, comentam înciudată când am trecut prin gangul unui bloc socialist, cu scări rupte și tencuiala căzută, după ce urcasem o stradă in pantă foarte aglomerată, cu case semi-abandonate,

primul lucru pe care l-am remarcat apoi, pe bulevardul Unirea, a fost lipsa trotuarelor -in sensul clasic- adică strada e pavata dintr o parte in alta cu piatra cubica, iar spațiul pietonal e delimitat de un scuar verde sau cu stâlpișorii metalici, plus o rigola mascata cu un grătar de metal.
Mișto. Oferă senzația de spațiu si e elegant.

Zona exclusiv pietonala, care cuprinde Mitropolia, Trei Ierarhi, Teatrul, Primăria și se întinde până la Palatul Culturii, e impecabilă. Pavaj, spații, plante, cârciumi, curățenie, clădiri luminate noaptea, discret, cât să le remarci și să le admiri.
Felul in care Palas Mall imbratiseaza Palatul Culturii, un ansamblu ultra-modern versus un obiectiv culturalo-istoric, este extrem-extrem de reușit. Pur și simplu se pun in valoare unul pe altul.

Mi-au plăcut tramvaiele mici, pistele de bicicletă, iar Copoul, bătut la pas, e un amestec echilibrat de vechi și nou, cu cele doua parcuri uriase și Grădina Botanica deloc atinse de kitch. Din primăvara, trebuie că zona e un vis.
Multe clădiri vechi renovate și curat peste tot. Nu doar in centru. Am vânat plastice, pet-uri și gunoaie pe toată lungimea Bahluiului, cu malurile lui înălțate , pana la ieșirea din oraș, spre Holboca. N-am găsit.

Mișto și cârciumile, unele “pe vechi”, altele foarte pe trend, dar având in comun un lucru: super-mâncarea. Colțunași cu brânza, tocănița de hribi, ciolan sau coaste, clătite cu pui, vită pe plită, sigur că și pita cu ceapă și pastă de jumări, dar mai ales, o premieră pentru mine, murături pane! Nu mai zic de dulciuri, că nu mai zic, că nu mai zic nici câte kile am căpătat in câteva zile.

Bonus: faptul ca lumea te saltuta pe stradă și felul in care moldovenii folosesc politicoasa persoana a treia, chiar și când e vorba despre copii și animale. “Dânsa (fetita de 8 ani) a fost necăjită pi dânsul (motanul Ionel) că a zgâriat-o când se jucau”.

Am lăsat la urmă partea mai nașpa. Ca toate orașele țării, Iașiul a fost profund mutilat de comunism. Cvartale cu blocuri strâmbe, in culori triste și totuși prea multe țevi de termoficare și de gaz la vedere, străzi prea mici pentru o așa mare circulație, încă multe vitrine nouăzeciste și încă prea multe căciuli rusești pe stradă.

Asa că am decis: revin si la vară.

(Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

DUPĂ DOUĂZECIŞICINCI DE ANI

et-in-arcadia-ego

 

Mi-amintesc brusc de copilărie!…

Când mă gândesc că anul acesta am un sfert de secol de împreună-lucrare cu soţia mea imaginile din copilărie încep să-mi revină ca un caleidoscop video extrem de frumos…

În primul rând Craiova, Plaiul Vulcăneşti, Găgeniul prahovean al lui Vlad Muşatescu şi al tatălui meu, apoi copilăria cu Lila şi Adi Burlacu, meciurile interminabile de fotbal din Parcul Pionierului (cum se numea atunci), cireşele de la Păuleşti, culesul de fragi din pădure, cercurile de sculptură şi modelaj, prăjiturile mamei şi bunicii, muntele cu lungile pelerinaje prin grote numai de mine ştiute şi multe altele…

Toate astea îmi definesc copilăria ca pe un soi de… mirabilă Arcadia!… Unde eşti Arcadia?!… Şi ecoul răspunde: ET IN ARCADIA EGO!…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CronicăPromovate

ÎMBRĂȚIȘARE

Imbratisare

 

Niciun alt cuvânt (precum extrasenzorial, paranormal, mistic, magic, psiho-nevrotic, ateist sau altele de felul acesta) nu poate defini mai bine nevoia de comunicare interioară decât sintagma „liniște și armonie sufletească”, ce ar putea defini însăși religia. Asta se întâmplă, de fapt, când îmbrățișezi un copac multisecular, atât de măreț, de tăcut, de înțelept.

El te învață, fără cuvinte, cât de importante sunt legăturile de liniște întru armonie.

photo © 2021 Sidonia Călin

(Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cenaclul literar “I. L. Caragiale” invitat al liceului “Nichita Stănescu”, Ploiești, 25 februarie, 2015

ILC1

 

Asociatia Tinerii Voluntari și Grupul de la Ploiesti alături de Cenaclul-literar-Orfeu-Ploieşti din Biblioteca Judeteana Nicolae Iorga în cadrul Colegiul National Nichita Stanescu Ploiesti – o audienta numeroasa ce a participat la ședința de Cenaclu, la metodele non-formale de animare a sinelui și la momentele muzicale.

L-am omagiat pe Călin ANGELESCU, un poet ce merită să dăinuiască în memoria ploieștenilor. – “Să plângem/ bătrâneţea e un bocet final/ aici/ dar acolo/ dincolo de lumina înaltă/ unde ne scurgem fiecare în parte/ cu parte/ moarte fără de viaţă/ viaţă fără de moarte/ întors să mor acolo unde/ m-am născut dintr-o toană/ oprind ciclul somnului/ oaselor mozaic şi icoană//”

Marian Dragomir

 

La întâlnirea de ieri,am propus realizarea unui portret al lui Călin Angelescu şi expunerea acestuia undeva împreună cu un poem două…Nimeni din cei prezenţi nu ştiau că El a fost absolvent al liceului NS,başca despre formaţia Geneze ,trupă celebră în Ploieşti,având ca interpret şi textier pe Călin…

Ioan Vintilă Fintiș

 

Din pacate, generatia trecuta de profesori nu a transmis mai departe multe dintre informatiile pe care le detineau referitor la absolventi ai colegiului nostru care s-au dovedit a fi oameni de cultura sau oameni cu impact asupra generatiei din care a facut parte. Din acest motiv ii rog pe toti cei care pot contribui la alcatuirea unei istorii culturale a colegiului sa posteze aici toate informatiile pe care le detin.

Corina Barbu

Ioan Vintilă Fintiș, Ruxandra Bohat, Marian Dragomir, Valentin Irimia, Florin Manole
alături de profesori și tineri scriitori ai Liceului “Nichita Stănescu”, Ploiești, 25 februarie, 2015

(CentrudePresă)

mai mult
1 2 3 4 5 6 51
Page 4 of 51