Sunt fascinată de vise, când reușesc să mi le amintesc.
De cum se întâmplă niște chestii atât de neverosimile în lumea reală, dar în vis totul e atât de simplu și de natural.
De cum întâlnesti oameni cunoscuți, dar și necunoscuți în viața reala, dar care acolo îți sunt prieteni.
In vise revin adesea personajele alea, care se transformă ca în viața reală, se îngrășa, albesc, îmbătrânesc, au alte joburi
ori sunt într-o cu totul altă parte decât într-un vis anterior. Timpul trece și acolo. Altfel, dar trece.
Totuși, de fiecare dată ne recunoaștem când ne întâlnim în vis și povestim despre prieteni comuni, tot din vis.
Dar știm, cumva, că fiecare are și o lume reală, deși nu vorbim prea des despre asta.
Cu un prieten vechi din vis am fost azi-noapte – spre dimineața- într-o expediție pe munte.
Nu știu ce munte, posibil să fi fost Himalaya. Sau poate era un munte din vis.
In viața reală nu-mi amintesc numele lui, în cealaltă lume ne știm bine.
Cu el și cu un tovaras de-al lui, Mike, m-am întâlnit și când am intrat prin oglinda unei toalete publice inundate, m-a ajutat să merg cu capul în jos pe niște dungi de pe tavan, și ne întâlnim și la pub-ul ala în care mă duc în unele vise.
Cred că e un prieten din coplilăria din vis.
Azi dimineața începusem să urcăm pe un traseu cald – nu știu cum vine asta în lumea reală, în vis era clar – și când ajunsesem la o înălțime de la care se vedea bine cabana de unde plecasem și întrega tabără, a început cutremurul.
A fost primul cutremur din ambele lumi care nu m-a speriat, deși era destul de puternic.
Doar am zis “băi, e cutremur” și am stat si m-am uitat in jos cum mi se mișca pământul sub picioare, se zgâlțâia din ce în ce mai tare, aproape ca în tâmpenia aia de “tagada” din parcurile de distracții, apoi m-am uitat în jur și tot peisajul se modifica treptat,
hai fuga înapoi, a zis tipul ăla, prietenul meu, să mai prindem cabana
(se refera la cabana ca și cum ar fi fost o telecabină)
și-am luat-o la fugă înapoi, toți oamenii făceau asta, fugeau la vale,
eu aveam niște ghete foarte șmechere, cu arcuri, făceam salturi
și tot nu-mi era frică, mă distram.
Abia când cutremurul s-a oprit brusc – nu ajunsesem la cabana-telecabină încă, eram pe un platou de stâncă albastră – m-am speriat că m-am gândit ce face fii-mea – care era acasă, in România, unde presupuneam eu că a fost, de asemenea, cutremur ia telefonul meu și sună, mi-a zis ăsta, prietenul meu, și mi-a dat un fel de instalație ca o umbrela mare, neagră deschisă – nu e clar unde ținuse “telefonul” ăla până atunci,
cert e că avea două butoane pe mâner și am sunat-o pe Erika,
a răspuns destul de repede, eu stăteam sub umbrela aia și fii-mea m-a întrebat cumva uimită și cumva iritată
băi, mami, de ce mă suni PE TELEVIZOR?
și am văzut atunci ce vedea ea,
dar o vedeam și pe ea, era pe canapea și se uita la mine, mă vedem și pe mine, pe ecranul televizorului,
cum stăteam pe platoul ăla albastru sub o umbrela mare.
Ciudat, în imaginea cu mine din televizor ploua tare și fii-mea a zis
…dar intră odată, nu mai sta aiurea în ploaie
și-am intrat la mine în casă. Ecranul televizorului era albastru și Erika dormea pe canapea, l-am oprit, am învelit-o și m-am dus să mă culc. A început să sune telefonul, tare, insistent, știam cine e. Era prietenul meu din vis, dar n-am mai reușit să-i răspund și să-i explic de ce am plecat, că m-am trezit.
Oana Costea
