Sport

Motto: ”Niciodată nu e prea devreme” (Robert Andreescu)

(Interviu inedit, din 2007, cu Robert Alexandru Andreescu ”Beton”, antrenor la Steaua București)

Cu un desen de Julian Pena-Pai

Stelist până-n măduva oaselor 

Reporter: De când antrenați și unde ați început cariera de antrenor?
Robert Andreescu: Din 2000, când am debutat ca antrenor la CSȘ 1 București, club care se afla în colaborare cu Steaua. Am lucrat mai întâi la copii. Spre finalul lui 2002 am trecut la seniori, la Steaua. Pe atunci, în primii trei ani nu ți se pretindea să ai rezultate. După aceea, ți le cereau. Din păcate, sistemul te forțează să obții repede rezultate, fapt care te silește să treci peste unele etape. Toți antrenorii de copii forțează, vor repede medalii. Dar este necesar să lucrezi cinci–șase ani cu un sportiv înainte de a-i pretinde performanțe.

R.: De ce Steaua?
R.A.: Activitatea mea este legată de acest club. După semnarea contractului la Steaua, m-am realizat ca antrenor, lucrând atât cu grupe de băieți, cât și de fete. Mai am două colaborări cu CSȘ 3 Steaua și CSȘ 1 Pajura. La Pajura am descoperit-o pe Andreea Chițu și am transferat-o la Steaua–Petrom. Andreea a obținut o medalie de bronz la ultima ediție a ”europenelor” de juniori.

Promoțiile lui Pălărie

R.: Povestiți-ne despre activitatea dvs. ca sportiv!
R.A.: Sunt născut în 1978 și practic judo de la 5 ani și jumătate. Am fost campion național de juniori și de tineret, cu destule medalii la activ. Am trecut și pe la lotul olimpic de juniori. M-am retras din activitatea sportivă după ce am intrat la facultate. Am urmat ANEFS-ul, la Pitești. Știți că multipla noastră campioană Alina Dumitru, de la Steaua-Petrom, a urmat facultatea tot la Pitești?
R.: Am aflat. Mi-a spus domnul Emilian Rabolu, alt redutabil antrenor, profesor la ANEFS Pitești.
R.A.: Acum este înscrisă la master. Mai știți că maestrul Cornel Pălărie, antrenorul LPS Pitești, mi-a fost profesor la Facultate?
R.: Nu știam.
R.A.: Prin mâna lui Nenea Pălărie au trecut mulți sportivi de valoare, printre care și Alina.
R.: Cât de mult trebuie să-i datorați maestrului Pălărie!
R.A.: Ooo, enorm! Îi datorez mult și domnului Emilian Rabolu, despre care ați amintit, care mi-a fost antrenor la lotul olimpic de juniori.
R.: Cum funcționează mixajul Steaua-Petrom?
R.A.: Foarte bine. Colegialitate, bună dispoziție, colaborare perfectă. Schimb de informații, susținere morală și financiară reciprocă, atât a sportivilor, cât și a antrenorilor. Când colaborarea se realizează pe asemenea premise, nici rezultatele nu se lasă așteptate.
R.: Cine a avut inițiativă acestei alăturări?
R.A.: Cred că a aparținut domnului Constantin Savu, secretarul general al Federației, care e și președintele CS Petrom.

Băieți șmecheri, fete ”păcălite”, dar rezistente 

R.: În clasamentul general al cluburilor, întocmit de FRJ, regăsim ordinea din topul feminin. Care să fie explicația?
R.A.: Judo feminin este, într-adevăr, mai bine situat. În judoul masculin, de când s-a retras colegul meu Adrian Croitoru, a urmat o prăpastie. Doar Claudiu Bașta și Daniel Brata se apropie, cât de cât, de pretențiile internaționale. Ca și în fotbal, nu am avut o generație de schimb. Totuși, lucrurile merg spre bine. Există un lot de juniori care promit. Domnii Emil Morar și Iulian Surlă fac treabă bună la Oradea. Apoi, băieții au avut și o serie de ghinioane. Și ar mai fi ceva: ei sunt mai șmecheri. Pe fete le mai ”păcălești”. Eu ce câștig?, se întreabă sportivul. Fata vrea facultate și un rost în viață. E dispusă să aștepte ceva mai mult pentru a-și atinge țelul. Este emoționată, fericită când câștigă. Ea rezistă, dacă nu se mărită de timpuriu, vreo patru ani în plus. Pe când băieții vor banul mai repede.
R.: Ce obiective aveți pentru 2007?
R.A.: Calificarea la Jocurile Olimpice de la Beijing a Alinei Dumitru, unde sperăm să obțină o medalie; lansarea în competiții majore a unei junioare, poate două, cu rezultate care să ne confere certitudinea că vom avea asigurat schimbul pentru Jocurile Olimpice din 2012. Mă gândesc la o Andreea Chițu, la o Alina Lotoroșanu și altele 

Finaluri de coșmar

R.: Deci tot fete.
R.A.: Da. În fiecare an ne propunem obiective pentru Campionatele Europene de Juniori și de Tineret una–două medalii. Deocamdată, Monica Nistor, Ștefania Neagu, Violeta Dumitru au bune șanse de a le obține. Dintre băieți, ne gândim în special la Fabian Munteanu. Avem șase–șapte certitudini, sportivi care confirmă în competiții. Ar mai fi și alții. Noi mai mult furăm de la turnee internaționale. (Apoi, după un răgaz de meditație) Ar mai fi ceva: tot pierdem meciuri pe final, domnule! La ”olimpice” sau ”mondiale” ni se tot întâmplă asta… 

Pregătirea tactică sau să începem cu sfârșitul 

R.: Să fie o determinare psihologică, factorul psihic, neîncrederea în forțele proprii?
R.A.: Nu cred că este o chestie psihologică. E vorba mai degrabă despre pregătirea tactică. De obicei, începutul de partidă e bun. La lot ar trebui să se lucreze mai mult la acest capitol, al finalurilor. În opinia mea, faptul ține  mai mult de bucătăria lotului.
R.: Poate că ar trebui să se  înceapă pregătirea cu sfârșitul.
R.A.: (Zâmbind) Nu știu. Poate ar trebui – într-adevăr – să începem cu sfârșitul.
R.:  E bine la Steaua?
R.A.: Sunt mulțumit de colaborarea mea cu conducerea Steaua, care este foarte promptă în satisfacerea cerințelor sportive. Avem asigurate îndemnizații, echipament, medicamentație, premieri la zi.

Ciuca bătăilor 

R.: Apropo: de ce v-ați apucat de judo?
R.A.: Veneam acasă cam des bătut. Eram și nițel fricos, întrucât fizicul nu mă prea avantaja în clinciurile cu bătăușii de ”clasă”. Tata m-a trimis pe tatami. Era prieten cu un antrenor de judo. ”Poate înveți ceva”, mi-a zis. Brusc, am trecut de la joacă la muncă. După aceea n-am mai putut să scap de judo. Sunt mulțumit că m-am realizat prin sportul acesta, în care nu se răzbate ușor. În orice concurs, mulți participă, mai puțini câștigă.
R.: Tânăr și neliniștit…
R.A.: Sunt prea tânăr, zic unii. Nu te gândești că cutare e mai mare și cu experiență?, sunt deseori întrebat. Dar eu mă simt în formă ca antrenor. Dacă este prea devreme pentru performanță – fie că te numești sportiv sau antrenor –, mai bine stai acasă.

Argumentul Alina Dumitru

R.: Ce anume a determinat numirea dvs. la Steaua?
R.A.: A fost o conjunctură favorabilă. S-au schimbat mulți antrenori într-o perioadă de timp mai degrabă scurtă. Mi s-a propus, pe la 24–25 de ani, să vin ca antrenor la clubul la care m-am realizat ca sportiv. Am fost întrebat dacă mă simt în stare de o asemenea treabă. N-am spus nici că pot, nici că nu. Mi-am propus să încerc cinci–șase luni, luni de probă. Zic eu că m-am descurcat, dacă sunt încă aici.
R.: Cum a primit conducerea clubului Steaua ideea colaborării cu CS Petrom?
R.A.: Cu inima deschisă. Alina Dumitru a reprezentat un argument forte. Apoi, sunt reprezentanți ai CS Petrom care simpatizează cu Steaua. Trebuie să precizăm că avem colaborare cu Petrom doar pe judo. Și merge foarte bine, s-au obținut deja niște rezultate. Colaborez excelent cu antrenorii CS Petrom, domnii Gheorghe Savu și Mihai Trandafirescu.

