Sport

Emma Răducanu vine la Transilvania Open – 25 oct – 31 oct 2021

După meciul câștigat în finala de aseară, de la U S Open, Ema Răducanu a afirmat, în cuvântul adresat publicului, că spre finalul meciului, încheiat cu realizarea punctului final direct din serviciu (as), s-a “rugat să nu facă dublă greșeală”.

Emma Răducanu (18 ani, loc 150 WTA) a învins-o pe canadianca Leylah Fernandez (19 ani, loc 73 WTA), scor 6-4, 6-3 și a câștigat US Open 2021!

• Emma Răducanu devine prima jucătoare din istorie care câștigă un turneu de Grand Slam, după ce a venit din calificări! Jucătoarea cu origini românești NU a pierdut niciun set la Flushing Meadows;
• Emma Răducanu va fi numărul 23 WTA, începând de luni. Este prima jucătoare britanică ce se impune într-un Grand Slam, de la Virginia Wade la Wimbledon 1977;
• E cea mai tânără câștigătoare de Grand Slam de la Maria Sharapova, în 2004.

(gsp.ro)

Alina Dumitru – la aniversare (II) (n. 30 august 1982, București)

Interviu cu Alina Dumitru, campioană olimpică la judo
(v. și interviul de ieri, 30 august 2021)

       Alina Dumitru, sportivă legitimată la CS Petrom Ploiești-Steaua, medaliată de două ori cu bronz la ”mondiale”, multiplă campioană europeană, încununată, luna trecută, cu titlul suprem al categoriei ”48 kg” la Jocurile Olimpice de la Beijing, desemnată de cinci ori ”cel mai bun sportiv al Județului Prahova”, a fost de multe ori invitata jurnaliștilor ploieșteni. Nici de această dată campioana nu a ezitat când a venit vorba să ne acorde un interviu.

Adio ”complex Tani” sau ”Nu mă retrag” 

Reporter: A trecut o lună bună de când ai devenit judoka nr.1 a lumii la categoria ”48 kg”. Ți-ai ”revenit” din ”beția succesului?
Alina Dumitru: O, Dumnezeule, a fost extraordinar! Așteptam de patru ani succesul acesta. Adăugați la aceștia alți patru ani în care am sperat la o medalie la precedenta ediție a Jocurilor, cea de la Atena.
R: Îmi mărturiseai în urmă cu un an și jumătate că după Jocurile Olimpice de la Beijing intenționezi să te retragi. Te vei retrage?
A.D.: Nu, nu mă retrag. Nu deocamdată. După acest mare succes, am ajuns la concluzia că am o vârstă care îmi permite să sper la alte succese.
R.: Bănuiam. Mai ales după ce ai scăpat de ”complexul Tani”. Ai dovedit-o, în sfârșit, pe eterna ta adversară invincibilă…
A.D.: Da, am luptat ca de obicei, în semifinale, cu japoneza. Din nou în semifinale. Toți specialiștii știau că adevăratele finale erau între noi, dar figuram mereu pe aceeași parte a tabloului. Învinsa trebuia să lupte, apoi, în finala mică, pentru bronz. Așa am obținut două ”bronzuri” la Mondiale. La fel, Tani a  trebuit să se  mulțumească doar cu un bronz la Beijing.

Urmează titlul mondial 

R.: Acum, că ai ajuns pe cea mai înaltă treaptă, te gândești, poate, că îți lipsește din palmares titlul mondial…
A.D.: Așteptam împlinirea visului de a deveni campioană olimpică. Cât m-am pregătit pentru a-mi îndeplini visul acesta! Cel mai important este că am reușit. Dar și un titlu mondial este binevenit. Contează pentru palmares. Sper să-l obțin la anul.
R.: Cum ai reușit s-o dovedești pe Tani? Pentru că, în  finala cu Bermoy, cubaneza, n-ai avut probleme. Ai realizat destul de rapid ippon-ul.
A.D.: Într-adevăr, finala cu Bermoy nu mi-a pus probleme. Am căutat mereu să găsesc soluții pentru a contracara stilul japonezei. Tani a revenit anul trecut, după ce se retrăsese pentru o vreme. Dar înlocuitoarea ei era departe de valoarea dublei campioane olimpice. Japonezii au aruncat-o din nou în luptă pe Tani, care a revenit și m-a învins la Mondialele de la Rio de Janeiro. La Beijing, am bătut-o tactic. În rest, n-am reușit s-o punctez cu nimic.

Tactica piciorului drept 

R.: Cum ai procedat?

A.D.: Aveam probleme cu…piciorul drept. Mă postez cu piciorul drept cam în față. Nu reușeam să mi-l retrag în timp util, iar ea mă ”lucra” tocmai la picior. De data asta mi-a reușit. Mă cunoștea foarte bine și acționa foarte rapid. Ea e și micuță de statură și foarte rapidă, într-adevăr, mai rapidă decât mine.

R.: Pe deasupra,  e – vizibil – mai voinică.

A.D.: Da, este destul de dezvoltată.

R.: N-ai niciun motiv să nu participi și la ediția din 2012 a Jocurilor, la Londra. În fond vei fi mai mică de vârstă decât este Tani astăzi.

A.D.: Este un drum destul de lung până atunci, mai lung decât până acum. Asta înseamnă multe, enorme sacrificii. Dar merită, dacă ai și satisfacții.

Mercedesul de la Otopeni 

R.: Ai fost răsplătită pe măsura realizărilor și a promisiunilor ce ți s-au făcut?
A.D.: Nu cred că vor fi probleme în această privință. Am avut surpriza fantastică să constat că la întoarcerea acasă, pe aeroport, mă aștepta Mercedesul promis de domnul Liviu Luca, președintele sindicaliștilor de la Petrom. Urmează ca, în curând, conducerile ANS, FRJ și clubul Petrom să mă premieze, la rândul lor. Pe 7 noiembrie se va aniversa, la București împlinirea 40 de ani de existență a Federației Române de Judo. Până la acea dată, voi fi recompensată cu tot ce mi s-a promis.
R.: Ești mulțumită de recompense? Oricum, știai prea bine că acestea nu vor fi pe măsura celor pe care le primesc fotbaliștii.
A.D.: Foarte mulțumită, n-am ce să zic.
R.: Așadar, a meritat tot acest șir de sacrificii?
A.D.: Normal. Au fost și bune și rele. Am adunat cinci titluri de campioană europeană și cele două medalii de bronz la Mondiale. Acestea mi-au mai alinat suferința pricinuită de ratarea unei medalii la Jocurile Olimpice de la Atema, cu patru secunde înaintea încheierii finalei mici. Nici un succes de-al meu nu se compară cu titlul de la Beijing.

