close

Cronică

Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, 7.10.2019, ședința Cenaclului literar I.L.Caragiale, Ploiești

c1

La fix trecute, ora 5 p.m în Sala Mare a Filarmonicii Paul Constantinescu, membrii Cenaclului Literar I.L.Caragiale s-a reîntâlnit pentru a savura aroma celor două ceasuri de literatură en gros și en details.

Ca de obicei, președintele cenaclului Ioan Vintilă Fintiș ne aduce în evidență noutățile literare sintetizate în rubrica ”Revista Presei” care include editorialele: ”România liberă”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cafeneaua literară” etc.

Rubrica ”Cel mai recent poem” ne dezvăluie sensibilitatea unui destin prins în regulile și compromisurile sistemului comunist prin ”Odă de la Cernavodă” a Mariei Bem, siceritatea și lipsa de griji a minunatei vârste a copilăriei prin poemul interpretat de Georgeta Popescu, analiza sistemului dual al inexorabilului redat de Ramona Müller. De asemenea, ne convingem de vinovăția iubirii, verdict dat de poeta Ema Petrescu, iar suava Luminița Bratu ne mărturisește că lecțiile devin suport de autoanaliză și că uneori poezia trebuie dezbrăcată de mantia veche și îmbunătățită prin concentrarea versului.

”Poet în recital”, Mihai Ivănescu ne prezintă un caleidoscop, un itinerariu de viață, bazat pe secvențe de iubire și episoade consumabile, direct proporționale cu realitatea redate într-un stil umoristic și ardent. În opinia lui Fintiș, textul care este colorat și abinedispus este necesar să mai fie prelucrat. Katy Enache apreciază textul ca fiind plurivalent și cu un mesaj direct asupra realității.

Mihai Ioachimescu, 7.10.2019

Publicată de Ramona Muller pe Marţi, 8 octombrie 2019

Cronica de film prezentată de colegul nostru Mihai Ioachimmescu, pune în antiteză Moromeții 1 și Moromeții 2, fiecare film raportat la epoca ”nucleu” dar cu individualitățile specifice perioadei în care s-a turnat.

Teodoru Ghiondea continuă eseul critic la textul lui Mateiu Caragiale subliniind valențele textului, subtilitatea și caracterul enigmatic al textului. Caracterul crepuscular al textului rezidă în multiplicarea ideilor, dar coeziunea sensului.

Discuția derivată pe marginea textului prezentat pune în evidență caracterul sacru al vechilor texte. Marian Zmaranda recomandă cartea ”Surâsul jaguarului”. Dorin Boroianu consideră că textele sacre fascinează și înfricoșează în același timp. Legăturile strânse dintre Biblie și Coran, precum și importanța emițătorului mesajului sacru sunt componente esențiale ale unui univers fizic și mintal, racordat la divinitate. Completând acest puzzle frontal de dialog, Mihai Ioachimescu conchide ca însuși Iisus a venit pe pământ pentru a împlini o lege, nu pentru a o schimba. Caty Matei consideră că opera este una, iar interpretările diferă.

Nicu Drăgulin încheie seara recitând poezia ”Toamna” de Rainer Maria Rilke și lecturând fragmentul tăierii salcâmului din ”Moromeții” de Marin Preda.

de Ramona Müller și Mihai Ioachimescu

mai mult
Cronică

Distrusele

sireturi

Când mă sufocă lucrurile, încălțămintea, hainele
( știți că hainele fac asta, nu?

Ele fac parte dintr-o organizație secretă, care se infiltrează in viețile noastre, întâi una câte una, folosind metode de seducție clasice, pe urmă se adună, se combină, în mașina de spălat se și imbratiseasza și se incurca grav între ele, crac pantaloni de trening cu mâneca de la cămașă, șnur de la rochie cu tricou și șosete care se ascund în gluga hanoracului,
evadează din rafturi, ocupă treptat toate spațiile libere, stau cu tupeu pe scaune, se uită la televizor de pe canapele, se bagă obraznice și-n pat, înghit detergent cu nemiluita și beau balsam, ele fac regulile, trebuie să te strecori cu grijă, să nu le enervezi dacă vrei să trăiești și să respiri in propria casă)
deci când mă sufocă hainele,
le fac frumos pachete și le trimit spre alte victime
ori le arunc.

Nu și pe ele.
Le zicem “Distrusele” de mulți ani deja, Ștefan mi le-a dus de două ori la gunoi și-am făcut circ, le-am scos din tomberon,
sunt niște ghete cu experiență, au bătut munții, au fost la mare, au condus mii de kilometri, au văzut lumea, au fost cu mine peste tot,
“Nu cred că iei și Distrusele! Nu ți-e rusine sa mergi cu ele?”
Nu. Îmi place.
Și Distrusele râdeau și scoteau limba mai tare, atât de tare că la ultimele călătorii mi-a fost teamă că or să rămână fără ea, sau fără o bucată din ele,
așa că le-am protejat, le-am luat cu mine, dar nu le-am încălțat. Le-am plimbat pur și simplu.

Ca să nu se simtă totuși abandonate și inutile, azi le-am purtat prin casă. Am strâns împreuna hainele care mă sufocau, le-am făcut teancuri, le-am băgat in pungi.
N-o să devin sclava lucrurilor, am zis.
Iar Distrusele au zâmbit larg și și-au încurcat șireturile.

(Oana Costea)

mai mult
Cronică

Mulțumesc copile

MPP223

El – 74 de ani, eu 50.

El – 51 de ani de presă, io doar 27.

L-am cunoscut personal abia ieri și am stat la o șuetă.

La plecare, Ovidiu Ioanițoaia mi-a spus: „Mulțumesc copile”.

Mă simt ca un bebeluș 🙂

Soon, în EVZ.

(Mihnea Petru Pârvu)

mai mult
Cronică

Jimmi și Jack. Tom și Jerry de vapor. Plus o găină jumulită

MPP012

„Jimmy, cotoiul, avea și un companion. Mai exact un șobolan, Jack, cam cât el de mare. Șoarecele era un adevărat surviver. Eroul scăpase ca printr-o minune de o fumigare, o dezinsecție și o deratizare care erau să omoare și echipajul, darămite rozătoarele”. Poza e din februarie 1997, într-un port lângă Sganghai. Nave pe care eram îmbarcat e în spatele meu, pe un doc plutitor. Enjoy, că-s amintiri moca 🙂

https://evz.ro/motanul-din-angola-sobolanul-jack-si-gaina-chinezeasca-reporter-de-cursa-lunga.html

(Mihnea-Petru Parvu)

mai mult
CronicăPromovate

La treizecișiunu de ani distanță

Porto22

De prin zona podului do Infante, care continuă pe colină cu Rua das Fontainhas, se cam termină zona turistică a orașului Porto.

Încep cartierele linistite, cu vile-surori aproape austere, pe urmă străzile coboară abrupt în mahalale, se îngustează, se răscucesc, se pierd printre ziduri înalte de piatră și case bătrâne, bolnave, cu pereți căptușiți cu bucăți colorate de tablă, încercări disperate de a nu le lăsa în voia umezelii cu care Duero învăluie, seară de seară, orașul.

Aici, micile localuri, terase, pastelarii sunt ale localnicilor.

În afară de câteva cuvinte în engleză, câteva în franceză, se vorbește doar portugheză, pe alocuri cu câte o tușă braziliană, a lusitanului d transformat în g.

Dar peste tot în lume există un limbaj universal, concentrat în cel puțin două componente: muzica și fotbalul.
A, și berea.

Cu portughezii care ne-au făcut loc aseară la masa și in sufletele lor am vorbit despre meciul Steaua-Benfica Lisabona, din semifinalele Cupei Campionilor, aprilie 1988.

Am pierdut atunci, dar am sărbătorit acum, la 31 de ani distanță, o frântură de istorie comună.

Vamos beber por isso.
E vamos cantar.

 

(Foto/Text Oana Costea)

mai mult
Cronică

Gașca de aur

GascadeAur1

O parte din gașca de aur de la Evenimentul Zilei, anii 1992-1993!

Reuniune din anul 2010 a ziariștilor de la Investigații, Secție condusa, atunci, de Simona Ionescu, actualul redactor-șef al ziarului.

Simona Ionescu, Silviu Ionescu, regretații Dan Papij și Ciprian Chirvasiu, Oana Costea, Catalina Chelu, Maria Luiza Ostaficiuc, Mihnea Petre Mihnea-Petru Parvu, Bogdan „Mogio”, Relu, Macarie, Andre Badin, Gabriel Dogaru, Radu Baraba Popa, Bogdan Athanasiu zis „Pasarica” și Cristian Botez…

(Oana Costea)

mai mult
Cronică

PENTRU TRISTI SI TRISTE

Pr443

Dragii mei,

Una din activitatile de la manastiri e sa raspunda la scrisorile mirenilor. Iata un astfel de raspuns:

„Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea. Păzeşte-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul. Biserica priveşte o asemenea întristare ca pe un păcat de moarte – fiindcă, potrivit spuselor apostolului, sunt două feluri de întristare: o întristare după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, şi întristarea acestei lumi, care aduce moarte. La tine este – e limpede – al doilea fel de întristare.

Întristarea după Dumnezeu vine asupra omului când acesta îşi aduce aminte de păcatele sale, şi se căieşte, şi strigă către Dumnezeu. Sau când cineva se întristează pentru păcatele altor oameni. Sau când cineva are râvnă pentru credinţa lui Dumnezeu, şi vede cu întristare cum oamenii cad de la credinţă. Dumnezeu întoarce această întristare în bucurie.

Aşa cum îi descrie Pavel pe apostoli şi pe toate adevăratele slugi ale lui Hristos, spunând că sunt ca nişte întristaţi, dar care deopotrivă se veselesc. Se veselesc, fiindcă simt puterea şi apropierea lui Dumnezeu. Şi primesc mângâiere de la Dumnezeu. Aşa grăieşte şi Psalmistul: adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit.

Întristarea sfinţilor seamănă cu nişte nori prin care străluceşte soarele mângâierii – iar întristarea ta seamănă cu o eclipsă de soare. Trebuie să fi avut multe ticăloşii şi păcate mai mărunte, pe care le-ai privit ca fiind lipsite de însemnătate, şi nu le-ai mărturisit şi pocăit. Ca un păienjeniş vechi, ele s-au îndesit în jurul sufletului tău, şi s-au făcut ca un cuib pentru marea întristare pe care puterea cea rea drăcească o întreţine cu răutăcioasă bucurie în tine.
Drept aceea, cercetează-ţi întreaga viaţă, fă-ţi un examen necruţător, şi mărturiseşte totul la spovedanie. Prin spovedanie vei curăţa şi aerisi casa sufletului tău. Şi va intra în tine aerul proaspăt şi sănătos de la Duhul lui Dumnezeu. După aceea, începe să faci cu vitejie tot ce este bine. Începe, să zicem, cu milostenia în numele lui Hristos. Adu-ţi aminte: în numele lui Hristos. Hristos va vedea şi va simţi asta, şi degrabă îţi va dărui bucurie, îţi va dărui bucurie negrăită, bucurie pe care numai El o dă şi pe care nici o mâhnire ori chin ori putere drăcească nu o poate întuneca.

Citeşte Psaltirea. Aceasta este cartea pentru sufletele întristate, cartea mângâierii.

Domnul să te bucure în curând!”

(Cătălin Rusu)

mai mult
Cronică

Sexagenarios da ponte

gold

În Roma antică exista un slogan care spunea aşa: „Sexagenarios da ponte!“ adică „Cei de 60 de ani să fie aruncaţi de pe pod!“

Ideea aceasta s-a menţinut în istoria europeană pînă tîrziu. În secolul trecut, la Paris, în 1968, cînd tineretul a ieşit pe stradă să protesteze împotriva establishment-ului, una dintre lozinci era: „Nu aveţi încredere în cei care au peste 30 de ani!“ „Exigenţele“ crescuseră, carevasăzică, foarte mult.

Sigur că bătrîneţea e şi un cumul de suferinţe şi că, uneori, a fost preţuită într-un mod echivoc.

În Evul Mediu, exista obiceiul conform căruia cel care omora un om trebuia să plătească un fel de sumă de răscumpărare a vinei. Şi erau sume fixe. Cîţi bani trebuie să dai dacă ai omorît un bătrîn şi la ce vîrstă, cîţi dacă omori un copil, un bărbat, o femeie ş.a.m.d. Dacă omorai pe cineva de peste 65 de ani, trebuia să plăteşti 100 de galbeni. Tot atît se plătea şi pentru un copil sub 10 ani. Dacă omorai pe cineva între 15 şi 25 de ani, plăteai 150 de galbeni, iar între 20 şi 50 de ani – 300 de galbeni; asta era vîrsta socotită a fi cea mai utilă.

(Alexandru Petrescu)

mai mult
Cronică

DESPRE MOARTEA LUI NICOLAE LABIȘ

Labis

(text destinat celor care, în necunoștință de cauză, fac, chiar pe pagina mea de facebook, presupuneri în legătură cu modul cum a murit Nicolae Labiș)

Nicolae Labiș a fost asasinat de un agent al Securității, care l-a împins între primul și al doilea vagon al unui tramvai în seara zilei de 9 decembrie 1956, în zona Spitalului Colțea, din București. Cu coloana vertebrală fracturată a fost dus la acest spital, apoi mutat la Spitalul de Urgență. Acolo, imobilizat în pat, a primit vizitele unor prieteni, ale unor admiratori, ale surorii lui, Margareta Labiș, a dictat și o poezie și a murit în dimineața zilei de 22 decembrie.

A fost asasinat pentru că făcea parte dintr-un „lot” de tineri anchetați de Securitate și, inevitabil, viitori deținuți politici. (În discuții particulare ei aprobaseră revolta anticomunistă declanșată la 23 octombrie 1956 la Budapesta și încheiată printr-un masacru săvârșit de trupele sovietice de ocupație în noaptea de 10-11 noiembrie 1956. Mai mult, susținuseră că o asemenea mișcare ar trebui organizată și la București.) Pe Nicolae Labiș ar fi fost greu să-l aducă cineva în fața unui tribunal militar și să-l condamne la închisoare pentru că, deși foarte tânăr, avea o faimă imensă. Datorită înzestrării excepționale pentru poezie, dar și datorită intenției oficialității comuniste de a face din el un simbol al apariției unei „noi literaturi” în România, ajunsese, la numai 21 de ani, un personaj aproape legendar. Nu putea fi judecat, aureola lui nu încăpea într-o sală de judecată. În aceste condiții s-a hotărât suprimarea lui.

Nu este locul aici să desfășor toate informațiile și argumentele de care dispun ca să demonstrez că a fost vorba de o crimă politică, și nu de un accident de circulație. (Am să o fac într-o carte, la care lucrez în prezent.) Vreau însă să atrag atenția asupra unui volum memorialistic de mare interes pentru elucidarea cazului, semnat de un prieten al lui poetului și publicat în 2005, post-mortem, într-un tiraj confidențial (astfel încât rămas aproape necunoscut criticilor și istoricilor literari): Portik Imré, „Hora morții”, consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș, ediție îngrijită de profesor Florin Diac, lucrare apărută sub egida „Societății pentru Învățătura Poporului Român”, București, Ed. Oscar Print, 236 pagini.

Portik Imré, fiul unui muncitor la căile ferate din Reghin, a fost coleg (și foarte bun prieten) cu Nicolae Labiș la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din București, unde a fost admis în 1952. Bolnav de plămâni, a murit în 1992, la Sânnicolau Mare. Istoricul scrierii și publicării cărții este schițat, într-o scurtă prefață, de Margareta Labiș:
„Îndurerat de pierderea celui mai bun prieten, Portik Imré a urmărit tot ce s-a scris despre poet de-a lungul anilor, cu intenția de a elucida misterul morții lui Nicolae Labiș.

Autorul nu a putut să-și publice cartea în timpul vieții. După moartea lui, o copie a manuscrisului – purtând ștampila învechită a unei cunoscute edituri din capitală – a fost dăruită, spre publicare, familiei poetului Nicolae Labiș, de sora autorului, prof. Elisabeta Gheorghișan”.

Se înșeală cine crede că Nicolae Labiș era un naiv, care se lăsa manipulat de propaganda comunistă. A fost un naiv, pe la 14-15 ani. Cu inteligența lui sclipitoare, cu luciditatea lui, cu o intuiție a vieții care nu putea să nu sesizeze nefirescul, dus până grotesc, al stilului de viață comunist, el a înțeles foarte repede în ce vremuri nefericite, nefavorabile pentru literatură, s-a întâmplat să se nască. Și a început să lupte pentru libertatea lui (iar dacă ar fi trăit mai mult, foarte probabil ar fi luptat și pentru libertatea altora).

Totuși, puțini știu că, în repetate rânduri, încă de pe vremea când era considerat un reprezentant al „literaturii noi”, el a contrariat prin nonconformism autoritățile comuniste. Iată un episod din biografia lui Nicolae Labiș evocat de Portik Imré:

„Prietenia noastră […] a fost pusă la încercare, cu ocazia punerii în discuție, în adunarea organizată pe școală, a lui Labiș pentru așa-zisele sale abateri de la disciplina școlii, prin introducerea și colportarea în școală între colegi a unor publicații interzise, prin intenția lui de a-l vizita pe Arghezi, dar mai ales prin admirația lui față de «literatura putrefacției»”.

La această dezbatere, constrâns de activiștii comuniști, Portik Imré a condamnat formal „decadentismul”, dar a refuzat să spună ceva împotriva prietenului său. După discuții aprinse, la care au participat profesori și elevi, Nicolae Labiș a scăpat cu o pedeapsă ușoară, fiind consemnat în școală (care avea și internat) trei săptămâni.

În perioada școlii – își amintește Portik Imré −, Nicolae Labiș îl frecventa pe un anticar care vindea, discret, cărți interzise. Între tânărul poet, anticar și diferiți clienți ai acestuia se stabilise un fel de complicitate, netrădată de niciunul dintre ei.

Circumspecția și ostilitatea autorităților față de Nicolae Labiș s-au amplificat în timp, ducând printre altele la acuzarea lui de viol (pentru că sărutase o fată pe o bancă, în curtea școlii!). La o ședință inchizitorială – ca multe din acea epocă – s-a cerut și s-a votat darea lui afară din UTM: „Propunerea biroului organizației de bază ca Labiș Nicolae să fie exclus din UTM era «motivată» și de alte păcate, anterioare, făcându-se o legătură directă între literatura «decadentă», ideologia «burgheză» și încălcarea normelor «moralei comuniste». […] de data asta, cei ce întocmiseră referatul atacau frontal și total pe Labiș și nu dădeau nicio șansă prietenilor și iubitorilor de adevăr de a-l apăra fără a fi stigmatizați la rândul lor. Momentul atacului era bine ales. Psihoza fricii de a nu ajunge pe lista celor ce după primul an vor fi trimiși în «producție», sau acolo de unde au venit, a făcut ca toți vorbitorii să-l condamne pe Labiș, și să nu-mi asculte îndemnurile la o judecată dreaptă. De două ori mi s-a dat cuvântul,iar a treia oară – fiind refuzat – l-am luat singur. […] Apoi s-a trecut la vot.

− Cine este pentru exluderea din UTM a tovarășului Labiș Nicolae să ridice mâna, a spus Stoian.
Știam că mulți doresc căderea lui Labiș, însă atâtea mâini ridicate nu visaseră nici organizatorii mascaradei, pentru după numărarea lor doar una singură lipsea pentru ca să fie «unanimă». […]
Cu toate că eram conștient de faptul că gestul meu nu mai poate schimba nimic, am votat contra propunerii biroului.”

Aceasta era atmosfera în care trăia poetul venit din nordul Moldovei, incompatibil, pin noblețea lui, cu promiscuitatea stilului de viață comunist. Din sintagma „tovarășul Nicolae Labiș”, cuvântul „tovarășul” cade ca o coajă inaderentă.

În atmosfera de teroare ideologică (dar și pe fondul unei invidii viscerale a celor din jur), situația poetului se înrăutățește rapid , el ajungând în scurtă vreme un proscris:

„De fapt, observasem mai de mult că l-au ajuns zilele în care până și prietenii săi cei mai buni de altădată se îndepărtau de el, îl ocoleau și se fereau să fie văzuți împreună cu el. Acest proces de izolare s-a accentuat după Congresul Scriitorilor [din iunie 1956], fiindcă niciunul dintre cunoscuții lui, care ținea la cariera literară, nu-și permitea să fie văzut împreună cu cel ce respingea «îndrumarea partidului»”.

„La căsătoria lui Toma Atanasiu cu Ioana Zamfir, colegi de ai noștri, în prezența nuntașilor, ce nu erau în număr mai mare de douăsprezece persoane, la un moment dat [Nicolae Labiș, cu numai câteva săptămâni înainte de moartea sa] a început să cânte, acompaniat în surdină și de alte voci, Trăiască regele.[nu era pentru prima oară]. Nu știu cât de tare o fi cântat de data asta, însă știu de la el că vocea lui a ajuns la urechile celor ce erau plătiți pentru veghe și supraveghere, precum și conducerea Uniunii. […] Îngrijorarea lui Labiș era întemeiată fiindcă, așa cum amintește I. Băieșu, «în ziua când a murit, Labiș era un scriitor interzis. El nu avea voie să publice în perioada aceea.»”
Cel mai impresionant și semnificativ pasaj al evocării lui Portik Imré îl constituie acela referitor la zilele care au urmat după împlinirea de către Nicolae Labiș a vârstei de 21 de ani, la 2 decembrie 1956:

„De când îl cunoșteam,doar în acele zile de decembrie l-am văzut atât de preocupat de soarta lui. Până atunci părea liber și independent, ca un albatros în zbor […] Acum era frământat de tot felul de gânduri, fiindcă tinichele legate de coadă, în mod deschis sau tainic, îi îngreunau tot mai mult zborul. […]”

În acele zile, poetul i-a făcut prietenului său o confesiune zguduitoare:

„− Indiferent ce voi rezolva la editură, peste trei zile vor fi la tine [la Covasna]. Asta va fi sâmbătă sau, cel târziu, duminică. Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor. Și, ca să nu dea de urma mea, nu o să spun nimănui când și unde plec. Dar nu vorbi nici tu despre asta nimănui, nici măcar lui Luca, Raicu sau Covaci. Vreau să dispar din București fără urmă.”

Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor… Cu instinctul lui de ființă liberă, Nicolae Labiș simțea că este vânat. N-a dispărut din București și, drept urmare, a dispărut de pe fața pământului.

Mihail Stoian, citat de Portik Imré, își amintește o mărturisire făcută de poet pe patul de moarte: „La spital mi-a povestit cum s-a consumat acccidentul… îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capșa», apoi, însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj, la «Victoria» […] a vrut să ia tramvaiul, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: «țineam ochii mari deschiși– i-a spus Nicolae Labiș lui Mihail Stoian − și vedeam cum din capul meu izbit de caldarâm ies scântei»”.

(Alex Ștefănescu)

mai mult
Cronică

Plouă la Bruxelles

brussels

Plouă a noiembrie la Bruxelles, orașul s-a îmbrăcat in toamnă, pelerine și umbrele colorează bulevardele care-au împrumutat, azi, cenușiul cerului.

Am rămas o vreme pe malul unui canal, m-am uitat fascinată cum a trecut un cargo printr-o ecluză, am haine impermeabile, rezistă la nu știu câți mililitri de apă,
m-am murat.
Am intrat pe urmă intr-un second, am cumpărat umbrele uriașe, elegante și am colindat străzile din centru, orașul e fermecător când nu e aglomerat,
nu e frig sau nu mi-e mie, nu știu.
In cafenea e foarte cald, rămân pe terasă ca sa pot fuma,
Ça va? mă abordează jovial un bătrân, e cam rupt, e rosu la față și are ochii foarte albaștri
ça va bien.
il pleut aujourd’hui, comenteza, de parcă eu n-aș vedea,
Me, oui.
Zâmbește și îmi ia o țigară din pachet.
Merci, zice.

(Oana Costea)

mai mult
Cronică

SPIRITISMUL UCIDE

J.Tabacu

Vezi cazul Custodelui de la Muzeul câmpinean

Spiritismul, învăţăturile spiritiste nu respectă idealurile creştinismului care cer ca spiritele – nefiinţa celor morţi – să fie lăsate în pace , în plata Domnului, cum se zice.
Doctrina spiritistă sub orice formă „evoluată” ar fi azi, nu oferă clientului un confort psihologic de remarcat, ci, mai degrabă un disconfort, o zbatere a celui viu. Cât ar susţine fondatorul, inventatorul spiritismului, Allan Kardec, sau Robert Monroe, Michel Newton, Brian Weiss, Cristi Currch şi alţii, spritismul nu este comfirmat de ştiinţă. Spiritismul nu este filosofie, nu este ştiinţă, nici religie. Nici toate la un loc !

Câtă raţiune se poate cere unei tradiţii de opt secole de obscurantism?
Cazul Bogdan Petriceicu Haşdeu – Iulia Haşdeu este unic, particular, nu am cunoştiinţă de un alt caz cu aceeaşi avengură, nu poate întregii regula de a „vorbii” cu un spirit din lumea nefiinţelor. De la Bogdan Petriceicu Haşdeu, încoace, câţi oameni au mai reuşit performanţa savantului ?
Câţi dintre noi ar cere, azi, audienţă lui Dumnezeu, să „vorbească” cu aparţinătorii din lumea de „dincolo” ?
Spiritismul este o meteahnă medievală, atât!

Spiritismul ucide spiritul, voinţa lui Dumnezeu!

Cunosc spiritismul din mărturisirile unui practicant din secolul douăzeci, socrul meu, care dorea să “vorbească” cu fiul său mort la 20 de ani. După 6-7 şedinţe, aproape să-i vină fiul în spirit, a renunţat. Simţea stări vecine cu exorcitarea, transe hipnotice, dureri puternice în creier.

Custodele Muzeului Iulia Haşdeu prea mult a dorit să facă din Castelul câmpinean un Centru universal al spiritismului. Spiritismul a ucis-o, am concluzionat de anul trecut. Cei de la Câmpina, şi alţii, apără Castelul bântuit, eu nu.

Depresia este cauzată de o pauză în ego, de o abrutizare a sufletului tău şi a spiritului lui Dumnezeu.

JENICA TABACU (1968 – 2018)

CASTELUL

În memoriam Jenica Tabacu

S-a închis castelul vechi
a lui Haşdeu şi Câmpina
îmi pare veche.

În spirit nu mai este Iulia
nici Petriceu
persoană fizică
şi Dumnezeu.

De-acum tace pianina
în colţ, într-un ungher,
nu are nimeni audienţă
în cer.

S-a închis castelul bântuit
de spirite şi iele,
a încheiat şi Iulia naveta
între pământ şi stele.

(Decembrie 2018, Dan Drăguş)

mai mult
Cronică

Spectator în Toronto la Festivalul George Enescu

P2

Ar trebui să scriu ceva în genul <aseară, în micuța sală @Glenn Gould Studio-CBC, grație Tradicious și biletelor cumpărate la primul zbor peste ocean al Festivalului George Enescu, o mână de oameni i-am ascultat vrăjiți pe Alexandru Tomescu și pe Omar Massa>.

Dar, nu. Pe mine, externalizarea fizică a festivalului m-a dus prin alte locuri și vremuri. Poate undeva într-un trecut când exista TVR Cultural și puneam un foarte mic umăr la promovarea acestui eveniment bianual (însă nimerită la finalul <marketingului>, când bugetele alocate se subțiaseră rău și eu una am avut sprijinul colegilor din presa scrisă, cărora le mulțumesc mereu). Atunci, norocoasă că muncesc din plăcere. Acum, tot norocoasă că, deși am lucrat în Weekend, de la ora 6.45 am, seara am reușit să fiu spectator în Toronto. Vrăjită în primul rând de metropolă, care-mi amintește la fiece vizită ce intens te ia un oraș mare pe sus. Subjugată de vreme – avem iar oleac’ de vară indiană-n final de Septembrie. Și, în cele din urmă, surprinsă de-un mânuitor al unui alt fel de acordeon, bandoneonul – argentinianul Omar Massa. Alexandru Tomescu n-a fost surpriză, ci încântare, ca oricând în bunele mele vremuri de-acas’. Iar Balada lui Ciprian Porumbescu (în ciuda telefonului necivilizat care a sunat chiar la final) mi-a adus-o pe mama la piept, într-o îmbrățișare care nu ține cont de loc, an, vreme, distanță.

Omar Massa a compus o piesă cu, pentru și despre o familie de români cu o istorie grea de plecări și reveniri în țară. Ascultând-o, mi-am dat seama din nou că nu-mi pare (prea) rău de ce-a(m) fost. Cu regretele oricum nu prea știm cum stăm: trăiești la tine acasă, cu tot amalgamul bine-rău? Sau îți cauți drumul departe (cu același binom)?

Da’ știți ce? Oriunde alegi, muzica, filmul, cărțile, prietenii, omul drag vin – mai devreme sau mai târziu, toate sau parțial – după tine. Cam asta numesc eu azi noroc.

Și mai e ceva: da, postăm tot o fericire-ntru’ feisbuc. Sper însă că știm cu toții că nici măcar o coadă de câine nu poartă covrigu’n ea. Niciunde. Și e bine așa. Putem frământa noi înșine coca. Pentru covrigi, nu înțelegeți greșit 😄

(Amorena Minculescu)

mai mult
CronicăPromovate

Una dintre zilele astea a fost a ei

woman

Nu mai știu care. Mi-a zis odată, da’ mi-a intrat pe-o ureche și mi-a ieșit p-ailaltă. Așa suntem noi, bărbații, mai uituci la faze d-astea. Mi-am amintit azi, că tocmai ce am ieșit din zodia ei, a Fecioarei. N-o s-o tăguiesc și nici măcar n-o să-i tastez numele, că știu că nu-i place.

Am cunoscut-o acu’ aproape zece ani și pot să jur că nu s-a schimbat deloc. Atât doar că din coada lungă până dincolo de talie și-a făcut un coc. În rest e identică și are aceeași identitate feminină mascată de un fard profesional autoimpus. M-am întrebat, adeseori, dacă nu cumva i-ar fi stat mai bine ca bărbat. Da’ nu, nu-i așa. Această femeie, căreia cred că i-am pupat o dată sau de cel mult două ori mâna, s-a purtat cu mine înfiorător de mișto. Cred că i-am cumpărat odată și niște zambile, de un „8 martie”. Când am sunat-o în crucea nopții că mi-am lăsat toate lovelele într-un cazinou, la o masă de BlackJack, a luat taxiul și a venit să-mi dea bani cu împrumut că nu mai aveam nici de o cafea. Și nu o singură dată. Când eram bolnav copt, or răcit cobză, or în baston, or cu brațul imobilizat într-o feșă, a venit la mine acasă și mi-a adus medicamente. S-a întâmplat să nici nu-mi vrea banii pe ele. Mi-a adus și mere roșii. Și io, ca un dobitoc, m-am purtat urât cu ea. Am spus, la nervi, nespuse și am făcut destule nefăcute.

Are o putere nefirească pentru o fată așa firavă. E ca o albină. Muncește nonstop, de zici că nu doarme niciodată. Mi-a tolerat toate hachițele de fluture pleșcar doar pentru că mi-a recunoscut talentul și potențialul epic, că altfel nu-i meritam nicio flegmă la cât de măgar am fost.

La mulți ani, my darling!
Și-ți mai spun ceva. Ești pe lista scurtă a persoanelor trecute în cartea de imobil a sufletului meu.

(Mihnea Petru Pârvu)

mai mult
Cronică

A venit toamna azi în Porto

OC-p4

A venit toamna azi în Porto.

A venit cu nori denși, grei, cu miros de frunze uscate și cu ceață umedă și sărată.
Am fost în Foz, cartierul de la Atlantic al orașului,
cerul a coborât în ocean și timpul s-a oprit.
S-a oprit acolo, între apă și uscat, între zi și noapte, între cald și rece. In echilibru, pe marginea lumii, la capătul ei sau la început.
Dacă nu ar fi existat instrumente de măsurat trecerea orelor, n-aș fi știut să spun că e două la amiază, ori cinci, ori opt seara. Sau dimineața.
Nu că mi-ar fi păsat.
Atât că, la un moment dat, s-a întunecat și s-a făcut frig.

(Oana Costea)

mai mult
Cronică

Pe foarte mare, pe foarte repede

radiocar

Halal să ne fie! Pe foarte mare, pe foarte repede

Cam 11.45 trecute fix. Trafic infernal. Maşinile abia se mişcă. Ascult România Cultural, „Oraşul vorbeşte”. Ce să facă şi el, dacă tot nu se mişcă. La un moment dat, o duduie cultă-n cap, care vorbea mult, fără să spună nimic, trage o concluzie: „…cam asta ar fi pe foarte mare şi pe foarte repede”. Mă uit din nou spre bord. Da, e România Cultural, nu vreun post comercial. Aşa că spun şi eu: Bravos naţiune, halal să-ţi fie! Pe foarte mare şi pe foarte repede.

(Emil Berdeli)

mai mult
1 2 3 4 5 6 22
Page 4 of 22