Sport

Ivan Patzaichin a fost invitat la nunta Nadiei, dar nu s-a dus

Ieri, s-au împlinit trei ani de la plecarea la cele veșnice a celui mai mare canoist al tuturor timpurilor, care are în palmares patru titluri olimpice și trei titluri de vicecampion olimpic, nemaivorbind de titlurile mondiale sau europene. Pe Ivan Patzaichin l-am cunoscut la sfârșitul lui mai 1996. Colaboram la un post de televiziune (Telecable) și la o publicație (ZIUA – Ediția de Prahova), ambele din Ploiești. La sugestia directorului artistic de la Telecable, am făcut câteva deplasări la Snagov, înainte și după Jocurile Olimpice de la Atlanta, dar și două deplasări la Mila 23, localitatea tulceană în care s-a născut cel mai mare canoist al tuturor timpurilor, unde am realizat mai multe reportaje pentru televiziune. Din nefericire (și în împrejurări pe care nu este cazul să le menționez aici), filmele s-au pierdut. Tot ce a mai rămas în urma acelor incursiuni sunt câteva materiale scrise și publicate în acea perioadă. Dar nu tot ce am scris s-a păstrat. 

Textul următor surprinde o secvență mai puțin plăcută din viața campionului.

Faptele sunt bine cunoscute. Gimnasta Nadia Comăneci – campioană între campioane – s-a măritat în primăvară cu Bart Conner (și el gimnast, campion olimpic – n.r.). La ceremonia desfășurată la Casa Poporului (sau Parlamentului, cum i se zice mai nou – o putem numi și așa, întrucât, știm bine, parlamentarii sunt aleși de popor. I-am putea spune și Casa Președintelui, deoarece acesta, fiind doar unul, și ales – tot – prin vot direct, quintesențializează (sic!) și mai bine ideea de popor) au fost prezente multe VIP-uri, personalități din mai toate ”sectoarele”. La un anumit moment al serbării, Ion Iliescu – președintele în funcție al României – a citit numele supercampionilor care au dus faima sportului românesc – și, implicit, a întregii Românii – în lumea largă. Dar surpriză!… Numele lui Ivan Patzaichin n-a fost amintit! Uimitor, întrucât Ion Iliescu a fost, până nu demult, președintele Federației Române de… Caiac-Canoe!!! Să nu fi știut domnia sa nimic despre cel mai mare canoist al tuturor timpurilor? Exclus, întrucât Ivan primise invitație la celebrul festin. Dar nu s-a dus… Întrebat de noi ce crede despre asta, Ivan ne-a declarat în exclusivitate: ”Nu știu de ce nu m-a pomenit domnul Iliescu. Nu pot să-l condamn, pentru că este cine este și nu aș fi avut vreo pretenție deosebită să mă pomenească atunci. M-a durut într-adevăr că nu m-a pomenit, dar… (în timpul convorbirii, lui Ivan i s-au umezit ochii – n.r.)”.

Suntem îndreptățiți să ne întrebăm: dacă s-ar fi dus, ar fi fost pomenit? Probabil. De ce nu s-a dus, totuși? ”Nu am făcut-o pentru că – deși o prețuiesc pe Nadia foarte mult – mi-a displăcut tam-tamul care s-a făcut în jurul evenimentului. Nu mi-a plăcut atmosfera, alaiul și toată mascarada care s-au organizat cu ocazia nunții!”, a încheiat marele campion. Apoi ne-a sugerat să schimbăm subiectul și să vorbim despre Ploiești (oraș pe care-l cunoaște foarte bine, soția sa, Georgiana, fiind… ploieșteancă). Ne-am conformat.

NOTĂ. Pe măsură ce înaintam în conversația despre Ploiești, privirea lui Ivan se însenina.

Septembrie 1996

                                                                                                         Leonida Corneliu Chifu

Astăzi se împlinesc trei ani de la plecarea la cele veșnice ale celui mai mare canoist al tuturor timpurilor, care are în palmares patru titluri olimpice și trei titluri de vicecampion olimpic, nemaivorbind de titluri mondiale sau europene. Pe Ivan Patzaichin l-am cunoscut la sfârșitul lui mai 1996. Colaboram la un post de televiziune (Telecable) și la o publicație (ZIUA – Ediția de Prahova), ambele din Ploiești. La sugestia directorului artistic de la Telecable, am făcut câteva deplasări la Snagov, înainte și după Jocurile Olimpice de la Atlanta, dar și două deplasări la Mila 23, localitatea tulceană unde s-a născut cel mai marele campion, unde am realizat mai multe reportaje pentru televiziune. Din nefericire (și în împrejurări pe care nu este cazul să le menționez aici), filmele s-au pierdut. Tot ce a mai rămas în urma acelor incursiuni sunt câteva materiale scrise și publicate în acea perioadă. Dar nu tot ce am scris s-a păstrat. Vă vom oferi astăzi un moment luminos din viața lui Ivan. Poate cel mai fericit, la ”concurență” cu nașterea fiicei sale Ivona.

Ivan Patzaichin a fost tulburat după ce a văzut picioarele Georgianei

Era în vara lui 1976. Concitadina noastră, Georgiana, reușise la Facultatea de Farmacie, iar părinții – în culmea bucuriei – i-au permis, pentru prima oară (”ca o răsplată pentru isprava mea” – G.P.), să plece la Snagov cu un grup apropiat de băieți și fete. Într-o dimineață, după o partidă de baschet, Georgiana se îndrepta cu grupul spre cabana unde erau cazați, fără să știe că de sub un Ford ”argintiu, minunat” o privea un bărbat.

Sudorul

Bărbatul, care se numea Ivan Patzaichin, suda. La un moment dat, acesta a zărit ”o anumită parte” a Georgianei: picioarele lungi, superbe… Dar mersul!… Tulburat din cale-afară, a scăpat aparatul de sudură din mână, fiind gata-gata să se frigă. Apoi, pe măsură ce fata se îndepărta, i-a perceput întregul contur. Și avea ce să vadă! ”Numai un poet ar putea imortaliza și… contabiliza calitățile Georgianei” (I.P.), fata asupra căreia se îndrepta privirea lui Ivan. Noi ne vom mărgini să observăm – parafrazând un clasic al literaturii române – că Dânsa părea să fi fost creată într-un moment în care Dumnezeu își simțise vocație de sculptor.

Persuasivul

Ivan a hotărât s-o urmărească. Și-a descoperit o cunoștință în grupul ei, Iuliana, pe care a rugat-o să-l prezinte Georgianei. ”Am făcut demersuri insistente în grupul ei de prieteni ca să-i fiu prezentat. În acea perioadă puteam fi zărit adeseori dând târcoale Facultății de Farmacie. Paznicul mă lăsa să intru în schimbul câte unui mic… comision. În cele din urmă, am reușit să-i vorbesc câteva minute. Apoi, după șase luni, ne-am… căsătorit”. Omul Care Suda Odată a ”asudat” mai mult făcându-i curte Georgianei decât ”trăgând la pagaie”. ”Șase luni a durat perioada de… curte și de persuasiune, după care ne-am… însoțit. Un an mai târziu a venit pe lume fiica noastră, Ivona”, a confirmat Georgiana Patzaichin.

Revenirea lui Ivan

Ivan nu obținuse – spre surprinderea multora – nicio medalie la Jocurile Olimpice din acel an (Montreal 1976 – n.r.), după ce fusese campion olimpic la edițiile precedente, din Mexic (1968) și Munchen (1972). După ce s-a căsătorit, activitatea sportivă a lui Ivan a cunoscut o perioadă de mare glorie și strălucire, el câștigând încă două titluri olimpice, la Moscova (1980) și Los Angeles (1984), fiind desemnat apoi antrenor coordonator al lotului olimpic de caiac-canoe.

Iunie 1996

                                                                                                                   Leonida Corneliu Chifu

Ultima oară, echipajul feminin de 8+1 câștigase aurul olimpic la Atena, acum 20 de ani, cu Lipă în barcă. Acum, se reînnoadă tradiția, cu aurul câștigat de fetele noastre, care au avut o barcă avans față de locul 2!
Echipajul format din Mădălina Bereș, Roxana Anghel, Măria Rusu, Iuliana Buhuș, Adriana Adam, Amalia Bereș, Iuliana Popa, Simona Radiș, Victoria Petreanu a adus o nouă medalie de aur pentru România, astfel că bilanțul delegației noastre, la Paris, la ora aceasta, se prezintă astfel: 3 de aur + 3 de argint + 1 de bronz.
Total general: 7 medalii (de la canotaj și înot), recoltă care ne plasează pe locul 12 pe națiuni, în clasamentul pe medalii!

Text: Gongu Florin

Editor: Liviu Ioan Manole

Ilie Năstase, cel mai mare tenismen român, a împlinit 77 de ani.
La mulți și fericiți ani!

• S-a născut la 19 iulie 1946, la București, într-o familie cu tată din Rm. Sărat și mamă din Chișinău.

• De-a lungul carierei, a câștigat 62 de turnee de simplu, între care două titluri de Grand Slam (1972 – US Open și 1973- Roland Garros). A jucat și două finale, ambele la Wimbledon, în 1972 și 1976. A fost între primii 10 în clasamentul ATP timp de șapte ani.

• La dublu a câștigat turneele de la Wimbledon în 1973, Roland Garros în 1970 și US Open în 1975.

• A câștigat, de asemenea, de patru ori Turneul Campionilor în anii 1971, 1972, 1973 și 1975.

• Pentru echipa de Cupa Davis a României a jucat timp de 18 ani un număr de 146 de meciuri de simplu și dublu, câștigând 109. Alături de Ion Țiriac a fost finalist al Cupei Davis de trei ori, în 1969, 1971 și 1972.

• A fost desemnat de patru ori „Cel mai bun sportiv român al anului” în 1969, 1972, 1973 și 1974

• În tenis, a fost primul jucător european care a depășit un milion de dolari câștigați din premii și primul tenisman din toate timpurile care a câștigat turneul de la Roland Garros fără să piardă vreun set. A fost introdus Hall of Fame-ul tenisului mondial în 1991.

• Conform Enciclopediei Britannica, personalitatea vulcanică l-a împiedicat să obțină și mai multe succese, acumulând numeroase penalități, descalificări, amenzi și suspendări.

• Grație lui, arbitrii de tenis folosesc titluri de curtoazie când se adresează jucătorilor. Astfel, în 1977, românul a intrat într-un conflict cu arbitrul Jeremy Shales în timpul unui sfert de finală de la Wimbledon, deoarece Năstase a considerat că acesta i-a vorbit precum „unui școlar neascultător”. Mai mult, arbitrul i-a spus românului la un moment dat să ia o hârtie de pe teren care zburase din tribune: „Năstase, ridică hârtia aia de jos”, la care Ilie i-a răspuns: „Să mă strigi Domnule Năstase!”. De-atunci, arbitrii trebuie să se adreseze jucătorilor folosind titlul de curtoazie, Doamnă/Domnule.

• A fost primul număr 1 mondial, stand pe această poziție între 23 august 1973 și 2 iunie 1974. Este General Maior (r) al Armatei Române și a fost decorat cu „Steaua României” în grad de Comandor, cea mai înaltă distincție civilă a României.

Ilie Năstase, cel mai mare tenismen român, împlinește astăzi 77 de ani.
La mulți și fericiți ani!

”Viaţa mea este sportul. Vreau să mă retrag cu încă o medalie” – aceasta este declarația auto-denunț a unui impostor care încasează rentă viageră, la nivel de Nadia Comăneci, Elisabeta Lipă ori Gabriela Szabo, deși este sportiv în activitate! Toate premierile le-a făcut cu acordul lui! El a semnat pentru el!
” Nu am avut o relaţie bună cu Elisabeta Lipă. Sper că din 2016 până azi a mai învăţat câteva lucruri şi sper să iubească şi alte sporturi, nu numai canotajul” – iar această declarație demonstrează că în fruntea sportului s-a aflat, ani de zile, un needucat, ca să nu spun un bădăran!
Ce obraznic!

Florin Gongu

Editor: Liviu Ioan Manole

10 martie 1974.
Echipa României de handbal masculin a câştigat titlul mondial pentru a patra oară după ce a învins în finală, echipa gazdă, RDG, cu scorul de 14-12. România intră, astfel, în Cartea Recordurilor, cu o performanță unică la acel moment.
Pentru România au jucat: Alexandru Dincă, Cornel Penu (portari) – Liviu Bota, Marin Dan, Mircea Grabovski, Gabriel Kicsid, Mircea Ştef, Constantin Tudosie, Ştefan Orban, Ştefan Birtalan, Adrian Cosma, Cristian Gaţu, Roland Gunesch, Ghiţă Licu, Werner Stöckl, Radu Voina. Antrenor: Niculae Nedeff.
Ștefan Birtalan a fost declarat golgheterul competiției cu 43 de goluri înscrise.

Via Muzeul Sportului

După 25 de ani

Interviu cu pugilistul Adrian Diaconu

       Ion ”Nini” Moroiță, antrenorul și, într-un fel, tutorele lui Adrian Diaconu, ploieșteanul medaliat cu bronz la recentele Campionate Mondiale de Box de la Budapesta, își caracterizează elevul din punct de vedere moral și profesional. ”Adrian? Un băiat care te obligă să-l prețuiești din ce în ce mai mult. Pe măsură ce crește, devine mai <rezultativ>, căpătând tot mai multă încredere în sine. Este un pugilist al loviturilor izolate, dar foarte precise. Îi admir inteligența, simțul strategic. La <mondiale>, Adrian al meu a boxat foarte bine și s-a adaptat foarte bine tactic și s-a adaptat foarte ușor manierei de a boxa cu aparatul”.
       Astfel caracterizatul (care obținuse și titlul de cel mai bun sportiv prahovean în 1997, alături de gimnasta Corina Ungureanu – n.r.) a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu în exclusivitate, cu doar o zi înainte de Anul Nou 1998.

Îndrăgostit

Reporter: Bună, Adrian! ”La Mulți Ani!”, prietene! Îndrăgostit?
Adrian Diaconu: ”La Mulți Ani!”, vă spun din toată inima! Da, îndrăgostit, desigur!
R.: Cum ai petrecut de Crăciun?
A.D.: Am fost la părinții logodnicei mele. Că tot mă întrebați de dragoste! Apoi, prin Parcul de Distracții din centru.
R.: Pentru ce distracții ai optat acolo?
A.D.: Felurite. Apoi, acasă.
R.: Ieri, când ți-am telefonat, unde erai?
A.D.: La tata.
R.: Mă bucur că n-ai omis pe nici unul dintre cei dragi. Când vei pleca la lot?
A.D.: În data de 4 ianuarie, direct la Complexul Sportiv ”Național” din Capitală. După controlul medical, ne vom duce la Secu, lângă Reșița, unde vom ”sta” cam o lună.
R.: Și-apoi?
A.D.: ”Acăsică”, pentru două-trei zile. Apoi, iar…

”Gândurile legate de Rusia nu pot fi decât sumbre” 

R: Ce obiective ți-ai fixat pentru 1998?
A.D.: Îmi propun să obțin calificarea pentru turneul final al Campionatelor Europene de la Moscova și – odată calificat – să cuceresc o medalie acolo! Încerc să ”trec” de ”bronzurile” astea! Doresc să le ”prelucrez”, cu speranța de a obține un metal mai strălucitor. Sper ca proiectul ”alchimic” să-mi reușească. Deși Rusia e cam ”cenușie” acum! Gândurile legate de Rusia nu pot fi decât sumbre.
R.: Nu gândești deloc rău. Dacă-ți iese bine treaba, să ne dai și nouă rețeta!
A.D.: Promit.

Viața e frumoasă

R.: Vei împlini 20 de ani. Ah, tinerețe! Cum ți se înfățișează  viața la această vârstă?
A.D.: Frumoasă.
R: Și… viitorul?
A,D.: Viitorul trebuie să fie construit permanent.
R.: Ce-ți mai face mașina aceea? Mă refer la Fordul Sierra, cel în care ar fi urmat să ne plimbăm toți redactorii sportivi prahoveni?
A.D.: Nițel rănită!
R.: Am auzit – Doamne ferește! – că ai avut un accident!
A.D.: Mi-a lovit-o un prost. Șofer profesionist, pe deasupra.
R.: Bine, nu insistăm. N-o vinzi?
A,D.: Nu, cel puțin deocamdată.
R.: Ce vei face de Revelion?
A.D.: Voi petrece, probabil la Ploiești, cu rudele și prietenii.

Și-a făcut norocul cu… mănușa lui

R.: Consideri că ai avut, până acum, noroc în viață?
A.D.: Da. Dar o bună parte din noroc mi se datorează. Mi l-am făcut cu mâna mea…
R.: … sau cu mănușa!
A.D.: E bine spus și așa.
R.: Cum stai cu greutatea, după pauza asta?
A,D.: Am luat vreo trei kilograme peste categorie! Dar nu-mi fac probleme, deoarece este firesc să se întâmple așa. Nu este o situație îngrijorătoare.
R.: Care îți sunt adversarii cei mai periculoși?
A.D.: Despre adversari? Greu de spus care este mai tare, mai ales că toți vor veni la ”europene” după calificări. Mă aștept la unele surprize.
R.: Cu banii cum stai?
A.D.: Aștept din partea conducerii clubului și a SC ”UPETROM–1 MAI” să mă răsplătească pe măsura meritelor pe care le-am avut. Până în prezent, n-am primit absolut nimic!!!
R: Jenant. În rest?
A.D.: Totul în regulă.
R.: Un An Nou Fericit, tinere medaliat!
A.D.: Și dvs., stimată redacție! 

P.S.: Ce a urmat? Tânărul de 19 ani la momentul acestui interviu a avut ulterior o evoluție spectaculoasă, încununată cu titlul mondial profesionist. 

                                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

După 25 de ani

Conversație de Sărbători la o felie de cozonac și o cafea tare cu antrenoarea emerită Leana Sima, în locuința acesteia

 Puține personalirtăți din lumea sportului despre care să fi scris cât am scris despre antrenoarea emerită Leana Sima (n. 10 aprilie 1937–d. 11 ianuarie 2017). Această femeie, monument de discreție și modestie impunea un enorm respect. Nu am ratat ocazia de a o vizita, la finele unui an în care performanțele nu au lipsit. Distinsa doamnă avea 60 de ani pe atunci. Din păcate, ne-a părăsit într-un ianuarie 2017, la vârsta de 79 de ani.

Despre activitatea unei antrenoare care a pregătit, încă din 1959, generații întregi de gimnaste multiplu medaliate la competiții naționale și internaționale am acoperi pagini întregi. Amintim doar că Leana Sima a antrenat, alături de Octavian Belu, atât la clubul Petrolul din Ploiești, cât și lotul de gimnastică al Romaniei la Jocurile Olimpice de la Barcelona (1992). Atunci, Lavinia Milosovici a câștigat două medalii de aur, la sol și sărituri, și una de bronz, la individual compus. În concursul pe echipe, România a obținut medaliile de argint.

Din decembrie 2013, sala de gimnastică a CS Petrolul poartă numele ”Leana Sima”.

 Un grăunte de iubire

 Reporter: Dumneavoastră ați preparat cozonacul pe care mi l-ați oferit?

Leana Sima: Da, eu. Am o carte de bucate. Deși nu sunt o bucătăreasă desăvârșită, dacă respect rețeta, trebuie să iasă!

R: La final, o să vă rog să-mi dați rețeta, s-o încerc și eu acasă.

L.S.: Reușita unei prăjituri depinde și de ingredientele pe care le pui acolo și de… sentimente! După cum vedeți, mi-a ieșit destul de bine!

R.: Soția mea spune că – în orice mâncare gătită – pot să lipsească unle ingrediente, dar dacă pui un grăunte de iubire ”iese” extraordinar”!

L.S.: Așa este! Puțini cunosc rețeta aceasta! Dar, în cazul unora, chiar dacă o cunosc, de unde iubire?

R.: Mda. Un sentiment tot mai rar… Este delicios! Voi mânca din el, iar după aceea vom relua interviul nostru (Pauză de masă. După ce reporterul se satură, se reia interviul)

L.S.: Mă bucur că v-a plăcut.

R.: Și eu. Aveți aragaz cu patru ochiuri?

L.S.: Nu, cu trei.

R.: E bun cuptorul?

L.S.: Nu prea. Precum probabil observați, arde puțin cozonacul!

R.: Da, dar parcă-i mai bun un pic rumenit.

”Mătușa Lenuța”

R.: (după un răgaz) Cum ați petrecut Ajunul și Crăciunul?

L.S.: Acasă, cu două nepoate. Una de 12, cealaltă de 24 de ani, bucureștence, care au venit la ”mătușa Lenuța”, să se relaxeze un pic! Le-ați văzut, mai sunt aici. Bineînțeles că m-am preocupat să le pregătesc ce-i mai bun. Și s-au simțit… foarte bine! Au mai venit și cuscrii, familia Saiu. Deoarece copiii noștri au luat drumul Canadei, servim mesele și mai petrecem împreună. Ne-am adunat să mai vorbim și noi despre copii, ne-am uitat la o casetă video de la ei și ne-am simțit foarte bine. Copiii au făcut Crăciunul acasă, iar Revelionul îl vor face la alți români de pe-acolo. Noi, pe-aici, să vedem cum ne descurcăm! Că ei, material, n-au probleme!

R.: Vă doresc să fiți sănătoși cu toții!

L.S.: Mulțumesc! Și dvs. și ai dvs.!

R.: Am înțeles că ați fost puțin bolnavă. Ce s-a întâmplat?

L.S.: De la prea multe sarmale, de la friptură și cârnați mi se trage! Eu am unele probleme cu ”fierea” și trebuie să fiu mai atentă la ce mănânc.

R.: Doamnă, în ce parte e ”fierea”?

L.S.: (ducând palma la abdomen) Pe lângă ficat, pe-aici! În dreapta! Ha-ha-ha! Sunteți tare hazliu! Iată că mi-a trecut! (după ce râde cu poftă) Am un început de dischinezie biliară și m-am ”ambalat” pe la niște vecini foarte amabili. Dă-i cu ciorbă, dă-i și cu un pahar de vin…

R.: Dar Revelionul?

L.S.: S-ar putea să merg la sora mea din București, la cuscri sau la o nepoată. Am fost patru surori, două au murit și am rămas cu cea din Capitală. Am vreo trei variante, dar cred că, până la urmă, îl voi face… acasă! Probabil că va fi cu o prietenă de vârsta mea.

R.: Vă vom da un telefon, pentru a vă ura ”La Mulți Ani!”. V-ați întâlnit cu eleva dvs., Corina Ungureanu?

L.S.: Ne-am întâlnit la ”Petrolul”. A venit și domnul Ungureanu, cu un pahar de vin, un fursec… Corina venea de la Taipei, după vreo 14 ore de călătorie cu avionul.

”Nu regret nimic”

R.: Aveți o liniște pe chip și o eleganță în gesturi. O maiestuozitate. Ceva calm și senin, nobil. De unde să provină?

L.S.: Eu cred că este o seninătate pe care o transmit. Nu am probleme care mă apasă pe suflet. Cariera mi-am construit-o greu, singurul meu copil este realizat, iar cu sănătatea stau destul de bine. Și conștiința mi-e curată. Eu n-ascund nimic. Nu am ce să regret, ce să ascund și sunt foarte deschisă.

R.: De aceea vă solicităm atât de des. Ne simțim bine în prezența dvs., doamnă!

L.S.: Îmi pare bine, tare bine! Nu sunt eu un colaborator sau partener de dialog deosebit, să vă dau interviuri cum ați vrea dvs. Sunt cam emotivă.

R.: Dar aveți acestă distincție. Și cred că, până la urmă, am scos-o binișor la capăt.

L.S.: Asta pentru că și dvs. aveți un stil aparte.

 Cu gândul la performanțe

 R.: Ați avut un an bun, s-ar putea spune. Performanțele n-au lipsit.

L.S.: Da. Impresionează, în primul rând, titlul mondial obținut la Lausanne de Corina Ungureană, sportivă formată la Clubul Sportiv Petrolul, cu echipa României. Plus alte performanțe pe care ea și alte gimnaste ploieștence le-au obținut de-a lungul anului.

R.: Și ar mai fi ceva: în octombrie, ați obținut titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești.

L.S.: Da. Faptul m-a bucurat nespus.

R.: De ce? Nu vă așteptați?

L.S.: Nu. A fost o foarte plăcută surpriză. Este o distincție extrem de onorantă. În primul rând, pentru că am fost inclusă într-o companie selectă, de mari personalități care au obținut acest titlu. Propunerea a fost avansată de domnul Ioan Dobrescu, președintele DJTS Prahova, și-i mulțumesc pentru asta. Apoi, pentru că am primit onorantul titlu împreună cu eleva mea Corina Ungureanu. Am fost tare emoționată. Și trebuie să mai știți ceva: prezența dvs. la ședință m-a ajutat să fac față mai bine emoțiilor.

R.: Oricând alături de dvs., preastimată doamnă. Bate la ușă un nou an. Ce speranțe aveți din punct de vedere profesional?

L.S.: Încerc să le orientez spre performanță pe Nicoleta Onel și Corina Ungureanu. În 1998, atât junioarele, cât și senioarele vor participa la ”europene”, dar cele două vor fi, la anul, senioare. Fac parte din primele opt gimnaste ale țării. La club, colaborez cu două antrenoare tinere, Gabriela Eftimie și Aura Anghel, ultima nefiind – deocamdată – angajată oficial, dar lucrează foarte bine. Muncim pentru a forma o echipă la categoria ”Mica gimnastă”, treabă care ne angajează foarte mult. Doresc să le transfer ceva din experiența mea. Ca antrenoare, trebuie să reacționeze altfel decât o făceau ca sportive. Eu cred că voi mai lucra și anul viitor…

R.:… iar în șase-șapte ani, puteți să mai ”scoateți” o generație.

L.S.: E cam mult și s-ar putea să nu mai fiu pe-aici. Vreau să-mi ajut și copiii. Doresc să merg în Canada, să fim împreună.

R.: Este de înțeles. Mai ales că – din câte am aflat – sunteți nemulțumită de felul în care ați fost răsplătită și tratată după rezultatele remarcabile obținute în cariera dvs.! Dar aceasta este o altă discuție, nepotrivită în acest moment. Stimată doamnă, vă dorim Multă Sănătate și La Mulți Ani!

L.S.: La mulți Ani, domnilor ziariști!

                                                                                                                                                                                                                                  Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Gabriela Szabo – la aniversare (n. 14 noiembrie 1975)

După 25 de ani

 Interviu cu atleta Gabriela Szabo (II)

(Urmare din ediția de ieri, 14 noiembrie 2022) 

     Marea noastră atletă Gabriela Szabo, multiplă campioană europeană, mondială și olimpică (n. 14 noiembrie 1975) împlinește astăzi 47 de ani. Interviul în exclusivitate cu marea atletă, realizat cu un sfert de secol în urmă, ne-a fost ”aranjat” de Zsolt Gyongyossy, ”mentorul” și mai apoi soțul ei. La acea dată, atleta se afla în plină glorie. Întâlnirea cu Gaby a fost programată la hotelul ”Termal” din Băile Felix, unde era cantonată o parte din lotul național de atletism. Ora aleasă a fost 19:00, după antrenamente, dar înaintea mesei de seară. Era un blând noiembrie 1997. Fără a ne propune să o flatăm, trebuie să recunoaștem că i-am admirat inteligența. Dar să vedem ce gânduri, proiecte, ambiții avea atleta la acea vreme, când abia împlinise 22 de ani. Ne-a mărturisit că, după încheierea studiilor la ANEFS, intenționează să mai urmeze o facultate.

Lingouri de ciocolată la 12 000 dolari kilogramul

R.: Sperăm că Gabi Szabo va câștiga și Golden Seven, iar milionul de dolari care recompensează această performanță va intra în conturile ei!
G.S.: Mulțumesc pentru gândul bun!
R.: Cu lingourile cum a fost?
G.S.: Cât despre lingouri, erau de ciocolată, într-adevăr!
R.: Aici, partea dvs. a fost de 20 000, așa am înțeles.
G.S.: Da – de – un – de!! Deci, au fost 6,66 kilograme. S-a calculat că un kilogram face cam 12 000 de dolari. Din care plătești impozit, În fine, lumea nu cunoaște toate astea și te crede foarte bogată. Numai noi știm câte impozite plătim în Occident. 

Impozite occidentale 

R.: La cât se ridică impozitele?
G.S.: Germania ”cere” cel mai mult, 28%. În rest, 15%, 10% cel mai puțin.
R.: Oricum, răsplata este binemeritată! Nu știu dacă este pe măsura valorii și a efortului.
G.S.: În atletism, efortul e mare. Mai intervine și câte o accidentare, câte o indispoziție de efort și așa mai departe, dar merită. Bine, nu se merge cu răsplata atât de departe, ca în fotbal sau tenis. Pentru că tot veni vorba, eu zic că fotbalul din Italia sau Spania merită banii, nu cel din România.
R.: Oricum, și în fotbal recompensele – foarte mari – sunt pe măsura valorii. Care vă sunt cele mai apropiate prietene din lotul de atletism al României? Dar din atletismul internațional?
G.S.: Fiind un sport individual, nu prea avem prietene, dar discutăm și ne respectăm, bineînțeles.

O zodie dificilă sau fiecare pentru ea 

R.: Despre ce discutați?
G.S.: Ce mai faci, unde mai mergi să concurezi… Dar fiecare e pentru el și… nu prea am prietene. Cea mai apropiată îmi este Rite Schimann, maratonista, care acum e în America. Vorbesc și cu Ceromei, și cu O’Sullivan, și cu Redcliff. Mâncăm seara împreună, discutăm, dar, a doua zi, pe pistă, nu ne mai cunoaștem. Adversara e adversară, lupta e luptă.
R.: În ce zodie sunteți?
G.S.: În scorpion. O zodie dificilă, cu oameni extrem de ambițioși.
R.: S-a vehiculat ideea că, iarna, veți face pregătirea la Slănic Prahova. Doinei Melinte și Paulei Ivan le-a priit salina.
G.S.: Acolo se antrenează lotul nostru de aruncări. Alegerea rămâne la latitudinea antrenorului meu. El știe, el decide. Noi executăm ceea ce ni se cere. Asta nu înseamnă că doar muncim și nu gândim.
R.: Ați fost în foarte multe țări. În Japonia ați avut un eșec. Ce s-a întâmplat?
G.S.: Eram în scădere de formă, în reflux. Efectiv – și acesta este cuvântul – mi-era… greață de concursuri. Nu doream să mai particip la ultimul. Dar primisem de mult invitația, biletul de avion, și n-am mai avut cum să refuz. Era 2500 de dolari biletul până în Japonia. Ar fi fost o jignire, cred, pentru FIA să fi refuzat. Și-atunci am zis: hai să-l fac și pe ultimul! Dar, după atâtea ore de zbor, am ajuns și mai obosită. Nu m-am putut acomoda în trei zile. Umiditate, căldură… Mai mult decât atât, concursul s-a desfășurat la ora 16, când acolo sunt cele mai mari călduri. Erau treizeci și ceva de grade, aveam căciulițe pe cap și mi-a fost rău de tot, fiind nevoită, în cele din urmă, să abandonez. Am zis că e mai bine să mă opresc decât să termin cursa pe 5 sau 6.

Nebună după America

R.: Ce culoare a ochilor aveți?
G.S.: Albastră. Dar nu-i mereu la fel. Albastru, gri, nu mai știu…
R.: Probabil că este o culoare imprevizibilă. Bănuiesc că-și schimbă nuanța funcție de perioadele zilei.
G.S.: Mai știi…
R.: Ce orașe și țări v-au impresionat din cale-afară?
G.S.: Mi-au plăcut Monte Carlo, Honolulu… Prima oară când am fost în Japonia am fost impresionată… așa și-așa, a doua oară am crezut că nu mai există o asemenea țară pe pământ, dar, mergând în America, mi-am zis că ”is the best”, adică sunt cei mai tari. N-am cuvinte să descriu America. Japonia este o țară foarte frumoasă, cu oameni foarte muncitori, dar… stresați. Când am ajuns în America și am văzut relaxarea lor, cum tot timpul erau destinși, râdeau, tot timpul vorbeau, comunicau… Îi durea undeva că mâine se-ntâmplă ceva. Ei sunt pregătiți să întâmpine orice situație. Mie mi-a plăcut America și recunosc asta. Este titlul unei cărți, ”Nebun după America”, dacă nu mă înșel.
R.: Da. Este scrisă de un francez, Yves Berger.
G.S.: Puteți să consemnați că și eu sunt nebună după America.
R.: Ca fire?
G.S.: Sunt o fire foarte ambițioasă, asta se știe. Realizez, în bună măsură, ceea ce-mi propun.

Eliade, Cioran, Dostoievski, Peter, O‘Toole… Dar să nu discutăm despre bărbați!

R.: Ce faceți seara, după antrenamente?
G.S.: Mă uit la televizor, dacă este un film bun. Citesc foarte mult, sunt o fire romantică…
R.: Ce gen de cărți citiți?
G.S.: Acum citesc ”Memoriile” lui Mircea Eliade. Am început ”Germinal” de Zola, dar mi se pare o carte foarte grea, încărcată de detalii. Până intri în subiect, te plictisești. Îmi plac foarte mult cărțile de la Editura ”RAO”. Citesc orice carte, dar nu ”de tarabă”, ci cărți de bibliotecă, adică de referință, seara, câte două ore, poate două ore și jumătate. Niciodată Sandra Brown. E o plăcere și o încântare a intelectului. Citesc cam 50, hai 60 de pagini, că mai mult nu pot.
R.: Ce alte preocupări mai aveți?
G.S.: Muzica și filmul. Parfumurile reprezintă unul dintre hobby-urile mele. Am foarte mute parfumuri. Să nu mă întrebați despre bărbați!

”Legăturile dintre oameni sunt mult slăbite”

R.: Așadar, ce se poate spune despre o fată care a împlinit 22 de ani? Că este campioană mondială, că-i plac Eliade…
G.S.: Cioran, Dostoievski, Bach, Chopin, Peter O’Toole, Dustin Hoffmann…
R.: Și tocmai hotărâserăm să nu discutăm despre bărbați… Cum vi se pare lumea în care trăim?
G.S.: Intrăm într-un tip de societate superficială. Legăturile dintre oameni sunt mult slăbite. Predomină interesul meschin.
R.: Vă mulțumim foarte mult!
G.S.: Și eu vă mulțumesc. Vă aștept, oricând, cu plăcere!

                                                                                                          Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Gabriela Szabo – la aniversare (n. 14 noiembrie 1975)

După 25 de ani

Interviu cu atleta Gabriela Szabo (I) 

     Marea noastră atletă Gabriela Szabo, multiplă campioană europeană, mondială și olimpică (n. 14 noiembrie 1975) împlinește astăzi 47 de ani. Interviul în exclusivitate cu marea atletă, realizat cu un sfert de secol în urmă, ne-a fost ”aranjat” de Zsolt Gyongyossy, ”mentorul” și mai apoi soțul ei. La acea dată, atleta se afla în plină glorie. Întâlnirea cu Gaby a fost programată la hotelul ”Termal” din Băile Felix, unde era cantonată o parte din lotul național de atletism. Ora aleasă a fost 19:00, după antrenamente, dar înaintea mesei de seară. Era un blând noiembrie 1997. Fără a ne propune să o flatăm, trebuie să recunoaștem că i-am admirat inteligența. Dar să vedem ce gânduri, proiecte, ambiții avea atleta la acea vreme, când abia împlinise 22 de ani. Ne-a mărturisit că, după încheierea studiilor la ANEFS, intenționează să mai urmeze o facultate.

”Stilul arhitectonic al orașelor din Ardeal atrage în mod deosebit”

Reporter: Miss Gabriela, cine v-a descoperit și când?
Gabriela Szabo: Într-o zi, în timpul unei ore de sport, Zsolt Gyogyossy m-a văzut alergând într-un parc din Cluj și mi-a propus să lucrez sub îndrumarea sa. Am acceptat, deoarece visam să fac performanță.
R: Cu ce antrenori ați mai lucrat de atunci?
G.S.: Nu a mai fost altcineva, întrucât Zsolt este un antrenor foarte bun și are un deosebit tact. De-atunci, nu ne-am mai despărțit.
R.: Ați declinat oferta de a deveni Cetățean de Onoare al Municipiului Cluj. De ce?
G.S.: V-am mărturisit, cu un alt prilej, că nu mă consider destul de ”coaptă” pentru a accepta. Clujul are mulți oameni de valoare, genii, care ar trebui să primească acest titlu înaintea mea.
R.: Este un oraș pe care-l iubiți, îmi dau seama…
G.S.: Este un oraș extraordinar. Cred că, după Cluj, vine Timișoara, apoi Sibiul. Stilul arhitectonic al orașelor din Ardeal atrage în mod deosebit.

”Se poate vorbi despre o școală românească de semifond și fond” 

R.: Sunteți mulțumită de ceea ce ați realizat până acum sau ambițiile sunt mult mai mari?
G.S.: Când am început să fac sport, nu m-am gândit că voi ajunge la acest nivel. E normal. Mă gândeam că o să fiu și eu măcar campioană națională, o bună senioară. Aveam de urmat exemple mari ale atletismului nostru: Maricica Puică, Doina Melinte, Paula Ivan. Apoi, la alte probe, Ileana Szilagy, Iolanda Balaș, Lia Manoliu.
R.: Așadar, se poate spune că vă situați într-o descendență nobilă.
G.S.: Se poate vorbi despre o școală românească de semifond și fond. Am muncit mult ca să ajung la acest nivel. Venind la lot și văzându-le pe Doina Melinte și pe Ella Kovacs – care în perioada aceea era vedeta fondului nostru -, am hotărât să… muncesc. Rezultatele, cunoscute de dvs., nu s-au lăsat prea mult așteptate.

Modelul Konstantinova

R.: Câștigarea celor patru concursuri Golden Four, un fel de Mare Șlem atletic, a însemnat depășirea unui prag important pentru dvs. O strălucită confirmare a unei valori de excepție. Cum le-ați abordat?
G.S.: Când am început pregătirea în Maroc (n.r. – și în 1998, atleta a ales tot Marocul pentru a se pregăti), nu mă gândeam de fel că voi câștiga. Nici în visurile mele, pentru că am urmărit edițiile precedente și am putut să-mi dau seama de dificultatea concursurilor. Chiar cu un an în urmă, câștigase Konstantinova, bulgăroaica de la înălțime. Sunt foarte bună prietenă cu ea. Când ei i se făcea premierea, eu tocmai veneam de la controlul antidoping. Și m-am întrebat: cum a putut ea să câștige patru concursuri, având adversare redutabile precum Babakova au Alina Astafei când ar fi putut să clacheze în orice moment, înălțimea fiind o probă imprevizibilă și dificilă? Și nu știi ce zi prinzi. Cum spuneam, am început pregătirea. Am alergat la Paris (unde a câștigat titlul mondial indoor în proba de 3000 metri – n.r.), apoi la Oslo…

”Împart, uneori, onorariul cu adversarele mele”

R.: … care era primul concurs pentru Golden Four.
G.S.: Așa este. Aveam o adversară foarte puternică, pe Ceromei. Știți, eu mai ”împart” cu adversarele mele. Voiam ca în cursa respectivă să facem record mondial, și-atunci mi-am zis să ne ajutăm, pentru ca, la sfârșit, dacă o bat eu, să ne împărțim premiul ”jumi-juma”! Asta e convenția: să ne ajutăm reciproc, și, firește, să ne împărțim onorariul! Am câștigat – e drept, fără record mondial și național, dar realizând cea mai bună performanță mondială a anului.
R.: N-aș fi bănuit una ca asta!
G.S.: Asta înseaamnă prietenie, asta înseamnă lupta pentru performanță! După aceea, au fost ”mondialele” de la Atena, apoi Zurich-ul, apoi Bruxelles-ul, unde mi-a fost puțin frică, pentru că eram cam obosită după stresul acumulat. Și a venit Berlinul, unde mi-am spus: ”Ce naiba, e ultima cursă, trebuie s-o câștig!”. Am dat tot ce am putut și… am învins! Nu-mi venea să cred! Eram atât de fericită! Încântată! Am intrat și eu în istoria Golden Four-ului, pentru că s-a terminat cu el. Anul acesta a fost ultimul. Acum se va alerga la șapte concursuri, începând cu Roma, continuând cu Oslo…
R.: Va fi Golden Seven.
G.S.: (gînditoare) Da, Golden Seven… Și poți intra în posesia unui milion de dolari dacă le vei câștiga pe toate… (urmarea în ediția de mâine)

                                                                                            Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

În ziua de 25 a lunii trecute, s-a sărbătorit Ziua Mondială a Karate-ului. Am publicat atunci două materiale avându-l în centru pe regretatul sensei Dan Stuparu (20 octombrie 1951-30 aprilie 2013), plecat din lumea aceasta la doar 61 de ani. (Reamintim faptul că, printre alte demnități, Dan Stuparu a fost președintele Federației Române de Karate Tradițional din 1993, când din Federația Română de Arte Marțiale, FRAM, s-a desprins mai întâi, Federația Română de Karate Tradițional și Discipline Asociate, apoi Federația Română de Karate Tradițional, FRKT, vicepreședinte al Federației Europene și președinte al Federației Balcanice de profil. Inginer și arbitru internațional de categoria A – ITKF).

La câteva zile după eveniment, mi-am amintit de o altă întâlnire pe care am avut-o, prin 2006, cu sensei, cu prilejul unei competiții desfășurate la Ploiești. Dar nu la acea competiție doresc să fac referire acum, ci să desprind câteva idei din conversația pe care am purtat-o atunci cu distinsul oaspete. Înainte de a trece la fapte, am decis, în glumă, după ce am ratat data de 25 octombrie (cum aminteam la început – Ziua Mondială a Karate-ului), să public acest material pe 7 noiembrie, întrucât pe 7 noiembrie (stil nou) se serbează și Marea Revoluție Socialistă din 25 Octombrie (stil vechi)!

O competiție care aștepta să se nască

Sensei Dan Stuparu dorea să întemeieze o competiție care să se numească… Turneul Campionilor. ”Modelul este furnizat de Cupa Mondială de Karate Tradițional, la care participă primii opt sportivi (atât la băieți, cât și la fete), care au întrunit cel mai bun punctaj la sfârșitul unui sezon, la probe individuale (kata și kumite). Pentru aceasta însă, trebuie să atragem sponsori și să facem în așa fel încât să fie totul televizat. Trebuie să conving ANS-ul, să încerc să le explic șefilor Agenției că sportivii noștri sunt printre cei mai buni. Apoi, că avem și cei mai buni arbitri din lume”, ne-a declarat Dan Stuparu, care ne-a mai amintit că și la Turneul Campionilor la tenis se întâlnesc la sfârșit, an de an, cel mai bine clasați tenismeni din sezonul respectiv.

”Ne rupem oasele și nu luăm nimic” sau mașina

Am remarcat absența sportivilor români la Cupa Mondială, deși aceștia se numără – într-adevăr – printre cei mai buni din lume. Este de ajuns să amintim doar rezultatele obținute la acea vreme și mai târziu de secțiile ploieștene Conpet–Petrolul (antrenor: Aurelian Nicolae), care furniza cei mai mulți sportivi loturilor naționale, și de cele ale CS Petrom (antrenor: Liviu Apostol). Secția Conpet-Petrolul a dat campioni mondiali și europeni atât sub culorile României, cât și în competițiile europene intercluburi (campioană europeană). ”La Cupa Mondială nu reușim să ajungem. Și chiar dacă am obține biletele, nu vor sportivii. <<Ne rupem oasele pe-acolo și nu luăm nimic>>, spun. Or, polonezii, care au ieșit – ca și noi – din comunism, dacă reușesc un titlu, câștigătorul are asigurată o mașină. La fel se întâmplă în Italia. Toți campionii mondiali ai Italiei au primit mașini”, ne explica președintele FRKT. Lucrurile nu s-au schimbat de atunci încoace.

Alte 400 săli de sport, dar altfel

L-am întrebat pe președinte cum i se pare sala de sport ”Octavian Belu” a Colegiului Național ”Al.I. Cuza” Ploiești, unde se desfășura prima fază a zonei Țara Românească la KT, rezervată seniorilor. ”E bunicică, însă la lipsa de infrastructură din sportul românesc nu strică încă 400 de săli de sport, dar pe proiecte serioase. Să fie bine compartimentate, să aibă săli de încălzire, tribune, săli de masaj ș.a. Îmi vine să plâng când văd ce echipament original poartă sportivii macedoneni, cu toate problemele pe care le are această țară. Este pentru prima oară, după 16 ani, când primim sume pentru echipament de la buget. 200 de milioane au fost alocate pentru echipament. E un semn bun. Eu aș impune un standard extrem de ridicat echipelor. Poți să fii bun, dar dacă ai mâncat prost și ai fost cazat prost nu poți să faci mare lucru. Aș mai întocmi un regulament și aș desemna oameni care să se ocupe numai de ținută și treninguri de prezentare impecabile. Să se facă treaba asta pentru orice sportiv care reprezintă România, nu numai pentru fotbaliști”.

În altă lume

Președintele considera că pretențiile sale sunt întru totul justificate. Karateka români au multe de spus în karate-ul tradițional mondial. Deși concurența este acerbă, noi federații naționale intrând cu pretenții în ”arena” internațională, viitorul acestei discipline în România este asigurat. ”Putem vorbi, fără exagerare, despre o școală românească de karate tradițional. Deja ne este greu să alegem dintre numeroșii tineri și copii care se fac remarcați acum. E o încântare pentru mine să-i văd la lucru. Când intru în dojo, dispar toate necazurile. Parcă sunt transpus în altă lume”.

Un amănunt

În timpul competiției de la Ploiești, ne-a frapat un amănunt. La un moment dat, aflat la masa juriului, Dan Stuparu, cu ochii pe banner-ul competiției, îi dădea o serie de indicații lui Aurelian Nicolae despre ce modificări ar putea fi aduse acestuia. Nicolae îl urmărea, atent la fiecare amănunt. Sensei-ul nu pierdea din vedere nimic. El se referea atât la ideogramele înscrise pe banner, cât și la caligrafierea acestora. Nu scăpa din vedere nici înscrisurile în limba română, nici dimensiunile banner-ului, nici felul în care acesta era amplasat.

Sugativa

După aceea, citind întrebarea din ochii noștri, Dan Stuparu ne-a lămurit: ”Un samurai trebuie să fie un intelectual, să fie poet, să fie atent la tremurul unei frunze, la o adiere, la freamătul artistic, un om sensibil care să vibreze la tot ce e în jurul lui și să-l ajute pe cel în nevoie. Mă refer la cel sărac și neajutorat. Samuraiul – titlu rău înțeles cu sensul de <<războinic>> – era un om extrem de educat. Cele două săbii erau doar marca sa și rar apela la ele. El putea foarte bine să nu lupte niciodată. Arta caligrafiei este ca o artă marțială. Hârtia pentru caligrafiat e ca o sugativă. Iar dacă trăsătura celui care scrie nu e perfectă și cu o viteză extraordinară (sau – cum se mai spune astăzi – cu un <<timing>> extraordinar), hârtia absoarbe și deformează totul. Asta înseamnă că nu s-a <<acționat>> perfect”.

                                                                                                                   Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu Sensei Dan Stuparu (6 DAN), vicepreședintele Federației Internaționale de Karate Tradițional (II)

Dan Stuparu (20 octombrie 1951-30 aprilie 2013), plecat dintre noi la doar 61 de ani,  a fost fondator și președintele Federației Române de Karate Tradițional. FRKT a luat ființă în 1993, în baza Ordinului MTS nr. 306/1993, sub denumirea de ”F.R. Karate Tradițional și Discipline Asociate”, pentru ca, în 1996, să ființeze sub denumirea și în forma actuală, respectiv FRKT. Sensei Dan Stuparu, președintele FRKT, a venit adeseori la Ploiești, ”obligat” și de performanțele karateka prahoveni, câștigători în repetate rânduri ai Cupei României. Conform regulamentului Federației, clubul câștigător devine gazda ediției viitoare a competiției. Trebuie menționat și faptul că, la puțină vreme după 1990, România s-a clasat, de cele mai multe, ori printre primele trei țări din lume la această disciplină sportivă. Noi n-am ratat nicio competiție de nivel național desfășurată la Ploiești și nici ocaziile de a dialoga cu sensei Dan Stuparu. Au rezultat numeroase articole, cronici, interviuri. Am ales de această dată chiar primul (scurt) interviu realizat în 1997, cu prilejul competiției amintite la început.
Nu este lipsit de semnificație faptul că FRKT ființează sub Înaltul Patronaj al Casei Regale a României.
Scurtul interviu care urmează a fost realizat cu prilejul finalelor Campionatelor Naționale de Karate Tradițional pentru Copii, Juniori și Tineret de la București. A fost prima mea întâlnire cu sensei Dan Stuparu, care ne-a răspuns cu multă amabilitate la întrebările pe care i le-am adresat. 

Reporter: Sensei, constat că, luându-ne cu problemele atât de delicate ale disciplinei, întârziarăm să vă întrebăm despre dumneavoastră. Vă rog să ne schițați câteva repere autobiografice.
Dan Stuparu: Născut în 1951. Balanță. Căsătorit. Am un băiețel, tot Dan pe numele său. Absolvent – promoția 1976 – al Universității din Brașov, Facultatea de Mecanică. Practică  din 1972, sub îndrumarea celui care a fost Dorel Negrea, trecut în neființă. ”Lucrăm în aceată perioadă pentru a treia ediție a Memorialului care-i poartă numele, ediție care sperăm să devină internațională”. Dorel Negrea a fost maestrul direct al senseiului Ilija Iorga, fondatorul stilului de karate tradițional Fudokan, recunoscut pe plan mondial și, bineînțeles, elev al maestrului Hidetaka Nishiyama, președintele Federației Internaționale de Karate Tradițional.

Pe maeștrii Nishiyama și Iorga îi încântă karate-ul românesc

R.: Ce cred maeștrii Iorga și Nishiyama despre Karate-ul tradițional românesc?
D.S.: Cu ambii maeștri, Iorga și Nishiyama, m-am întâlnit la Davos, unde s-a desfășurat ediția din acest an a Campionatelor Europene, și am avut convorbiri foarte apropiate, legate de soarta karate-ului tradițional, referindu-ne – în general – la activitățile pe care urmează să le întreprindem în România și în Europa, ținând cont de faptul că dețin funcția de vicepreședinte al Federației Internaționale de profil și pe cea de președinte al Federației Balcanice. Pot să vă spun, în treacăt, că maeștrii Nishyama și Iorga au făcut aprecieri măgulitoare despre karate-ul românesc. Pentru a completa reperele biografice, pot să vă mai spun că locuiesc în București, am o familie minunată, soția și copilul îndrăgesc această muncă pe care noi o depunem de 25 de ani încontinuu, pentru promovarea artelor marțiale, dar până la Revoluție, și în domeniul meseriilor în care ne-am format. Cam acestea ar fi reperele.
R.: Pentru că tot veni vorba de Davos… Cu ce ”încărcătură” v-ați întors de acolo?
D.S.: În clasamentul pe națiuni am rămas pe locul al doilea, poziție câștigată anul trecut, la București. 

Italienii vor să ia tot, indiferent prin ce mijloace

R.: Parcă remarc, totuși, o undă de nemulțumire în glasul și pe chipul dvs.
D.S.: Din punctul meu de vedere, mai puțin îmbucurător e faptul că n-am reușit să ne păstrăm cele patru titluri continentale cucerite anul trecut, la București. Ne-am păstrat doar unul. Am pierdut celelalte titluri la Enbu masculin, Fuku-go individual feminin și Kumite individual masculin, fapt cauzat de ”mici” susțineri din partea arbitrilor italieni, toate aceste titluri pierzându-le la sportivi din Cizmă. E o problemă mai veche, care a fost discutată anul acesta în Congres și care speram să se rezolve, în sensul ca nicio echipă de arbitraj să nu poată conține mai mult de un arbitru de

țară. De trei ani încoace, în componența fiecărei echipe de arbitraj – indiferent de probă – intră, în proporție de peste 50%, arbitri italieni. Noi știm că Italia are o valoare foarte ridicată și trebuie recunoscut faptul că această țară își aduce o contribuție deosebită la implementarea karate-ului la Jocurile Olimpice. Dar, pe de altă parte, nu putem să acceptăm ca pe baza acestor merite să obțină și toate titlurile.
R.: Câte medalii au obținut karateka români?
D.S.: ”Aurul” l-am obținut la Enbu mixt, prin Pavel Vancea și Gabriela Ionete. Încă o medalie de argint și una de bronz completează bilanțul delegației României. Cu această ”încărcătură” venim pe locul al doilea în rândul națiunilor. În urma noastră, Polonia.

”Urmăresc în permanență evoluția secțiilor de profil din Prahova” 

R.: Presupun că urmăriți, măcar din când în când, și activitatea secțiilor ploieștene Petrom și Voința. Cum apreciați activitatea acestora?
D.S.: Nu din când în când, ci în permanență. Sunt elevii mei direcți implicați acolo sau cei care au venit pe o filieră ocultă spre karate tradițional. Le cunosc toate activitățile. Au organizat multe competiții, chiar la nivel național, multe stagii de pregătire le facem împreună. Și rețineți: în artele marțiale organizarea este puțin diferită de cea a majorității  disciplinelor. Există o construcție piramidală care e legată de educație, pe lângă partea de organizare sportivă. I-am sprijinit, îi sprijin și îi voi sprijini, mai ales că din acest bazin al Prahovei ne-au venit foarte mulți campioni ai echipelor de juniori și tineret, medaliați la campionate europene, mondiale și cupe mondiale. De aceea, sperăm ca echipele de seniori să-și facă simțită valoarea cât de curând.

                                                                    Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

25 octombrie – Ziua Mondială a Karate-ului (I)

Dan Stuparu: ”Karate-ul începe și se termină cu modestie”

Pe 25 octombrie, mulți practicanți de karate din întreaga lume sărbătoresc Ziua Mondială a Karate-lui și organizează evenimente pentru a promova această artă.
Conform unor date furnizate de wordpress, 25 octombrie 1936 este anul care a determinat dezvoltarea karate-ului în întreaga lume. Pe parcursul acelui an, Gichin Funakoshi, fondatorul stilului Shotokan, probabil cel mai răspândit stil de karate, și întemeietorul karateului modern, Karate-Do, și Mabuni Kenwa, unul dintre primii karateka care a predat karate în Japonia continentală și este creditat că a dezvoltat stilul cunoscut sub numele de Shitō-ryū, au lucrat o lungă perioadă de timp pentru a răspândi karate-ul japonez peste tot. Eforturilor lor li s-a asociat și Dai Nippon Butokukai (organizația prestigioasă din Japonia), care a recunoscut karate-ul ca parte a BUDO-ului japonez. Karate a devenit foarte popular în întreaga Japonie”.

În data de 25 octombrie 1936, maeștrii karateka din Okinawa au ținut o întrunire cu privire la viitorul artei marțiale pe care ei o predau și practicau. La această dată ei au decis: să schimbe numele din Toudi (”Mâna chinezească” – în fapt, denumirea originară a karate-ului, care provenea din diverse stiluri de arte marțiale chinezești) în Karate, care insemna ”mâna goală”; să adopte sistemul de centuri din judo (KYU si DAN); să creeze noi stiluri (ryu). Au apărut, astfel Shito-Ryu, Goju-Ryu, Chito-Ryu, Wado-Ryu, Kyokushin, precum și alte stiluri derivate; să creeze noi titluri (Shihan, Hanshi, Kyoshi, etc…); să introducă un format de competiție.
Fără aceste decizii, se afirmă, Karate nu ar fi existat ca sport.

În această zi de sărbătoare a artelor marțiale, ne-am amintit de regretatul sensei Dan Stuparu (20 octombrie 1951-30 aprilie 2013). Dan Stuparu a fost președintele Federației din 1993, când din Federația Română de Arte Marțiale (FRAM) s-a desprins mai întâi, Federația Română de Karate Tradițional și Discipline Asociate, apoi Federația Română de Karate Tradițional (FRKT). Inginer și arbitru internațional de categoria A (ITKF). Interviul acesta a fost realizat cu ani în urmă, cu prilejul unei finale zonale și unui stagiu de pregătire desfășurate la Ploiești. Mai multe date despre sensei Dan Stuparu vă vom oferi în ediția de mâine.

”Karate-ul începe și se termină cu modestie”

Interviu cu sensei Dan Stuparu, președintele Federației române de Karate Tradițional

”Suntem în primele trei țări din lume”

Reporter: În primul rând, cum vi s-a părut competiția de la Ploiești și cum apreciați nivelul acesteia?
Dan Stuparu: Sunt foarte mulțumit de nivelul competitiv actual, chiar fericit. Este un fapt îmbucurător.
R.: Și ca organizare?
D.S.: Cât despre organizatori, pot să spun că au fost impecabili.
R.: Ce șanse avem la ”europene” sau ”mondiale”, judecând după forma în care se află componenții lotului național, mare parte dintre ei prezenți la Ploiești?
D.S.: Suntem într-un vârf de formă. Faptul ne îndreptățește să sperăm la o foarte bună comportare la ”europene” sau ”mondiale”.
R.: Pe ce loc se situează România la această disciplină?
D.S.: La stilul Shotokan–Fudokan, suntem în primele trei țări din lume, constat, din 1996 încoace. Judecând după ultimele competiții la care ne-am referit, chiar pe primul loc.
R.: Cine stă mai bine la ”tradițional”?
D.S.: Italienii, care s-au situat de regulă pe locul I. Noi luptăm cu Polonia pentru locul al doilea.
R.: Și Japonia? Mă gândesc că președintele federației Internaționale, Hidetaka Nishiyama, este japonez.
D.S.: Aici avem o surpriză: Japonia oscilează între locurile V-X.

Pentru toată viața

R.: V-am urmărit la acest stagiu. Constat că lucrați ”cot la cot” cu elevii sau antrenorii în cadrul stagiilor. Vă impuneți acest stil de lucru?
D.S.: Karate-ul Tradițional are o tendință care se transmite care se transmite din maestru în maestru. Sensei Funakoshi o afirmă: Karate-ul se practică toată viața. Fără o practică curentă este imposibil să obții rezultate de la cei pe care îi instruiești. Nu este vorba de a urmări rezultate concrete, ci de un sistem educațional. Pentru că nouă nu ne trebuie campioni de dragul campionilor. Ei, campionii, trebuie să fie adevărate modele educaționale.
R.: Un paradox: nouă inși din zece spun că le plac artele marțiale și n-avem niciun motiv să ne îndoim de sinceritatea lor. Totuși, acestea nu beneficiază de o mediatizare corespunzătoare, în pofida faptului că sunt îndrăgite. De ce oare?
D.S.: Cred că există mai multe explicații. Una este legată de faptul că, deși artele marțiale nu sunt noi în lume, apariția lor în România s-a produs oficial după 1990. Tehnic vorbind, nu am avut ziariști care să fie formați pe această ramură și, dacă ținem cont că redacțiile mass-media, fie că este vorba despre presa scrisă sau audio-vizual, este formată în proporție de 90% din reporteri specialiști în fotbal… Se poate afirma însă că în ultimii 14 ani am avut un oarecare succes. Și prezența dvs. aici spune foarte mult. Încet-încet, noi facem pași mărunți dar siguri pe drumul afirmării. Cred că vom atașa oameni care să îmbrățișeze karate-ul tradițional, dar și alte sporturi, cu rezultate deosebite pentru România.

Este o chemare ancestrală

R.: Să fie atrași unii tineri de latura spectaculoasă a artelor marțiale? Au apărut unele stiluri noi de luptă, gen K1. Mai există fascinația show-urilor. Trăim într-o lume în care se fabrică – de pildă – muzică din care lipsește… muzica. Faptul a deschis câmp larg imposturii. Apoi: atracția unora pentru artele marțiale nu poate fi pusă și pe seama faptului că încearcă să-și creeze un ascendent asupra unor semeni, să-și impună dominația asupra lor?
D.S.: Noi nu condamnăm motivația de bază care-l atrage pe un tânăr către practicarea artelor marțiale. Pentru că este o chemare ancestrală, mai ales la băieți, aceea de a încerca să-și dovedească bărbăția ca mascul dominant părții feminine, cea care trebuie să admire performanțele masculului. Dar aceste pseudo-stiluri n-au nicio legătură cu ceea ce facem noi, sub nicio formă. Foarte important pentru karateul tradițional este ca – prin sistemul educațional pe care îl promovează – această mentalitate să fie modificată pentru a se accede la adevăratele valori, adică la o construcție de tip caracterial foarte puternică, la o dezvoltare a părților pozitive ale caracterului și, de aici, firește că se va ajunge, în final, la respectul pentru celălalt și la nonviolență.
R.: Trebuie să existe un concept-cheie care vă călăuzește în acțiunile dvs. Care este acela?
D.S.: Nu l-am descoperit eu, ci l-am adoptat, pentru că în momentul în care m-am îndreptat spre karate tradițional, în 1972, am avut aceeași pornire ca mulți alții, aceea de a-mi pune ego-ul în valoare și a le arăta altora ce pot eu în comparație cu ei. După 35 de ani de practică, lucrurile s-au mai modificat. Deviza care mă călăuzește aparține marelui maestru Funakoshi (recunoscut ca fondatorul karate-go, cel care a codificat și a transmis în forma actuală karateul, urmat de discipolul său direct, Hidekata Nishiyama, președintele în exercițiu al ITKF): karate începe și se sfârșește cu modestie.

Conpet–Petrolul face parte din grupul de ”ași”

R.: Cum apreciați secțiile de la Ploiești și rezultatele obținute de acestea?
D.S.: Deși este unul dintre instructorii noștri din generația a treia, Aurelian Nicolae a reușit, prin seriozitate și pasiune, să obțină rezultate pe plan educațional cu totul excepționale. Practic, Conpet–CS Petrolul face parte din grupul de ași ai cluburilor sportive de KT, alături de Olimpia București și ENPI Iași. Aurelian Nicolae, a cărui contribuție am ținut s-o evidențiez în mod special, este un continuator al lui Liviu Apostol, antrenorul secției Petrom, în ceea ce privește rezultatele. Revenirea lui Liviu Apostol ne bucură foarte mult și sunt sigur că va avea multe de spus în planul performanței educaționale.

Mamut fără rost

R.: Evidențiați și neajunsurile!
D.S.: Din 1990 încoace, noi am trecut prin multe… faze, inclusiv desprinderea din Federația – mamut și fără rost care cuprindea absolut toate artele marțiale din țară – Română de Arte Marțiale (FRAM) și crearea FRKT, federație monocoloră, ca să spunem așa. Până la legea actuală, care este în vigoare, toată această evoluție, de-a lungul timpului, a fost destul de sinuoasă, iar atitudinea conducerilor ministerelor și ale formelor tranzitorii de organizarea sportului nu a fost mereu principială în ce ne privește. Putem spune că doar cu greu ne-a fost recunoscută, după numeroase avataruri, identitatea. Întotdeauna am spus ceea ce am gândit. Într-adevăr, a fost acel moment în care domnul Emmeric Jenei se afla sub o influență negativă și nu a reușit să pună în practică ceea ce și-a dorit. La fel, domnul Alexandru Mironov (ambii foști miniștri secretari de stat). Și nu va reuși nimeni, atâta vreme cât nu lucrează după principii, n-are verticalitate și umblă cu ”ascunzișuri”.

Despre o involuție 

R.: Cum vedeți situația actuală a sportului românesc – cu ușurință sau cu greutate – pentru că, în fond, nici karate-ul nu se poate să nu fie influențat de starea generală a sportului?
D.S.: Așa, în general, dacă ar fi să vorbim despre evoluția sportului românesc și a modului (tipului) său de organizare, cred că putem observa mai degrabă o involuție și, din acest punct de vedere, trecerea de la un minister la o agenție spune multe. Eu aș dori să le sugereze Dumnezeu celor care conduc la ora actuală sportul românesc să nu se gândească cum să facă dintr-o agenție ceva și mai minuscul, ci să se gândească să facă lobby-ul necesar ca dintr-o agenție să devenim minister. Dacă ne gândim ce a funcționat mai bine în țara asta după Revoluție încoace, sportul a fost chiar pe primul loc și în acești ani. A fost poate cel mai bun ambasador al României în străinătate. Cred că din acest punct de vedere toți oamenii de sport sunt de aceeași părere. Consider că trebuie lăsate nițel deoparte interesele personale și orgoliile când se urmărește binele mișcării sportive.

”Trebuie să refacem un sistem al valorilor”

R.: Îndoieli aveți?
D.S.: Bineînțeles. Fără îndoieli eu cred că progresul este imposibil de realizat. Și cu cât sunt mai mari frământările, cu atât modelează personalitatea. Și dacă ele sunt dublate de muncă și de pasiune, până la urmă te confirmă și rezultatele nu întârzie să apară. Dar cel mai important este să mergi constant pe același drum, să ai încredere în tot ceea ce faci. Toate întrebările pe care ți le pui își au rolul și rostul lor în ”dăltuirea” caracterului și toate îndoielile pe care le ai pot fi depășite.
(urmarea în ediția de mâine, 26 octombrie 2023)

                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Nu am văzut meciul U Cluj – Sepsi, dar aflu că niște banere afișate de suporterii clujeni au determinat brigada de arbitri să întrerupă partida, pe considerentul că ar conține mesaje xenofobe. Am văzut și eu bannerele care de fapt reprezintă niște borne din istoria României! Mă gândesc că pe lângă bannere, au mai fost și scandări! Posibil!
Periodic mă duc în Ardeal, locul în care mă simt foarte bine! Interacționez maxim cu cetățeni români de etnie maghiară, raporturile de conviețuire fiind absolute normale, fără conflicte! Toată această furie pornește doar de la “mințile luminate” politice, care doar întărâtă, deși știu clar că nu au nici o șansă de izbândă în privința viselor lor aberante. Unul dintre cei care tot bagă bățul prin gard este ministrul Sportului, Eduard Novak, cel al cărui mandat are ca obiectiv să facă poze cu campionii! Cât sunt eu de permisiv, dar nu pot să-I accept ieșirile mincinoase și ignorante care au darul doar să enerveze.
Ultima nefăcută! Cu ocazia zilei naționale a Ungariei (20 august), la Cluj, în organizarea UDMR, s-a desfășurat evenimentul intitulat “Oazis by RMDSZ”, în perioada 18-21 august. De altfel, și pe site-ul dedicat evenimentului se scrie “RMDSZ Oázis a Kolozsvári Magyar Napokon”, adică „Oazis – UDMR la Zilele Ungariei la Cluj”. Până aici, ceva relativ normal.
Printre cei care au ținut prelegeri la Cluj s-a numărat și nefericitul de Eduard Novak. Cum a interpretat el, pe facebook, participarea la eveniment, în limba română? Auziți aici: „Ieri, la Oazis by RMDSZ, organizat în cadrul Zilelor Culturale Maghiare din Cluj-Napoca, am depănat amintiri, am vorbit despre ciclism, despre situația ciclismului în România și despre Jocurile Paralimpice cu bunul meu prieten Zoltán Szép. Mulțumesc tuturor celor care au venit, a fost minunat să fiu la Cluj, să particip în această sărbătoare a orașului”. Deci, el spune că evenimentul s-a numit Zilele Culturale Maghiare din Cluj Napoca, și că semnificația zilei ar fi o sărbătoare a orașului! De fapt, evenimentul s-a numit Zilele Ungariei la Cluj, iar sărbătoarea era cea națională a Ungariei, și nicidecum a orașului Cluj Napoca. Mesajul corect adresat națiunii române, din calitatea de ministru în Guvernul României, a fost cel din limba maghiară. Ăla din limba română a fost o păcăleală! Și atunci, nu-ți vine să le dai dreptate suporterilor de la Cluj, primii păcăliți de Novak? Pe băiatul ăsta nu-l judecă nimeni? Chiar e de capul lui în țara asta? Astfel de minciuni nu pot fi interpretate ca instigări?

Florin Gongu

• 5-3. Haddad Maia își face serviciul și rămâne în meci. Simona va servi pentru a câștiga marele trofeu de la Toronto.
• 5-2. Simona Halep face un game de serviciu alb și e la doar un game distanță de câștigarea titlului de la Toronto.
• 4-2. Haddad Maia își face serviciul fără nicio emoție și câștigă primul ei game alb.
• 4-1. Simona Halep își face serviciul și e la doar două game-uri distanță de al treilea titlu al carierei în Canada.
• 3-1. Simona Halep obține un nou break după ce Haddad Maia a avut 30-0 pe propriul serviciu.
• 2-1. După un game de serviciu extrem de disputat, Simona Halep cedează, iar Haddad Maia recuperează break-ul.
• 2-0. Simona Halep obține primul break în decisiv!
• 1-0. Simona Halep salvează două mingi de break și începe cu dreptul decisivul.
• ÎNCEPE SETUL DECISIV.
• 2-6. Haddad Maia câștigă setul secund după 36 de minute de joc și trimite meciul în decisiv! Beatriz Haddad Maia este jucătoarea cu cele mai multe meciuri de nivel WTA jucate în trei seturi în 2022 (20).

• 2-5. Simona Halep își face serviciul, iar Haddad Maia va servi în continuare pentru a trimite meciul în decisiv.
• 1-5. Haddad Maia își face serviciul, iar Simona va servi pentru a rămâne în setul secund.
• 1-4. Simona Halep e pe tabelă în setul 2, după un start total ratat de manșă secundă.
• 0-4. Haddad Maia câștigă și acest game și e foarte aproape de a trimite meciul în decisiv.
• 0-3. Haddad Maia mai obține un break și ia avans în setul secund.
• 0-2. Haddad Maia salvează o minge de break și consolidează avantajul obținut anterior. Până acum, desfășurarea setului 1 se repetă.
• 0-1. Haddad Maia obține primul break în setul secund.

• ÎNCEPE SETUL SECUND.

• 6-3. Excelent! Simona Halep revine fantastic în primul set de la 0-3, câștigă 6 game-uri la rând și își adjudecă manșa inaugurală după 50 de minute de joc.
• 5-3. Simona Halep își face serviciul, iar Haddad Maia va servi în continuare pentru a rămâne în primul set. Românii din tribune fac o atmosferă incredibilă pentru Simona.

• 4-3. Simona Halep obține încă un break, câștigând 4 game-uri la rând și fiind la doar două game-uri distanță de câștigarea primului set al finalei.
• 3-3. Simona Halep dă primul as al său în finală și egalează la 3, revenind de la 0-3.
• 2-3. Simona Halep obține break-ul și va servi pentru a egala la 3 în primul set, după un start ratat de finală.
• 1-3. Simona Halep își face serviciul cu mai puține emoții și e pe tabelă în această finală.
• 0-3. Beatriz Haddad Maia salvează 2 mingi de break și își consolidează avantajul obținut anterior.
• 0-2. Simona Halep comite 3 duble greșeli într-un singur game, iar Haddad Maia face primul break al finalei.
• 0-1. Beatriz Haddad Maia își ține serviciul în primul game al meciului.

SIMONA HALEP – HADDAD MAIA | METAMORFOZA INCREDIBILĂ A SPORTIVEI DIN BRAZILIA

SIMONA HALEP ȘI FOCUL INTERIOR REGĂSIT

SIMONA HALEP – HADDAD MAIA, PRIN OCHII EXPERȚILOR. CE ANTICIPEAZĂ

SIMONA HALEP – BEATRIZ HADDAD MAIA, PREVIEWUL FINALEI DE LA TORONTO

SIMONA HALEP ȘI BEATRIZ HADDAD MAIA SE VOR LUPTA PENTRU MARELE TROFEU DE LA TORONTO

SIMONA HALEP, LA O VICTORIE DISTANȚĂ DE AL DOILEA TITLU DIN 2022