Omul ideal

R.: Conducerea clubului vă iubește?
R.A.: Mulțumesc la club domnului colonel Marin Pârcălabu, instructor al atleticii grele (judo, box, lupte, haltere). A fost un mare sportiv, medaliat la ”europene”. Apelăm la el în orice problemă. O rezolvă mergând la uși mai ”luminate”. Președintele clubului, colonel George Boroi, fost campion european la atletism, ne susține din toate puterile. Consider că aici este omul ideal pentru acest post.
R.: Ce le recomandați tinerilor antrenori?
R.A.: Antrenorii tineri se grăbesc, ca și sportivii. Poate că ar trebui să se acorde mai multă atenție grupelor de copii, până la juniori mari, unde susținerea e mai slăbuță în toate sporturile. S-a văzut asta și la generația mea. Cluburile școlare vor o medalie prin orice mijloace. Majoritatea cluburilor mici stau pe lângă cluburi mari ca să poată să supraviețuiască. Dacă obțin un rezultat, mai scot un trening, ceva. Priviți ”naționalele” de seniori. Erau 70-80 de sportivi pe categorie în anii 80-90, la municipiu, la București. Acum suntem 80–90 toți.

Betonați în tatami 

R.: Care să fie explicația?
R.A.: Nerăbdarea. Apoi, cum spuneam, baza de selecție s-a redus mult. A mai intervenit și karateul și ne-a mai luat din piață. Ar mai fi calculatorul și televizorul. Am organizat mereu selecții. După două–trei săptămâni, au venit părinții copiilor selectați, care se gândesc imediat la avantaje, vor să câștige ceva din primul moment. Spun că-i dau copilului un ceai și o pâine. Acum vor două pâini și două ceaiuri.
R.: De ce vi se spune ”Beton”? Să se datoreze pregătirii fără cusur, fără fisură pe care o asigurați?
R.A.: (cu un surâs complice): Noi, antrenorii, mai comunicăm prin porecle, mai ales cei de acum, și ei tineri. Pe când eram sportiv la copii, am mers aproape doi ani ”ceas”. Îmi fixam adversarii bine până aproape că nu mai mișcau. Îi ”betonam” în saltea, cum se spune. Într-un timp, ca sportiv, aveam faimă și sper ca și acum, ca antrenor, să asigur o pregătire ”beton”, fără fisură, cum spuneți dvs.

                                                                                             Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Simona Halep este campioană la Roma, la a treia finală disputată aici!

Simo a cucerit azi al 22-lea trofeu al carierei și al treilea din 2020 (Dubai, Praga, Roma)! Marea noastră campioană a câștigat primul set la 0, dar apoi sportiva din Cehia s-a retras, la 2-1 în setul secund 🔥

Felicitări, Simo! România este mândră de tine! #RESPECT 👏

Interviu cu Dan Deliu, doctor în arte marțiale, prof. univ. dr. La ANEFS București, antrenor, membru în Consiliul Director al FR Judo (II)
(urmare din ediția 12 septembrie 2020)

Motto: ”Ca oricare altă disciplină marţială, judo începe cu muncă şi perseverenţă, continuă cu modestie şi respect şi nu se termină niciodată, ştafeta se duce mai departe ca o spirală spre infinit!”
”Știința de a ucide merge până la perfecțiune. În acest punct, deja vorbim despre o artă.”

 Judo universal sau mai duri decât teroriștii

R.: Sunteți mulțumit de felul în care evoluează judoul românesc?
D.D.: Dacă există un judo românesc, aceasta se datorează muncii fiecăruia dintre cei ce au ajuns maeştri (centuri negre) şi continuă să se perfecţioneze prin judo şi totodată să ofere şi celorlalţi cât mai mult din experienţa extraordinară acumulată prin practica judo!
R.: Ați cercetat ce loc ocupă judo în preferințele românilor?
D.D.: Judecând după numărul de practicanți, în topul sporturilor preferate de români judo ocupă locul 5 după fotbal, înot, gimnastică şi atletism! Cred că suntem pe un drum bun.
R.: Dacă nu mă înșel, doriți ca orice cetățean să fie un practicant al artelor marțiale, în special al judo-ului, pe care ați vrea să-l vedeți prezent în orice instituție.
D.D.: Desigur. Mai întâi judo, pentru că nu este violent. Și sunt de acord că nu poți să pui copiii să lupte în gale de Local Kombat. Pe cei care susțin examene la Poliție sau la Jandarmerie i-aș întreba: ce sport ai practicat? ”Păi, fotbal, volei”, mi-ar răspunde unul sau altul. ”Du-te la volei”, i-aș spune. Mie îmi trebuie oameni care cunosc lupta. Ne trebuie oameni cu spirit educat prin arte marțiale, curajoși și demni, care să se opună tendinței de terorism. Care să fie de două ori mai duri decât teroriștii. Pentru ca noi – cum spuneam – să stăm liniștiți.
R.: Și să realizăm acest interviu.
D.D.: Inclusiv. 

Consilier al împăratului și gladiator ”din bucăți”

R.: Ați antrena sau consilia gladiatori? Trebuie să avem în vedere faptul că acolo era pe viață și pe moarte. Soarta celui învins era la bunul plac al publicului. Ați antrena oameni care să fie trimiși la moarte spre deliciul publicului?
D.D.: (după un lung răgaz de meditație) Spiritul meu ar spune da, dar educația mea ar spune nu.
R.: Sunteți în Roma antică. Să zicem, în perioada lui Lucius Cornelius Sulla. Ați opta pentru a fi gladiator, antrenor sau proprietar de gladiatori?
D.D.: Mă imaginez, oricum, în societatea romană înaltă. Dacă n-aș fi avut altceva mai bun de făcut, m-ați fi descoperit în postura de consilier al unui împărat, să zicem. În niciun caz nu mă văd proprietar de gladiatori, dar, la limită, aș fi fost un bun gladiator.
R.: Observ că aveți o tăietură în palmă. Cum ați căpătat-o?
D.D.: Am urme de cuțit în palmă, dinți falși, coaste rupte. Am parat un cuțit cu mâna. M-a operat la podul palmei doctor Lascăr, iar doctor Firică, de la Spitalul de Urgență, și directorul Florescu mi-au salvat genunchiul. Sunt făcut din bucăți. Am suferit accidente pe saltea și în afară. Mi-am asumat riscurile. Când observ nedreptăți flagrante, trec peste spiritul de conservare și devin un samurai.

Cu Dorin Gavra

R.: Propun să ne referim acum la activitatea dvs. curentă. Realizați, ca multe secții din țară, o serie de colaborări. Secția CS Petrom Ploiești, de pildă, colaborează foarte bine cu cea de la Steaua București. Cum vă ajută Rapidulețul?
D.D.: O colaborare cu Rapid București asigură niște facilități. Transport, indemnizații etc. Dorin Gavra (Dumnezeu să-l odihnească!), profesor foarte valorors, fost secretar al Federației Române de Judo, a activat la CSȘ Voinicelul, unde antrenez acum.
R.: Dorin Gavra a fost chiar președintele Federației. I-am luat un interviu la Oradea, în 1997, la finalele Campionatelor Naționale pe echipe, seniori și senioare, pe când era primul oficial al judo-ului românesc.
D.D.: Mă bucur că ați amintit acest fapt. Cu domnia sa am inițiat acest triumvirat, care s-a realizat la 1 ianuarie 2006. Profesor Mihai Băleanu, de la Rapid, este un bun organizator. Și domnul antrenor Sorin Dumitrescu, de la CSȘ 5 Voinicelul, a fost alături de mine și m-a sprijinit în obținerea acestor rezultate. În zilele noastre, nu se mai poate de unul singur. Mie îmi place la sală, acolo este laboratorul meu. Nu suport biroul, nu suport ședințele.
R.: Aveți secunzi?
D.D.: Am o fostă studentă, Gabriela Bugiu, cu specializare judo. E bodyguard pe undeva, dar vine la sală. Când mă depășesc numeric copiii, spun: ”Nu pot să trec pe la fiecare, să-l corectez”. În astfel de situații, profit și de părinții care mi-au fost elevi.

Voinicelul contra Sakura

R: Mulțumit de condiții?
D.D.: Destul de mulțumit. Dar ni le-am creat în timp. Mă număr printre puținii profesori care și-au construit sala de judo. Am ridicat-o de la temelie, cu ajutorul părinților. ”Voinicelul” e baza sportivă din sectorul 3, în renovare acum. Sper că, nu peste multă vreme, ne vom întoarce la Voinicelul. Am vrut să-i dau clubului numele Sakura, care semnifică floarea de cireș – simbolul flexibilității, supleței și purității, reprezentată sub formă de pentagon, dar nu mi-au dat voie cei din conducere. Pe vremea comuniștilor părea ciudată o astfel de denumire.
R.: Modestia figurează printre virtuțile noastre?
D.D.: Da. Este dovada unui caracter. În ceea ce-i privește pe tehnicieni (care sunt și mentori ai sportivilor lor), nu poți să fii un mare antrenor dacă nu ești și modest. Eu trebuie să fac și pe paznicul, și pe pedagogul, și pe psihologul cu elevii mei. Ca oricare altă disciplină marţială, judo începe cu muncă şi perseverenţă, continuă cu modestie şi respect şi nu se termină niciodată, ştafeta se duce mai departe ca o spirală spre infinit!

Ofensiva împotriva armatei de invalizi 

R.: Judo a devenit un sport. Maestrul Ilija Iorga, întemeietotul Fudokan, ca stil evolutiv în Karate Tradițional Shotokan, ne mărturisea, cu prilejul unui stagiu care a avut loc la Ploiești, că a creat acest stil ca o replică la numărul mare de accidentări care se produc în unele arte marțiale, judoul nefăcând excepție, ba din contră. Spunea că aceste accidentări l-au speriat pur și simplu. Cum comentați?
D.D.: Îl cunosc pe profesorul Ilija Iorga, un om cum rar întâlnești. Pe mine mă interesează toate artele marțiale, astfel că n-am ratat ocazia unor întâlniri cu domnia sa. Din câte știu, are și sânge românesc, fiind nepot al marelui cărturar Nicolae Iorga.
R.: Așa este.
S.S.: Are mare dreptate. Dar asta se întâmplă pentru că intră pe tatami copii nepregătiți, care nu știu nici arta căderii.
R.: Corpul omenesc e făcut din material biologic, cu limite pe care nu le poți forța la nesfârșit, aprecia maestrul. Japonezii au pierdut întâietatea în karate pentru că nu au ținut seamă de acest adevăr. Sportivii lor au multe probleme de traumatologie. Corpul uman se poate distruge astfel.
D.D.: Nu există sport implicând un contact direct cu adversarul în care să nu se producă unele accidentări.
R.: Iorga a încercat să schimbe traiectoria anumitor tehnici de karate, tocmai pentru a evita unele accidentări, în special cele prin acumulare, pe care le-a numit ”microcumulativtrauma”. ”Eu am luptat pentru a evita transformarea practicanților de karate într-o armată de invalizi”, declara profesorul. Cum stau lucrurile la judo, în această privință?
D.D.: Trebuie redus la minim numărul accidentărilor și gravitatea lor. Îmi pare bine că ați atins acest subiect, întrucât observațiile profesorului Ilija Iorga susțin strălucit punctele mele de vedere, referitoare la forțarea prostească a sportivilor și la principiul supleței, pe care vi le-am făcut cunoscute la începutul acestui interviu. Cunosc, desigur, și cercetările domnului profesor Ilija Iorga.

Teoria informației sau cum poți rata un meci al Stelei

R.: Nimic nu vă scapă! Tocmai ați încheiat o interesantă oră dintr-un curs de masterat. Foarte captivant.
D.D.: Da, am ținut cursul cu domnul profesor Constantin Neacșu, neuroendocrinolog, un mare specialist, fost director al Centrului de Cercetări Oncologice. Când am o problemă pe partea fiziologică, merg la domnul doctor. Recent, i-a apărut cartea ”Psihica și somatica”. Eu caut mai întâi cartea. Mi-a trebuit un expert pentru a explica un anumit tip de stres.
R.: Mi-a plăcut cursul din cale-afară, iar umorul n-a lipsit…
S.S.: Mă bazez pe buna dvs. intuiție. Dacă ați considerat că ideile mele sunt interesante pentru judo, înseamnă că scopul cursului a fost atins. Dvs. înțelegeți rostul acestor discuții. Lucrăm într-o lume cu oameni foarte bine informați.
R.: Ce alte cursuri mai țineți?
D.D.: Pe lângă cursul de arte marțiale și cursul de judo, mai țin ore practice. Îmi place să arăt în kimono că ceea ce spun în teorie se adeverește în practică. Experimentul arată concret unde duce aplicarea principiului supleței.
R.: Am remarcat asta și în concursul de la Ploiești. Acum pot să realizez conexiunile.
D.D.: La Ploiești, mă aflam după o muncă de doi ani. Fac antrenamente de trei ori pe săptămână și-i batem pe cei care fac șase-zece antrenamente pe săptămână. Cum reușim să-i batem? Teoria informației. Un om informat face cât doi. Acum plec de la cursuri la laboratorul meu, care este sala de judo de la Complexul Sportiv ”Lia Manoliu”. Avem antrenament de la ora 20 și durează până la 21,30.
R.: Am auzit că, odată, din cauza antrenamentelor, ați ratat un meci european al Stelei.
D.D.: Este adevărat. O fi fotbalul rege, dar dacă vrei să faci performanță în judo…

Arta războiului

R.: Țineți cursuri și pentru antrenori?
D.D.: Nu prea. Doar când sunt solicitat. În schimb, anul trecut, am fost invitat în Franța: Saint–Étienne, Lyon și Sainte Ségolène. Firește, francezii îmi asigură biletele de avion și tot ce trebuie.
R.: Ce proiecte aveți?
S.S.: Probabil că, în câteva săptămâni, vor apărea cursurile mele de arte marțiale și judo. Cum spuneam, judo sportiv reprezintă doar o latură a judo-ului. Abordez judo ca artă marțială și judo mod de viață. El vine din lupta pe viață și pe moarte. Este știința războiului. Denumirea de arte marțiale vine de la zeul Marte, al războiului. Știința de a ucide merge până la perfecțiune. În acest punct, deja vorbim despre o artă. Sun Tzî a scris, în urmă cu milenii, ”Arta războiului”, operă de care niciun războinic nu poate să facă abstracție, nici în zilele noastre. Jiu-jitsu, sumo și alte arte marțiale își au originea în știința războiului vechilor samurai.
(Sfârșit)

                                                                      Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu Dan Deliu, doctor în arte marțiale, prof. univ. dr. la ANEFS București, antrenor, membru în Consiliul Director al FR Judo (I)

Cu un desen de Iulian Pena-Pai

Motto: Orgoliul înseamnă 90% prostie și 10% sânge albastru

Copii deștepți

Reporter: Cum vi s-a părut competiția de la Sala ”Leonard Doroftei”, unde am avut șansa să vă întâlnesc?
Dan Deliu: Organizarea finalelor U 15 pe echipe, asigurată de CS Petrom și FR Judo, s-a ridicat, ca și în anii precedenți, la înalte cote, atât în ziua, cât și în preziua competiției. Ploieștiul merită, într-adevăr, felicitări pentru această reușită.
R.: Cum de ați câștigat la fete?
D.D.: Echipa noastră este formată din copii deștepți, care fac nu forță, ci judo spirit, judo tehnic, judo pe reacție, totul clădit pe principiul supleței. Un exemplu: când tu împingi în ușă, nu mă pun contra, mă dau la o parte și cazi.
R.: Utilizați metode pedagogice diferite de cele practicate de alți tehnicieni? Vă întreb pentru că am ascultat unele comentarii referitoare la metodele dvs. de lucru.
D.D.: Înainte de toate, trebuie să conștientizăm cele trei principii. Unu: Principiul JU – suplețe; doi: Seiyioku zenio – maximă eficiență, minim efort; trei: Jita kioei – totul e unitate între minte, corp și suflet sau spirit. Degeaba e prezent copilul pe saltea, dacă mintea îi este la banane în Africa sau dacă vine la judo împins de părinți! Ca să avem eficiență, trebuie să existe unitate între cele trei componente.

Mame la 15 ani. ”Calea supleței”

R.: Cui i se adresează judoul? Sau altfel: judo poate fi practicat de oricine?
D.D.: Judo este o metodă accesibilă de dezvoltare complexă a fiinţei umane, ce se poate practica de oricine! Judo reprezintă, într-o formulă foarte sintetică, o artă marţială, un sport şi un mod de viaţă. Necesitatea de a te apăra te face să intri mai întâi în dojo, apoi profesorul te îndrumă spre latura sportivă, dar cei cu adevărat sensei îţi arată cum să aplici “calea supleţei” şi dincolo de zidurile sălii de judo, în relaţiile sociale! Cunoaştem atâtea cazuri de practicanţi ai acestei arte care au fost propulsaţi pe cele mai înalte culmi ale ierarhiilor sociale, încât experimentul nici nu mai are nevoie de a fi demonstrat!
R.: Ați renunțat la a mai alinia sportive la categoria minimă de greutate, pornind de la 0 – 1 în fiecare confruntare. De ce oare?
D.D.: Nu mai poți găsi fete, în preajma vârstei de 15 ani, la categoria 36 kg. La 15 ani, unele nasc. În Europa se luptă la cu totul alte categorii.
R.: Veți alinia mereu echipe incomplete?
D.D.: Uneori, am apelat la sportive de 10-12 ani pentru a suplini o inadvertență din Regulament. Dar am hotărât să renunț, pentru a nu le supune unor riscuri. Psihologic și somatic, fetele de 14-15 ani nu pot avea 36 kg. Poate la malnutriții din Biafra să mai găsești astfel de exemplare.

Blândețe

R.: De când antrenați?
D.D.: Mi-au trecut prin mâini, în 40 de ani, mai multe generații de judoka. Am la sală copii ai foștilor mei sportivi, iar propriile mele creații – o fată și un băiat, în ordinea venirii în această lume – fac judo de la vârste fragede. Am vrut să-i aduc pe tatami pe cei doi copii ai mei pentru a demonstra că judo nu este periculos. După cum bine știți, fiica mea, Denisa, a ieșit campioană națională și la individual.
R.: Felicitări! Alți părinți ce zic?
D.D.: Un exemplu pentru părinții care își țin copiii departe de sport: avem la sală copii premianți la școală, care vorbesc limbi străine, utilizează cu succes calculatorul și au rezultate excelente în judo. Așa cum un copil trebuie să știe să înoate, să alerge sau să ”umble” la calculator, trebuie să știe să se apere. Cea mai blândă și mai inteligentă formă de autoapărare e judo. Tocmai de aceea îl recomand. Și părinții trebuie să treacă pe la dojo, să învețe principiul supleței și căderile prin tehnici de judo. Unii părinți – mai puțini – sunt înțelegători, ba chiar își trimit copiii la judo.
R.: Pe cine ați remarcat în mod deosebit dintre sportivele dvs. prezente la Ploiești?
D.D.: De luat aminte: Denisa Dediu  (52 kg) și Andreea Stegărescu (57) au câștigat prin ippon toate cele patru întâlniri pe care le-au disputat. S-au mai remarcat: Roxana Ioancă (40), Iuliana Bondoc (44), Claudia Pipera și Gina Voicu (48), Simona Pavel și Florentina Calistrat (+57). Sper că veți consemna numele acestor sportive.
R.: Nicio grijă! Pentru ce credeți că v-am solicitat acest interviu?
D.D.: Probabil v-am fost recomandat de cineva din conducerea Federației.
R.: Sau poate m-am gândit că ar fi interesant un interviu cu antrenorul echipei campioane. E drept, am ținut cont și de recomandarea călduroasă a domnului Constantin Savu, secretarul general al Federației, om care vă apreciază foarte mult.
D.D.: Trebuie să-i mulțumesc neapărat pentru gândul bun.

Creatorul de simfonii sau cum să eviți monotonia prin sarcini euristice

R.: Din ceea ce mi-ați spus până acum, se citește o notă de reproș la adresa unor antrenori și teoreticieni…
D.D.: Evident. Le reproșez că merg pe o cale închisă a judo-ului. Își îndeamnă sportivii să execute o mie de repetări. Urmarea: copilul se plictisește. El vrea imprevizibilul, să rezolve probleme, situații noi. Un antrenor de judo este ca un creator de simfonii, de opere de artă în genere. La mine: a) niciun antrenament nu seamănă cu altul; b) evit monotonia prin sarcini euristice, imprevizibile, care îl obligă pe sportiv să le rezolve în mod original; c) caut să-l fac să se joace luptând și să lupte jucându-se. De la an la an, această joacă devine tot mai serioasă și începe să semene a judo. Judo, sub toate aceste dimensiuni, ne relevă aspecte mereu noi, necunoscute, ce trebuie să le rezolvăm rapid. Această cale euristică de stimulare a gnosticului din fiecare dintre cei ce practică judo ne face mai înţelepţi, mai adaptaţi la nou şi imprevizibil, ne dezvoltă profund personalitatea! În clipa în care motivația extrinsecă (împins de părinți la sală) devine intrinsecă, atunci ai câștigat un copil pentru judo. Așa se explică de ce acum pot să lucrez cu copiii foștilor mei sportivi, care au făcut mai mult sau mai puțin judo de performanță, dar realizând valoarea judo în sfera socială a vieții lor, consideră că și copiii dumnealor trebuie să-l practice. Și-ar mai fi dat copiii la judo dacă nu le-ar fi fost util ceea ce au învățat cu mine pe tatami?

O Revoluție. De la comuna primitivă la societatea post-capitalistă

R.: Ce ar mai trebui întreprins pentru stimularea copiilor?
D.D.: Am propus de mai mulți ani să se acorde – la sfârșitul unei competiții – un premiu, ca o recunoaștere, celui mai tehnic copil. Pentru acel copil, asta contează foarte mult. Cât costă o diplomă? Atunci el va merge pe judo tehnic, nu hei-rup. Cine să facă asta? Antrenorii și arbitrii. Ei trebuie să se adune după concurs și să delibereze cinci minute. Normele de tehnicitate au dispărut. Pe vremea tinereții mele existau. Intră pe tatami copii care nu cunosc un set minimal de norme. Nu știu Han-judo, căderile, dezechilibrările, tai sabaki etc. Judo se învață metodic, în trepte. Vrei să parvii din comuna primitivă direct în societatea post-capitalistă?
R.: În ce relații sunteți cu Federația?
D.D.: Sunt în foarte bune relații cu conducerea Federației, cu antrenorii și arbitrii. Se poate vorbi despre o atmosferă colegială. În ceea ce mă privește, mi se solicită sprijinul pe partea teoretico-metodică. Am susținut și susțin în continuare o serie de cursuri și lectorate. Sunt multe de făcut pentru judoul românesc. 

Prostie și sânge albastru

R.: Sunteți nițel orgolios. Borges spunea că orgoliul este o calitate masculină. De acord?
D.D.: Cunosc riscurile unei autoevaluări incorecte. Dacă nu (te) evaluezi corect, eșuezi în ridicol. Trebuie să ai curajul și – de ce nu? – tupeul de a-ți proclama principiile. În fond, orgoliul înseamnă 90% prostie și 10% sânge albastru.
R.: De înțeles. În fond, vă ”testați” ideile și principiile de peste 40 de ani. Și n-ați dat greș.
D.D.: Eu mă bucur că am reușit să demonstrez câtă dreptate am. Lupt pentru ca ideile și principiile mele, îndelung verificate, să-și facă loc. Eu nu bag om ”pe fals”, adică la altă categorie de greutate. Substituiri. Slăbiri. Eu nu accept slăbirile la copii. E o crimă.
R.: Și surprindeți mereu cu succesele dvs…
D.D.: De la o vreme, succesele noastre nu prea mai surprind. Mă bucur că am reușit să iau titlul cu acești copii pe care îi pregătesc. Când bate unul, se poate considera o excepție. Dar când bate o echipă, este altceva: confirmare!
R.: În ce specialitate v-ați dat doctoratul?
D.D.: Am un doctorat în arte marțiale. Și judo e artă marțială, dar nu numai. Reamintesc faptul că există trei curente în judo. Curentul Yamashita, care vede judo din punct de vedere competițional și atât. Curentul Jigoro Kano, fondatorul judo-ului, care îl vedea anticompetițional, ca artă marțială. Kiuzo Mifune reprezintă curentul de mijloc. El ne îndeamnă să respectăm și tradiția și spiritul.

Spirit războinic sau antitrânta

R.: Ați fost antrenorul unor VIP-uri ale Local Kombat-ului, cum ar fi Daniel Ghiță și Ciprian Sora. Local Kombat nu încurajează violența?
D.D.: Cunosc și acest tip de luptă, așa că pot să fac o comparație. În lupta de aproape, judo e neîntrecut ca mijloc de apărare. Îl recomand tuturor celor care au copii mai timizi. Și în Lokal Kombat principala armă e… eficiența. Minim efort. Mai bine îi plasez adversarului un uppercut în bărbie decât un picior în cap. În loc de Kata guruma, care consumă energia, îi fac un De ashi barai și efectul e același. Tai sabaki e la originea tuturor artelor marțiale. De-aia nu învață ei lupta noastră tradițională, trânta. Că e pe hei-rup. Asta i-am învățat pe Ciprian și pe Ghiță: să se dea la o parte. Cedează aparent la început, pentru a câștiga după aceea. Trânta, dacă ar fi fost superioară judo-ului pe oricare din aspectele analizate, atunci ar fi învățat-o japonezii! Prin judo ne mai cunoaştem reperele psihice şi fizice ale limitelor noastre în faţa necunoscutului, pe care tot judo ne ajută să-l anticipăm cu o mai mare fidelitate, să ştim cât şi când să cerem de la fiecare dintre noi pentru realizarea autoperfecţionării maxime!

Victorie sau moarte sau Kaisaku care-ți taie capu‘ 

R.: Acest tip de luptă, Lokal Kombat, pare mai degrabă bătaie decât autoapărare…
D.D.: Pâine și circ doreau și romanii…
R.: Traducerea corectă pentru ”panem et circenses” este mai degrabă ”pâine și jocuri”. De fapt, jocurile includeau și circul, e drept.
D.D.: Da, jocuri în sens mai larg. În ultimii 10 000 de ani, dacă am avut 350 de ani de pace. Violența și duritatea sunt înscrise în codul nostru genetic. Dacă știm să le controlăm, să-i facem pe copii să-și dozeze efortul și să-și descarce forța asta violentă numai în situații limită, nu văd unde ar fi răul… Oricum, mai târziu, dacă nu vor abandona prematur sportul, societatea îi va obliga să facă bani prin lupte…
R.: Vă mai implicați în Local Kombat?
D.D.: Nu mă mai ocup de Local Kombat. Și asta nu pentru că m-aș dezice de acest stil, ci pentru că am multe alte probleme. Dar când luptă Ghiță sau Sora, foștii mei elevi, pot să nu fiu implicat emoțional? Pot să nu țin cu ei? Pot să nu pun suflet?
R.: Sunteți un spirit războinic, bag seamă…
D.D.:… care își pune în joc toate abilitățile pentru a câștiga. Victorie sau moarte. Samuraiului, după ce își făcea seppuku, îi trebuia un apropiat, Kaisaku, de obicei, cel mai bun prieten, care să-i taie capul pentru a-i curma suferința.

Când tinerii plecau la război, bătrânii își făceau seppuku

R.: Și Marc Antoniu și-ar fi îndemnat sclavul cel mai apropiat să-l străpungă după ce a fost învins de Octavian. În istorie, descoperim multe exemple de războinici netemători pentru soarta lor. Îmi vine imediat în minte romanul Mucius Scaevola, care, capturat de oamenii regelui Porsenna, a vrut să-i arate acestuia indiferența pentru propriul său sfârșit arzându-și mâna dreaptă în foc, fără a scoate vreun strigăt de durere. Ați fi capabil de un asemenea gest?
D.D.: La limită, da. Avem la bază spiritul războinic, prezent în gena noastră, cum spuneam. E drept, nu toți îl posedă în aceeași măsură ca japonezii. Dacă nu se lansau cele două bombe atomice în ’45, japonezii nu abdicau. Pur și simplu, ar fi preferat să moară până la ultimul. Când tinerii plecau la război, bătrânii își făceau seppuku, pentru ca războinicul să nu se întrebe ce se va întâmpla în lipsa sa cu mama sau cu tata, care ar fi putut să cadă în mâinile dușmanului, și doi: pentru a conștientiza faptul că din cauza dușmanului i-au murit părinții. Așadar, avea o dublă motivație pentru a răpune dușmanul.

”Oile” lui Ghiță

R.: Citesc în privirea și glasul dvs., pe lângă implicarea emoțională, o undă de admirație chiar pentru ”violenții” Sora și Ghiță. Greșesc?
D.D.: Deloc. Nu văd pentru ce n-aș avea-o. Sora și Ghiță fac parte din ”rasa” acelora care sunt câini la stână pentru ca noi, ”oile”, să stăm aici și să paștem liniștite. Dacă un Ghiță sau un Sora s-ar fi aflat în avioanele care au lovit turnurile gemene la 11 septembrie 2001, ar fi murit cu teroriștii de gât. Amintiți-vă că unul dintre cele cinci avioane destinate să distrugă obiective simbolice ale Statelor Unite s-a prăbușit înainte de a-și atinge ținta. Asta pentru că în acel avion s-a brodit să fie și luptători care au făcut frondă. Printre pasageri se numărau, dacă nu greșesc, un judoka, un alt practicant de arte marțiale și un ofițer CIA. Dacă și printre pasagerii celorlalte avioane s-ar fi găsit oameni de tăria celor amintiți sau a lui Ciprian și a lui Daniel, teroriștii n-ar mai fi intrat în World Trade Center și în Pentagon. Aceștia sunt oameni dispuși să riște. Astfel de oameni formăm în sălile de arte marțiale. Aviz celor care citesc ”CV”-uri, celor care vor să devină SPP-iști sau să facă parte din brigăzile antitero.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția din 22 septembrie 2020)

                                                                   Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Motto: ”Cu răutate nu faci nimic”

Interviu cu Stănică Grosu, antrenorul coordonator al Centrului Olimpic de Cadete de la Focşani

”E formidabil”

Reporter: Federaţia a infiinţat alte două centre olimpice: cele de cadeţi. Unul pentru fete, în oraşul dvs., şi unul pentru băieţi, la Sibiu. Cum vedeţi iniţiativa Federaţiei?
Stănică Grosu: E formidabil. În acest fel, se creează un suport de performanţă fructificabil în viitor. Îndrăznesc să apreciez că, urmare a acestei iniţiative, judoul nostru va prinde alt contur. Fireşte, nu imediat vor apărea roadele acestei iniţiative, dar peste doi–trei ani se va discuta altfel despre judoul românesc. Cadeţii vor merge mult mai pregătiţi la loturile de juniori.
R.: Așadar, drumul spre performanță este deschis!
S.G.: Într-adevăr, rolul acestui centru este de a pune temelia viitoarelor performanţe. Nu trebuie să ne gândim întâi de toate la rezultate. Deocamdată – pentru a mă referi doar la centrul nostru – cadetele trebuie să înveţe tehnică, să ştie să execute foarte bine un număr de procedee tehnice. Când vor trece la junioare, se vor adapta mult mai repede stilului de lucru şi solicitărilor cărora vor trebui să le facă faţă acolo.

Copii sacrificaţi

R.: Sugeraţi ca toate centrele şi secţiile să se conformeze acestui principiu de lucru?
S.G.: Chiar aş dori să vin cu o propunere la Federaţie: aceea de a impune să se lucreze un anumit număr de tehnici la categoriile mici de vârstă, nu mai mult, dar pe care elevii să ştie să le execute perfect. Nu trebuie să forţăm copiii să execute tehnici de centură neagră şi de sacrificii, de pildă. Se poate întâmpla ca un copil sau altul – care posedă relativ bine o tehnică sau două -, să câştige o medalie, dar pe termen lung el este cel sacrificat.

Bucuriile lui Grosu

R.: Cum aţi primit vestea înfiinţării centrului?
S.G.: Cu mare bucurie. Sper ca judoul românesc să ajungă cât mai sus. Am gânduri mari pentru Jocurile Olimpice din 2012. Sper ca două–trei fete să ia medalii atunci.
R.: Cine vă susţine la sală?
S.G.: Colegii mei Dumitru Zisu şi Maricel Palade, antrenori la LPS Focşani. Suntem o echipă.
R.: Câte fete aveţi la lot?
S.G.: 14. Vreau să vă mai spun ceva: mă mai bucur că de la 1 februarie anul acesta s-a înfiinţat şi CSM Focşani, cu secţie de judo, pe care urmează să o afiliem la Federaţie. Este o secţie de senioare. Voi avea şi acolo o jumătate de normă. 

Judoka buni a dat Focşaniul

R.: De ce credeţi că a ales Federaţia Focşaniul?
S.G.: În primul rând, Focşaniul a venit cu unele condiţii: cazare, masă şi pregătire gratuite, sală de antrenament. Avem promisiuni de la domnul prefect Ion Oprea că ne va ridica o sală nouă, ultramodernă.
R.: Când va fi dată în folosinţă?
S.G.: Nu ştiu precis. Oricum, se speră că încă de anul acesta. Trebuie să vă mai spun că Focşaniul a dat mulţi judoka buni şi foarte buni. Să ne gândim la multiplul medaliat la Europene şi Mondiale Adrian Croitoru. El a fost adus la noi de la Casa de Copii din Odobeşti. Apoi, Iulian Surlă, antrenor la Centrul Olimpic de Juniori de la Oradea, care a fost elevul meu, Alina Croitoru şi Georgiana Dorofte. Prin Focşani a trecut o vreme şi Simona Richter, care acum este antrenoare la lotul de junioare de la Cluj.
R.: Trăiţi din judo?
S.G.: Nu, sunt şi om de afaceri.
R.: Şi nu resimţiţi ca pe o povară această nouă însărcinare pe care aţi primit-o?
S.G.: Povară? Nuuu! Eu am făcut judo de plăcere şi nu l-am părăsit niciodată. Întâlnirea mea cu judoul s-a produs destul de târziu. După ce am agăţat kimonoul în cui, mi-am făcut din judo o meserie. În ’87, am devenit instructor la LPS Focşani, apoi, din ’92, antrenor la CSŞ LPS. Este o mare plăcere. Nemaivorbind de deosebita onoare care mi s-a făcut dându–mi–se posibilitatea de a lucra cu cele mai bune fete din ţară, pe care încerc să le şlefuiesc. 

Optimistul nu se teme de controale 

R.: Cine v-a descoperit?
S.G.: Domnul colonel Viorel Burlan.
R.: Sunteţi o fire optimistă?
S.G.: Foarte.
R.: Cum merg afacerile?
S.G.: Bine spre foarte bine.
R.: Vă rămâne timp pentru antrenat?
S.G.: Destul. Apoi, am oameni de încredere la sală. Dacă se întâmplă să se ivească vreo problemă, intervin eu. În rest, directive. Dacă nu sunt acolo, apelăm la mobile, că avem toţi astfel de aparate. Eu mă simt apt să duc o treabă până la capăt.
R.: Imaginea de antrenor vă înlesneşte afacerile?
S.G.: Desigur. Când vin controale, toţi îmi zic: „Să trăiţi, dom’ profesor!”. Oricum, am grijă ca lucrurile să fie în bună regulă şi stare. Îi cunosc pe toţi: prefect, primar, preşedintele Consiliului Judeţean, consilieri. Toţi mă sprijină pe latura sportivă. Am oricând o uşă deschisă la ei. 

Relaţii roz 

R.: Cum sunt relaţiile cu Federaţia?
S.G.: Foarte bune. Roz. N-avem nici un fel de probleme neplăcute.
R.: O spuneţi aşa, ca să intraţi în graţiile celor din conducere?
S.G.: Eu cred că sunt demult în graţiile conducerii. Şi-apoi, în treacăt fie spus: nimeni nu-i mai bun ca domnul Savu ca secretar al Federaţiei. Iar dacă ţinem cont de faptul că îl are şi pe domnul Nicolae Marinescu drept sprijin… Cât despre domnul Liviu Luca, preşedintele Federaţiei, ce să mai vorbim! Este un sponsor foarte important şi unul dintre cei mai utili oameni pentru judoul românesc. Altfel, repet: nu sunt probleme. Ce-am stabilit e bun stabilit. Noi venim cu propuneri, cu idei care sunt atent examinate. Trebuie să colaborăm onest, pentru că fără colaborare s-ar duce totul de râpă. Cu răutate nu faci nimic.

Propunerea lui Stănică

R.: Amintiţi o propunere pe care aţi înaintat-o sau intenţionaţi să o înaintaţi Federaţiei.
S.G.: Aş propune să se înfiinţeze mai multe centre ca acesta. Eventual, în fiecare dintre cele trei zone. Sau să se înfiinţeze centre pe categorii de greutate. Un exemplu: Ploieştiul merge foarte bine pe categoriile mici.
R.: La ce vă mai gândiţi?
S.G.: Vreau să colaborez foarte bine cu centrele de junioare şi de senioare de la Cluj. Îl asigur pe domnul Bercean de cele mai bune gânduri. Eu am relaţii foarte bune cu toţi. N-am certuri cu antrenorii sau cu arbitrii. Iubesc prea mult judoul şi nu-mi permit să-i trădez spiritul.

                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu Emilian Rabolu, antrenorul lotului olimpic masculin (II)
(urmare din ediția 13 august 2020) 

Puțină școală

Reporter: Totuși, nu este necesară și o pregătire centralizată ?
Emilian Rabolu: Abia de la vîrsta junioratului sportivii vor fi aduşi în pregătire centralizată, dar nu pe perioade lungi. Noi trebuie să facem din ei și oameni integraţi din punct de vedere al instrucţiei şcolare, pentru că nu prea fac şcoală, s-o recunoaştem. În loc de 14 sportivi pot intra în vederile selecţionerilor 21 – proveniţi de la 7–8 cluburi -, fără ca faptul să implice cheltuieli mai mari din partea Federaţiei, deoarece aceasta nu va mai trebui să suporte costurile unui cantonament care durează 10-11 luni pe an.
R.: Ce se va întâmpla la competițiile majore?
E.R.: În cazul competiţiilor majore, antrenorii de la loturi trebuie să facă deplasarea împreună cu antrenorii de la cluburi care au sportivi participanţi la acele competiţii. Cred că aţi înţeles prea bine de ce. În felul acesta, reconectăm la ideea de înaltă performanţă atât sportivul, cât şi antrenorul, deblocând energii. Şi aş mai avea o propunere. 

Apatie, recunoştinţă, iubire

R.: S-o auzim!
E.R.: Să se facă o campanie de selecţie la nivel naţional. Pentru ca ea să aibă eficienţă, ar trebui să se înceapă prin elaborarea unor probe şi norme de selecţie. Se impune o propagandă mai susţinută, la nivelul întregii Românii, şi o întâlnire cu antrenorii şi conducătorii secţiilor de judo, unde să se pună la punct strategia dezvoltării acestei discipline în continuare, pentru că se observă o lipsă de preocupare, o apatie în multe centre de judo din România.
R.: Sper ca Federația și antrenorii să ia aminte și să analizeze propunerile dvs. Vă reproşaţi ceva?
E.R.: Nu. Eu zic că mi-am făcut datoria faţă de judoul românesc, prin rezultatele naţionale şi internaţionale. Cea mai mare mulţumire a mea constă în faptul că sportivii pe care i-am pregătit la nivel de loturi naţionale mă preţuiesc pentru activitatea pe care am susţinut-o, îmi sunt recunoscători şi mă iubesc.

Recunoscătorii

R.: Numiţi câţiva dintre recunoscători!
E.R.: O, sunt mulţi!…
R.: Nominalizaţi trei!
E.R.: Stelian Petraşcu, medaliat cu bronz la Campionatele Europene din ’92; Claudiu Baştea, pe care l-am luat de la Sibiu, a obţinut un loc III la aceeași ediție a Mondialelor, o medalie de bronz şi un loc V la Europene, participând şi la două ediţii ale Jocurilor Olimpice. Să-i mai amintim în treacăt pe Alexandru Lungu, Cosmin Bocşa, Daniel Beldea, Floricoiu Filip, Daniel Suditu, Florin Petrache, Iulian Surlă. Mulţi au plecat afară.
R.: Lucrează în domeniu?
E.R.: Unii lucrează în domeniu, alţii în alte domenii, dar sunt oameni realizaţi. Dar majoritatea au plecat spre alte tărâmuri. Părerea mea este că dacă ei ar fi rămas în ţară, am fi câştigat medalii la Jocurile Olimpice.

Valori secrete sau locul în care a studiat Alina Dumitru

R.: Şi dvs. mergeţi pe un sistem tripartit…
E.R.: LPS şi “U” asigură baza materială. Ambele au săli, principala fiind cea de la LPS. CSŞ ne sprijină, la rândul său. Mulţumesc tuturor conducerilor acestor instituţii pentru sprijinul pe care ni-l accordă. La Universitate, avem studenţi sportivi cu specializare judo, cam opt–zece pe an. Şi multipla campioană europeană Alina Dumitru a studiat aici. Am fost coordonatorul lucrării ei de licenţă. Este o facultate foarte bună pentru judoka, asta o ştie oricine. Întrucât conducerea Universităţii vădeşte multă înţelegere, intenţionez să-l asociez pe bunul meu prieten Alexandru Babacov ”Babi” – antrenorul CS Petrom Piteşti – unui proiect pe care vreau să-l pun în aplicare. Întenţionăm să înfiinţăm o grupare separată, “U” Petrom Piteşti. Că ne cunoaştem de când s-a născut judo în Argeş.
R.: Nu gândiţi rău. Babi este un dăruit profesiei sale. Când vom putea vorbi despre această grupare?
E.R.: Încercăm chiar de anul viitor.
R.: Aveţi afaceri?
E.R.: Nu. Trăiesc din judo, ca antrenor şi profesor.
R.: Apropo: dezvăluiţi-ne două-trei nume ale sportivilor dvs. pe care îi aveţi în vedere pentru Jocurile Olimpice din 2008 şi 2012.
E.R.: Secret. Altfel, mi-i “suflă” alţii.

Voluntarii de la Kodokan 

R.: Aţi urmat cursuri de perfecţionare și în străinătate?
E.R.: În 1999, am fost invitat în Japonia. Am avut privilegiul de a intra în templul judo-ului, la Kodokan. Cu acel prilej, am vizitat câteva şcoli de judo dintr-o suburbie a Tokyo-ului. Am urmărit modul de instruire a elevilor până la nivelul absolvenţilor de liceu. În 1996, am realizat o colaborare cu Asociaţia Japonezilor Voluntari în România. În acel an, am adus în țară un profesor voluntar, pe Daisuke Kishise (Kodokan). De atunci, Daisuke a mai venit în două rânduri. În 2000, pe acelaşi sistem, l-am invitat pe maestrul Akira Shugai. Am avut o colaborare foarte bună cu ei. Ne leagă o puternică prietenie. Suntem ca fraţii. Ceva îmi spune că vor urma şi alte asemenea întâlniri.

Cel mai bun antrenor al României

R.: Din câte îmi amintesc, aţi fost răsplătit cu o serie de distincţii onorante…
E.R.: Într-adevăr, mă simt foarte onorat pentru faptul că activitatea mea n-a trecut neobservată. În 1998, am fost desemnat cel mai bun antrenor al României, pe toate ramurile de sport, alături de domnul Vasile Fântână, de la box, şi de o doamnă antrenoare de la canotaj. Se întâmpla la tradiţionala Gală a Sportivilor Români de la final de an. În 2004, am primit de la preşedintele României Meritul pentru Învăţământ, clasa I. S-ar putea spune că am obţinut tot ce şi-ar putea dori un antrenor. Totuşi, îmi lipseşte o medalie olimpică. Pentru 2008 nu sunt foarte optimist, poate la Jocurile Olimpice din 2012…
R.: De ce n-aţi plecat în străinătate, urmând exemplul unora dintre elevii şi colegii dvs.?
E.R.: Încă nu-i timpul trecut.
R.: Dacă vă veţi hotărî să plecaţi, cum rămâne cu elevii dvs., care urmează să ne uimească şi să ne umple inimile de bucurie la Jocurile Olimpice din 2012, poate și din 2008?
E.R.: Rămâne de văzut.

Ordine, disciplină şi destin

R.: Sunteţi un antrenor… misterios.  Mulţumit de felul în care se prezintă judoul românesc astăzi?
E.R.: Ca număr de sportivi, judoul românesc e în regres, deşi posedă multe elemente de valoare. Intervine însă dezinteresul despre care v-am vorbit…
R.: Judoul v-a răpit trei decenii şi jumătate. A meritat?
E.R.: Am fost atras la judo de disciplină şi munca ordonată. Am insistat pe aceste aspecte şi m-am dedicat în totalitate lui. După ce l-am descoperit, am realizat cât de mult mi-a lipsit până atunci. Problemă de destin. Ce să vă mai spun, domnule? Da, a meritat.

                                                                        Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu Emilian Rabolu, antrenorul lotului olimpic masculin (I)

Rabolu peste tot

Reporter: Colegii dvs. din Argeş spun că sunteţi un foarte bun antrenor şi un la fel de bun cadru didactic la Universitatea din Piteşti…
Emilian Rabolu: Cum se numesc acei colegi care mă flatează?
R.: Vă amintesc doar trei: Pălărie, Babacov şi Iordache, directorul adjunct al DSJ Argeş. Îmi par bine informaţi.
E.R.: Da, sunt lector la Universitatea din Piteşti, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport (FEFS), din 2005, după Jocurile Olimpice de la Atena.
R.: Cum aţi ajuns la judo?
E.R.: Am ajuns la judo din proprie iniţiativă, încă din ’73, când a ajuns judoul la Piteşti. M-am perfecţionat în timp. Am activat aici vreme de peste trei decenii.
R.: Cine v-a iniţiat?
E.R.: Primii antrenori mi-au fost Aurelian Barbu – Dumnezeu să-l odihnească! – şi Gheorghe Andraş. Aveam să fiu al treilea antrenor din Argeş. Mai întâi la Şcoala Sportivă, apoi la CSŞ Viitorul şi LPS, unde am fost şi director adjunct o perioadă. La Universitate activez din februarie 2005.
R.: Colegii vă laudă și pentru că aţi fost antrenor la loturile naţionale…
E.R.: Am fost antrenor al loturilor României cam jumătate din această perioadă, între 1990-2004, la toate categoriile de vârstă: cadeţi, juniori, tineret, seniori. Între 1990–1991, am fost la Centrul Naţional de Pregătire Olimpică de la Alba Iulia, pentru cadeţi şi juniori, după care, din ’91 până în ’99, am trecut la centrul înfiinţat la Piteşti, unde pregăteam sportivi de la cadeţi până la tineret inclusiv. Apoi, între ‘99–2002, centrul a activat la Oradea. În 2002, la o şedinţă a Biroului Federal, am fost propus antrenor pentru lotul olimpic de seniori, alături de Ioan Petros, de la lotul Greciei, şi un antrenor din Austria. 

De ziua ta, iubit tehnician! 

R.: Numirea v-a luat pe nepregătite?
E.R.: Se scrisese ceva în “Adevărul” despre posibila numire a lui Emilian Rabolu. Apoi, pe 28 iunie, de ziua mea de naştere, am fost chemat de preşedintele Federaţiei şi numit antrenor principal. Împlineam 39 de ani.
R.: O frumoasă surpriză de ziua dvs…
E.R.: Da, a fost foarte bine. Apoi, până după Jocurile Olimpice din 2004, am coordonat lotul naţional de seniori. Sunt singurul antrenor român care a trecut pe la toate loturile.
R.: A mai fost şi domnul Octavian Creţu, actualul coordonator al centrului de cadeţi de la Sibiu…
E.R.: A, da!… Tavi mi-a fost secund, o perioadă scurtă de timp, la lotul naţional de seniori. 

Plecarea lui Emilian

R.: Îmi aduc aminte că, înainte de Jocurile Olimpice de la Sidney, domnul Marius Vizer a donat o sumă de o sută de mii de dolari pentru premierea celor mai bine clasaţi sportivi români la Jocuri. Parcă văd şi azi cum Ion Ţiriac, preşedintele COR, sufla în actul încheiat cu acel prilej pentru a usca cerneala. Am văzut asta la TV, la o emisiune de ştiri. Domnul Vizer şi-a păstrat acest bun obicei de a susţine sportul? V-a sprijinit după aceea?
E.R.: Desigur. În fond, domnia sa a fost practicant al judo–ului. Domnul Vizer a ţinut să aducă lotul la Oradea pentru că este orădean. Problemele s-au rezolvat în cele din urmă. Centrul a fost refinanţat.
R.: Ce obiectiv v-a impus Federaţia atunci?
E.R.: Calificarea a unu–doi judoka pentru Jocurile Olimpice de la Atena. Obiectiv îndeplinit. Au mers la Jocuri Claudiu Baştea şi Gabriel Munteanu, sportivi care au reuşit în turneele de calificare câteva  rezultate de excepţie asupra unor judoka foarte mari. Munteanu a obţinut şi un loc V la Mondialele de la Osaka, în anul preolimpic, iar Baştea un loc V la Europenele de la Bucureşti, din 2004.
R.: Rezultatele n-au fost considerate satisfăcătoare?
E.R.: Nu ştiu. Ştiu doar că, după Atena, s-a trecut la o revizuire a structurii de antrenori. Eu am plecat şi… au venit alţii.

Eu te-am descoperit, eu te ridic sau descentralizare

R.: Aţi fost avertizat asupra intenţiilor Federaţiei de a fi… restructurat?
E.R.: N-am primit nicio veste. Nu am fost anunţat că voi fi schimbat. E drept, într-o discuţie prealabilă stabiliserăm să duc echipa până la finalul Jocurilor Olimpice. Vreau să fiu bine înţeles: consider foarte inspirată alegerea domnului Adrian Croitoru – un foarte mare sportiv, care a confirmat şi în postura de tehnician – ca antrenor principal, cum, de altfel, m-a bucurat şi numirea, ca secund, a domnului Vasile Blendica. Ştiu bine ce spun. Se impune, uneori, o schimbare. Dar şi eu mă pregătesc să revin în perspectiva Jocurilor Olimpice din 2008 şi a celor din 2012 cu un număr de sportivi care îmi va permite să-mi asum dreptul de a miza și merge pe descentralizare. Poate vom detalia acest aspect.
R.: Intenţionaţi să creaţi un centru de… presiune asupra structurilor Federaţiei?
E.R.: Dacă vreţi să spuneţi aşa… Pur şi simplu, doresc să duc nişte sportivi, descoperiţi şi formaţi de mine, până la ultimul stadiu. Asta presupune şi un anumit tip de colaborare cu Federaţia.

Unde trebuie căutat banul

R.: S-au creat, mai nou, centre naţionale de pregătire pentru cadeţi. la Focşani şi Sibiu. Antrenorii au salutat aceste realizări ale Federaţiei. Aveţi posibilitatea de a trimite cei mai buni sportivi pe care îi pregătiţi la aceste centre. Comentaţi, vă rog!
E.R.: Conducerea Federaţiei, pe care o preţuiesc, a fost animată de cele mai bune intenţii şi merită sincere felicitări pentru implicare şi lăudabilele reuşite. Dar banul trebuie căutat pe sistem local, el trebuie să vină din teritoriu mai mult decât din altă parte. Desigur că nu trebuie să ignorăm susţinerea Federaţiei, ba din contră, dar sacul ei nu e fără fund. Consider că finanţarea ramurilor sportive ca judoul, care nu beneficiază de venituri provenite din alte surse – din reclamă şi publicitate, spre exemplu -, se va realiza preponderant pe plan local, dar cu participare directă şi susţinere de la bugetul naţional, după principiul sistemului de înaltă performanţă. Mai devreme sau mai târziu, acolo se va ajunge.
R.: Prin urmare, sunt bune aceste centre sau nu? Dacă nu, ce le lipsește?
E.R.: Aceste centre, în actuala formulă, conduc la o blocare a selecţiei. Ce se întâmplă, de fapt? Un sportiv este ţinut în pregătire la centru 11 luni pe an. Se poate întâmpla să vină din spate un alt sportiv, mai bun, dar care nu a beneficiat de anii de instruire la centre. Acesta nu va reuşi să promoveze la rangul la care îl îndreptăţeşte valoarea sa, întrucât la nivelul acestei vârste se simte diferenţa de pregătire.

Reconectarea la înalta performanţă 

R.: Cum vede Emilian Rabolu rezolvarea acestei probleme?
E.R.: Prin organizarea unor stagii de pregătire periodice, predominant în vacanţele de vară (pentru că sportivii trebuie să mai meargă şi la şcoală), la care să fie aduşi cei mai buni antrenori din ţară, deoarece pregătirea sportivilor trebuie să fie asigurată de către antrenori cu experienţă. Acum, aceste centre scot din priză şi chiar din circuit majoritatea antrenorilor valoroşi. Dacă nu se va intra pe sistemul acesta, al conectării la performanță mai întâi a antrenorilor, nu se va putea realiza mare lucru. Sportivii aflaţi în vederile selecţionerilor (antrenorii loturilor naţionale) vor mai fi chemaţi la centre cu aproximativ o lună înaintea confruntărilor majore, împreună cu antrenorii lor de la cluburi, aceştia din urmă după ce-şi vor fi îndeplinit obiectivele intermediare. La stagii va fi urmărit nivelul de pregătire al sportivilor. Antrenorii loturilor vor stabili, împreună cu antrenorii de la cluburi, funcţie de nivelul de instruire al unui sportiv sau al altuia în acel moment, ce aspecte ale pregătirii tehnice şi metodice urmează să fie avute în vedere: câte randori, câte angajări etc. urmează să realizeze fiecare sportiv. Acestea fiind stabilite, ei se vor întoarce acasă mergând pe sistemul imprimat la stagii.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția din 21 august 2020)

                                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Motto: ”Judo e cea mai bună terapie”

Interviu inedit, din mai 2008, cu Florin Lascău, șeful directorilor sportivi din cadrul UEJ (II)
(urmare din ediția 29 iulie 2020)

 Ieșirea din inerție a suedezilor

Reporter: Într-adevăr, este impresionantă biografia dvs. sportivă. La fel, cea profesională și nu mai puțin cea ”studențească”. Ați școlit mult. Cât ați stat în Suedia?
Florin Lascău: Am fost trei ani și jumătate în Suedia.
R.: Ce anume v-a mai determinat să plecați? Nevoia dvs. permanentă de a explora noi orizonturi, noi tendințe?
F.L.: Structura germană a fost o structură foarte bună, de nivel înalt. Mi-a plăcut foarte mult, dar am primit o ofertă foarte generoasă din partea Suediei, la care n-am putut să răspund nu.
R.: Suedezii în ce stadiu se aflau atunci?
F.L.: Într-o dezorganizare totală, dar cu o dorință foarte mare de a opera schimbări. Am găsit judoul suedez la un nivel la care a nu pierde prin ippon primul meci reprezenta o performanță în întrecerile europene și mondiale. După trei ani de zile, l-am scos din inerție și am predat o echipă care avea medaliați cu bronz la Mica Olimpiadă de cadeți, medaliați cu bronz la Europenele de juniori. Trei sportivi suedezi au luptat la U 23, 16 meciuri, record absolut. Să vezi suedezi bătând sportivi din Rusia, Franța, sau Germania la ippon, așa ceva nu se mai pomenise. Punctul culminant al dezvoltării judo-ului suedez a fost aici, la Ploiești, cu Turneul Internațional ”Cupa Petrom” pentru cadeți, când trei fete din Suedia au câștigat la categoriile lor de greutate. Și nu numai atât: două dintre ele au câștigat prin ippon. Am schimbat sistemul de selecționare, urmarea fiind faptul că și aici, la Cupa Petrom, toți cei șapte suedezi prezenți la Ploiești s-au întors cu medalii.

”Petrom este cel mai bun sponsor al FRJ”

R.: Cât vă veți mai ocupa de judoul suedez?
F.L.: M-am ocupat până în 15 mai.
F.L.: După 40 de ani de judo în Ploiești, am avut ocazia să particip, pentru prima oară, la cea de-a XI-a ediție a Cupei Petrom. A fost o ediție excelent organizată și de un bun nivel valoric.
R.: Ce informat sunteți ca proaspăt revenit! