close

Cronică

Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, ședința Cenaclului literar I.L. Caragiale, 20.05.2019

C1

Sărbătorim repaosul ploii în adunarea stropilor de frumos și epic din noi, în cadrul ambientului oferit de Filarmonica Paul Constantinescu. O ultimă întâlnire a membrilor cenaclului din această primăvară.

Ca de obicei, prima rubrică a ședinței de cenaclu Revista Presei ne este prezentată de președintele Ioan Vintilă Fintiș, care ne aliniază la vectorii literari ai principalelor reviste culturale: România Literară (nr. 20), Ramuri, Tribuna, Apostrof și Luceafărul de dimineață. Periplul prozaic pune în evidență cele mai proaspete articole ale lui Manolescu, Daniel Cristea Enache, Ioan Holban, Dan Cristea și ale altora.

Rubrica ”Cel mai recent poem” include lectura creațiilor literare ” M-am întâlnit cu gândul tău”, o tabletă romanțioasă, plină de savoare a Mariei Bem, ” O puncție sufletului bolnav de apusuri”, a lui Dorin Boroianu și ultimul poem al Andei Mihaela Miroiu.

”Gânduri pentru suflet”, rubrica semnată de Florin Manole, ne aduce în prim plan răspunsuri la întrebări existențiale având la bază operele lui Pascal și Patapievici. Omul, ca ființă ce nu se mulțumește niciodată, ca fire insațiabilă, încearcă să îl caute și să îl simtă pe Dumnezeu cognoscibil.”Dacă lucrurile s-au întâmplat, acestea au puterea faptelor, deci noi nu putem schimba nici ceea ce s-a petrecut, nici faptele. Faptele fiind realizate de Dumnezeu, ele sunt de necontrazis.” Dialectica pascaliană comportă două secvențe controversate: pe cea a grandorii și pe cea a mizeriei, pe cea umană și pe cea a divinului, deoarece ”omul este ce poate fi mai jos, omul poate fi ce poate fi mai înalt”. Sufletul poate fi depozitarul adevărului relativ, dar adevărul absolut necesită o prezență manifestată. Inima și spiritul presupun o demonstrație logică, dar în același timp și o persuasiune dovedită. Omul de nivel subceresc poate deveni un finit într-un infinit doar accesând eul de nivel rațional la componentele imensității spațiului etern.

Fintiș și Blanca Trandafir apreciază structura bine realizată a eseului realizat de Florin Manole, având acuratețe și coerență, pe când Marian Zmaranda consideră că descrierea este greoaie, având un caracter teutonic. Sorin Vânătoru apreciază că deseori, complexitatea umană este dificil de înțeles, iar perceptele concordă între diferite religii. Conform formulei matematicianului Heuvel oamenii vor ajunge să se roage la acea formulă ca la o divinitate. Astăzi conceptul de suflet este studiat la nivel neuronal.

Domnul profesor Teodor Ghiondea ne prezintă studiul GÂNDIREA METAFIZICĂ ÎN POEZIA EMINESCIANĂ, un adevărat curs de literatură, demn de introspecțiile propriei noastre culturi. ”Poetul absolut”, Mihai Eminescu folosește în modul său original elementele metafizicii la un înalt și admirabil nivel.

1.La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă
2.Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
3.Când nu se-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
4.Când pătruns de Sine-Însuşi odihnea Cel nepătruns.
5.Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
6.N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.
7.Căci era un întuneric ca o mare fără rază,
8.Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
9.Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
10.Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Girul constitutiv al identității sale poetice conține aspecte ale metafizicii în profunzimea ideilor și în transcendența condiției umane, precum și în valențele temporalității, ireversibilității veșniciei și ale universului impus pe noi coordonate. ”Şi cum viaţa acestei lumi, cu ciclurile şi subciclurile ei de manifestare, are un parcurs regresiv – de la vârsta de aur la cea de fier, de la vârsta paradisiacă la cea a totalei degenerări – până la reintegrarea sa în Principiu, poetul ne înfățișează scenariul apocaliptic, aşa cum îl aflăm, în esenţa sa, în toate textele sacre ale tradiţiilor, fie ele religii, fie tradiţii de consistenţă metafizică.”

Timpul metafizic este un timp prezent, veșnic, un timp sărac al poeților, înalt prin atitudinea spirituală. Eternitatea noastră ca șansă este și va rămâne Eminescu. Sorin Vânătoru apreciază că Eminescu este patriarhul FIINȚEI în literatura romană. Eminescu este infinit. Nimicul nu respectă proprietățile reale, iar vacuumul reprezintă un spațiu cu o entropie care tinde spre zero. Marian Zmaranda abordează original punctul său de vedere, schelatura lui Eminescu este mistică, prin filosofii diferite. Aproape îl uitasem pe Eminescu, dar mi l-ați reamintit prin lectura eseului dumneavoastră. Frumusețea versului său este comparabilă cu bătrânețea versurilor, ca un fel de Neculce…și mă gândeam, cum Eminescu care a creat de alți câțiva limba română modernă, să îl găsești cu patina aceasta de cronicar, de letopiseț.”

Raul Sebastian Buz ne prezintă trei proze scurte, un amestec de cronică și snoave, de eseu și narațiune, pline de aplomb:
1. O dramă între mărăcini
2. Ploaia ciobanului
3. Blestemul Ursarilor

Teodor Ghiondea apreciază autencitatea stilului abordat, adevărul ține de povestea care ține. Lecturile redau realiatea rurală a unor timpuri trecute sa prezente ale ruralului prahovean. Buna dispoziție a participanților este prelungită de recitarea magistrală a lui Nicu Drăgulin care ne impresionează prin poemele ”De vorbiți mă fac că nu aud” de Mihai Eminescu și ”Rică” de Miron Radu Paraschivescu.

Refrenul estival se apropie…

(Ramona Muller)

mai mult
Cronică

Sfârșitul unei epoci

jurnalist

Sfârșitul unei epoci. Al unei ere care a făcut tranziția între clasicul paparazzo, care se baza mai mult pe pont, fler, tupeu sau relații personale și urmașul său, fotoreporterul digitalizat, ancorat mai mult în tehnică și cibernetică decât în hălăduitul pe te miri unde în căutarea unei imagini unice, inedite.

Gabriel Miron, Fane Jeg, Nicu Dîrdîiac și alți ca ei sunt, deja, file în istoria recentă a presei, fie că unora le plac pozele lor și altora nu. Părerea mea, de om care a lucrat cot la cot, în aproape 27 de ani de presă neîntreruptă la cotidian – petrecuți exclusiv pe teren, nicidecum pe scaunul unui birou – cu zeci de fotoreporteri cu diverse vârste, pregătire profesională și educație, este că aici nu poate fi vorba de valoarea fotografiilor lor validată de timp sau jurii profesionale, ci de momentul efemer de glorie al unor imagini poate neclare, poate „arse”,poate neinspirat încadrate, poate nu-știu-cum, dar care, publicate pe prima pagină, au vândut ziarele. Ceea ce contează cel mai mult în meserie.

La urma urmei, important este la ce te raportezi, nu-i așa?

În portretul pe care i l-am zugrăvit în ediția tipărită a EVZ nu este menționată vârsta „subiectului”. Repar „omisiunea”. Gabriel Miron are 67 de ani și este pensionar. 🙂

(Mihnea Petru Pârvu)

mai mult
Cronică

Mi-am luat telefon mobil

tel

Când au apărut telefoane mobile, n-am fost deloc încântată. Deloc.

Veneam din lumea întâlnirilor stabilite pe fix și onorate chiar la o săptămâna ori o lună distanță, cu prietenii de departe comunicam adesea prin scrisori, din vacanțe sunam acasă o dată pe săptămână sau mai rar, de la public, să zic că-s bine și să cer bani. Să-mi trimită prin poștă, firește. Timpul se scurgea altfel și era mișto așa.

N-am vrut, deci, mobil. Îmi invada intimitatea, mă făcea găsibilă. Mă obliga să comunic și atunci când nu voiam. Îmi leza independența, cumva.
Așa că nu mi-am luat. Tehnologiile avansau fulgerător, dar multă vreme, nepermis de multă, eu am rămas pe loc, “pe fix”.
Până într-o zi de după o noapte.

Am ajuns acasă târziu, era spre două. O dată cu telefoanele, apăruseră și interfoanele, cel de la blocul unde locuiam pe-atunci era stricat, cheie n-aveam, o uitasem.
În apartament era cineva, las’ că strig, aiurea. Cât să strigi în puterea nopții?
Până se aprinde vreo lumină pe la un etaj, să-i zic vecinului (nu cunoșteam nici un vecin) să vină să mi deschidă, incredibil ce adânc dorm oamenii când ai nevoie de ei.
Poate apare totuși cineva, vreun rătăcit ca mine și intru cu el, m-am resemnat și am așteptat o vreme. Am fumat, am numărat dalele aleii, la dus, la întors, mi-era somn, mi-era foame, aveam niște fise, să caut un telefon public, zic.
Am găsit vreo trei, toate de-alea portocalii, cu cartelă. N-aveam cartelă.

Distanță dintre mine și casă era de fix un apel telefonic pe mobil și eu n-o puteam străbate. Eram prizoniera libertății mele.

Dimineața m-a găsit la non-stopul din cartier, băusem 3 beri pe datorie și Marcel, vânzătorul, îmi povestise pe îndelete viața lui complicată. Nu m-am mai dus acasă, m-am oprit în primul magazin gsm ca să-mi iau mobil cu abonament. Am pierdut, până la capăt, încă juma’ de zi, că-mi trebuiau actele de la casă ca să fac contract și-a trebuit să mă duc până la mama, în alt cartier.

Știu, e o poveste tâmpită. Tipul cu care eram combinată n-a crezut-o. Când ne-am reîntâlnit, după mulți ani, m-a întrebat “până la urmă, că acum poți să-mi spui adevărul, ce mama dracului ai făcut în noaptea aia?”

Băi, o să fiu sinceră. Am numărat dale, am fumat, am băut trei beri și un ness prost. A, și mi-am luat telefon mobil. Ca să pot să te sun să-mi deschizi ușa, boule.

mai mult
Cronică

La Cluj se schimbă joi numele străzii „Radu Gyr” cu numele „Szervatiusz Jeno”

Cluj

Chiar astăzi, la Cluj, se va vota schimbarea denumirii străzii „Radu Gyr”, cunoscut poet român, cu numele „Szervátiusz Jenő”, sculptor maghiar! Dispoziţia a fost dată de Ministerul de Interne condus de Carmen Dan, la solicitarea Institului „Elie Wiesel”, aflat în subordinea guvernului demis ieri de moţiunea PSD.

Baza solicitării acestei schimbări este OUG 31/2002, emisă de guvernul Adrian Năstase, care la art. 12-13 precizează:

Art. 12. Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

Art. 13. (1)Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau altor locuri publice.

(2)Se interzice, de asemenea, acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii unor organizaţii, cu sau fără personalitate juridică”.

În mod surprinzător, nu mai este invocată contestata Lege 217/2015, promovată de Crin Antonescu, deşi aceasta conţine modificările OUG 31/2002, prin care Mişcarea Legionară a fost inclusă între organizaţiile fasciste! Legea 217/2015, modifică OUG 31/2002, adăugînd la art. 2 al acesteia următorul aliniat:

f) prin Mișcarea Legionară se înțelege o organizație fascistă din România care a activat în perioada 1927-1941 sub denumirile de «Legiunea Arhanghelului Mihail», «Garda de Fier» și «Partidul Totul pentru Țară».

Acest aliniat nu exista în OUG 31/2002, astfel încît „baza legală” a Hotărîrii Consiliului municipal Cluj este una falsă întrucît această OUG 31/2002 nu include Mişcarea Legionară între „organizaţiile cu caracter fascist, rasist sau xenofob”, acest lucru fiind introdus de Legea 217/2015, aşa cum se vede în textul citat mai sus!

După cum se vede, în Adresa Ministerului de Interne este adăugat cuvîntul „LEGIONAR”, deşi în textul OUG 31/2002, acesta nu există!

Vă prezentăm mai jos şi textul Proiectului de Hotărîre ce urmează să fie adoptat în şedinţa de astăzi a Consiliului local Cluj:

Biografia poetului Radu Gyr, cunoscut opiniei publice mai ales pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane”, este una extrem de complicată, el fiind condamnat la ani grei de puşcărie de trei regimuri politice:

– mai întîi în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, fiind închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade

– a doua oară în timpul regimului lui Ion Antonescu, cînd a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru discursul ţinut în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941

– a treia oară de regimul comunist, care l-a condamnat la moarte în 1958 pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane”, pedeapsa fiind comutată în muncă silnică pe viaţă.

Radu Gyr a fost a fost comandant legionar și director general al teatrelor. În acest timp, a fost înființat în București teatrul evreiesc Barașeum, în perioada în care actorilor evrei le era interzis să joace în idiş sau să apară pe scenele româneşti! Acesta a fostsingurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioadă în care puterea era deţinută de regimurile fasciste.

Trebuie spus pentru a nu ştiu cîta oară că Radu Gyr nu a fost condamnat niciodată „pentru una sau mai multe infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”, aşa cum precizează textul OUG 31/2002 sau al Legii 217/2015! Mai mult, condamnarea lui din 1958 a venit pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane”, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist!

În ceea ce-l priveşte pe sculptorul maghiar Szervátiusz Jenő, trebuie amintit faptul că, după o retrospectivă organizată în 1964 la Bucureşti, a fost decorat de PCR cu titlul de „Artist emerit”, primind şi „Premiul de stat”! În acest timp, Academia Română refuza donaţia lui Constantin Brâncuşi, care voia să lase moştenire statului român toate operele sale, a căror valoare culturală este astăzi recunoscută în întreaga lume!

Această schimbare a denumirii străzii „Radu Gyr” cu numele „Szervátiusz Jenő” este oarecum neinspirată, căci are o valoare simbolică ce putea fi evitată, mai ales că la Consiliul municipal Cluj există o listă aprobată de denumiri „prioritare”, care conţine numele a 4 împăraţi romani, mai mulţi eroi ai Revoluţiei din 1989, scriitori, artişti români, precum şi aproape toată istoria literaturii universale: Ernst Hemingway, Edgar Allan Poe, Mark Twain, George Bernard Show, Jack London, Arthur Conan Doyle:

În afară de aceste nume „prioritare”, mai există o listă cu 128 de nume „avizate”, de unde a fost preluat şi numele Szervátiusz Jenő, dar pe care mai există o mulţime de actori, scriitori şi aproape toată istoria muzicii universale: Franz Schubert, Richard Strauss, Frederic Chopin, Johannes Brahms, Giuseppe Verdi, Hector Berlioz, Giacomo Puccini etc.

Fundaţia „George Manu” a anunţat pentru azi un Protest în faţa Primăriei Cluj la ora 14:00, cînd urmează să înceapă şedinţa Consiliului.

Dar schimbarea denumirii străzii „Radu Gyr” la Cluj nu este decît una dintre schimbările dispuse de Ministerul de Interne în timpul mandatului lui Carmen Dan, căci în adresa trimisă mai multor prefecturi se mai dispun şi alte modificări care vor trezi reacţii în rîndul opiniei publice, numele vizate fiind ale filosofului Mircea Vulcănescu, scriitorului Horia Vintilă, precum şi al unor martiri ai BOR. Iată şi Anexa de la sfîrşitul Adresei pe care MAI a trimis-o către Prefecturile mai multor judeţe:

După cum se vede, urmează să se schimbe denumirile unor străzi, denumirile unor şcoli şi să se dărîme cîteva statui! Toate acestea lucruri au fost solicitate de Institutul „Elie Wiesel”, condus de Alexandru Florian, despre care „Cotidianul” a scris de atîtea ori.

În mod surprinzător, pe această listă nu figurează liceul din Arad, care poartă numele „Adam Müller-Guttenbrunn”, un antisemit declarat şi recunoscut de toate istoriile literare: „Antisemitism. O enciclopedie istorică a prejudecății și persecuției” (2005) a lui Richard S. Levy, „Handbuch des Antisemitismus: Judenfeindschaft in Geschichte und Gegenwart” a lui Wolfgand Benz sau „Adam Müller-Guttenbrunn and the Aryan theater of Vienna: 1898-1903;: The approach of cultural fascism” a lui Richard S Geehr. Însă, despre antisemitismul lui Adam Müller-Guttenbrunn Institutul „Elie Wiesel”, aflat în subordinea Guvernului României, nu scoate o vorbă, aşa cum face în cazul unor mari intelectuali români!

A trecut neobservată reacţia aceluiaşi Institut „Elie Wiesel” chiar împotriva preşedintelui României Klaus Iohannis, după ce acesta a promulgat „Legea pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”! Comunicatul a fost publicat pe site-ul guvernamental în ziua de 6 iunie 2017, exact în ziua în care, aflat în vizită în SUA, lui Klaus Iohannis i s-a acordat distincţia „Lumină popoarelor” de către Comitetul Evreiesc American (American Jewish Committee, AJC). Iată textul Comunicatului transmis de Institutul „Elie Wiesel”:

Conform Agerpres în 30 mai 2017 preşedintele României a semnat decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” constată cu îngrijorare că în expunerea de motive care a însoţit legea pe parcursul circuitului legislativ sunt invocate ca „martiri ai temniţelor comuniste” persoane condamnate pentru crime de război. Acest fapt, deşi contravine nu numai valorilor şi principiilor democratice, dar şi legislaţiei româneşti în vigoarea, nu a stârnit nicio reacţie publică.

De asemenea, ne exprimăm consternarea pentru faptul că iniţiatorii legii au ales ca argument pentru promovarea acestui proiect legislativ să citeze din Iustin Pârvu, care în tinereţe a activat în Mişcarea Legionară, iar mai târziu a făcut apologia legionarismului şi a avut repetate poziţii antisemite şi de negare a Holocaustului. Alegerea parlamentarilor care au iniţiat legea poate să creeze confuzie asupra menirii pe care aceasta trebuie să o aibă.

Comemorarea victimelor regimului comunist din România nu trebuie să reprezinte un prilej de reabilitare a celor care în anii regimurilor totalitare precedente au contribuit, din ipostaze multiple şi cu responsabilităţi diferite, la respingerea democraţiei şi la instituirea antisemitismului ca politică de stat”.

Reacţia Administraţiei Prezidenţiale în faţa acestui atac la adresa preşedintelui ţării a lipsit.

(cotidianul.ro)

mai mult
Cronică

Din culisele unui reportaj de ziar

jurnalisti

Ne ia, pe mine și pe Păsărică, de câte o aripă și ne chestionează, scurt, ca la interogatoriu:

„Bă, voi ați băut, ultima oară, o juma de kil de Jack Daniels și cinci Heineken?”.

Spășit, am recunoscut: „Asta-i partea mea”.

„Bun”, continuă el, imperturbabil: „Și șapte Campari Orange?”.

„Prezent!”, își recunoaște Păsărică propriul litraj.

„Am înțeles”, zice grecul, „Mai sunt și opt Gin-Tonic-uri”.

Luțu, care credea că scăpase, din mic ce era se face și mai mic: „Mi-a fost sete…” .

„Aha! Da’ cu astea zece beri Grolsch ce-i?”.

Aici ne-am coalizat și am răspuns în cor: „Să ne dregem, Manos!”.

Grecul se înverzise la față: „Și v-ați mai dres și cu șase Bloody Mary, după ce ați băgat în voi zece sendvișuri cu pui și trei cu ton?”.

Deja, ne relaxasem: „Păi, asta e foamea de după…”.

Ce să mai…, n-o scotea la cap cu noi. Numai că își calculase exact momentul loviturii de grație. Ne-a dat decisiva în plex fix când credeam că scăpasem;

„Bine, fraților, ați mâncat, ați băut, da’ când dracu’ ați fumat și două cartușe de Marlboro!?”.

(Mihnea Petru Pârvu)

(https://evz.ro/viata-mondena-ziarist-reporter.html?v=347635&page=2)

mai mult
Cronică

Interviu – Clinica de Transplant

interviu

Azi a venit la mine o echipa a TVR care face un reportaj despre, in mare, clinica de Transplant creata si coordonata de uriasul dl. profesor dr. Irinel Popescu.

Pe langa interviurile cu dl. profesor si cu dr. Radu Zamfir, directorul Agentiei Nationale pentru Transplant, pe care abia azi am avut onoarea sa il cunosc, Alina Grigore, fosta mea colega si buna prietena (am fost impreuna si in Kandahar, Afganistan) s-a gandit sa ma ia si pe mine la intrebari. Vreo ora! 🙂

Alina a venit insotita de trei colegi, printre care si Claudiu Petringenaru, director de fotografie in TVR si cel care a filmat, cu doua camere, interviul.

La final am rugat o tanara sa ne faca niste fotografii. Eu m am speriat de mine!!! Ma mai gandesc daca pun vreuna.

Cristian Botez, cel vechi, e in alt film! 😀
Hai ca bag una! Asa… ca sa se sperie copiii!
Ce fata de pakistanez trepanat am!!!

Desi valoarea bilirubinei a ajuns, gratie dnei dr. Doina Hrehoret, care m a operat si care are grija de mine, la cote normale, mai am nevoie de vreo trei saptamani ca sa mi revin la o culoare rezonabila si sa ies din zona …minoritara 😉 :). Sub tricou am pansamentul plus punga de dren pe care n am vrut sa o las la vedere. 🙂

(Cristian Botez)

mai mult
Cronică

Românii nu te merită – scrisoare deschisă primarului din Sfântu Gheorghe

Covasna

Domnule primar Antal Arpad,

Am aflat astăzi, deloc surprins, că ești din nou supărat pe români pentru că și-au permis să fluture drapelul României în centrul orașului la Zilele Sfântu Gheorghe, în timpul scurtului program folcloric românesc. Cred că ar trebui să fii supărat pe tine pentru faptul că le-ai permis românilor să se bucure de un program folcloric românesc chiar în centrul orașului. Puteai foare bine să procedezi ca în alți ani și să-i arunci la periferie. Dar tu ai fost bun iar românii au profitat de bunătatea ta și au fost răi. Chiar nu te merită românii ăștia!

Îmi pare rău și mie că ai cedat în fața tupeului românilor care au vrut și ei un program românesc în centrul urbei la zilele orașului. Ce tupeu la românii ăștia!! Iar ticăloșii de români au avut tupeul să vină și cu drapelul României, stricând atmosfera pur maghiară a Zilelor Sfântu Gheorghe.

Cred că e cazul să-i pedepsești exemplar pe românii din Sfântu Gheorghe iar anul viitor să finanțezi tot cu firimituri, dar mai mici, manifestările românilor în cadrul Zilelor Sfântu Gheorghe. Să nu te lași, domnule primar, iar anul viitor să te ții de tradiția de a avea un comitet de organizare a Zilelor Sfântu Gheorghe format exclusiv din cetățeni de etnie maghiară. Zilele Sfântu Gheorghe reprezintă o manifestare pur maghiară și așa trebuie să rămână. Românii merită să sufere pentru că au îndrăznit să fluture drapelul României în orașul tău, în care trebuie să se respire doar aer maghiar.

Ai dreptate domnule, nu orice loc public din oraș e demn de folclorul românesc. Cum să cânte folclor românesc în centrul urbei? Ai dreptate, inacceptabil! Dacă ar fi după tine l-ai interzice în totalitate dar nu ai ce să faci. De ochii lumii, pentru că ești tolerant și pentru a nu intra în conflict cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării mai lași un pic de la tine. Dar zic să fii ferm. Anul viitor să fii tu așa cum te știm și să nu mai permiți românilor să se manifeste liber, românesc, în centrul urbei. La periferie cu ei!

Să nu uiți anul viitor să le mai permiți comercianților să vândă drapele, insigne și ceramică cu harta Ungariei Mari. Că doar Zilele Sfântu Gheorghe despre asta sunt, despre tot ce este maghiar și despre tot ce își doresc maghiarii. Românii care au ceva de comentat să plece. Că doar Sfântu Gheorghe e orașul tău. Iar tu vrei un oraș exclusiv maghiar ca să dovedești istoriei ce secui viteaz ești, tu care cu două generații în urmă erai român.

Cu rezervată considerațiune,

Dan Tanasă, covăsnean

(dantanasa.ro)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, Cenaclul Literar I.L. Caragiale, 06.05.2019

Cenaclu6mai

… In lipsa cronicarului de serviciu, am sa incerc ”o sama de cuvinte” despre sedinta Cenaclului I.L. Caragiale desfasurata pe 6 Mai, la frumoasa Filarmonica Paul Constantinescu.

… Presedintele Cenaclului, Vintila Ioan Fintis ne-a prezentat o interesanta revista a presei culturale din tara si ne-a recitat cateva poeme interesante.

… La rubrica ”Cel mai recent poem” s-au inscris la cuvant Maria Bem, Caty Enache, Blanca Trandafir, Vali Irimia, Sorin Vanatoru si Mihai Ioachimescu. Temele abordate de poeti au balansat intre credinta si tagada, dar si intre viata si moarte.

… Eseul despre opera filosofica a lui Blaise Pascal, prezentat de Florin Manole, a trezit un mare interes si a creat o discutie in contradictoriu, in care au intervenit cu replici savuroase Marian Zmaranda, Raul Baz, Livia Dimulescu, Alice Necula si Catalin Apostol.

… Un eseu interesant si contradictoriu despre conditia omului in raport cu divinitatea a fost prezentat de Sorin Vanatoru.

… Finalul sedintei a fost acaparat de Teodor Ghindea care ne-a purtat intr-o excursie imaginara in locurile sfinte ale Islamului, religie cu multe principii si valori inca nedescoperite de catre lumea civilizata.

… Imi face placere, de asemenea sa amintesc ca au fost prezenti la sedinta Cenaclului si Leonida Chifu, Nicu Dragulin, Dan Dragus, Florin Oprea Salceanu, Robert Aristotel Avrigeanu si Mihai Benoni.

… In speranta ca v-am captat interesul va multumesc pentru atentie si va anunt ca viitoarea sedinta de Cenaclu va avea loc pe 20 mai.

(Mihai Ioachimescu)

mai mult
Cronică

Despre nevrozele şi viitorul incert al Uniunii, la summitul de la periferia Europei

UE

Puncte cheie:

  • Urmează un summit al paradoxurilor și contradicțiilor: mare ca semnificație simbolică dar mic ca posibilități decizionale și rezultate (n-are cum să fie altfel, în momentul politic de aşteptare încordată în care ne aflăm), localizat la periferia geopolitică, economică şi culturală a Uniunii dar luând în discuție temele centrale cele mai fierbinţi ale Proiectului European, un summit despre viitorul unei Europe crispate și nevrozate, aflată în schimbare de generații politice și culturale și în căutarea soluției optime pentru punerea în practică a valorilor sale fundamentale, organizat însă într-o țară guvernată de o majoritate coruptă, foarte slabă din perspectiva calităţii umane a guvernanţilor, o majoritate profund anti-europeană ca mentalitate, cultură politică, atitudini şi comportamente;
  • Cu aproximativ două săptămâni înaintea alegerilor europarlamentare, Declarația de la Sibiu, cu siguranță un text atent formulat la nivel de experți și șlefuit la nivel politic, va încerca să ridice tonusul și să dea un nou impuls unei Uniuni Europene care încorporează societăți tot mai vizibil obosite, crispate și cuprinse de felurite nevroze (vom discuta despre acestea în cuprinsul articolului), o Uniune care încă nu știe dacă poate conta în anii următori pe 27 sau pe 28 de țări membre, de cine va fi condusă în viitor, în ce relații se va afla pe plan intern și global sau dacă nevrozele politico-ideologice ale europenilor din ultimii ani vor trece de la sine;
  • Trăim indubitabil sfârșitul unei epoci și începutul unei noi ere a istoriei europene (Proiectului European), despre care nimeni nu știe deocamdată cum va arăta. Suntem într-un interstițiu istoric. O etapă s-a încheiat iar următoarea încă nu a început. Dar cât contează cu adevărat textul unei simple Declarații, pentru viitorul unei Uniuni care traversează un moment critic de o complexitate excepțională, cu multiple necunoscute? Mult, puțin?;
  • Faptul că președinția românească a Consiliului UE nu ne-a adus niciun beneficiu de imagine și credibilitate, că a fost doar o rușine continuă pentru Guvernul României, criticat din toate părțile, pe bună dreptate, de țările occidentale și de UE în ansamblu, că a însemnat o deteriorare gravă a prestigiului de țară europeană al României, nu mai e deja o noutate. Am avertizat în analize și interviuri ( 1) precedente, încă de anul trecut, că, dacă PSD-ALDE-UDMR vor continua atacul legislativ la statul de drept pentru a-și salva penalii și infractorii (ceea ce au și făcut), mandatul guvernului de la București la președinția Consiliului UE nu va mai fi în niciun caz o oportunitate, așa cum ar fi putut să fie, ci se va transforma într-un calvar în care, intrând în lumina intensă a reflectoarelor, se vor vedea mult mai clar ca înainte toate hibele, mizeriile și problemele acestei guvernări bazată pe solidaritatea unei majorități corupte și, în esență, anti-europene;
  • Faptul că Brexitul (încă) nu s-a produs iar summitul este chiar înaintea alegerilor europarlamentare, reduce în mod evident mizele și șansele reuniunii de a se finaliza cu decizii istorice, de referință pentru viitorul Uniunii (nu va fi nici pe departe ceea ce se credea a fi la început, când data Brexitului părea să fie 29 martie). Amânarea Brexitului a devalorizat inevitabil summitul de la Sibiu despre viitorul UE dar nu i-a anulat cu desăvârșire semnificațiile. Pentru România, va rămâne doar satisfacția de a se vedea reprezentată de un președinte autentic european (fără a-i jigni pe cei trei predecesori postcomuniști de la Cotroceni, Iohannis este cu siguranță cel mai demn și mai apreciat Președinte al României pe plan european), respectat de liderii cei mai importanți ai Uniunii, o gazdă onorantă pentru un summit al paradoxurilor și contradicțiilor europene și, de ce nu?, al celor românești.

*

Summitul de la Sibiu nu va fi ceea ce era gândit initial să fie și nu va produce deciziile epocale pe care le prevedeau liderii europeni acum o jumătate de an. Nu are cum, în faza în care ne aflăm. Amânarea Brexitului, în primul rând, dar și distanța mult prea scurtă până la alegerile europarlamentare, practic de doar două săptămâni (majoritatea membrilor Consiliului European sunt şi „jucători” implicaţi electoral), vor reduce destul de mult mizele și posibilitățile reuniunii șefilor de stat sau de guvern prezenți la Sibiu de a configura decizii politice și strategice stabile pe termen lung. Asemenea decizii cruciale nu se iau în toiul campaniei electorale, existând riscul transformării evenimentului într-unul cu valenţe strict electorale, ceea ce ar fi prea îngust şi nedrept în raport cu aşteptările multora dintre noi.

Necunoscutele sunt prea multe iar dinamica politică europeană prea mare pentru a putea crede că Sibiul va fi locul de naştere al noii Uniuni Europene. Dar simbolistica oricum este frumoasă şi binevenită şi funcţionează până la un punct, ca emoţie pozitivă de moment. Marea Britanie a încurcat din nou socotelile dar, pe de altă parte, nici rezultatele alegerilor europene și tendințele politicii în Europa nu pot fi acum prevăzute. Declaraţia de la Sibiu va suna bine dar să nu avem naivitatea să credem că va rezolva ceva din lunga serie de crize, probleme şi dileme ale blocului comunitar. Ca eveniment de etapă, este însă necesar şi binevenit.

Spuneam în preambulul articolului că societățile europene care compun Uniunea sunt obosite, crispate și afectate de multiple nevroze. 74 de ani de pace, libertate, democrație, bunăstare şi dezvoltare economică pe continent, mare parte din această perioadă doar în Europa de Vest, sunt, desigur, o performanță politică uriașă a Europei integrate dar și un interval destul de mare pentru ca presiunile acumulate în atâtea decenii de linearitate în logica integrării să nu încerce să răbufnească prin punctele cele mai slabe și vulnerabile ale construcției europene.

Dezacordurile, împărţirea pe grupuri şi opţiuni diferite şi adversitatea fac parte din natura socială şi politică inerentă, indiferent de cât de substanţiale sunt progresele înregistrate în calitatea vieţii oamenilor. Nu gândim toţi la fel şi, mai devreme sau mai târziu, va apărea o opţiune contestatară a oricărei ordini sociale şi politice, bune sau rele. Astăzi se trăieşte infinit mai bine, mai confortabil şi mai mult în Uniunea Europeană decât înainte de integrarea europeană postbelică, şi totuşi tabăra în care joacă iliberalii, naţionaliştii, suveraniştii, populiştii anti-UE, radicalii de stânga sau de dreapta găseşte întruna motive de nemulţumire şi de critici, făcând trimitere la modele de organizare trecute care, de fapt, au generat numai ură, războaie între naţiuni, etnii, rase, religii, categorii sociale, confruntări între statele naţionale, sărăcie şi regimuri autoritariste sau totalitare. Comparaţia istorică este net în favoarea Uniunii Europene şi totuşi disputele şi nevrozele europenilor se adâncesc.

Care ar fi așadar nevrozele europenilor în prezent? Fără a avea pretenția de a le epuiza pe toate, aș defini doar câteva dintre cele mai relevante:

  • Nevroza ideologică (reideologizarea şi polarizarea intensă a politicii), care împarte tot mai agresiv societățile în bule de liberali și iliberali, în globaliști și naționaliști suveraniști, în adepți ai deschiderii versus ai închiderii, în apostoli ai statului minimal și ai autoritarismului, ai integrării și ai abordărilor identitare, fiecare tabără disprețuind-o profund pe cealaltă și atribuindu-i etichete peiorative precum „neomarxiști, stângiști, sorosiști, adepți ai conspirației (guvernului) iudeo-masonice mondiale”, pe de o parte, sau, dimpotrivă, „naționaliști stupizi, extremiști, bigoți şi habotnici, ignoranți lipsiți de educație, neofasciști sfertodocți, dictatori în devenire, vânduți rușilor, trumpiști” etc. În realitate, confuziile ideologice sunt tot mai mari în spaţiul democraţiilor euro-atlantice, nu de puține ori în practică liberalii dovedindu-se tradiționaliști politici iar conservatorii dorind schimbarea politică, ceea ce este o altă caracteristică a Europei actuale. Nici cu populismul nu e clar cum mai stau lucrurile, odată ce populismul ca abordare politică generală și de comunicare câștigă teren peste tot dar se manifestă în forme diferite și opuse, de exemplu ca anti-europeni (Le Pen, Farage) sau pro-europeni (Macron). Două bune exemple de nevroze ideologice, fiecare de câte o parte a baricadei, sunt exagerarea principiului corectitudinii politice, care ajunge să blocheze spunerea unor adevăruri evidente sau să aibă pretenţia de a bloca principiul meritocraţiei individuale, respectiv exploatarea populistă a principiului suveranităţii naţionale, care nesocoteşte inter-conectarea şi integrarea ţărilor în lumea de astăzi şi, fluturând un caduc principiu al „neamestecului în treburile interne” pretinde dreptul guvernanţilor de a se sustrage obligaţiilor internaţionale care le revin prin tratate sau al respectării unor norme, standarde şi valori ale spaţiului din care face parte ţara respectivă (în cazul nostru, Uniunea Europeană);
  • Nevroza comunicării distorsionate şi radicalizante, cauzată în mare parte de bombardamentul informaţional excesiv la care sunt supuşi indivizii (mare parte din „informaţiile” primite zilnic pe canalele uşor accesibile de informare fiind, de fapt, balast inutil sau, mai rău, informaţie manipulată, fake news, jumătăţi de adevăruri etc.) care induc stres şi o stare continuă de tensiune, de anxietate, de agresivitate socială şi politică. Indivizii trăiesc în bule ideologice care dezvoltă mecanisme subtile menite să autoîntărească zilnic convingerile membrilor lor iar orice „întâlnire”, online sau reală, cu cei din bula adversă nu face decât să adâncească falia dintre convingeri şi să le consolideze sentimentul că dreptatea este de partea lor iar ceilalţi sunt, fireşte, nişte tâmpiţi (uneori chiar sunt, dar asta este o altă discuţie);
  • Nevroza identitară, probabil o reacţie a individului la integrare şi globalizare, un refuz al anomiei societale, în care cetăţeanul liber caută şi îşi găseşte identităţi reale sau închipuite (naţionale, etnice, religioase, „tribale”, regionale, locale, partinice, socio-profesionale, educaţionale, de cartier etc.) în care apoi se scufundă, devine captiv şi continuă să trăiască autostimulându-şi argumentele apartenenţei la identitatea respectivă. Chiar şi furnizarea de informaţii factuale şi dovezi ale erorii în care se află nu face ulterior decât să-i întărească militantului nostru şi mai mult „identitatea” şi convingerile respective, prin negarea evidenţelor. Adică aproape o versiune de sectarism partinic. Nevroza identitară se asociază cu concurenţa grupurilor şi opţiunilor şi duce frecvent la fragmentare politică excesivă şi la dificultatea de a forma majorităţi coerente pentru guvernare, situaţie întâlnită tot mai des în alegerile din Europa, unde numărul (prea) mare de partide atrage indivizii în ostilizări derizorii şi superficiale, sensibilizându-i mai degrabă la figurile unor lideri sau la însemne electorale decât la valori fundamentale, principii fondatoare, opţiuni majore (opţiuni care în realitate nu sunt chiar atât de multe şi de diverse pe cât vor să le facă „vânzătorii de iluzii” să pară, în strategiile lor continue şi bineînţeles direct interesate de marketing politic);
  • Nevroza pericolelor pe care le aduce imigraţia, asupra căreia nici nu mai are rost să insistăm, fiind hipercomentată în ultimii ani şi având impactul electoral cunoscut (deşi cea mai dăunătoare consecinţă politică europeană a nevrozei imigraţiei pare să fi fost rezultatul referendumului Brexitului din 2016, cea mai năstruşnică dintre toate a fost totuşi ideea că „Viktor Orbán apără Ungaria de pericolul islamizării”, idee care, culmea, a şi funcţionat la urne, până la un punct. Ce lovitură de măciucă pentru anti-imigraţioniştii britanici să afle de curând că Stonehenge a fost construit de o populaţie venită din Anatolia acum 4000 de ani?!);
  • Nevroza ştirilor negative, cel puţin la fel de nocivă ca bombardamentul cu fake news (nu este acelaşi lucru), în care populaţia este practic scufundată într-un mediu informaţional negativ şi panicard, din câte înţeleg fondat pe ideea strategilor şi profesioniştilor din mass-media că ştirile negative ar face rating mai bun decât cele pozitive sau neutre (până şi banalele emisiuni Meteo s-au îmbolnăvit de meteahna aceasta, ca să nu mai vorbim de ştirile economice, politice, sociale etc.);
  • Nevroza mediului înconjurător şi a sănătăţii, cauzată de bombardamentul informaţional continuu privind riscurile şi ameninţările din jurul nostru, unele desigur reale, altele exagerate de vânzătorii de antidoturi care şi-au creat o bună piaţă de desfacere de produse şi servicii de „detoxifiere” pentru cei care vor să investească şi să obţină efecte miraculoase pentru sănătatea lor, în care aflăm că nimic nu mai e bun de mâncat, de băut, de atins sau de respirat, că vaccinurile sunt periculoase şi nocive, că tot ce consumăm e tratat cu antibiotice, insecticide şi hormoni, totul are E-uri, aerul e poluat, bacteriile şi virusurile mişună peste tot, otrăvurile industriale ne înconjoară, volanul e plin de germeni, telefonul mobil produce cancer cerebral, dar staţi că iată, din fericire, avem la dispoziţie, la superofertă, măşti, căşti, mănuşi, borcănele cu pilule de nutriţie sănătoasă şi reţete naturiste pentru toate bolile, saloane de masaj, spa şi aparate de tot felul pentru acasă (filtre, detectoare, senzori etc.), instructori personali de fitness şi pijamale antivirale etc., în fine, apariţia unei culturi a „sănătăţii de almanah”, în principiu un lucru bun ca preocupare a generaţiei noastre de a trăi sănătos dar totuşi nociv prin inducerea unei stări de alarmă permanentă în care trăieşte individul conectat la mijloacele informaţionale facile (veţi vedea că cei mai speriaţi, panicaţi, rostogolitori de zvonuri şi ameninţări nu sunt neapărat cei care citesc cărţi şi obţin informaţia din surse cu adevărat ştiinţifice – reviste de cercetare, congrese – ci cei care, online fiind toată ziua, sunt bombardaţi de ştiri care încep invariabil cu „un grup de cercetători germani au descoperit că…”);
  • Nevroza insecurităţii, chiar dacă bazată pe un fapt real (bineînţeles că nu putem avea certitudini privind evoluţiile politice, economice, sociale), este totuşi rezultatul unei paradigme care exacerbează starea de ameninţare în care trăieşte individul (oricând ceva în jurul nostru poate sări în aer, un terorist se poate autodetona, nu vom mai avea pensie la bătrâneţe pentru că nu mai are cine să ne-o plătească, oamenii din jurul nostru nu sunt de încredere şi trebuie să ne ferim de ei, prin oraş circulă o dubă neagră în care sunt răpiţi copiii, vecinul e cam dubios, apa de la robinet este otrăvitoare, locul de muncă este instabil, ne putem îmbolnăvi de cancer sau muri de stres, cutremurul care va veni va fi catastrofal iar asta ni se spune zilnic de vreo 20 de ani etc.), într-un cuvânt, promovarea intensă a ideii că trăim într-o lume nesigură (în fond, o banalitate, fireşte că lumea e nesigură, dar nu e deloc mai nesigură decât era acum 25, 50 sau 100 de ani, ci dimpotrivă) este o realitate care, politic vorbind, suflă vânt în pânzele partidelor, liderilor şi platformelor anti-liberale, protecţioniste şi autoritariste. Sunt mulţi, din păcate, care cred că insecuritatea în care trăiesc este cauzată de sistemul politicilor liberale, de Uniunea Europeană, de deschidere, de globalizare, de democraţie şi capitalism etc.

Eu aşa văd lucrurile, acestea sunt problemele de adâncime care generează starea de tensiune din politica Europei. Poate că mai sunt şi altele. Nu ştim dacă summitul de la Sibiu şi Declaraţia care va fi adoptată, privind viitorul Uniunii Europene, vor putea aborda şi trata toate aceste nevroze ale europenilor din secolul XXI (mă îndoiesc sincer), în condiţiile în care nici măcar lucruri mult mai simple şi mai concrete nu se ştiu clar, de exemplu dacă Marea Britanie va mai ieşi sau nu din Uniune sau cum poate Europa integrată să determine respectul pentru statul de drept într-o ţară ca România, în care o majoritate a corupţilor legiferează în favoarea infractorilor şi penalilor spunând că e suverană, că a fost votată de cei mai mulţi dintre cetăţenii care s-au dus la vot în ziua respectivă (bineînţeles, nu pentru a-i scăpa pe hoţi de închisoare), că ăsta e specificul naţional şi nu are de ce să intervină Bruxellesul cu norme, standarde şi valori europene.

Aşa că bun venit la Sibiu şi succes unui summit al paradoxurilor şi contradicţiilor europene şi româneşti, bine intenţionat dar lipsit de posibilitatea de a rezolva peste noapte multitudinea de probleme (reale, confecţionate politico-ideologic sau închipuite), un summit care îşi poate propune cel mult să transmită semnalul că Uniunea Europeană încă trăieşte, că vrea să supravieţuiască şi este hotărâtă să lupte pentru adevărurile şi valorile ei!

NOTE_________

1 https://pressone.ro/presedintia-consiliului-ue-cat-de-nepregatiti-suntem/

(Valentin Naumescu – contributors.ro)

 

mai mult
Cronică

Basca mea din Țara Băscilor!

Basca

Basca mea din Țara Băscilor! ​Atunci când inima găseşte liniştea, sufletul va trece printr-o transformare.

Toate actele de iertare şi eliberare sunt de fapt acte de vindecare ale sinelui iar dacă acest act devine o regulă, va fi mai uşor să ne dezvoltăm capacitatea de a iubi, de arăta compasiune şi mai ales de a fi flexibili.

Fiecare om aduce cu sine un bagaj pe care l-a dobândit de-a lungul dezvoltării sale, a învăţat să reacţioneze într-un anume fel, unic, şi-a dezvoltat un tipar pe care l-a învăţat în primul rând în familie (sănătos sau mai puţin sănătos), atât cu privire la iertare cât și la alte aspecte ale vieţii.

Toţi oamenii reacţioneză şi fac anumite lucruri pe un fond conştient sau mai puţin conştient dar care are legătuă și cu copilăria și educația. ​

(Alexandru Petrescu)

mai mult
Cronică

Draci peste tot (fine). Dansul rectorului

Monte_Cristo

În adolescența mea, toată partea stângă a Bulevardului Elisabeta între Cișmigiu și Casa Armatei – pe atunci, întru veșnica pomenire a instalării la putere a primului regim comunist din România, bulevardul se numea „6 Martie” –, era plină de cinematografe. Primul pe mâna stângă era botezat pompos „Timpuri Noi” (mai pe la mijloc era „Lumina”, vizavi „Viitorul”) iar ultimul, onomastica revoluționară epuizându-se, era cinematograful „București”. Aici se „băgau” de obicei filmele noi occidentale, desigur cele care nu contraveneau ideologiei oficiale. În general filme neorealiste italiene, dar, mai ales, filme „de capă și spadă”. (Fanfan la Tulipe cu Gérard Philipe devenise extrem de popular.) Însă cel mai mare succes l-a avut Contele de Monte-Cristo cu Jean Marais în rolul principal.

Povestea lui Dumas se preta perfect la două serii. Seria a doua mai cu seamă făcea furori. Ea satisfăcea pe deplin spiritul de dreptate sădit în noi „de la natură”. Contele, după cum se știe, alias marinarul Edmond Dantès, evadează din teribila închisoare aflată pe insula Château d’If, poartă cu el secretul comorii abatelui Faria, datorită ei devine bogat și, revenind în societatea pariziană în care trăiau ticăloșii ce-l azvârliseră în închisoare și-i furaseră și iubita (pe Mercedes), se răzbună pe ei unul câte unul, în aplauzele entuziaste ale sălii care fremăta de bucurie. (Se aplauda mult pe atunci în sălile de cinematograf.)

Grație Contelui de Monte-Cristo, am luat cunoștință, la o vârstă fragedă, de fenomenul publicității. Pe trotuar, la intrarea în cinematograf, se afla în permanență un bărbat care striga din toate puterile: Contele de Monte Cristo! Partea a doua și răzbunarea!Contele de Monte Cristo! Partea a doua și răzbunarea! Rar mi-a fost dat să văd o reclamă live cu eficacitate mai mare. Coada la bilete cobora până spre începutul trotuarului în pantă și Contele, care o ținea într-o răzbunare de la „matineu” și până seara, făcea să vibreze de emoție aerul bulevardului. Luni de zile filmul a rulat cu sălile pline, ostoind, ficțional și inconștient, inimile românilor intrați de câțiva ani în istoria nedreptății. Oamenii ieșeau de la film cu fețele radioase și cu dulcele gust al răzbunării în suflet: răii fuseseră pedepsiți, binele triumfase în final.

.

M-am pomenit cu această poveste în minte în timp ce adăugam în paranteza acestui nou episod al mini-serialului meu, Draci peste tot, „III, episodul final”. Și am simțit dintr-odată nevoia să-mi avertizez cititorii: nu există în serialul meu nici o „parte a doua și răzbunarea”. „Răfuiala” pe care, în urmă cu o săptămână, am început-o pe această platformă, nu i-a vizat pe întâmplătorii mei colegi de breaslă (cu care, la drept vorbind, în afara studenților, nu am avut vreme de douăzeci de ani nimic în comun). „Răfuiala” nu a fost nici cu fosta facultate de ideologie marxistă și minunații ei profesori, activi și azi și deveniți academicieni (am făcut-o cu altă ocazie în „Cerul culturii noastre” din volumul Apel către lichele), nici cu cea de după 1990, la care am predat filozofie greacă și germană. Răfuiala mea este, cum se zice, cu „sistemul”. Ceea ce-nseamnă: cu rutina și mecanismele bine unse ale corupției care, de mai multe decenii, roade România din toate părțile. Iar de trei decenii încoace, mai virulent și mai organizat ca oricând, roade ființa nației cu eficacitatea unei boli letale. E drept, când am scris, tot pe Contributors, prin 2011, Balta stătută a facultăților noastre, m-am oprit la exemplul Facultății de Filozofie. Dar asta nu pentru că aveam ceva personal cu ea. Destinul meu profesional se împlinise în afara zidurilor ei. Vorbind de ea, n-am făcut decât să zăbovesc, firesc, asupra unui loc al corupției din învățământul universitar pe care-l cunoșteam, din interior, cel mai bine.

Cea mai adevărată și tragică lozincă strigată în ultimii ani în orașele României a fost „Corupția ucide”. Dar ce anume ucide corupția universitară? O groază de lucruri. Ucide dreptul societății de a da câștig de cauză competenței; dreptul tinerilor de a avea parte de un act didactic de ținută; „puterea meritului” care asigură societății prosperitatea, căci ea îi împinge în frunte pe cei mai de soi dintre noi; rezerva de inteligență a țării și, astfel, viitorul tuturor tinerilor din România care ar putea să dea, la ei acasă, tot ce au mai bun în ei. Ucide încrederea lor în muncă, în strădanie, în talent, în setea de cercetare și cunoaștere a minții omenești. Pe scurt, ucide ceea ce Noica socotea a fi suprema bogăție a României: aurul cenușiu.

Așa se face că, întrucât de prezența și persistența acestui tip de corupție în universitățile din România răspunzători sunt cei care le conduc, am ales să mă adresez, în finalul mini-serialului meu, rectorului Universității din București, domnului Mircea Dumitru. Pe cine, dacă nu pe el ar trebui să-l țin responsabil de tot ce se întâmplă pe teritoriul Universității? Mă îndoiesc că nu e la curent cu situația pe care, luând ca paradigmă Facultatea de Filozofie, am descris-o în textele anterioare. Iar dacă o ignoră, ignoranța nu este o scuză. Căci, în acest caz, ignoranța înseamnă incompetență. Iar dacă nici despre ignoranță nici despre incompetență nu e vorba, atunci e vorba de ceva mult mai grav: de complicitate. Complicitate la existența plagiatelor doctorale în Universitate, la tranzacționarea lor, la contraselecția cadrelor didactice, la calitatea execrabilă a actului de predare. Pe scurt, complicitate la răsturnarea tuturor valorilor și la secătuirea rezervorului de spiritualitate care asigură forța oricărei națiuni. Mai pe scurt spus: complicitate la suprimarea în fașă a elitelor acestei țări.

Domnule rector al Universității din București,

Domnule Mircea Dumitru,

După ce am început rândurile către dumneavoastră cu această adresare protocolară, mi-am dat deodată seama că ne știm de vreo patruzeci de ani. Mi-am amintit brusc, cu o urmă de duioșie în suflet, cum, pe la mijlocul anilor ’80, la colțul străzii Londra cu bulevardul Ștefan cel Mare, ne-a făcut cunoștință Thomas Kleininger. Terminasem cu el traducerea unui prim volum din opera lui Heidegger. Acum doi ani, Thomas a plecat dintre noi și, când lucrul s-a petrecut, mi-a venit în minte jelania lui Ghilgameș la moartea prietenului său Enkidu (e o variantă înflorită a ei): „A murit fratele meu cu care vânam lei”. Așadar, Thomas e cel care ne-a făcut cunoștință, pe vremea când vânam cu el lei în măreața junglă heideggeriană a Originii operei de artă.

Întâlnindu-te atunci, m-a surprins nespusa delicatețe a chipului tău. Erai palid, gracil, cu un aer distins și ținută demnă. (Ți le-ai păstrat până azi.) Un vlăstar nobil, descins dintr-o pictură a lui Gainsborough. Aveai vorba aleasă și rostirea plăcută. Păreai încă un adolescent, deși cred că terminaseși de curând Filozofia. Totul, în ființa ta, respira puritate. Iată „un băiat de familie bună”, mi-am spus, cu părinți iubitori care-i dăduseră fiului lor o educație îngrijită. De atunci ai intrat în spațiul relațiilor mele umane – și ai rămas așa multă vreme – cu o frumoasă prezumție de inocență. Am păstrat-o un timp și după ce – cred că prin 1992 – ne-am regăsit în spațiul Facultății de Filozofie și apoi în cel al Editurii Humanitas, când ai început să traduci din Wittgenstein.

După cum vezi, am schimbat – pe măsura firescului care s-a instalat de-a lungul timpului între noi – tonul protocolar al adresării inițiale. Am făcut-o fără să-ți cer voie. În schimb, acum am să te rog în mod explicit să treci peste faptul, cu adevărat nefiresc, de a mă adresa ție, unui cunoscut, în public. De ce o fac? De ce nu m-am mulțumit să-ți trimit un e-mail? De ce ar fi nevoie de această impudică invitare a celor de pe margine la o dispută care se putea petrece la fel de bine între patru pereți? De ce acest dialog cu martori?

Explicația e simplă: tocmai pentru că ceea ce discutăm noi acum – tu în calitate de rector al celei mai mari universități românești iar eu în calitate de (ah, iartă-mi patetismul!) îndrăgitor al filozofiei, ba chiar al unei țări a cărei imagine, de vreme ce este și a mea, nu-mi e defel indiferentă – nu ne privește doar pe noi. Treaba de care vorbim noi acum e crucială, Mircea, e, cum se zice cu un cuvânt abuzat – a „cetății” și de-asta te rog să accepți s-o purtăm în agora. E povestea unei cetăți care se duce de râpă sub ochii noștri. Fie punem umărul la prăbușirea ei, fie ne așezăm de-a curmezișul și zicem „nu”. Or, eu nu accept în ruptul capului că lucrurile pot rămâne așa. Și, câtă vreme mai pot deschide gura, am s-o țin langa că așa nu merge.

De fapt, după ce te-am invocat repetat în cel de-al doilea episod al mini-serialului meu, m-am așteptat să-mi răspunzi public, așa cum cred că se cuvenea. Public mă referisem și eu la tine. Public și când am invocat „copărtășia” ta, de la sine înțeleasă, la grozăviile care se întâmplaseră în ultima vreme în bătătura Universității pe care o conduci.

În ordinea gravității lor, aș trece pe primul loc contraselecția operată la concursul pe post de asistent universitar din luna ianuarie de la Facultatea de Filozofie. Comisia, părtașă la dedicarea postului, a reținut atunci în facultate pe cel mai puțin nimerit dintre candidați („omul locului”, pre-ales înainte de concurs), și s-a spălat pe mâini de ceilalți trei, fiecare prodigios în felul lui. De ce socotesc contraselecția ca fiind boala letală a României în clipa de față? Pentru că e modul prin care condamni la moarte o țară otrăvind-o treptat cu impostori. „Oamenii care nu sunt la locul lor” sunt cei care ne împing astăzi în prăpăd. În locul celor mai pricepuți, ajung la butoane cei mai maleabili, cei mai obedienți, cei dispuși să fie părtași la spiritul de gașcă, la ticluieli și matrapazlâcuri de tot soiul, fie ei oricât de agramați, de nepricepuți, de proști. Fideli „cauzei” să fie. Asistăm de treizeci de ani încoace la felul în care, în doze care cresc de la un an la altul, e otrăvită cu impostură România. Iar succesul incontestabil și efectul dezastruos al contraselecției practicate tenace, continuu și devenite sistem îl avem astăzi, la vârf, sub ochi. La acest rezultat neverosimil, pesemne că fără pereche în lume, s-a ajuns prin gesturile discrete ale contraselecției practicate în instituțiile de stat la toate nivelurile, de la asistentele universitare cu abilități incerte, la junele parlamentare de 24 de ani, la secretari de stat, miniștri și prim-miniștri. Ai aflat ce au făcut studenții de la Filozofie care au asistat la comedia concursului? S-au dus să-i ceară scuze celui mai bun candidat pentru comportamentul comisiei.

Nu mi-ai răspuns, așadar, în scris. Nu, nu trebuia discutat în public felul în care viitorul nostru ministru al culturii plagia copios într-o teză închinată eticii muncii în „ethosul creștin”. Nici felul în care decanul de la Filozofie ieșea voios în întâmpinarea unui secretar de stat, un excelent sportiv, alpinist și parașutist militar, care-și descoperise la 37 de ani vocația filozofică și nevoia irepresibilă de a deveni doctor în filozofie. Te-ai mulțumit să-mi dai un telefon, folosind o strategie îndelung verificată: calmarea bombănitorului în privat, în cerc închis, „aburirea” lui, cum se spune acum. M-ai asigurat, așadar, de bunele tale intenții, mi-ai spus că ești pe cale de a pune ordine în lucruri, că, în linii mari, ești de acord cu mine, dar bine ar fi să nu uit că puterile tale sunt limitate. Vorbeai atât de frumos și cu atâta durere în inimă! După vreo cinci-zece minute te transformaseși în victimă. De altminteri tu nu știuseși nimic! Nici de generozitatea cu care, în Școlile doctorale, se împărțeau doctorate în dreapta și-n stânga, nici ce calitate didactică și morală aveau profesorii care conduceau teze plagiate de demnitari de stat. Ascultându-te, simțeam cum mă înving treptat politețea, mila și jena. Am mai avut puterea să-ncerc, timid, să te conving că, prin funcția ta, acceptând ca toate strâmbătățile să rămână nepenalizate, vei deveni complice la ele. Dar am sfârșit, așa cum sfârșesc toți intelectualii neexersați în machiaverlâcuri, prin a te consola.

Nu înseamnă că, știindu-te de atâta amar de ani și întâlnindu-te de mai multe ori pe drumul Facultății noastre, nu am ajuns să deslușesc, într-un târziu, detaliile diplomației tale. Aparențele, cum spuneam, te ajută din plin. Totul, în tine, respiră prestanță și onestitate. Apoi vin credo-urile tale de viață, rostite la câte un pahar de bere pe un ton grav și firesc totodată. Defectul unora dintre ele e că au o doză prea mare de kitsch care te pune în alertă. Am să-ți dau rapid un exemplu.

Aveam 25 de ani când mi-am zis că a venit momentul să-mi iau permis de conducere. Instructorul meu de șofaj – nu știu de ce mi-a rămas în minte numele lui, îl chema Iarca – era un domn. Un domn demn, cu ținută. Avea fruntea înaltă, o freză impecabilă, linsă, din cele în care părul pare domesticit peste noapte, în stil interbelic, de o plasă bine strânsă pe cap. Purta întotdeauna la orele de șofat mănuși bej perforate, din piele moale subțire.

Doamne, cât contează aparențele! Și cât de bine poți să ascunzi după ele cele mai mari mârșăvii! Nimic nu e mai insondabil decât stratul gros de ascundere și prefăcătorie al ființei umane! Domnul Iarca, cu aerul lui de aristocrat scăpătat, îmi dădea în timpul orelor de șofat și sfaturi de viață. Am reținut unul dintre ele: „Domnule Liiceanu, mi-a spus într-o zi când exersam plecarea din pantă cu frâna de mână trasă, cel mai important lucru în viață este, ascultați de la mine! să te poți scula dimineața și să nu-ți fie rușine de tine când te vezi în oglindă”. Mi s-a părut formidabilă vorba asta! Două zile mai târziu, când se terminau cele zece ore de instructaj, m-a pus să opresc mașina undeva pe str. Dr. Mirinescu, în Cotroceni (toate lucrurile importante ale vieții mele s-au petrecut în Cotroceni). Am oprit. S-a răsucit, din scaunul lui de instructor, cu fața spre mine și am înțeles că urma să-mi spună ceva important. Să mă felicite, de pildă, pentru ce învățasem, să mă încurajeze pentru ce va urma, să-mi spună că n-o să am probleme cu examenul… „Tinere, mi-a zis, dacă vrei să fii sigur că vei lua carnetul din prima încercare, putem rezolva. Îl cunosc pe colonel. Totul te costă 500 de lei.” M-am bâlbâit, am roșit, i-am zis că-i mulțumesc, dar că nu, prefer să văd cum am să mă descurc singur… Ei bine, după cum vezi, Mircea dragă, n-am uitat chestia asta nici până în ziua de azi.

Neșansa ta, ca să zic așa, e că, a doua oară de-atunci, vorba asta cu oglinda dimineața am auzit-o de la tine acum vreo câțiva ani, tot în Cotroceni (!), pe când beam în doi o bere în grădinița de la „Museum”. M-am arătat tare tușat, ți-am spus că vorba e minunată, o adevărată apoftegmă, o piatră de pus la temelia vieții. După care m-am mulțumit să pun înaripatele tale vorbe, prefirate și la alte întâlniri, pe seama firii tale sensibile de absolvent al Liceului de Muzică și să nu le mai caut corespondentul în viața reală. Am descoperit și care era piesa forte în tehnicile tale de derobare. Aș numi-o disimularea (ca să evit cuvântul„minciuna”) pe spezele viitorului, care în limba curentă se numește „promisiune deșartă”. Înainte să devii rector, ani la rând îi cerusem decanului care erai concursuri deschise pe posturi universitare. Apoi, în câteva rânduri, la Școala doctorală, am atras atenția asupra numărului scandalos de doctoranzi aflați pe lista unui singur profesor. (Cel care bătea toate recordurile era numit „profesorul-coordonează-orice”.) Îți dai seama ce dispreț la adresa filozofiei se ascundea sub această falsă polimatie? Mi s-a răspuns că facultatea e săracă și că are nevoie de candidați plătitori de taxă. (Cu excepția, astăzi, a dl-lui secretar de stat Adrian Mlădinoiu, care are vreo trei joburi și care a devenit în urmă cu un an doctorand cu bursă!) În douăzeci de ani nu s-a ales mai nimic din tot ce propuneam. Am sugerat la un moment dat ca în programa Facultății să se introducă cursuri de două semestre dedicate marilor cărți ale gândirii occidentale, în genul cursului pe care-l făceam cu Ființă și timp. Nimic! M-am milogit odată în Consiliul facultății pentru un curs Husserl de un semestru, ținut de un doctorand care, încă de pe atunci, era cel mai bun specialist în materie de la noi, colaborator constant la Husserl Archiv și traducătorul câtorva cărți fundamentale ale întemeietorului fenomenologiei. Îl cheamă Christian Ferencz-Flatz. Cu chiu cu vai a primit un curs opțional, mai mult de gura mea, o singură dată, pentru un singur semestru.

Recent, după ce semnalasem prezența dracilor în ograda filozofiei, mi-ai promis ferm două lucruri: (1) că „vei lua măsuri” legate de derapajele de la concursurile de admitere la doctorat; (2) că, pe urmele plagiatului lui Ionuț Vulpescu sub coordonarea lui Vasile Morar, îl vei elimina pe acesta din Școala doctorală. Promisiunea numărul (3) n-a mai existat: despre concursul cu dedicație pentru postul de asistent nu ai suflat o vorbă. Măsurile urmau să fie „concrete”: urma să iei „măsuri drastice” (care?) față de comisia celor cinci (Brâncoveanu, Mureșan, Iliescu, Geană, Stoenescu) care s-a pretat la conferirea calității de doctorand în filozofie a lui Mlădinoiu. Asta nu se numește oare „tranzacționarea titlului de doctor” cu funcționari de stat? (Nu știu, întreb și eu.) Că vei…

„Vei”, „vei”, „vei”. Dar când „vei”? Și doar atât e de făcut? De umblat la simptomele care apar accidental? Nu s-ar impune oare numirea unor comisii care să-i identifice pe doctorii din anii trecuți cu lucrări plagiate, că doar n-o fi Ioan Vulpescu un caz izolat? Nu s-ar cere verificată lista cu zeci de doctoranzi ai lui Vasile Morar, ca să afli câți dintre ei au ceva în comun cu filozofia? (În fond, câți doctoranzi permite legea să aibă un profesor? Zece? Douăzeci? O sută?) Câți dintre ei au o profesiune înrudită cu filozofia și care să le permită să lucreze concentrat și continuu vreme de câțiva ani la teza doctorală? Iar investigația aceasta (de tip administrativ-rectoral), având ca țel igienizarea locurilor infestate de doctorate tranzacționate sau plagiate la botul calului, nu crezi că ar merita apoi extinsă la Facultatea de Drept? Oare nu ea e cea care a dat țării pe primul prim-ministru procuror plagiator? (Înțeleg că acum îl avem pe al doilea: dl procuror general interimar Bogdan Licu, cu doctorat dovedit plagiat în 2015, obținut sub înalta coordonare a plagiatorului Gabriel Oprea.) Și că această investigație ar trebui apoi extinsă la toate facultățile din Universitate, de vreme ce virusul plagiatelor a trecut de la academiile militare (Academia SRI și Academia de Poliție) la universitatea civilă pe care o conduci?

Când am discutat toate astea, replica ta a fost că îți vei ridica în cap toate universitățile din țară. Năucitor argument! Nu pot face curat, pentru că se vor supăra pe mine toți cei care-și țin casa în mizerie! Altfel spus, suntem condamnați în eternitate la murdărie. Eu cred, dimpotrivă, că ai deveni un exemplu, că Universitatea din București ar putea deveni locul iradiant de la care va porni schimbarea.

.

Pentru că am început cu Contele de Monte-Cristo și cu răzbunarea, voi încheia tot cu ea. Adevărul e că am vrut să răzbun. „Să răzbun”, nu „să mă răzbun”. Mai precis, am vrut să răs-bun. Pe măsură ce trec anii, îmi dau seama câte, de la cele mărunte la cele mari, am învățat de la Noica. În cartea scrisă după ieșirea de la închisoare, cu care și-a făcut reintrarea în cultura română – Rostirea filozofică românească , apoi Creație și frumos în rostirea românească –, Noica a redat cuvântului „răzbunare” bunătatea sensului originar. Prefixul răs-, spune Noica, pune în joc un semantism al revenirii: „vremea se răzbună” înseamnă vremea se face iar bună, „se înseninează”. („Norii s-au mai răzbunat / Spre apus, dar stau grămadă /Peste sat”, scrie Coșbuc.) „Răzbun” ca „răs-bun”, așadar, înseamnă: „fac din nou bun ceva”, îl redau bunătății lui inițiale, îl reașez în matca lui bună. Noica a răs-bunat sensul cuvântului „răzbunare”, scoțându-l din semantica lui năpraznică, din colcăiala întunecată a instinctelor noastre, înseninându-l, făcându-l iar bun.

Vorbind cum am vorbit despre slujitorii actuali ai Facultății de Filozofie, despre tine ca rector, despre impostori, plagiatori, găinari și mafioți, despre toți netrebnicii zilelor noastre care duc țara de râpă – n-am vrut altceva decât să-i răs-bun, să-i conjur, prin socratica tehnică a peștelui-torpilă (electrocutându-mă, la rândul meu, când îl electrocutez pe altul, judecându-mă, când îl judec pe altul, răs-bunându-, când îl răs-bun pe altul), să revină în matca omeniei lor.

Ție, Mircea, nu ți-aș putea cere să fii erou (ce cădere aș avea? și cine cui are dreptul să ceară așa ceva?), nu ți-aș putea cere, cum atât de frumos spunea cineva pe forum, „să bei cucuta convingerilor tale”. Străduindu-mă să te răs-bun, m-aș aștepta să nu mai joci la două capete, asigurându-mă, între noi, că „vei lua măsuri”, iar în public, semnând în turmă scrisori prost scrise și pline de sofisme (tu, logician!). M-aș aștepta să pui mai presus viitorul celor pe care, prin funcția ta, îi păstorești. Mai presus de ce? Mai presus, de pildă, de micul pas pe care-l mai ai de făcut ca să treci de la „membru corespondent” la membru plin al Academiei. Dă-o naibii de Academie, Mircea, că are și ea dracii ei! Și pe ea, sărăcuța, cine-o mai poate răs-buna?

Nu te cunosc totuși îndeajuns de bine, iar la interiorul ființei noastre cine poate ajunge? Vorba ceea: suntem „necunoscutul din noi”. Or fi fost draci și la răscrucile vieții tale, care te-or fi tentat cu una, cu alta. Draci ai măririi, ai funcțiilor, ai titlurilor. Nu știu în ce măsură ai plecat urechea la ei. S-ar putea să fi devenit cândva victima unor constrângeri pe care ți le-ai asumat cu speranța că vei obține, cu prețul lor, ceva de preț pentru tine. Dar de acel lucru nu te vei bucura, pentru că, obținându-l astfel, constrângerile nu vor dispărea, ci vor deveni, dimpotrivă, din ce în ce mai nesuferite și mai greu de suportat. S-ar putea ca specialitatea ta fiind logica (iar nu „filozofia în genere” care, asemenea religiei, leagă cuvântul de faptă), să-ți spui că tu nu ai obligația acelei coerențe existențiale pe care un filozof danez a numit-o „reduplicare”, pretinzând că viaţa filozofului trebuie să se se desfăşoare în acord cu vorbele sale. Poate că logica pe care o predai, formală fiind, nu te obligă să faci pasul acesta. Am să închei totuși cu o vorbă a lui Cioran din Caiete. E filozoful pe care-l prețuiesc cel mai mult:

„Vine o vreme când nu mai putem eluda consecinţele teoriilor noastre, când tot ce am gândit cere să fie trăit, când toate ideile şi toate himerele noastre se convertesc în experienţe – iar atunci jocul se termină şi suferinţa începe.“

Hai, Mircea, termină jocul și asumă-ți, măcar de dragul adevărului pe care-l slujești ca logician, un dram de suferință. Puțină coerență, ce naiba!

Post scriptum Simt nevoia să-ți fac o mărturisire. Tot războindu-mă eu cu Facultatea noastră (și, subiacent, cu cei care ne-au mutilat țara), mi-a trecut prin minte un gând care m-a înfiorat. Se spune că nu puțini dintre studenții care au ales filozofia după 1990 au făcut-o sub imboldul aventurii paideice pe care o povestisem în Jurnalul de la Păltiniș, „o carte-cult” cum o numea Dilema veche la aniversarea a patruzeci de ani de la apariția ei. Nu e impudoare că o pomenesc.

În cartea asta era descris un teritoriu fermecat, „locul” vrăjit în care puteai ajunge cu ajutorul filozofiei și în care viața putea dobândi sens. Cu acest loc în minte au venit după ᾽90 la Filozofie sute de studenți. Când am dat drumul în lume acestui manual de magie, nu m-am gândit însă nici o clipă că m-am purtat ca cel mai mizerabil iluzionist. Descriindu-le un loc fermecat, trimisesem fără să vreau sute de tineri minunați în brațele unor impostori. Filozofia, știi prea bine, nu se poate face (ca orice meserie, de altfel) decât iubind-o și fiind iubit de ea. Ce oroare, atunci, să ieși din basmul Păltinișului și să te pomenești în brațele lui alde Morar, Brâncoveanu, Bănșoiu, Boboc (din nou Boboc!), Vlăduțescu & Co! Am ratat în ᾽90 schimbarea la față a filozofiei, cum a ratat-o de altfel tot poporul român pe cea a României. Filozofia, ca și religia de altfel, ar fi avut nevoie, în noul ceas al istoriei, de alți slujitori. De oameni capabili să se piardă, pentru a-și câștiga identitatea, într-o formă de iubire. Una care trecea dincolo de persoana lor. Să se piardă, în fond, în libertatea pe care istoria ne-o dăruise.

În esența ei, libertatea este ne-definită: ea ia, de fiecare dată, chipul în care, iubind, mă pierd în ea. Când mă fixez în libertate, eu mă fixez în lipsa de hotar. De-acum nu sunt decât toate felurile mele de a mă pierde – într-un lucru, într-un om, în mulţi, în toţi; în casa pe care o fac, în copilul pe care îl cresc, în cărțile pe care le scriu, în faptele importante ale vieţii mele. În libertate, eu am chipul iubirilor și pierderilor mele. Eul meu, liber fiind, e traversat fără încetare de un zvon al dispariţiei. Sunt disoluţia şi resurecţia mea în toate în câte mi-am pus şi mi-am dat sufletul. Mor şi mă nasc de fiecare dată în locurile în care mi-am investit capitalul de iubire.*

Or, Mircea, propagandiștii care au trecut cu noi pe celălalt mal al istoriei travestiți în „filozofi”, și clonele lor, nu au nici o iubire în care să investească. Își țin cursurile de pripas vorbind fleșcăit, plictisindu-i și lecuindu-i pe studenți de dragostea de filozofie. N-au scris în viața lor măcar un rând care să fi pășit, cât de timid, în lume. Nici unul! Totul, la ei, e literă moartă. Urechea lor, asurzită de ideologii, n-a deslușit niciodată zvonul divin al iubirii de înțelepciune și adevăr, pierderea în ceva mai înalt decât ei.

Acum poate ai să înțelegi de ce ți-am scris tot ce ți-am scris. M-am sufocat ani de zile așteptând „schimbarea” și uitându-mă, fiind tu cu vreo douăzeci de ani mai tânăr ca mine, la ce ai fi putut face și n-ai făcut.

NOTA

* Să știi că aici m-am autocitat. Aș fi mândru să știi de unde anume.

 

(Gabriel LIICEANU – contributors.ro)

mai mult
Cronică

Pe malul mării

Logo22

Stăteam
întinsă pe spate, dar sprijinită pe coate, pe malul mării,
adică vedeam ce se întâmplă in jurul meu

Era mișto, era cald, nisipul era fierbinte și apa era caldă, aproape fierbinte și ea
Urmăream atentă și fascinată valurile cum se sparg, unul după altul, cele mai curajoase mă inundau, altele mai sfioase se opreau exact la vârful degetelor de la picioare, abia le atingeam
Dar
Ceva ciudat a început să se intample
Fărâmele de scoici își schimbau culoarea, se albeau
Mai putine întâi, apoi grupuri, grupuri care se uneau, ciudățenia aia se întindea ca o molimă, venea spre mine foarte repede
Până să apuc să mă ridic mă înconjuraseră
Și atunci mi-am dat seama că îngheață, scoicile ingheată, nisipul ingheată, mă strânge, mă prinde ca intr o capcană,
mi s-a făcut frică
și m-am trezit. Mi-era ingrozitor de frig.

Dacă le intrepretezi corect, cică, visele spun multe despre tine.
Așa am aflat, in noaptea asta,
Că-s o tâmpită care a dormit in cadă până s-a răcit apa.

(Oana Costea)

mai mult
Cronică

Operația

cristian-botez

Afli chestii interesante cand stai in spital asteptand ziua externarii(vreo 10).

Din cand in cand mai zboara o vrabiuta prin rezerva, mai bazaie un bondar…

Inainte de o operatie chirurgicala grea(gen transplant de ficat) se face un SCOR care, coroborand mai multe date medicale, fizio-psihice despre pacient, indica gradul de risc si sansele de supravietuire.

Minimul acceptat, cu risc clar de moarte pe masa de operatie, este ,15!
Eu am avut 6!

Doi MEDICI au decis operatia! Unul a zis ca nu vrea sa vada cum ma sting sub ochii lor. Un alt MEDIC, urias, a insistat si a inceput operatia. Cu trei echipe fantastice. Anastezistii, Chirurgii si cea a Terapiei Intensive.

In timpul operatiei am fost de DOUA ori in stop cardiac. Medicii si ajutoarele lor, si nu numai, Dumnezeu si Isus Cristos, m-au readus pe pamant…

(Cristian Botez)

mai mult
Cronică

Jurnal de călătorie cu pasul, ştiinţa şi inima

Muller

La hotarul dintre textul literar cu cel având conotaţii didactice, paginile cărţii de faţă, URSITĂ DRUMULUI, vădesc întrepătrunderi ale harului de povestitor cu cele de excelent profesor de geografie. Ramona Müller practică un soi aparte de jurnal cu pasul, cu ştiinţa geografului temeinic şcolit şi cu sufletul îmbătat de poveştile unor munţi reprezentativi ai României, aproape totul ilustrat cu fotografiile autoarei.

Astfel, sunt trecuţi în revistă Munţii Apuseni (Gheţarul de la Scărişoara, Cheile Ampoiţei), Munţii Buzăului (zona Siriu), Munţii Ciucaşului, Munţii Dobrogei, (zona Măcinului, Pricopanului), Carpaţii şi Subcarpaţii Gorjeni (Cheile Sohodolulului, o digresiune brâncuşiană la Târgu Jiu, în lumea pietrei lucrate nu de natură, ci de geniul omenesc), Munţii şi Podişul Mehedinţi (Cheile Corcoaiei, Podul lui Dumnezeu, Câmpul cu lapiezuri), Subcarpaţii Buzăului (Valea Slănicului, Meledic, „Athosul românesc”, Ţara Luanei), din nou zona dobrogeană (Peştera Sfântului Casian, Capul Doloşman) şi iarăşi Buzăul, oraş natal, ca „destinaţie fără destinatari”, apoi paginile substanţiale despre Munţii Bucegi (Caraiman, Omu, Babele), iar în finalul cărţii, bine marcate literar, file din zona Vâlcei, cu Munţii Latoriţei şi ai Lotrului.

 

Totul se leagă de p i a t r ă şi de efectele fenomenelor naturii asupra ei (temperatură, apă, vânt, vulcani) completat magistral cu iubirea de călătorie şi îndemnul patriotic cinstit de a-ţi cuoaşte patria – sau pentru străini – de a se bucura de variata ei frumuseţe hărăzită de Dumnezeu, în chip de „grădină a Maicii Domnului” (cf. afirmaţiei Papei Voitila).

Cu măiestrie didactică, autoarea începe cu un joc, (ludicul atrăgând diversele vârste la lectură!), „de-a ghicitul în palmă”, ezoteric dar terestru, atâta timp cât palma desfăcută e pusă pe harta României, pentru a localiza primul popas din acest periplu geografic. Pornind de aici, descoperi o „strategie” a titlurilor şi subtitlurilor cărţii bine alese şi semnificative pentru a incita la lectură, gen „Linia inimii trece exact pe acolo”, „Vino să întinereşti şi să zbori!”, „Glasul amintirii, glasul pietrei”, „Unde şi-a aşezat necuratul cazanele cu smoală clocotită”, „Logodna apei cu vântul”, „Coloana vertebrală a României” , „Ferăstrăul neiertător al balaurului”, „Minunea e aproape de noi”, „Sarea în bucatele platoului” etc. Toate aceste personificări în lumea pietrei, a amorfului, dovedesc iubirea, sufletul pus de autoare în pagini, cu dorinţa şi adesea cu putinţa ca piatra să învie.

Dar ca dovadă că această carte nu e scrisă doar cu sufletul, relatând întâmplări trăite de însăşi Ramona Müller bătând cu pasul munţii româneşti, ci şi cu ştiinţa geografului, a geologului, a literatului, stau mărturie noţiunile de geografie, geologie, evocările folclorice, istorice, finele observaţii psihologice şi de comportament inserate în pagini.
Aşadar, cartea aceasta se dovedeşte a fi un jurnal de călătorie cu pasul, ştiinţa şi inima, în care consemnarea plastică a fenomenelor şi personajelor devoalează nu doar nevoia de călătorie, ci şi aceea de confidenţă.
M. Vericier aminteşte în paginile sale despre jurnalul de călătorie ca fiind „un test al şocului şi al meditaţiei şi totodată un text despre exterior, despre altul”.

„Confidenţele” despre munţii patriei nu-s făcute, în cazul de faţă, numai din imboldul de a povesti călătoria, ci trecând prin profesia autoarei, prin documentarea în cărţile unor geografi, istorici, filosofi, scriitori, pentru a crea urmaşi în a lua România la pas, a o cunoaşte şi a o explora/exploata cu iubire şi înţelegerea a fenomenelor din lumea pietrei. Citatul din Confucis este edificator: „Întotdeauna apa învinge piatra. Nu prin forţă, ci prin perseverenţă.”, iar cel din Marin Sorescu, înălţător: „Mi-am înseninat gândurile, până au început să se vadă în ele munţii.”
O pleiadă de scriitori români şi străini – Dimitrie Cantemir, Dinicu Golescu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Alexandru Vlahuţă, Alexandru Odobescu, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Lucian Blaga, Marin Sorescu sau P.B. Shelley şi J. W. Goethe – îndeamnă prin citatele alese din opera lor, şi la alte lecturi, benefice pentru cultura generală a lumii contemporane, invadate de ştiri şi indicaţii oferite pe sponci la televizorul sau calculatorul, care subminează neloial astăzi lectura şi mişcarea, participarea pe viu la fenomene sau evenimente.

Cartea respectă „canonul” cerut de definiţia jurnalului de călătorie, prezentă în opera unui mare critic contemporan, Eugen Simion, „Ficţiunea jurnalului intim”, unde „a) jurnalul de călătorie este o naraţiune confesivă în care obiectul predilect e situat în afară şi stimulează o cronică a circumstanţelor, a exteriorităţii şi alterităţii; b) tema predilectă e descoperirea; ea provoacă surpriza, şi, când surpriza e scrisă, se configurează un discurs al ei, în care intră foarte multe elemente, de la descripţia peisajului la notara pedantă a micilor bucurii existenţiale; c) (…) diaristul schimbă ceva în scenariul său (…) şi devine în chip fatal cronicarul circumstanţelor (…) lângă cronica exteriorităţii există şi o cronică a interiorităţii; d) se descoperă pe sine, descoperind un alt interlocutor…”.

Valoarea literar-artistică a textelor rezultă din cultivarea epicului enciclopedic de natură digresivă, grefat pe autenticitate, sinceritate şi credibilitate. Perceperea peisajelor este plurivalentă: vizuală, olfactivă, auditivă, tactilă şi se apropie stilistic de C. Hogaş în cunoscuta sa lucrare „Pe drumuri de munte”. Doar că, scopul cărţii de faţă, fiind şi unul didactic, acesta operează extrem de echilibrat în „reţeta” jurnalului Ramonei Müller printr-un amestec de proză bine dozată cu ingrediente noţional-geografice.

Multe pasaje o apropie şi de proza poetică scurtă, o specie a mărturisirii sub auspiciile poeticului ca proiecţie a unei stări, ca o bătaie de inimă a călătorului care doreşte ca prin scriitură să textualizeze trăirea autentică. Astfel se ajunge la regăsirea eu-lui risipit, la rădăcinile existenţei, la reflexivitate.

Un mic neajuns al acestei cărţi este că ea se termină uşor abrupt, lăsându-ţi sentimentul de nemulţumire că merita să citeşti mai mult din „harta tuturor munţilor României”. Viitorul va confirma sau infirma această pretenţie de lector.

„Non multa, sed multum”, zice un proverb latin, în sprijinul Ramonei Müller. Consistenţa paginilor rezidă în împletirea fenomenelor geografice cu elementele politice, culturale, etnografice, în fapt o originală înlănţuire de curs practic de geografie însufleţit de pagini de proză poetică sau prozopoem. Şi, neîndoios, se fac simţite orgoliul de a fi român, patriotismul sincer, atunci când îmbii nu doar străinii, ci mai ales compatrioţii de toate vârstele, în speţă elevii, să-şi cunoască ţara şi să se bucure de frumuseţile ei unice.

(Passionaria Stoicescu)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, Cenaclul Literar I.L. Caragiale, 22.04.2019

cenaclu

În Săptămâna Patimilor, în a doua zi a Paştelui Catolic, membrii Cenaclului I. L. Caragiale s-au reîntâlnit în cadrul primăvăratec oferit de Filarmonica Paul Constantinescu. Admirăm în culisele Filarmonicii elevii şi copii antrenaţi în activităţile artistice specifice acestei perioade. Rememorez câteva momente ale adolescenţei presărate cu vocalize corale şi momente ale brigăzii artistice. Pluteşte în atmosferă mireasma pascală şi a Floriilor abia trecute. Miroase a bine, a bucurie şi iubire!

Ioan Vintilă Fintiş ne prezintă „Revista Presei”, punând în evidenţă rubrica lui Daniel Cristea-Enache din „România Literară” şi rolul benefic de revalorizare a unor poeţi trecuţi oarecum într-un con de umbră. Printre aceştia se numără şi Petre Stoica, fost coleg cu Nichita Stănescu. Se subordonează în ordinea cronologică un „canon literar” dedicat de către „România Literară” celor mai iluştri scriitori, „100 de poeţi români în 100 de ani”. Urmează articole din publicaţiile „Apostroful” (poeme de Petrişor Militaru), „Luceafărul de dimineaţă”, „Tribuna” şi „Ramuri”.

La rubrica „Cel mai recent poem” : Mihai Ioachimescu ne încântă cu „Balada unei fantome”, doamna Luminiţa Bratu cu „Când Nietzsche a plâns” , Ramona Muller cu „singurătatea inelarului” şi Anda Mihaela Miroiu cu „Liber de senin” şi „Bacoviană”. Savurăm emoţia clipelor poetice în ropote de aplauze binemeritate.

Florin Manole încearcă să ridice mingea la fileul deja consacratei rubrici „Un gând despre suflet”. Identificând în realitatea actuală, dar şi de viitor apropiat probleme în conlucrarea relaţiei educaţie-suflet, Florin Manole ne îndeamnă să cugetăm asupra concluziilor halucinante ale unui expert în educaţie asupra „vinei” profesoarei înjunghiate, la una dintre şcolile din Ploieşti. Subiectul naşte opinii divergente şi convergente, „Clubul profesoarelor” din cadrul cenaclului afirmându-şi poziţia unitară chiar şi în timpul pauzei literare. Graţiela Avram şi Maria Bem susţin obligativitatea delimitării sarcinilor educative ale unui profesor de cele administrative şi de cele „de păzitor” ale elevilor. Rolul unui cadru didactic este acela de a-i învăţa pe elevi, nu de a împărţi laptele şi cornul sau de a sta de pază, pentru a supraveghea cine intră şi cine iese din şcoală. Fiind în acelaşi domeniu de activitate subscriu că datoria unui dascăl este de a se dărui „cu suflet” acestei meserii. Pentru a se înfăptui acest lucru, trebuie să i se asigure dascălului protecţia fizică şi afectivă necesară.

Florin Manole subliniază ideea necesităţii implicării mai multor tineri în activităţile educative, de genul întâlnirilor de cenaclu, pentru a putea transmite pe mai departe convingeri semnificative, realităţi literare şi valenţe responsabile în domeniul artei. Marian Smaranda include în această ipoteză rolul activ pe care îl are profesorul în modul în care un elev poate înţelege sau nu o idee, un eşec, un efect plurivalent al unei acţiuni.

Ioan Vintilă Fintiş ne introduce în lumea sa poetică prin lectura „Coridoarele cuvintelor”.

„Singur şi fericit am să mor într-o ţară a frigului-
niciun drum către acesta nu deschide alt drum,
un demon roade secunda, în valuri gâlgâie frigul
şi mă acoperă întrutotul.

Nu mai există nimic
Doar o apocalipsă de ninsoare în care şi muntele s-a prăbuşit.”

Maria Bem apreciază scrierea poetului ca fiind o „scriere grea” din care se deduce frica de moarte, ca proces biologic şi fiziologic, dar şi energia magică a cuvântului din care poetul, parcă renaşte.
Direcţiile induse de „spovedania” literară a preşedintelui de cenaclu iscă intersecţii de păreri. Inconfundabilul Smaranda apreciază că lirica lui Fintiş este ca o „atingere calofilă, plină de metafore”, iar că să descrii o asemenea moarte „ţi-ar trebui 1000 de ani” pentru că „astfel se dezvoltă lumea textuală pe care Ion o proiectează” , „ca o stingere calmă, astfel încât revolta este ca o renaştere”.
Poetul Sorin Vânătoru consideră că poezia lui Fintiş prezintă o „metaforizare excesivă, astfel încât se pierde sensul”; „un fragment de neant, dar dacă vine Fintiş şi îl priveşte fintişian iese o lume”, dintr-un increat se produce un creat, „dar acest tip de text, după părerea mea nu se mai poartă.” <<Tematica abordată poartă amprenta talentului său „impresionist” à la Monnet.
Apocalipsa lui Fintiş este frumoasă, ca o cofetărie întreagă, nu este dureroasă>>.
Graţiela Avram apreciază natura poetică indusă ca fiind „un scenariu apocaliptic” şi o imagine vulnerabilă a morţii, un tablou antic , o „lume arzând”, „căutare a unei lumi demult apuse”.

Teodor Ghiondea afirmă că reflectarea poetică a lui Ioan Fintiş prezintă accente hermeneutice, care îl plasează pe autor într-o perioadă postmedievală a concepţiei lierare, dinainte de Renaştere. Contrastele dintre un alb clar, simţit în tăcere şi cuvintele care răspund în aceeaşi culoare realizează succesiunea dintre naştere şi moarte ca un ritual iniţiatic. Substanţa textuală rezidă în capacitatea poetului, conform spuselor lui Marian Smaranda, că „fără să îmbrace haina călugărească benedictină”, Fintiş are capacitatea de a crea o funcţie iniţială în poem, pentru ca mai târziu aceasta să capete o altă utilizare. Poetul ne concluzionează legătura indisolubilă dintre eul său contemplativ în faţa morţii şi autenticitatea apocalipsei interioare. Verticalitatea oricărui proces uman constă din punct de vedere literar în crearea unei „poezii ascensionale”, în care dematerializarea are un efect şi rol important.

Ultima rubrică a ordinei de zi ni-l aduce în prim plan pe Teodor Ghiondea cu „Muntele” (Note de lectură la „Craii de Curtea- Veche” de Mateiu Caragiale). Ascultăm fascinaţi notele de lectură şi ne cufundăm în structura textuală şi universală redată. Teodor Ghiondea aminteşte de rolul important pe care l-a avut în formarea sa literară Vasile Lovinescu („Maeştrii nu mor”). Calistrat Hogaş a străbătut Munţii Neamţului, dar a avut parte şi de o cale iniţiatică în aceste drumuri ascensionale. Traian Lazăr intervine:
– L-aţi cunoscut personal pe Vasile Lovinescu? Se spune că este mai important decât Eugen.
– Este altceva!

Se fac referiri la „Creanga de aur” a lui Sadoveanu şi la faptul că multe lucruri Vasile Lovinescu le ştia de la Eugen Lovinescu, transmise nu din cărţi, ci împărtăşite în viaţa de zi cu zi. Teodor Ghiondea ne relatează, cum Vasile Lovinescu i-a povestit: ” Într-o zi, Sadoveanu cu alţi prieteni
mergea la vânătoare pe o vreme absolut imposibilă; s-au rătăcit cu maşina şi au ajuns într-un loc unde se întrezărea o moară mică, ţărănească. Coborând din maşină şi întrebând unde se află, ţăranul le-a spus doar să nu meargă mai departe pentru că Domnul Ştefan mai poartă o bătălie cu turcii. Nu au băgat de seamă vorbele lui. Sadoveanu care cunoştea mai bine decât oricine pe lumea asta munţii, n-a mai găsit niciodată locul acela pe care l-a căutat.”
Şi Mateiu Caragiale şi Eliade descriu asemenea întâmplări în lucrările lor. Eliade are un grad circumstanţial de înţelegere.

Istoricul Traian Lazăr intervine:
– Dumneavoastră vorbiţi la nivelul al patrulea de filosofie. M-ar fi interesat să ştiu ce v-a spus Lovinescu despre Kant şi teoria cunoaşterii. Acesta folosea 4 nivele de cunoaştere:
1. cunoaşterea empirică;
2. cunoaşterea intelectuală
3. cuoaşterea raţională,
4. cunoaşterea spirituală.

Sorin Vânătoru conchide că principiul care ordonează lumea este intelectul uman şi că intuiţia intelectuală nu schimbă axa filosofiei. Inima fiind organul principal de producere a cunoaşterii raţionale, accepţia tipologică a existenţei presupune şi raportarea la spirit.

Panaghia reprezintă „totul sfânt”, Maica Domnului, iar folosirea simbolurilor în gândirea concretă nu face decât să compenseze atitudinea emoţională e eului raportat la realitate. În schimb, „gândirea ezoterică este un lanţ de aserţiuni, care nu pot fi demonstrate logic”.

Se remarcă prezenţa ezoterismului în biserică, în mod evident datorită liniei, duhovnicului şi binecuvântării. Discuţiile despre metafizică ca „ştiinţa universalului” sau ca fiind „singurul mod în care principiul arată o faţă” aprind tonusul întâlnirii şi compun matricea conceptului manifestării eului. Când metafizica este dincolo de natură, la nivel structural şi calitatea dumnezeirii se deosebeşte de Dumnezeu însuşi. Florin Manole îl citează pe Heidegger: „Metafizica este situarea noastră în nimic pentru a vedea totul”.

Compensaţia trăirilor demonstrează construirea dimensiunii existenţiale ca pe un Munte…imperativul recognoscibil suplineşte raportarea la un echilibru creativ şi ne îndeamnă să ne raportăm la mental, spiritual şi psihologic, să fim gazdele „confluenţei” de ape, de viu şi iubire, de fiinţare în simetria ascensiunii şi a coborârii universale. Viaţa este realitatea unui vis şi visul unei realităţi. Simetria trăirilor ne aparţine, când noi suntem subiecţii şi protagoniştii destinului şi creăm predicatul acţiunii. Orice text, ca şi orice acţiune de viaţă, odată finalizate, necesită o pregătire iniţiatică. Suntem călători!

„MUNTELE este ceas al destinului, dar şi condiţia pogorârii Harului, a Providenţei, a Certitudinii şi a Adevărului. Disciplina mormântului reclamă exerciţiul extincţiilor repetate şi al “trecerilor” succesive de la o stare la alta , impunând disciplina călătoriei în amplitudinea altitudinii Muntelui. Fiecare potecă ce urcă în Înalt se toarce în Abis pe Axa lumii; luând direcţii diferite, se concentrează pe Vârful Muntelui, ţesând un văl de lumină care întovărăşeşte călătorul şi îi hrăneşte taina .”

Nicu Drăgulin interpretează în finalul şedinţei „Mistreţul cu colţi de argint” de Ştefan Augustin Doinaş, de la a cărui naştere pe 26 aprilie se împlinesc 97 de ani.

(Ramona Muller)

 

mai mult
Cronică

Începe Săptămâna Patimilor (cea pe care-o știe fosta nepoată amorena).

patimi

Mamamare-n genunchi, hainele negre, cămășile albe, lampa, liniștea căsuței de pe deal din Dedrad, postul în toate cele.

Mama și tatăl mamei mele dețineau miile de secrete ale unei lumi cu farmec, umilință și bună rânduială.

La fel și bunica paternă – maica -, lângă icoana ce-mi părea uriașă, pregătirile de tot felul, bisericoasele proceduri din Vlădești, toate înmiresmate-n tămâie.

Miracolul creștin repetă ritualul anual și ne așteaptă la finalul celor șase zile. A șaptea va avea deja Lumina Învierii.

Mai avem noi oare credință și răbdare?

(Amorena Minculescu)

mai mult
1 2 3 4 5 6 14
Page 4 of 14