Despre altfel de lacrimi

R.: Îmi mai mărturiseai, anul trecut, că ”și azi mai plâng când îmi amintesc de Atena”. Mai plângi?
A.D.: Mai puțin. După ce am obținut titlul olimpic, mi-a mai trecut. Așa a fost să fie. Acum, cred că e mai bine așa. Dacă aș fi câștigat o medalie la Atena, poate că n-aș mai fi triumfat la Beijing. N-am apucat să-mi revăd partidele disputate în China. Poate că dacă le voi revedea, mă voi lăsa purtată iar de acele sentimente (sunt o sentimentală) care răbufnesc ori de câte ori urmăresc câte o partidă de-a mea. Și de această dată îmi vor da sigur lacrimile, dar de bucurie.
R.: S-a mai spus că titlul tău, obținut în ”uvertură”, în prima zi a Jocurilor, îi va impulsiona pe ceilalți sportivi români. Crezi că s-a întâmplat așa?
A.D.: N-aș putea să vă răspund la această întrebare. Consider că patru medalii de aur în contul delegației noastre reprezintă un rezultat bun. Am constatat doar că am obținut medalii la unele discipline sau probe la care ne așteptam mai puțin, și am ratat altele, considerate sigure.

”Frumușica”

R.: Ți se mai spune ”Frumușica”. Îți convine porecla?
A.D.: Nu mă deranjează.
R.: Mai ales că ți se spune așa nu pentru că nu ai fi pe deplin frumoasă…
A.D.: Cred că știu ce vreți să spuneți. Diminutivul este în legătură cu statura mea.
R.: Mignonă. La 48 de kg…
A.D.: E potrivit apelativul. Îmi pare tandru, gingaș.
R.: În fapt, ești o fată frumoasă. Mă întreb: dacă ai fi evoluat la ”78 kg”, cum ți-ar fi spus?

A.D.: ????

Recunoștință 

R.: Ce ai dori să mai spui, acum spre final?
 A.D.: Că trebuie să le mulțumesc din suflet celor care au fost alături de mine și la bine și la rău și m-au sprijinit. În primul rând, domnilor Liviu Luca, președintele FRJ, Florin Bercean, antrenorul lotului național feminin (care este un ”infatigabil”, cum îl califică Ioana Aluaș, buna mea prietenă de la lotul național, Marius Vizer, președintele Federației Mondiale, Constantin Savu, secretar general al FRJ și președinte al CS Petrom Ploiești, părinților mei și colegelor de la lotul național. Tuturor un sărut din partea mea și multă recunoștință!
R.: Apropo, acum te cunoaște cam tot poporul. Ai simțit vreo schimbare în atitudinea celor din jur după ce ai repurtat acest mare succes?
A.D.: Mulți mă apreciau și înainte. Simt acum că oamenii s-au apropiat mai mult de mine, că sunt mai respectată. Parcă nu erau, totuși, chiar atât de atenți cu mine. Simt că mă percep altfel.

Promisiunea ”celui mai bun”

R.: Țin să închei prin a-ți mulțumi pentru tot, în numele meu, al familiei mele și colegilor de redacție. Titlul olimpic obținut de tine m-a bucurat cel mai mult, mai ales pentru că am avut ocazia să te cunosc îndeaproape. Cred că nu există sportiv despre care să fi scris mai mult în ultimii ani.
A.D.: Știu, și vă mulțumesc din toată inima. Și asta contează pentru mine, să știți!
R.: Dacă nu se va mai ivi un alt prilej, ne vom întâlni la sfârșit de an, când se vor decerna  premiile pentru cei mai buni sportivi prahoveni ai anului. Vei fi pentru a cincea sau a șasea oară ”cel mai bun”.
A.D.: Abia aștept să mă întâlnesc iar cu iubitorii de sport din Prahova. Știu că s-au bucurat enorm de această victorie a mea. Promit să le ofer și alte satisfacții.

P.S.: Într-adevăr, Alina s-a ținut de cuvânt și ne-a oferit și alte satisfacții. Cea mai mare a constituit-o medalia de argint obținută patru ani mai târziu, la Jocurile Olimpice de la Londra (2012).

                                                                                                         Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Alina Dumitru – la aniversare (n. 30 august 1982)

Interviu cu judoka Alina Dumitru

       Astăzi este ziua de naștere a campioanei și vicecampioanei olimpice, de șase ori campioană europeană Alina Dumitru. Acest interviu a fost realizat după Campionatele Mondiale de la Rio de Janeiro, în an preolimpic, când sportiva se pregătea intens pentru Jocurile Olimpice de la Beijing (2008), unde eforturile îi vor fi încununate prin obținerea titlului suprem la categoria sa de greutate. Mâine, vă vom prezenta un alt interviu cu marea sportivă, realizat după dobândirea medaliei olimpice de aur.

Reporter: De câte ori ai fost desemnată judoka numărul 1 a țării?
Alina Dumitru: Nu mai știu.
R.: Mulțumită de medalia de bronz obținută la Mondialele de la Rio de Janeiro?
A.D.: Sunt mulțumită pentru că am obținut din vreme, prin această performanță, calificarea la Jocurile Olimpice de la Beijing. Speram, însă, la o medalie dintr-un alt metal, mai strălucitor. Tragerea la sorți mi-a fost defavorabilă. Dar nu-i nimic, poate o voi obține la Beijing.

”Ioana deține un rol important în viața mea”

R.: Colega ta, Ioana Aluaș, și ea medaliată la Europene, te prețuiește foarte mult. Când am abordat-o, ne-a îndemnat să mergem la tine, considerând mai prețios un interviu cu Alina Dumitru. De ce crezi că te prețuiește Ioana Aluaș atât de mult?
A.D.: Mă cunoaște foarte bine și are mare încredere în mine. Ținem foarte mult una la cealaltă. Ioana deține un rol important în viața mea. Îmi susține permanent moralul.
R.: Poate vei evolua

și la Jocurile Olimpice din 2012.
A.D.: Mă surprinzi! Nu m-am gândit deloc la asta! Dar, ca să-ți răspund… Sunt puține șanse. Nu că voi fi prea bătrână atunci, dar uzura acumulată își va spune cuvântul.

Calcule eficiente 

R.: Câte partide ai pierdut în ultimii doi ani?
A.D.: Anul trecut, una singură, la Cupa Mondială de la Budapesta, cu o coreeancă. Însă era primul turneu la care participam în anul respectiv. Apoi, mi-am revenit. Anul acesta, trei. La primele două, n-am tras foarte tare. În primăvară, deși mă resimțeam după o accidentare, am ținut să particip la Cupa Mondială din Portugalia pentru a obține puncte în perspectiva calificării la Jocurile Olimpice. M-am mulțumit cu lo

cul al treilea. Am pierdut la rusoaica Bogdanova, pe care aveam să o înving, o lună și ceva mai târziu, la ea acasă, la Moscova. Apoi, am învins-o la mondialele de la Rio. Noi, sportivii, ne facem și astfel de calcule. Am pierdut o partidă, dar am acumulat puncte.
R.: Cine te-a dus la judo?
A.D.: Eram în clasa a V-a, aveam 12 ani. A venit la școală cel care avea să fie primul meu îndrumător în ale judo-ului, domnul Emanuel Câmpeanu, antrenor la FTMB, adică Fundația pentru Tineret a Municipiului București.

”O medalie olimpică. Asta îmi doresc”

R.: Destul de târziu. Mulți încep la 6-7 ani. Ai avut o evoluție rapidă. De când datează primul tău titlu național?
A.D.: Cred că din 1998, când am devenit campioană națională de junioare. Dar mai obținusem medalii între timp. Am avut, într-adevăr, o ascensiune rapidă.
R.: Trebuie să-i fii tare recunoscător judo-ului, pentru că ți-a adus multe satisfacții…
A.D.: Enorme. A fost șansa mea. De fapt, cred că mai degrabă nu eu am ales judoul, ci judoul m-a ales pe mine.
R.: Pentru Beijing ce ți-ai propus?
A.D.: O medalie olimpică. Asta îmi doresc. De aceea mai practic judo, altfel m-aș fi lăsat.

Lacrimi și vise

R.: Te-am urmărit la TV, la puține momente după lupta de la Atena. Plângeai cu lacrimi amare.
A.D.: Da, pentru că am ratat medalia de bronz în ultimele… patru secunde!! Era ”Golden score”. Arbitrul m-a penalizat fără a se impune o asemenea decizie. Acea penalizare a decis soarta partidei. Dar pe chinezoaica Gao Feng, cea care a beneficiat de acea decizie, am bătut-o în câteva rânduri, inclusiv la ea acasă. Ce folos, dacă am ratat medalia la Jocuri… Greu am trecut peste momentul Atena. Nici acum nu mi-a trecut. Îmi amintesc uneori de acel moment și plâng, și plâng…
R.: După Beijing vei plânge de bucurie…
A.D.: O, să vă audă Dumnezeu! Ar fi atât de frumos!

O persoană echilibrată

R.: Succesul te amețește, îți dă vertij?
A.D.: Nu, dar mă bucur de el. Sunt o persoană echilibrată. Se întâmplă însă să am și momente în care nu sunt sigură de mine.
R.: Din ce pricini?
A.D.: De cele mai multe ori, când am probleme de sănătate, după accidentări care mă țin o perioadă  mai îndelungată departe de tatami și pierd ritmul antrenamentelor. Știi, vreau să câștig la Beijing?! Dar va fi tare greu. Visul oricărui sportiv este să ajungă pe cea mai înaltă treaptă.

Va avea un soț fericit

R.: Ai gânduri matrimoniale?
A.D.: Da, am și astfel de gânduri.
R.: Pe când cununia și nunta?
A.D.: Oooh, după Jocurile Olimpice, că acum n-avem timp!
R.: Sănătate, multe succese, sporul casei, o medalie de aur la Beijing și o nuntă ca-n povești!
A.D.: Îți mulțumesc pentru gândurile bune! (mâine, un alt interviu cu Alina, realizat după JO de la Beijing) 

                                                                                Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

În nici un caz nu mă bucură eșecurile europene ale CFR-ului! Din contră, chiar îmi pare rău! Așa sunt eu, mai patriot! Dar, nici nu pot trece cu vedere infatuarea și obrăznicia lui Șumudică! După meciul de la Cluj, 1-1 cu Young Boys, la capătul unui meci pe care era să-l piardă după ce a condus aproape tot timpul, plin de infatuare, Șumudică a spus: “Ce să facem? Noi continuăm să luăm puncte pentru România”! Era o trimitere la contraperformanța colegelor de Ligă, din România, care o sfecliseră timpuriu. Adică o lipsă de respect la adresa lor.
Da, CFR a luat ceva puncte pentru România, o victorie cu Banja Luka și alte două victorii, chinuite, cu niște săraci din Gibraltar! Apoi, după acea remiză de pe teren propriu, cu elvețienii, au urmat următoarele rezultate în Europa:
Young Boys – CFR 3-1
Steaua Roșie – CFR 4-0
CFR – Steaua Roșie 1-2
Acesta este prețul aroganței! Rămâne ca de acum CFR să ia puncte măcar din Conference League! Mult succes, Șumudică!

(Florin Gongu)

(Antena3)

Simona Radiș și Ancuța Bodnar sunt campioane olimpice la dublu vâsle! Felicitări, fetelor! Mulţumim!

(TVR)

Ana-Maria Popescu se întoarce de la Jocurile Olimpice de la Tokyo, după ce a obţinut argintul în competiţia de scrimă. Felicitări, Ana!

(TVR1)

Cu inimă de Braveheart și picioare de gladiator roman, Giorgio Chiellini a întrupat aseară spiritul de luptă al Italiei, echipa neînfrântă după peste 30 de competiții. Un lider imperfect dar slujitor și-a condus camarazii spre podium: i-am iubit, i-am admirat, i-am aplaudat! Ce meci incredibil, ce parcurs fără egal.

Umilință, dăruire, gândire strategică, calm și echilibru mental, muncă titanică, încordarea atenției, sacrificiu total pentru fiecare minge și, apoi, solidaritate și prietenie sinceră între soldații lui Mancini: iată secretul succesului unei echipe care a dat o nouă definiție noțiunii de campion!

(Mihail Neamțu via Facebook)

Cupa Regelui și Cupa Reginei la oină au loc în această seară pe stadionul “Ilie Oană” din Ploiești, la eveniment fiind prezentă și Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei.
Evenimentul este organizat sub înaltul patronaj al Casei Regale.
De tare mult îmi doream să asist la un meci de oină, dar așa baftă să am, chiar la aceste Cupe, pe noul nostru stadion, n-aş fi sperat.. 💛👑

(Crina Manolescu)

Meciul amical Anglia-România, disputat la Middlesbroug și încehiat cu scorul de 1-0 pentru Naționala Albionului, gol marcat din penalty în minutul 68 de Rashford, a debutat cu un gest devenit tradiție la meciurile din Anglia: jucătorii au îngenuncheat în semn de solidaritate cu mișcarea „Black Lives Matter” și lupta împotriva rasismului.

Doi jucători români, din selecționata lui Mirel Rădoi, Ionuț Nedelcearu și Nicolae Stanciu au refuzat să îngenuncheze.

„Prima persoană care a îngenunchiat la un eveniment sportiv în semn de protest a fost fundașul de fotbal american Colin Kaepernick, în 2016. Nu a vrut să stea în picioare în timpul intonării imnului național al SUA înainte de meciuri, motivând că „nu mă voi arăta mândru de un steag al unei țări oprimă negrii și oamenii de culoare”. Kaepernick a vorbit cu veteranul de război și fostul jucător al NFL, Nate Boyer, și a decis să îngenuncheze în timpul imnului național, pentru că a considerat că este mai respectuos decât să stea jos, scrie BBC.  După moartea lui George Floyd, în 2020, îngenuncherea a devenit o imagine frecventă la demonstrațiile pentru egalitatea rasială din întreaga lume. Mesajul a fost politizat de mișcarea Black Lives Matter, cea care susține că reprezintă cetățenii de culoare de peste Ocean îngrijorați de „rasismul sistemic din societatea americană”

(Cristian Botez)

Adrian Diaconu – la aniversare

Interviu la o cafea cu pugilistul Adrian Diaconu

       Pe 9 iunie, ploieșteanul Adrian Diaconu, fost campion mondial profesionist, versiunea WBC, a împlinit 43 de ani. Cu acest prilej, am publicat o selecție din interviurile pe care mi le-a oferit de-a lungul timpului.
       La data interviului următor (ultimul pe care-l vom publica la aniversarea campionului, după cele din 9 și 10 iunie – n.r.), Adrian încă nu era campion mondial, dar – după cum au evoluat lucrurile – unul în devenire. Întâlnirea noastră a avut loc la terasa localului ”Continental”, care – din iulie 2006 – va deveni… ”Doroftei Pub”!
       Iată ce scriam atunci, în iulie 2004:

”Adrian Diaconu, fost, până mai ieri, al doilea pugilist ploieștean legitimat la clubul Interbox din Montreal) celălalt fiind Leonard Doroftei) a revenit acasă, la Ploiești. El n-a abandonat niciun moment ideea de a se întoarce la clubul la care s-a consacrat ca profesionist. El ar reveni în cazul în care boșii de la conducerea Interbox, în frunte cu proprietarul Karl-Hans Muelhegg, vor accepta termenii pe care-i propune Diaconu”.  

Cu nașul la negocieri

Reporter: De ce-ai plecat, totuși, de la Interbox? Chiar nu se putea ajunge la o înțelegere cu șefii, mai ales că erai atât de aproape de a ataca titlul la una dintre cele trei versiuni ”de bază”?
Adrian Diaconu: Nu ne-am înțeles la sume și nu mi-au garantat ferm un număr de meciuri. Doream să am patru-șase meciuri pe an, dar nu mi-au garantat niciunul. În primul an, erau prevăzute în contract șase-opt, la fel în cel de-al doilea. De șase ori pe an tot boxam.
R.: Te-a asistat cineva la negocieri?
A.D.: Am negociat asistat de nașul fetei mele, Cornel Strâmbu se numește, om de afaceri care conduce o companie de instalații. El are idee despre clauze și celelalte.
R.: Când ai venit în țară?
A.D.: Pe 21 iunie. Știu care va fi următoarea întrebare. Mă veți întreba, desigur, dacă nu-mi voi ieși din formă sau dacă nu se vor adăuga ceva kilograme la gabarit. Vă răspund că mă antrenez aici. Și, după cum observați, nu consum alcool.

Muelhegg vinde, Lucas cumpără

R.: Este adevărat că Lucas va cumpăra Interbox?
A.D.: Lucas a intrat deja în afaceri. El este asociat la un lanț de restaurante, din care două sunt ale lui. Sunt restaurante în care, pe lângă serviciile obișnuite, se transmit meciuri, de box în special, dar nu numai, pe ecran mare. Și el are de încasat unele restanțe, de o sută de mii de dolari, de la club. Surse din interior mi-au spus că Muelhegg, patronul lui Interbox, vrea să vândă clubul. Eu am fost sparring-partner-ul lui Lucas. El a pierdut titlul, după o decizie cel puțin discutabilă, în favoarea germanului Markus Beyer. Mi s-a spus că este totul finalizat. Urmează doar să se semneze contractul.
R.: Ce oferte ai mai primit?
A.D.: Am două oferte: una din Florida, cealaltă din Montreal. Interbox s-a rupt în două. Yvon Michel, managerul general al clubului, și-a întemeiat propria lui companie. Oferta din Florida era bunicică. Bani un pic mai puțini, dar îmi garantau meciurile. Aveam condiții de confort pentru mine și familie. Am fost acolo cu Lucas, într-un cantonament, când se pregătea să-și apere centura. Pe scurt, lucrurile se petrec cam așa: Muelhegg a scos la vânzare, Lucas cumpără. 

În orice rău e și un bine 

R.: Când ai hotărât să treci la profesionism?
A.D.: După Jocurile Olimpice de la Sidney. L-am dominat pe starul cubanez Guttierez, aveam șanse să devin campion olimpic. O clipă de neatenție și m-am văzut KO. Asta m-a determinat să trec la profesionism. În primii doi ani, totul mergea bine. Meciuri, bani. Apoi, a început scandalul ăsta cu falimentul. Acum, sunt sub protecția falimentului, dacă pot spune așa.
R.: Cât de aproape ești de a ataca titlul unei versiuni?
A.D.: În maxim două-trei meciuri, puteam să atac o centură. Timpul trece, ce să-i faci, greu s-o iau din nou de la început. Probabil că voi ataca centura WBC.
Dacă ești motivat, adică dacă ai bani, altfel stau lucrurile. Revenind la relația mea cu Interbox-ul, pot să afirm că Michel e, la rândul său, vinovat. Ca manager general putea să intervină și să-mi garanteze meciuri. Muelhegg vrea să vândă, ce mai… A zis că-mi organizează meciuri, că-mi dă banii dar nu toți odată, ci în rate. Erau vorbe, pentru că eu nu mai aveam contract cu el. Pe ochi frumoși și pe vorbe nu merge. Se merge pe ce-i pe masă.
R.: Ești sigur că Lucas se gândește la tine?
A.D.: Stephane Laroche, antrenorul lui Doru (Leonard Doroftei – n.r.), este și antrenorul meu. El a discutat cu Lucas despre mine. Nu se pune problema să nu mă aibă în vederi. Sunt în fruntea listei. Realizați, desigur, faptul că dacă se înhamă la o asemenea treabă, îi trebuie echipă.

Crinu Olteanu n-a rezistat

R.: Cei de la Interbox mai au în vedere vreun pugilist român?
A.D.: Nu. La Interbox se mai află doar un român, Lucian Bute. El are bune șanse de a face carieră. Are doar patru meciuri și, după cum știți, peste puțină vreme va disputa al cincilea meci. A mai fost și Crinu Olteanu, care, din păcate, n-a rezistat.
R.: Când vei intra în afaceri?
A.D.: Afaceri? Deocamdată nu pot și box și afaceri. Îmi trebuie minim patru ani de box profesionist. Trebuie să finalizez ce-am făcut toată viața. Trebuie să culeg roadele, care încă nu sunt coapte bine. Sper să-mi rezolv problemele repede, că-n perioada asta am plătit din banii mei și nutriționist, și asistența medicală. Că mai apar proleme la vreo mână, la vreun deget.

”Doroftei m-a ajutat enorm de mult”

R.: Nu știi ce este teama?
A.D.: Nu mi-a fost teamă de niciun adversar. Ultimii trei pe care i-am întâlnit aveau multă experiență. Am avut patru-cinci meciuri cu albi, restul numai cu negri, înalți. Am bătut și un fost campion mondial IBF. Am fost în formare, dar ultimele trei meciuri au fost treabă serioasă.
R.: Îmi spunea Nini Moroiță, în urmă cu vreo șase-șapte ani, că te-ai adaptat perfect manierei de punctaj cu aparatul, utilizată în boxul amator. Maniera veche presupunea un box zgârcit ca număr de lovituri.
A.D.: Imediat mi-am schimbat maniera de a boxa. La profesioniști nu se umblă cu aparatul. Mă adaptez foarte ușor, trec cu ușurință dintr-un mediu în altul.
R.: Dar în Occident cum te-ai adaptat?
A.D.: Occidentul îl știam. Am avut și vacanță în Occident. La început a fost un pic mai greu. Doru m-a ajutat enorm de mult, m-a susținut. Mi-am făcut un cerc de prieteni, oameni extraordinari, super.

”Tataie” și cei pe care i-ai iubit

R.: Îmi vorbea odată ”Șefu” (Ion ”Nini” Moroiță – n.r.) despre bunicul tău. Spunea că ”Tataie” nu cunoștea opreliști când venea vorba de binele familiei sale. Mai ales pentru tine ar fi fost în stare să se arunce în foc…
A.D.: Bunicul mi-a fost sprijin financiar, material, moral. Dacă am ajuns unde am ajuns, asta i se datorează lui în proporție de 90%. Fără el, n-aș fi ajuns aici. Și nu exagerez. A decedat, din păcate, pe 2 ianuarie anul ăsta. (Apoi, îngândurat) E păcat. Te sacrifici să faci ceva în viață… Timpul trece. La întoarcere nu-i mai găsești pe cei pe care i-ai iubit.
R.: Am auzit că era foarte priceput negustor.
A.D.: Vindea tot ce se putea vinde. Era, într-adevăr, un mare negustor. A fost un om care până la 70 de ani nu putea să stea locului. Muncea încontinuu. Când la obor, când în piață, când prin țară.
R.: Și-a făcut societate după 1990?
A.D.: N-avea firmă. Spre exemplu, cumpăra mașini. Le repara, îmbunătățea și le revindea. Ioan Diaconu îl chema. Vindea penițe, mosoare, păpuși, carburatoare, mașini întregi – cum vă spuneam – sau piese izolate. Lista poate continua la nesfârșit. Făcea schimburi din care scotea profit. Era și un om priceput a toate. ”Tataie” era peste tot. La meciuri, se consuma. A fost și la București, la revanșa Doroftei – Balbi, când am boxat și eu.

Sarah Nicole

R.: N-a apucat să te vadă campion mondial…
A.D.: Mă bucur că a putut să-și vadă strănepoata. Pe 17 august, fiica mea va împlini doi ani.
R.: Mulți înainte! Cum o cheamă?
A.D.: Mulțumesc! O cheamă Sarah Nicole. Un nume englezesc, unul franțuzesc.
R.: Cum regăsești România?
A.D.: N-aș spune că schimbată în bine. Dar îmi prinde bine vacanța asta. Soția mea avea nevoie de o vacanță. Nu mai venise în România de un an și ceva. E bine și pentru asta mică. Stă cu bunicii și se simt toți bine.
R.: Am rugămintea să-mi răspunzi direct la o întrebare. Ești absolut sigur că vei intra în posesia unei centuri mondiale? Să nu-mi răspunzi că trăim într-o lume nesigură!
A.D.: Voi intra sigur în posesia unei centuri. Vă promit. Îmi trebuie doar ceva susținere… mondială. Să câștige Doru sâmbătă (duminică, după ora României), apoi, luna viitoare, după ce apele se vor liniști și limpezi, mă voi întoarce în Canada pentru a-mi atinge țelul.

       Ce mi-a declarat după interviu Ion Moroiță, cel care l-a descoperit pe Adrian și antrenorul care l-a format: ”Cred că se va întoarce la Interbox. Nu și-a reînnoit contractul, deoarece nu i-au fost satisfăcute pretențiile. Adrian este băiat inteligent și a învățat ceva în Occident: să negocieze. A câștigat până în prezent 15 partide fără a pierde vreuna, din care opt prin KO, are un statut consolidat și șanse de a ataca, nu peste multă vreme, titlul mondial al unei versiuni importante. De curând, s-a deschis o nouă portiță. Eric Lucas, unul dintre cei doi campioni mondiali ai Interbox, în vârstă de 33 de ani, și-a manifestat intenția de a cumpăra clubul. Adrian a primit foarte bine vestea. Se înțelege perfect cu Lucas, care este un profesionist adevărat, iar dacă intențiile acestuia se vor materializa, sunt toate șansele ca Adrian să se întoarcă la Interbox”.

P.S.: Adrian Diaconu s-a ținut de cuvânt, intrând, în 2008, campion mondial al categoriei WBC.

                                                                                                             Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Adrian Diaconu – la aniversare (n. 9 iunie 1978)

Interviu cu pugilistul Adrian Diaconu, medaliat cu ”bronz” la Campionatele Mondiale de la Budapesta (II)
(urmare din ediția de ieri, 9 iunie 2021)

       Astăzi, ploieșteanul Adrian Diaconu, medaliat cu bronz la Campionatele Mondiale de box (Budapesta 1997, la doar 19 ani!), apoi campion mondial la profesioniști, împlinește 43 de ani! LA MULȚI ANI, CAMPIONULE!

       De-a lungul carierei sale, când am lucrat în presă, am scris despre isprăvile lui și i-am luat câteva interviuri, unele televizate. Ion ”Nini” Moroiță, antrenorul și, într-un fel, tutorele lui Adrian Diaconu, ploieșteanul medaliat cu bronz la recentele Campionate Mondiale de Box de la Budapesta, își caracteriza elevul din punct de vedere moral și profesional. Adrian? Un băiat care te obligă să-l prețuiești din ce în ce mai mult. Pe măsură ce crește, devine mai <rezultativ>, căpătând tot mai multă încredere în sine. Este un pugilist al loviturilor izolate, dar foarte precise. Îi admir inteligența, simțul strategic. La <mondiale>, Adrian al meu a boxat excelent și s-a adaptat foarte bine tactic și foarte ușor manierei de a boxa cu aparatul”.

       Vreme de trei ediții, vă vom prezenta o selecție din interviurile pe care ni le-a acordat Adrian Diaconu. Primul, în două episoade, datează din noiembrie 1997, la puțină vreme după ce obținuse ”bronzul” la Mondialele de la Budapesta. 

Meciul cu Sergio – cel mai greu

R.: Care a fost meciul cel mai greu în drumul spre medalie?

A.D.: Cel cu argentinianul Sergio. Nici nu vreau să-mi aduc aminte! Mai rutinat, mai vârstnic, prezenta – pentru mine – dezavantajul de a fi stângaci. Nu puteam de fel să-mi impun tactica, stilul… Adăugați la asta faptul că, în primele secunde ale meciului, mi-a ”găsit” plexul! Asta mi-a diminuat potențialul. Nici în semifinala cu Duvergel n-am primit lovituri atât de puternice. Am căutat să mă mențin în ofensivă, întrucât era singura tactică adecvată. I-am căutat, mereu, figura. La stângaci, ”intră” foarte bine directele de dreapta. Cu astfel de lovituri mi-am adunat majoritatea punctelor. Am dat totul în această partidă și, cu toate acestea, înaintea ultimei reprize, eram condus cu două puncte și în criză de… potențial! Sergio boxa la așteptare. După câteva clinciuri, obosisem, iar el a preluat inițiativa. Paradoxal, în această situație am punctat mai mult.

”Sforarii din boxul intern”

R.: Și cu… Duvergel?

A.D.: Știam că nu prea sunt șanse și n-am riscat. Duvergel lovea, apoi fugea. Iar eu, neexperimentat, naiv, mă duceam după el. M-a atras în cusă și am mușcat din momeală.

R.: Oricum, ai scăpat de el. Se aude că s-ar retrage. Ce zici, mergi la titlul mondial peste doi ani?

A.D.: Să fiu sănătos și să-mi mențin categoria! În doi ani, voi câștiga în forță și experiență. Trebuie să rețineți că cei mai periculoși adversari pot fi ”sforarii” din boxul intern, care au tot felul de interese.

Retragerea lui ”Feri” Vaștag a fost superbă

R.: Ai fost la Reșița, la festivitatea prilejuită de retragerea din activitatea competițională a lui ”Feri”? Cum a fost?

A.D.: Extraordinar! Superb! Sala Polivalentă de acolo a fost arhiplină. Foarte multe personalități, din toate domeniile, au ținut să fie prezente. N-a lipsit nici Mihai Leu! O atmosferă fantastică! ”Feri” m-a invitat pe scenă, m-a felicitat, mi-a oferit o pereche de mănuși, gestul semnificând predarea ștafetei către ”urmașul” său. Adrian Fetecău a ținut un speech în care mi-a făcut o prezentare completă. S-a referit în special la comportamentul meu din partidele de la Budapesta.

R.: Cum ai caracteriza această ediție a <mondialelor>?

A.D.: A fost cea mai puternică ediție de până acum. Și n-o spun numai eu. Fiind foarte aproape de noi, a fost ”invadată” de țările din fosta URSS.

R.: Te gândești să treci la profesionism în viitor?

A.D.: La viitor mă gândesc, dar la profesionism nu. Deocamdată.

Mâine, Sidney!

R.: Asta înseamnă că gândul tău e la… Sidney?

A.D.: Bineînțeles! Dar până atunci am de trecut multe obstacole. Selecția este permanentă. Trebuie să câștig, mai întâi, titlul național al seniorilor, ”Centura de Aur”, să am la <mondialele> viitoare o comportare cel puțin pe măsura aceleia de acum. Vreau să mă mențin permanent în postura de titular.

R.: Ai o prietenă?

A.D.: Da.

R.:Cum o cheamă?

A.D.:Vă spunaltă dată.

R.: Ai de gând să te căsătorești curând?

A.D.: Deocamdată, să-mi asigur viitorul. Mai vorbim după Sidney.

R.: Prietena suspină când te vede boxând? Nu suferă când ești lovit?

A.D.: Când mă vede învinețit la ochi sau la nas, mă compătimește.

R.: Te îngrijește, te oblojește?

A.D.: Da. Caută să mă lingușească, să-mi aline suferințele. În același timp, este și foarte critică. Îmi urmărește partidele și se consumă foarte mult. De fapt, pune suflet în tot ce întreprinde.

R.: Ce program ai în perioada următoare?

A.D.: Mai am liber o săptămână, după care voi pleca, cu lotul național, la un cantonament de pregătire în Germania, în vederea participării la un turneu în Macedonia. Apoi, în ianuarie, turneu de calificare pentru  <europene>, în Italia.

30 de milioane lei sunt pe drum

R.: Ai primit cele 30 de milioane de lei cuvenite?

A.D.: Nu. Premierea se va face săptămâna viitoare la Constanța. Așa se zvonește.

R.: Cine te-a sprijinit cel mai mult în tentativa de a obține mult râvnita medalie a <mondialelor>?

A.D.: Nea Moroiță s-a zbătut enorm pentru mine. Îl simt ca pe un părinte. În toate momentele dificile – pentru că am avut și eșecuri, căderi – a intervenit prompt și m-a adus cu picioarele pe pământ. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a avut în grijă, oriunde am umblat, și mă rog să aibă și de acum înainte. Mamei, că m-a făcut sănătos și m-a crescut. Tatălui, că mă sprijină financiar.

R.: Îți mulțumim și noi pentru interviul acordat!

      Scriam atunci, la finalul interviului: ”Feri” și Duvergel sunt de-o vârstă: 29 de ani. Ambii s-au retras. Adrian este cu 10 ani mai tânăr decât ei. Peste trei ani, la Jocurile Olimpice de la Sidney, va fi numa‘ bun!
     N-avea să fie la Sidney, dar imediat după aceea Adrian Diaconu a trecut la profesionism, devenind campion mondial al categoriei WBC.

                                                                                                       Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Adrian Diaconu – la aniversare (n. 9 iunie 1978)

Interviu cu pugilistul Adrian Diaconu, medaliat cu ”bronz” la Campionatele Mondiale de la Budapesta (I)

        Astăzi, ploieșteanul Adrian Diaconu, medaliat cu bronz la Campionatele Mondiale de box (Budapesta 1997, la doar 19 ani!), apoi campion mondial la profesioniști, împlinește 43 de ani! LA MULȚI ANI, CAMPIONULE!
       De-a lungul carierei sale, când am lucrat în presă, am scris despre isprăvile lui și i-am luat câteva interviuri, unele televizate. Ion ”Nini” Moroiță, antrenorul și, într-un fel, tutorele lui Adrian Diaconu, ploieșteanul medaliat cu bronz la recentele Campionate Mondiale de Box de la Budapesta, își caracterizează elevul din punct de vedere moral și profesional. Adrian? Un băiat care te obligă să-l prețuiești din ce în ce mai mult. Pe măsură ce crește, devine mai <rezultativ>, căpătând tot mai multă înredere în sine. Este un pugilist al loviturilor izolate, dar foarte precise. Îi admir inteligența, simțul strategic. La <mondiale>, Adrian al meu a boxat foarte bine și s-a adaptat foarte bine tactic și s-a adaptat foarte ușor manierei de a boxa cu aparatul”.

       Vreme de trei ediții, vă vom prezenta o selecție din interviurile pe care ni le-a acordat Adrian Diaconu. Primul, în două episoade, datează din noiembrie 1997, la puțină vreme după ce obținuse ”bronzul” la Mondialele de la Budapesta.

Surprize, surprize…

Reporter: Felicitări, Adrian! Ne-ai făcut o surpriză pe cinste! Toți iubitorii boxului au fost surprinși de două ori: o dată, când ai fost selecționat; a doua oară, când ai cucerit medalia de bronz. O surpriză plăcută, s-o recunoaștem! Dar pe tine te-a surprins selecționarea?

Adrian Diaconu: Nu m-a surprins, întrucât auzisem că Francisc Vaștag nu va participa. De fapt, el nu era în cea mai bună formă. În ultima vreme, boxase sporadic. La insistențele apropiaților, a încercat să revină, dar evoluțiile sale în ”sparring”-uri n-au fost concludente.

R.: Totuși, a avut un rival serios în persoana lui Gheorghe Napoleon, care se impusese la ”naționalele” seniorilor.

A.D.: Este adevărat. Dar știți că la ”naționale” au fost multe discuții. Pierdusem acolo, discutabil, în meciul din semifinale, cu Robert Herghelegiu, de la Dinamo. Acesta a pierdut, la rândul său, finala cu Napoleon. ”Nea Moro” (nr. – Ion ”Nini” Moroiță) a fost foarte inspirat neimpunându-mi să boxez în ”sparring”-urile de la Ploiești ale lotului național, ce au precedat ”naționalele” de tineret, întrucât își propusese să mă aducă în posesia titlului național. Intuia dumnealui ceva.

Napoleon a ieșit șifonat sau <meseriași> vs <încurcăreți>

R.: S-o luăm în ordine. Când ai auzit că ”Feri” se va retrage?

A.D.: Chiar înainte de a urca în ring pentru a disputa finala la ”tineret”, ”nea Moro” mi-a șoptit că ”Feri” s-a retras de la lot și că am ”unu la sută” șanse să-l înlocuiesc.

R.: Ne imaginăm ce încărcătură emoțională trebuie să fi avut partida finală!

A.D.: Să știți că am boxat foarte relaxat! Napoleon mă învinsese la limită în singurul meci pe care îl disputasem împotriva lui. Asta se întâmpla la ”Turneul Primăverii”, dar după <mondialele> de tineret, din noiembrie trecut, vreme de șase luni,  nu mai disputasem partide dificile.

R.: Cum a fost finala cu Napoleon?

A.D.: L-am bătut foarte clar. De la o vreme, nu mai am trac în fața niciunui adversar, fie el chiar mult mai bine cotat. Îmi place să boxez cu ”meseriașii”, nu cu ”încurcăreți”. Oricum, Napo a ieșit foarte șifonat din ring.

Argument: tinerețea

R.: Și apoi?

A.D.: ”Nea Moro” mi-a spus imediat: <Adriane, acum șansele tale de a boxa la Budapesta sunt de 90 la sută>. În circa 15 minute, câștigasem 89 de procente! Am dat fuga acasă, mi-am alertat familia, mama mi-a pregătit echipamentul și… am plecat cu ”nea Titi” (n.r. – Titi Tudor, tehnician la PRAHOVA SAFA și loturile naționale) la București, în cantonament. Acolo… surpriză: Am dat peste ”dinamovistul” Robert Herghelegiu! S-a pus problema să facem un ”sparring” între noi. Dar antrenorii și-au dat seama că ar fi riscant să boxăm cu patru zile înainte de mondiale. Până la urmă, a decis Biroul Federal, cu doar o zi înaintea deplasării la Budapesta.

R.: Care au fost atuurile tale?

A.D.: În primul rând, îl bătusem pe campionul seniorilor. În al doilea rând, aveam o mai bună formă sportivă. Și mai aveam un argument: tinerețea!

(Sfârșitul primei părți, Continuarea în ediția de mâine, 10 iunie 2021)

                                                                                      Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu Mircea Zanciu, ex-secretar general al Federației Române de Modelism
(urmare din ediția de ieri)

Reporter: Ce alte competiții ați mai organizat în ultima vreme?
Mircea Zanciu: În vară, s-a desfășurat la Suceava Campionatul European pentru cele mai grele aeromodele, cele de 25 de kilograme. Mașini zburătoare, avioane adevărate, la scara unu pe patru, unu pe cinci, dotate cu motoare și pistoane, care trebuie să efectueze zboruri impuse, ca și… avioanele, machete radiocomandate sau machete captive, pilotate prin cablu.

România este în topul mondial

R.: Cum se prezintă modelismul românesc în competițiile mondiale?
M.Z.: România este în topul mondial cam din ’70 încoace, când a organizat primul campionat mondial, la Slănic. Suntem printre primele trei-patru țări din lume, schimbându-ne titlurile, la diferite competiții, cu rivalii noștri.
R.: M-ați proiectat pe fundalul unui drapel care, constat, nu este cel al României. Cum se face că ați arborat un drapel străin într-un moment de fervent naționalism?
M.Z.: Acesta este drapelul tuturor națiunilor, ce include și culorile României. Separat, drapelul României, ca de altfel și ale celorlalte națiuni, se află pe peretele de vizavi.

Cosmopolitul 

R.: Sunteți cosmopolit?
M.Z.: Exact. Ceea ce vedeți este drapelul Federației Aeronautice Internaționale, cea care patronează acest Campionat European de Aeromodelism, toate sporturile nautice, tot ce înseamnă aviație, tot ce înseamnă zbor, cu om sau fără om, deltaplanul, parașuta, zborul cu motor sau fără, planorismul, aeromodelismul, rachetomodelismul, baloanele cu aer cald, baloanele cu hidrogen etc. Toate acestea sunt sub controlul FAI, la care suntem afiliați din 1928. Ea ființează din 1902, la Paris, pe Bulevardul Montparnasse. E o federație puternică. Aeromodelismul face parte din aeronautică. Vicepreședintele FAI, domnul Pierre Chaussebourg, este aici, cu noi. De altfel, și eu sunt membru al Federației, pentru că, altfel, n-aș fi putut să organizez acest campionat european.
R.: Nu sunt urmărite și păsările în zbor?
M.Z.: (zâmbind) Numai ceea ce este făcut de om.

În cerc amețitor

R.: Dar modelele par create de o mână divină.
M.Z.: Aeromodeliștii sunt niște oameni extraordinari. Au trăsături de caracter fantastice și cunoștințe tehnice, practice, la care se adaugă însușiri fizice speciale: concentrare, răbdare, voință de fier, obligatorii pentru aeromodelismul indoor. Pentru planoarele de câmp sau de munte, unde – iar! – noi,  românii, suntem foarte buni aeromodeliști, ei fac și vreo… 30 de kilometri pe zi, așadar trebuie să aibă însușiri atletice, întrucât aceste planoare sunt lansate cu forța mâinii. Și aeromodeliștii de zbor captiv trebuie să fie foarte bine înzestrați fizic, ca să nu amețească în cercul acela, pentru că se zboară cu o viteză de până la 300 km la oră.

Un sport de viitor 

R.: Ce viitor îi prevedeți modelismului?
M.Z.: Este un sport de viitor, pentru că toate avioanele trec mai întâi prin stadiul de aeromodele. Tot ce zboară cu om e, de fapt, mai întâi o machetă, aeromodelismul îmbinându-se cu aviația. Aici avem de a face cu aeromodelismul sportiv. Pentru că există aeromodelism militar, științific, telecomandat, meteorologic, industrial, cinematografic, de reclamă etc. Noi ne ocupăm, așadar, cu aeromodelismul sportiv, cel al performanțelor absolute. Rachetomodelismul este un sport mai nou, de circa 30 de ani.
R.: Care este media de vârstă a sportivilor participanți la aceste Campionate Europene?
M.Z.: Sportivii participanți la aceste Campionate Europene au o vârstă destul de înaintată, lor trebuindu-le 30-40 de ani de experiență, foarte mulți bani, întrucât modelele sunt construite de dânșii, prin efort financiar și cu materiale speciale moderne.

Modelismul va deveni sport olimpic

R.: Îmi trece prin cap o întrebare: de ce modelismul nu este sport olimpic? Vă roade faptul?

M.Z.: Noi nu suferim acum de asta. Vrem să-l dezvoltăm, asta urmărim. Unele dintre sporturile de profil sunt acceptate de Comitetul Internațional Olimpic. Este vorba despre deltaplan, parașutism și planorism. Vor deveni sporturi olimpice, nicio grijă, la viitoarele Jocuri Olimpice, și, probabil, atât eu cât și dvs. vom apuca timpul în care și aeromodelismul va deveni sport olimpic, fiindcă efortul omului, dibăcia și înțelegerea sa sunt foarte mari, pentru că atât omul cât și mașina contează foarte mult în lumea noastră.

”Oamenii își vor îmbunătăți cultura competițională” 

R.: Omul e de neoprit.
M.Z.: Vor deveni olimpice foarte multe sporturi tehnice, fiindcă sunt moderne, iar omul modern are nevoie de sporturile acestea, pentru că ele creează meserii, progres tehnic, industrie, forță de muncă. Aviația a pătruns în viața omului, cu toate aspectele ei. Cu timpul, sunt sigur că oamenii își vor îmbunătăți – pe lângă cunoștințele tehnico-științifice – cultura competițională.
R.: Începem să îndrăgim ”făpturile” acestea atât de… ”fragede”. Vom încerca să ne apropiem mai mult de ele, să le înțelegem. Vă mulțumim foarte mult!

                                                                                         Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu Mircea Zanciu, ex-secretar general al Federației Române de Modelism

Pe Mircea Zaciu, pe atunci secretarul general al Federației Române de Modelism, l-am întâlnit, cu vreun sfert de secol în urmă, la Campionatul European de Aeromodelism de la Slănic. Ce mașinării ne-a fost dat să vedem acolo! Și cât de fragile! O tuse sau un strănut le poate spulbera! Cum doream să aflăm ce se întâmplă, l-am rugat pe interlocutor să încerce să ne dezlege misterul. Ceea ce am aflat ne-a impresionat profund.

Sunt niște mașinării ”imposibile” 

Reporter: Domnule Mircea Zanciu, ce este minunea aceea care plutește acolo, undeva, în ”zare”?

Mircea Zanciu: Ceea ce vedeți este un zbor reușit al unui aeromodel indoor românesc, la Campionatul European de la Slănic Prahova, al cărui creator luptă să învingă cei mai puternici adversari de pe ”bătrânul continent”, care construiesc astfel de mașinării ”imposibile”. Acestea sunt aeromodele ultraușoare, în cazul nostru, aeromodelul indoor. Aici se întrec echipele Ungariei, Poloniei, Lituaniei, Ucrainei și României. Aceste cinci țări s-au calificat după diferite concursuri ale anului. Practic, asta este finala competiției.

Cea mai ușoară mașină construită de om

R.: Cât cântărește aceste aeromodel?
M.Z.: Acest aeromodel – care cântărește numai un gram – are o anvergură a aripii de 65 centimetri și un fuselaj de circa 70-80. Modelul lui Vasile Nicoară, de la Voința Târgu Mureș, care evoluează acum în concurs, răspunde la întrebarea ”care este cea mai ușoară mașină construită de om, ce poate să zboare cel mai mult fără pilot”. Acesta este aeromodelul indoor. El poate să zboare 44 minute, record american, sau 43 de minute, recordul nostru. Ceea ce vedeți dumneavoastră aici este un avion, pentru că întrunește toate caracteristicile avioanelor. Are aripi, are profundor, derivă, fuselaj. 

Memorie mecanică

R.: Este comandat de la sol?
M.Z.: Aripa are un anumit unghi alfa de atac, care-i permite ascensiunea. Deci aparatul, cu ajutorul acestui șnur de cauciuc (de un gram și jumătate cel mult), îi imprimă elicei mii de rotații, cu o frecvență de o turație pe secundă sau mai puțin. Vedeți? Zboară excepțional! Problema e: care zboară mai mult în șase runde. De fapt, sunt șase zboruri a câte două ore, desfășurate pe parcursul a trei zile, arbitrate de la decolarea din mână până la aterizare. Și se adună cei mai buni doi timpi de zbor din cele șase runde. Trebuie să reușești să dai cât mai multe răsuciri fără a distruge modelul. Dar motorul are o memorie mecanică, modelul trebuind să zboare ciclic, nu rectiliniu, ca să nu lovească pereții, pentru că s-ar distruge. Și nici prea sus, pentru a nu lovi tavanul, sala având o înălțime de circa 68 de metri. Fuselajul și aripile sunt susținute de vreo 14 fire, pe care nu le vedeți cu ochiul liber, fiind groase ca firul de păianjen.

Creatorul trebuie să se deplaseze cu viteza ”tip-til”

(În acest moment al conversației, Vasile Nicoară prinde ușor aparatul, înainte de aterizare, apoi îl poartă cu ”pas de melc”).
R.: Cum de l-a atins? Nu se risipește?
M.Z.: ”Stăpânul” n-are voie să facă mișcări bruște, pentru că poate să spargă folia care învelește aeromodelul. Folia este groasă cât pereții unui balon de săpun. Numele ei este Microfilm.

A zecea mia parte dintr-un milimetru! 

R.: Sunt aproape imateriale…
M.Z.: Are 10 microni, deci a zecea mia parte dintr-un milimetru. E gros cât stratul de petrol pe apă. Folia se obține prin turnarea pe apă a emaitei, foarte diluată. Fiecare sportiv și-o prepară. E de o mie de ori mai subțire decât celofanul. Aeromodelele sunt creația lor absolută. Sportivii trebuie să aibă cel puțin șase modele pentru concurs. Aeromodelul are macheta sa, adică un model de avion cântărind de la un gram până la 25 de kilograme, funcție de clasa căreia îi aparține.
R.: Câte feluri de aeromodele există?
M.Z.: Sunt 44 de feluri de aeromodele, care se confruntă în zece campionate mondiale și europene pe an. Cel care zboară acum este doar unul din ele, cel mai ușor, aparținând clasei FID. (urmarea în ediția de mâine)

                                                                                              Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU