Sport

David Popovici (17 ani) a cucerit medalia de aur în proba de 100 de metri liber la Campionatele Europene de la Roma. Românul a stabilit un nou record mondial, cu timpul de 46,86 secunde.

David a înotat pe culoarul cu numărul 4, cel al favoritului, în finala probei de 100 de metri liber de la Europenele organizate la Foro Italico, din Roma. A întors al doilea, dar a avut o parte secundă absolut formidabilă.

A încheiat cursa în 46,86 secunde și a bătut recordul mondial deținut de brazilianul César Augusto Cielo Filho, încă din 2009, în perioada în care costumele de înot facilitau astfel de performanțe.

În acest moment, David Popovici este cel mai rapid înotător al tuturor timpurilor, indiferent de stil. Nimeni nu a încheiat 100 de metri cu un timp mai bun! Ieri, în semifinale, sportivul legitimat la CS Dinamo doborâse recordul european, cu timpul de 46,98 secunde.

Cutest mai mult pe gsp.ro

Ioana Alexia Tatu – Andreea Diana Soare 7-6, 6-4, în finala româncelor de la Wimbledon S14

Româncele Alexia Tatu și Diana Soare s-au întâlnit în finala turneului de la Wimbledon, în cadrul competiției rezervate copiilor cu vârsta de 14 ani.

Alexia Tatu – Diana Soare 7-6, 6-4, în finala româncelor de la Wimbledon S14
Duminică, cele două tinere sportive din România au disputat ultimul act din cadrul turneului de la Wimbledon S14. Primul set a fost unul foarte echilibrat, iar Alexia Tatu a reușit să îl câștige în cele din urmă, după ce s-a ajuns la tie-break.

În partea a doua, tot Alexia Tatu a fost la conducerea partidei, astfel că a reușit să își adjudece și setul al doilea, câștigând astfel trofeul de Grand Slam de la Wimbledon, inaugurat în acest an.

Wimbledon S14, la prima ediție
Începând din 2022, Wimbledon a organizat și o întrecere între sportivii Sub-14, unde au luat parte 16 jucătoare. Acestea au fost împărțite în patru grupe, iar câștigătoarele grupelor au mers direct în semifinale.

Alexia Tatu a câștigat grupa A cu trei victorii în trei partide și a învins-o în semifinală pe jucătoarea din Argentina, Sol Ailin Larraya Guidi, cu scorul de 6-0, 6-3.

De cealaltă parte, Andreea Diana Soare a câștigat în grupă, meciurile cu Aishwaraya Jadhav (India), scor 6-3, 6-2, Aishi Das (Noua Zeelandă), scor 6-4, 6-4, și cu Mika Stojavljevic (Marea Britanie), scor 1-6, 6-4, 10-3. În semifinale, Andreea Soare s-a impus în fața britanicei Isabelle Britton, scor 6-0, 7-5.

”Popovici este extraordinar. Un înotător fantastic, este o plăcere să îl urmărești cum evoluează. Foarte abil și foarte eficace, cu o enormă lejeritate în apă, are modalități impresionante de a înota.

Ne întrebăm până unde poate merge. Chiar dacă este dificil de spus, cred că poate înota sub 46.80 secunde sau chiar 46.70. Mă impresionează! A trecut mult timp de când evoluează la un nivel ridicat. David este un băiat foarte concentrat și implicat. Și când te gândești că nu are decât 17 ani… Cred că există o marjă de progres importantă. Am văzut rar un asemenea tânăr. Chiar și Kyle Chalmers, care a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice la 18 ani, nu a scos decât 47.50. El deja este la 47.13”, a declarat Alain Bernard în L’Equipe.

Ce înseamnă actuala generație de înotători? Un mare talent – Robert Glință – 25 ani – specialist la probele de spate, UN FENOMEN – David Popovici – specialist la probele scurte, stilul liber, dar și alt puști minune – Vlad Stancu, 17 ani – specialist la probele lungi (800 și 1500 de metri). Este vorba de o generație de care trebuie avută grijă și tratată cu respect! Aud că președinta FRNPM face zilele astea naveta între Otopeni și Budapesta cu … propriul autoturism, pentru a se putea împărți între a rezolva problemele curente organizării Campionatului European ce se va desfășura lângă București la începutul lunii iulie și pentru a fi alături de Glință și Popovici la CM din Ungaria! Asta înseamnă ca tu Guvern să nu ai un ministru la Sport, să nu poți asigura niște bilete de avion pe această rută! Nu mai zic că nu ești capabil să asiguri o echipă de oameni care să preia din responsabilitățile organizării Campionatului European! Altfel, parcă îl văd pe ciclistul vieții cum se afișeează la Otopeni, la finale, ducând mâna stângă la ficat și tăcând ca melcul când se cântă imnul României pentru băieții noștri de aur! Căci, pe lângă David, vor mai veni medalii de aur și de la alți băieți!

Florin Gongu

Pentru cei care nu ați văzut cursa istorică făcută de marele David Popovici la Campionatele Mondiale de seniori, de la Budapesta! Nici n-aveați unde s-o vedeți, pentru că această competiție nu a stârnit interesul vreunei televiziuni, deși era una destul de ieftină, de achiziționat!

Nicio televiziune din România nu a transmis.

David Popovici – aur, record mondial la juniori și primul înotător din România care reușeste această performanță.

Felicitări, David Popovici!

Florin Gongu /Mihaela Ciocoiu

Via https://www.facebook.com

Când am făcut poza, băiatul ăsta era legitimat la CSA Steaua! Abia ce-au trecut 9 luni de atunci! Îmi povestea de ofertele pe care le primise din SUA, după ce la Olimpiadă a ratat pentru două sutimi medalia de bronz! I-a refuzat pe americani, dar a ales Dinamo! Ideea e că a fugit de CSA! De ce? Tatăl sportivului a explicat că șefii de la CSA Steaua nu au fost deschiși la negocieri. Punct!

Text: Florin Gongu

Foto: Florin Gongu alături de David Popovici

Interviu cu antrenorul Titi ”Prosop” Tudor (II)

Urmare a ediției din 9 iunie 2022

Șefi ”și – și” și antrenori pălmași

Reporter: Spuneți-ne un șef pentru care aduceați de dincolo!
Titi Tudor: Nu se cade.
R.: Nici nu mă așteptam să-mi dezvăluiți vreun nume de șef beneficiar, să știți! Am întrebat și eu așa, ca să vă necăjesc nițel! Poate ne veți spune peste 50 de ani. Apropo: ce părere aveți despre șefi, așa, în general?
T.T.: O părere ”și – și”. Unii sunt abordabili și înțelegători. Alții – abordabili, dar mai puțin înțelegători. Unii sunt mai puțin abordabili. Continuarea o puteți bănui. Eu las de la mine, ce să fac? Noi, antrenorii, suntem pălmașii…
R.: Veți fi antrenor toată viața?
T.T.: Toată viața, dacă s-ar putea.
R.: Doroftei probează un deosebit simț al umorului, are cursivitate în vorbire, nonșalanță chiar în fața camerei de luat vederi…
T.T.: Doru pleca în cantonamente cu teancul de cărți după el. Dorea să citească, să cunoască mai mult.
R.: Ce tipuri de lecturi prefera?
T.T.: Cărți cu tematică sportivă, în special de box, polițiste, de geografie și istorie…

Orgoliu de învingător

R.: Elevul și-a depășit maestrul în privința performanțelor…
T.T.: Știu unde bateți! Vă gândiți că aș putea fi nițel invidios.
R.: Nu neapărat la asta. Dar… Poate m-aș gândi, cel mult, la o invidie amicală.
T.T.: Păi dacă aș fi fost invidios câtuși de puțin, credeți că mai umblam ca nebunu’ după el, ori de câte ori și-a luat câmpii? Toată lumea știe că apelam la tot felul de tertipuri, de șmecherii – pe care nu are rost să le enumăr acum – ca să-l aduc îndărăt, la sală, atunci când bătea în retragere.
R.: Cum s-a comportat în primele luni ca pugilist?
T.T.: Parcă îl văd în colțul sălii, cum a venit prima dată. A vrut să învețe totul, încă din primele zile. Acționa, și în acest caz, orgoliul lui de învingător.

”E și mic și mâncău”

R.: Cum a fost primit Doru la sală?
T.T.: Foarte mulți oameni de box, inclusiv Emil Popa, au spus: ”Nu vezi, domne, că-i mic? Pe deasupra, e și mâncău”. Eu obișnuiesc să cer și altora părerea. Ce bine că n-am urmat opinia majorității!
R.: Dvs. ce mâncați de obicei?
T.T.: Sincer să fiu, mie-mi place carnea. Și laptele, cum spuneam, în special dimineața.
R.: Ce tip de pugiliști admirați?
T.T.: Îmi plac pugiliștii tehnici și – totodată – agresivi. Nicidecum cei care iau bicicleta în ring. Credeți-mă, mi-a fost scârbă de Balbi văzându-l cum a boxat în partida pentru titlul mondial cu Doru. Moșu a luptat exemplar în acel meci. Vreau să spun că, după ce a venit Doru în țară, după prima partidă cu Balbi, am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a monta panoul acela în centru, să revadă ploieștenii meciul.
R.: Care ste întrebarea pe care v-a pus-o cel mai des?
T.T.: Ce va face după ce va fi încheiat activitatea sportivă. Dacă merită să mai continue în box.

Vei fi boxer, copilul meu!”

R.: Dumneavoastră ce-l sfătuiați?
T.T.: Copile, tu vei ajunge mare boxer și vei realiza mai mult decât am realizat eu – îi spuneam -, de zece ori mai mult decât am realizat eu, copile! Apoi, te voi lua lângă mine, ca antrenor”. ”Hai, nea Titi, zici și matale așa, ca să mă încurajezi”, zicea el. ”Măi băiete, eu niciodată nu fac promisiuni deșarte. Tu ești un băiat dotat, un băiat citit, un băiat înțelegător, care știi să vorbești cu copiii”.
R.: Ce altă întâmplare, ai cărei protagoniști ați fost, vă mai amintiți?
T.T.: Într-o perioadă, începuse să lipsească iarăși de la antrenamente. Eram din cale-afară de nervos. Aveam o mașină nou-nouță, un Oltcit. Doru plecase de-acasă, că știa c-o să mă duc după el. Mă recunoșteau toți câinii de pe stradă când treceam pe-acolo. Numai câtă pândă am făcut!… După o vreme, am plecat din casa lui, nemaiputând să aștept. Undeva, pe ”Muzicanți”, o șoferiță a venit în viteză. Eu, nervos la culme, n-am reușit s-o evit și mi-a ”luat” chiar partea stângă din față. Moșu, aflat pe-aproape, a auzit că mi-am tamponat mașina, m-a zărit și s-a ferit să dea ochii cu mine, de teamă să nu-i fac reproșuri. Până la urmă, mi-a trecut. Iar el, mai mult de rușine, a venit la sală.

”Sunt rău când îi prind cu fete”

R.: Și bine a făcut. Avea voie să umble cu fete?
T.T.: Nu, asta nu. Toți băieții știu că sunt rău când îi prind cu fete. Culmea e că pe Doru nu-l interesa decât boxul. Prima fată de care s-a apropiat i-a devenit soție. El n-a avut vreo altă prietenă apropiată. N-a fost un flușturatic, un afemeiat. Admira, însă, frumusețea. El era cu antrenamentele și cu cititul în cantonamente. Mi-a citit aproape toate cărțile din bibliotecă.

”Prosopel”

R.: Băieții șușoteau în spatele dvs.?
T.T.: Mda… Prin spate îmi mai ziceau ”Prosopel”. Când am început să rumeg prosoape, Doru venea la colț, de multe ori, cu două prosoape, unul mai mare și altul mai mic. Mi-l dădea mie pe cel mare și-mi spunea: ”Bre, ăsta-i al matale și ăstlalt e-al meu. Să nu te atingi de al meu! Clar?”.
R.: Avea Doru un anumit mod de a vă saluta când intrați în sala de antrenament?
T.T.: Un ironic ”Să trăiți, maestre!”. De multe ori, când mă vedea supărat, că aveam și eu problemele mele, căuta să mă scoată din starea în care mă aflam. ”Hai, nene, să facem un antrenament, să ne încălzim și să mai uităm de cele rele!”.
R.: Tot Moșu v-a adus ”la prosop”?
T.T.: Da, tot din cauza lui am ajuns să rumeg prosoape.
R.: Vi le pregăteați din vreme?
T.T.: Pentru meciurile importante, da! Pentru ”naționale”, ”europene” sau ”mondiale”. Mi le mai procuram când aveam program de pregătire intens sau vreun sparring.

Mirarea Lăzăricăi

R.: Sunteți un antrenor dur?
T.T.: Nu extrem de dur, pentru că, dacă ești extrem de dur, pugilistul devine stresat, fiind preocupat mai degrabă să-i facă pe plac antrenorului, dar evoluând fără convingere.
R.: Băieții ce spuneau despre acest obicei simpatic al dvs.? Dacă nu aveți un prosop curat la îndemână când ”arde”, ce faceți? Și Lucian Bute, campion mondial profesionist, se ”plânge” că l-ați adus la sapă de lemn ciuruindu-i prosoapele pe când îl antrenați la lotul de juniori.
T.T.: Păstrez pansamente sau tampoane în buzunar. Mai iau și din prosoapele băieților. Mă-ntreabă cîte unul când se termină vreun meci: ”Nea Titi, unde-i prosopul meu?”. ”Mai lasă-mă-n pace cu prosopul tău și vezi-ți de treabă!”, îl reped. Le ciurui! Lui Doru îi luase maică-sa un prosop nou. Se duce băiatul acasă, după gală, obosit, cu prosopul ciuruit. Maică-sa, Lăzărica, văzând prosopul în asemenea hal, îl întreabă: ”- Ce s-a întâmplat cu prosopul ăsta, băiatul mamii?”. ”- Păi… l-a mâncat nea Titi!”. ”- Cum adică, nea Titi mănâncă prosoape?”. ”- Întreabă-l matale!”.

                                                                                                                Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu antrenorul de box Titi ”Prosop” Tudor (I)

Hai să ne batem!

Reporter: Maestre, când s-a produs întâlnirea dvs. cu boxul?
Tudor: Eram elev la Liceul de Chimie. Mai întâi, m-am dus la fotbal, la Vagonul Ploiești. Pentru a ajunge la stadion trebuia să trec prin bariera Mimiu. Ploieștenii știu ei prea bine ce populație se așezase acolo. S-au luat niște țigani de mine. Am dat eu, au dat și ei. Apoi, mi-am adus aminte că în drum spre stadion se afla secția de box ”Rafinorul”. Supărat rău după bătaia cu țiganii, m-am ambiționat și m-am dus la box, să vezi bătaia dracului!
R.: Cine v-a luat în primire la sală?
T.T.: Era în 1970. Aveam… 15 ani. Am susținut câteva meciuri de verificare, am perseverat. Pe vremea aceea se organizau frecvent întreceri sau partide de verificare, fie la Câmpina, fie la clubul ”Voința” Ploiești. În vara lui 1971, mi-au promis că mă vor lua la mare, în cantonament, dar nu m-au luat. M-am supărat rău și am vrut să mă las de box. Emil Popa a zis: ”Lasă-l să se ducă de unde a venit. Vrea la mare după un an?”. Maestrul Mătăsaru a fost mai îngăduitor. ”Băiatul este talentat și ar fi păcat să-l pierdem”. El a insistat – Dumnezeu să-l odihnească! – să rămân. A fost omul care mi-a intrat în suflet (În acest moment, Titi Tudor se oprește pentru a-și șterge o lacrimă). Dacă ești prea dur cu un sportiv, mai ales când este începător, se îndepărtează de tine. Antrenorul trebuie să se atașeze de sportiv, lucru pe care nea Gigi Mătăsaru l-a făcut, iar mie mi-a retrezit pasiunea pentru box.

Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!

R.: Și Doroftei se plânge că nu l-ați luat la mare după primul an de pugilat, în pofida faptului că progresase foarte rapid. Amintește acest episod ori de câte ori i se ivește prilejul.
T.T.: Așa este. Ce mi-a făcut mie Emil Popa i-am făcut și eu lui Doroftei.
R.: V-ați răzbunat pe un nevinovat?
T.T.: Nu a fost o răzbunare, am vrut doar să încerc o metodă, să văd ce rezultate dă în cazul altora.
R.: Poate un experiment. În cazul lui Doroftei rezultatele ar fi putut fi catastrofale, că era să se lase definitiv de box.
T.T.: Și acum îmi tot repetă: ”Nu m-ai luat, în ’85, la mare. I-ai luat pe Ursu, pe Naiden…”. Și acum mă tot ciondănesc cu el. Nu mi-o iartă, Doamne ferește!

Plăcere amestecată cu durere

R.: L-ați pedepsit odată punându-l să ”tragă” opt reprize la sac, altă dată i-ați tras o palmă. Și știți prea bine că nici acea palmă n-a uitat-o. Apropo: cum îi pedepseați de obicei pe pugiliștii indisciplinați?
T.T.: Corzile. Le dau corzi la fund de-i iau dracii! După un timp, îl iau pe sportiv la piept, discut cu el în așa fel să nu resimtă dușmănie. Este plăcere amestecată cu durere. Și merge.

Vitregiții sorții

R.: Spunea Doru odată că are cel mai bun palmares dintre pugiliștii români…
T.T.: Nu-i de găsit alt pugilist în România cu palmares asemănător. Ar fi meritat cel puțin o medalie olimpică de aur. Noi am fost vitregiți întotdeauna de arbitraj.
R.: Nici dvs. n-ați avut parte de o soartă mai bună la ”europenele” din 1977, de la Halle. Cum a fost atunci semifinala cu polonezul Gottfrid?
T.T.: Am fost defavorizat pentru că sunt român! Faptul m-a marcat enorm. Să pierzi un meci ”la preferință” pentru că ești român…! Și asta n-o spun numai eu.

Uniți în simțiri și-n… slăbiri 

R.: Vaștag cum l-a perceput pe Moșu?
T.T.: Doru era nițel invidios pe Vaștag, pentru că acesta mai bea, mai fuma, mai mergea la petreceri. Feri l-a luat pe Doru sub aripa lui din mai multe motive. Mai întâi, pentru că Doru era glumeț. Apoi, pentru că era un om de cuvânt. Erau uniți în simțiri și-n… slăbiri. Chinurile boxului te apropie mai mult decât un pahar cu vin.

Titi l-ar fi înfiat pe Doroftei

R.: Cum îl răsplăteați de obicei? Scrie în cartea pe care i-au dedicat-o distinșii publiciști Viorel Sima și Adrian Fetecău că i-ați dat odată un rucsac.
T.T.: Când a ieșit campion național, în ’86, i-am dat o pereche de mănuși pe care le foloseam și eu. Le păstrează și acum, zice că-i poartă noroc. Îi mai dădeam, din când în când, ciocolată. Era și o fire pofticioasă, îi plăceau foarte mult dulciurile. Mamă, ce necazuri am avut cu slăbirile lui! Mă scotea din pepeni, mereu avea ”în plus”… (după un timp de reflecție) Dar ce copil era! Dacă n-aș fi avut copii – Domnul să mi-i țină sănătoși – eu l-aș fi înfiat!
R.: Beți mult lapte. Îi dădeați și lui uneori?
T.T.: Beau un litru de lapte în fiecare dimineață. Îi mai dădeam și lui, după antrenamentele ceva mai dure.

”Mâncam tocană de legume de doi lei și pâinea tăiată-n patru”

R.: V-ați lăsat de box în 84, pe când Doru debuta. Intenția de a deveni antrenor o aveați de mai multă vreme sau ați luat hotărârea în acel an?
T.T.: Boxul este un sport extraordinar și nu-l puteam părăsi. Când eram sportiv, mă duceam la sală și în afara programului de antrenament. Mâncam tocană de legume de doi lei și pâinea tăiată-n patru. Dormeam uneori în sala de antrenament. Îmi făcusem un sac de box la mine, la țară. Eu, ca și Doru, n-am prea gustat plăcerile vieții, ale adolescenței, ale tinereții. Am pus mănușile în cui la 30 de ani. Apoi, aveam familie de întreținut, ca și Doru acum. Nu prea mergeam la distracții cu nevasta, pentru că n-aveam timp din cauza vieții sportive, a pregătirilor, a antrenamentelor.

”Lăsați copiii să vină la mine!”

R.: Doru are vocație de antrenor?
T.T.: În primul rând, iubește mult copiii, are un fel al lui de a chema copiii la el. E foarte răbdător, a răbdat atâtea, atâția ani de zile.
R.: Vă mai reproșează că nu l-ați ajutat să termine liceul?
T.T.: Să știți că nu-mi propun să evit acest subiect! Toată viața mi-o va reproșa. Boxul i-a răpit aproape tot timpul, este adevărat. Dar nici eu nu puteam să mă duc mereu la școală în locul lui.

Mizilicuri

R.: Referitor la eternul reproș legat de problema școlii. Profesorii nu puteau fi sensibilizați? În fond, la scurtă vreme după ce a început să boxeze, a obținut primul său titlu național. A număra printre elevii săi un campion național este o mândrie pentru orice școală.
T.T.: Bineînțeles. Mulți profesori – nu toți, că nu toată lumea iubește boxul – îl apreciau pentru performanța lui. De-ar fi știut ce va urma…
R.: Sau… mai știi? Poate că profesorii așteptau și ei câte o atenție, că băiatul începuse să călătorească în țări străine…
T.T.: Unii profesori s-au arătat înțelegători, alții mai puțin. Ei credeau că toți sportivii care ies afară din țară sunt ”blindați” de bani. Însă ei doar din diurnă trăiau. Luau câte ceva pentru familie, mizilicuri, uneori și pentru șefi. (sfârșitul primei părți)

                                                                                                                            Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

CSA Steaua București – 75 de ani de la înființare! O cifră frumoasă! La mulți ani și la mai mare! S-a vrut organizarea unei gale speciale cu acest prilej! Au fost invitați foști sportivi, campioni ai clubului!
În organizarea noii secții de fotbal a CSA, înființată în anul 2017 cu pretenția pompoasă de fi chiar echipa Steaua, deși numele acesta fusese predat încă din 1998, au fost invitați și jucători de fotbal care de-a lungul timpului au evoluat cu succes la Steaua (FCSB). Practic, s-a făcut un meci demonstrativ ce s-a transformat într-un moment jalnic, derulat în fața unor tribune goale! O dovadă în plus că actuala secție de fotbal a CSA nu are nimic în comun cu unica Steaua! Asistența a fost una demnă de Cupa Liceelor sau Cupa Presei la fotbal! Toată această șușă a fost girată și sprijinită de mininstrul Apărării, despre care, cândva, aveam o părere bună! S-au mai cheltuit, nejustificat, niște bani, pentru un eveniment ce se putea organiza, de exemplu în sala de festivități a Ministerului Apărării! Acum, pe bune! Ăștia sunt suporterii Stelei? Speriații ăștia de la peluză care au participat la “evenimentul omagial”? Așa puțini să fie?
Oricum, mă bucur că, măcar, au fost invitați mulți fotbaliști din epoca Gigi Becali, astfel că Armata a legitimat perioada FCSB cu singura Steaua! Că doar de aia i-a invitat: pentru că au jucat la Steaua, chiar dacă sub titulatura de FCSB!

Notă: Steaua este denumirea unui club sportiv din România, cu multe secții sportive! În anul 1998 a renunțat la secția de fotbal către un privat, astfel că echipa a activat cu denumirea de Fotbal Club Steaua București! În anul 2017, Ministerul Apărării Naționale a decis înființarea unei noi echipe de fotbal, denumind-o aidoma clubului, adică Steaua! Există un proces pe rol în sensul folosirii numelui de STEAUA. Motiv pentru care finanțatorul care a preluat echipa de la Armată a redenumit-o în FCSB. De altfel, discutăm de unica formație care nu a retrogradat niciodată de la înființare, chiar dacă și-a schimbat denumirea. PS Aș putea avea o părere și despre cele două echipe din Craiova! Chiar am, dar prefer să nu mă pronunț public într-o chestiune care nu mă privește! Cum nu mă voi pronunța nici atunci când Dinamo se va sparge în mai multe echipe! De fapt, deja sunt mai multe de Dinamo! Înțeleg că cea din Liga 2 nu mai are dreptul să poarte acest nume! Dar, nu mă bag, nu e treaba mea! Discut doar despre Steaua, pentru că este echipa pentru care am făcut pasiune de mic copil! Ar fi un gest de, spune-ți cum vreți, să mă bag în oala altei echipe! Sper că s-a înțeles acest mesaj!

Florin Gongu

În urmă cu câteva luni, mă aduc drumurile într-o mănăstire din Bucovina, împreună cu Gabi Szabo. Maica stareță ne vede înfrigurați și ne invită la o cană cu ceai. Căldura și mirosul de lemn de la o sobă de teracotă ne toropesc repede. Un cozonac și câteva plăcinte calde ne fac să ne întrebăm dacă nu suntem deja în altă lume.
-Dumneavoastră ați mai fost pe la noi! i se adresează prietenei mele o tânără măicuță.
-Am fost, dar mai demult, în trecere.
-Cred că v-am văzut recent, insistă măicuța în timp ce se lupta cu amintirile. Se îmbujorează repede: vă cheamă cumva Gabriela?
Un zâmbet sfios în loc de răspuns îi răsplătește căutarea.
-Vai, maica stareță, e Gabriela Szabo, campioana noastră olimpică, a exclamat chipul senin al gazdei noastre!
Emoția ne-a lăsat fără cuvinte pe toți trăitorii din încăpere, recunoscători că am putut fi acolo.
Am stat și m-am întrebat de multe ori după această întâmplare, câtă vigoare a putut să aibă sămânța sădită de Gabi, o zvârlugă de om, în sufletul și mintea unei tinere care nu s-a putut abține să nu tragă un chiot de bucurie, mulțumind astfel pentru darul de a fi întâlnit un campion, un alt om hărăzit să meargă pe un drum pe care puțini muritori îl pot parcurge.
Dumnezeu știe câte milioane de români au luat startul de fiecare dată împreună cu Gabi, sperând că în felul acesta îi vor transmite din energiile și puterea lor, pentru a o ajuta să reziste și să treacă prima, linia de sosire.
România nu mai are de ceva timp campioni olimpici, dar nu a trecut totuși atât de mult timp de când Gabriela Szabo ridica steagul țării noastre pe cel mai înalt catarg. Milioane de români pot depune mărturie că momentele de glorie ale Gabrielei erau și momentele lor de glorie, de mândrie, de fericire.
Dumnezeu are însă uneori planuri pe care mintea umană nu le poate cuprinde.
Mi-a fost greu să cred zilele trecute o știre potrivit căreia un consiliu de administrație al CSM București, format în majoritate din “experți” în sport ai USR, s-a întrunit, “a analizat” și a decis să o revoce din funcția de președinte al clubului, pentru că nu ar fi făcut performanță.
Șeful acestei structuri, un anume Nicușor Dan, nu a fost în stare, din motive pe care le bănuim, să-i cheme și să-i întrebe: cum de ați îndrăznit să discutați despre performanță sportivă înainte de a vă cere în audiență la Doamna Szabo? Nu a avut decența, pe care de altfel o clamează la fiecare pas, să își ceară scuze și să o aștepte la ușa primăriei cu un buchet de flori, așa cum se cuvine cu marii campioni, ci a ales să se comporte ca un mojic prin anunțarea unui control la club. Toti cei care o cunosc pe Gabi, onestă, dedicată și de o modestie rar întâlnită, știu că acest anunț este doar o încercare jenantă de a ascunde o decizie ticăloasă.
Iată câteva date pentru toți pigmeii (în limba română antonimul pentru pigmeu este “uriaș”) care nu știu cine este Gabriela Szabo:
10 medalii de aur, 5 medalii de argint, 1 medalie de bronz pentru Romania la cele mai prestigioase competitii de atletism la nivel mondial!
1994 Campionatul European Helsinki 3000 m bronz;
1995 Campionatul Mondial în sală Barcelona 3000 m aur;
1996 Jocurile Olimpice Atlanta 1500 m argint;
1997 Campionatul Mondial în sală Paris 3000 m aur;
1997 Campionatul Mondial Atena 5000 m aur;
1998 Campionatul European în sală Valencia 3000 m aur;
1998 Campionatul European Budapesta 5000 m argint;
1999 Campionatul Mondial în sală Maebashi 1500 m aur;
1999 Campionatul Mondial în sală Maebashi 3000 m aur;
1999 Campionatul Mondial Sevilla 5000 m aur;
2000 Campionatul European în sală Gent 3000 m aur;
2000 Jocurile Olimpice Sydney 5000 m aur;
2000 Jocurile Olimpice Sydney 1500 m argint;
2001 Campionatul Mondial în sală Lisabona 3000 m argint;
2001 Campionatul Mondial Edmonton 1500 m aur;
2002 Campionatul European München 1500 m argint;
Cred că toți cei care ne dorim ca în România să existe respect față de valorile naționale, avem datoria să luăm din nou startul alături de campioana noastră, Gabriela Szabo și să luptăm împreună pentru ceea ce ne definește, ne unește și ne diferențiează în același timp, într-o lume care de mulți ani pare să nu își mai găsească busola.

R. C.

Puțini sunt sportivii ce se pot lăuda că dețin în propria panoplie titlurile supreme la toate nivelurile: naționale, europene, mondiale și olimpice! Gabriela Szabo este unul dintre ei! Prin performanțele obținute, ea se numără printre cei mai mari sportivi ai lumii!
PS Parcă mai ieri era când relatam, de la fața locului, pentru Evenimentul zilei, despre argintul olimpic câștigat de Gabi Szabo la 1.500 de metri! Nici nu împlinise 21 de ani! Se întîmpla la ATLANTA, în 1996!
Fotografie realizată de inegalabilul Grande Pasaris, allias Răzvan Păsărică!

Florin Gongu

Am urmărit mare parte din emisiunea Referendum de la TVR 1. Tema discuției – pornind de la dreptul FCSB (fostă Steaua) de a juca pe stadionul Steaua, contra cost, până la ideea finanțării sportului de către stat! De ce să joace acolo, și nu în Giulești, a întrebat un băiat ușor incoerent în exprimare, care, chipurile, reprezenta interesele CSA, căci echipa Armatei nu a fost în stare să-și trimită un om care să le apere cauza. Mai repede, prin această absență, au arătat doar indiferență, miserupism! Da, să joace acolo, căci acolo au cunoscut gloria. Absolut natural, acolo îi știe lumea că au evoluat dintotdeauna! Apoi, argumentul decisiv al “avocatului” echipei CSA era acela că primăriile finanțează nu știu ce echipe la nu știu ce sporturi și că Ministerul de Interne finanțează o echipă Dinamo prin Liga 3. Se creează iarăși acea confuzie cum că a sprijini o primărie o echipă e același lucru cu a finanța un minister o echipă! Total eronat! Dacă primăria decide să finanțeze o echipă, indiferent de sport, o face pentru că are cadru legal în acest sens și pentru că așa decide majoritatea consilerilor locali, reprezentanții cetățenilor aparținând acelei comunități! Deci, este vorba de un interes local. Asta este dorința comunității. În plus, pe lângă banii veniți de la Primărie, legea permite ca în acest demers să se alăture și alte entități, particulare. În schimb, dacă un Minister decide să finanțeze o echipă de fotbal, conform Legii Sportului, nu o poate face la nivel de ligă profesionistă, ci doar la nivel de copii și juniori, ori la nivel de amatori, dacă vorbim de formație de seniori! Așa cum se întâmplă cu acea echipă Dinamo din Liga 3. Un minister este parte componentă a unui Guvern național și nu există informații cum că populația ar fi de acord să investească într-o echipă de fotbal, dintr-un buget la care contribuie toți salariații țării!
Revenind la stadionul Steaua din cartierul Ghencea, stadion construit și refăcut din bani publici, aflat în administrarea Ministerului Apărării Naționale, instituție publică. Cine are dreptul să joace acolo? Iată câteva principii desprinse din Codul Administrativ actualizat în 2019, care, cred eu, lămuresc pe deplin problema. Codul Administrativ nu este un act facultativ, ci unul care reglementează și guvernează activitatea autorităților și instituțiilor publice! Orice nerespectare a acestui act reprezintă încălcarea legilor românești!

Articolul 7
Principiul egalității
Beneficiarii activității autorităților și instituțiilor administrației publice au dreptul de a fi tratați în mod egal, într-o manieră nediscriminatorie, corelativ cu obligația autorităților și instituțiilor administrației publice de a trata în mod egal pe toți beneficiarii, fără discriminare, pe criteriile prevăzute de lege.
Articolul 10
Principiul satisfacerii interesului public
Autoritățile și instituțiile administrației publice, precum și personalul din cadrul acestora au obligația de a urmări satisfacerea interesului public înaintea celui individual sau de grup. Interesul public național este prioritar față de interesul public local.
Articolul 11
Principiul imparțialității
Personalul din administrația publică are obligația de a-și exercita atribuțiile legale, fără subiectivism, indiferent de propriile convingeri sau interese.
Articolul 13
Principiul adaptabilității
Autoritățile și instituțiile administrației publice au obligația de a satisface nevoile societății.

În imagine, stadionul Steaua, pe vremea când acolo evolua FCSB! Și un mesaj cu tâlc al suporterilor!

Florin Gongu

Leonard Doroftei – la aniversare (n. 10 aprilie 1970)

Leonard Doroftei va ”debuta” pe 10 februarie

(urmare din ediția de ieri)

                 Un contract profesionist nu este – chiar – insuportabil. Leonard Doroftei, pugilistul ploieștean, profită – deocamdată – din plin de ”facilitățile” sale. Plecat de o lună la Quebec (Canada), iată-l revenit acasă, mânat de dorința de a petrece Sfintele Sărbători în sânul familiei. ”Aterizat” pe aeroportul Otopeni, n-a ratat ocazia de a ne acorda interviul care urmează, realizat în urmă cu 25 de ani, cu doar câteva zile înainte de Crăciun.

Limba din brațe

 Reporter: Leonard, cum ți se par partenerii de peste Ocean?

Leonard Doroftei: Îi întreb – de la colțul ringului – care se oferă? Le-am făcut o impresie bună tuturor și toți mă vor.

R.: În ce limbă comunicați?

L.D.: Am un antrenor care mă pregătește fizic și vorbește poloneza. Antrenorul care mă pregătește tehnic îi ”dă” cu franceza. Antrenorul șef preferă engleza. Toți vorbim într-o limbă universală, mai mult din brațe. În primele zile m-au stors, și am dormit buștean după ce am comunicat cu ei. Oboseam numai urmărind ce vorbeau.

 A da și a ”oferi” bătaie

R.: Ești bine hrănit în Canada?

L.D.: Am mâncat bine! Și bătaie, dar am și ”oferit”. În fiecare seară, sunt invitat la un restaurant de lux, iar dimineața o dau pe ”crudități”. Încep ziua de la 6, când mă trezesc. La 6,30 merg la sală, unde ajung pe la 7. Apoi, timp de o oră fac antrenament de forță, altă oră alerg, mai trag un pic de saună, după care plec acasă. Mă reîntorc la 17. Și iar… Asta este doar acomodarea. Sunt curios să văd cum va arăta programul de acum înainte.

 62, 63, 64… kilograme

 R.: Ai făcut multe sparring-uri?

L.D.: Nu prea, deoarece oamenii știau multe despre mine. M-au încercat să vadă cum mă simt.

R.: Cu mentorul tău, Titi Tudor, cum rămâne?

L.D.: Voi face tot posibilul ca să-l aduc lângă mine, întrucât acolo am doar antrenori tineri și nu știu cum m-aș putea înțelege cu ei.

R.: Când vei disputa, totuși, prima partidă?

L.D.: Pe data de 10 februarie. Dar nu am stabilit categoria: c-o fi 62, 63 ori poate chiar 64 kilograme. Eu aș opta pentru 62 kg, deoarece este categoria în limitele căreia mă simt cel mai bine, cel mai ”ușor”. Pot să spun că, așa amator cum sunt, le-am dat o lecție.

 Jamaica sau Cuba

 R.: Cum ”stai”?

L.D.: Am un apartament foarte frumos, cu vreo două dormitoare, două băi, cu nu știu câte scări și camere. Am schimbat deja două mașini.

R.:  Monicăi ce i-ai pregătit?

L.D.: Ooo!… Îi pregătesc Monicăi un apartament mare și o mașină extraordinară. Că, poate, ea, acum, după ce a obținut permisul de conducere, va găsi mai lesne drumul către sala de antrenament decât am reușit eu. Mie mi-au trebuit vreo trei ore pentru asta! Peste o săptămână, vom merge în Jamaica sau în Cuba, pentru că acolo va fi tabăra de pregătire.

Apoi, ASPIRANTUL la titlul mondial al categoriei ”62 kg” ”și nu știu câte grame” s-a îndepărtat de cei care veniseră să-l întâmpine. Însă nu înainte de a le fi dat întâlnire la Ploiești. Deși unii ar fi preferat… Canada!

                                                                                                                                                                                                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Leonard Doroftei – la aniversare (n. 10 aprilie 1970)

Ultimele două minute ale dialogului cu Leonard Doroftei, înaintea decolării acestuia spre Canada

          Astăzi, campionul european, mondial și dublu medaliat cu ”bronz” la Jocurile Olimpice Leonard Doroftei împlinește 52 de ani. Scurtul interviu care urmează a fost realizat în urmă cu 25 de ani (decembrie 1997) pe Aeroportul Otopeni, cu puține minute înaintea plecării sale spre Canada, unde urma să semneze un contract cu Interbox, moment care va consemna trecerea lui Doru la profesionism. Nu se va opri până nu va câștiga titlul mondial.

 Tentația de a da piept cu Necunoscutul

Reporter: Leonard, privind nițel îndărăt, cum îți apare viața ta?

Leonard Doroftei: Am fost un băiat care nu prea știa ce cale să apuce în viață, dar căruia boxul i-a oferit un sens. La început l-am practicat din plăcere, apoi din nevoie, apoi iar din plăcere, apoi iar nevoie, și uite-așa, s-a îmbinat plăcerea cu nevoia. Acum este iarăși o plăcere eu aflându-mă la un început de drum.

R.: Spre ce te îndrepți, Leonard?

L.D.: Către un domeniu necunoscut, dar am avut întotdeauna tentația de a da piept cu Necunoscutul. Sper să mă-ncânte, să mă atragă (domeniul – n.r.) și să-i pot face față, pentru că este un altfel de box, cu alte reguli, în care nu mai ai protecție, poți să lovești oricum.

R.: În situația aceasta și emoțiile soției tale vor fi cu atât mai mari.

L.D.: Sper să le depășim împreună. Să avem grijă unul de celălalt, pentru că, mă gândesc, până la urmă banii se vor duce și ceea ce este mai important, sănătatea, nu se știe dacă o voi mai avea.

R.: Să câștigi cît mai mulți bani, Dorule, să fii sănătos și să știi să ți-i gospodărești, asta-ți dorim!

L.D.: Vă mulțumesc pentru gândul dvs. bun. Sper să iau deciziile cele mai bune.

R.: Sper să dai dovadă de aceeași înțelepciune de care ai dat și până acum, că nu degeaba și se spune ”Moșu”.

L.D.: Mă flatați…

R.: Dar o rugăminte tot am avea: să ne mai dai și nouă câte o veste de pe-acolo, că suntem tare curioși să vedem cum va evolua destinul tău de-acum înainte.

L.D.: Promit! Vă doresc și dvs. multă sănătateși vă mulțumesc că sunteți alături de mine. Sunteți, de fapt, singurii ziariști care m-ați însoțit. Prietenul la nevoie se cunoaște, recunosc. (urmare în ediția de mâine)

                                                                                                                                                                                                                                                          Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

În perioada 17-20 februarie, România va găzdui un eveniment important din lumea poloului internațional. Astfel, la Bazinul Steaua din cadrul Complexului Sportiv Ghencea, va avea loc turneul de calificare la Campionatul European de Senioare din anul 2022.

Țările care participă la acest turneu sunt:

🇷🇴 Romania
🇸🇰 Slovacia
🇺🇦 Ucraina
🇮🇪 Irlanda
🇩🇪 Germania.

Meciurile vor fi transmise în timp real pe canalul oficial de YouTube al Federației Române de Polo. (https://www.youtube.com/FRPoloTV). Nu uitați să vă abonați și să porniți notificările pentru a nu rata meciurile favoritei voastre.

Rezultatele meciurilor vor fi postate pe paginile de Facebook (https://www.facebook.com/FederatiaRomanadePolo) și Instagram (https://www.instagram.com/frpolo.oficial/) ale Federației.

Panasonic Romania GEALAN România AQUA Carpatica Chimcomplex S.A. Borzesti West Buy Official Memento Bus Zdrovit Ministerul Sportului Hello Sports
Ireland Water Polo Wasserball-Bundesliga

Via Federația Română de Polo

Ema Răducanu (18 ani, 23 WTA) câștigătoarea de anul acesta a U. S. Open și câștigătoare, aseară, a primului ei meci la Transilvania Open, a dat o lecție usturătoare tuturor inculților și semidocților care nu înțeleg că a vorbi o limbă străină nu înseamnă a fi fără identitate. Altfel spus, după meci, la insistența reporterei de a pune întrebări în limba engleză, Ema Răducanu nu a avut niciun moment de ezitare, în a-și declina originea și identitatea apartenenței la limba română, așa încât răspunsurile ei au fost date în limba maternă a tatălui.

Reamintim aici că părinții Emei Răducanu sunt Ion și Renee, originari din România, respectiv China și că, spre cinstea lor, Ema vorbește fluent în limbile engleză, română și chineză.

De altfel, după finala din Statele Unite, Ema Răducanu nu a ezitat să-și mărturisească și credință în Dumnezeu, spunând că în timpul meciului “m-am rugat să nu fac dublă greșeală”.

Nu știm care este sau cum se formează legătura între a fi, în aceeași măsură, determinat în cele imediate, cotidiene, de la a fi politicos la a câștiga un meci, și cele care-ți formează personalitatea, adică a mărturisi cine ești și care-ți este credința, dar dacă există tineri pe care să-i asemănăm cu Ema Răducanu, înseamnă că educația și instrucția primite de la părinți, școală și Biserică, nu sunt chiar fără niciun rost.

(Horia Baniciu)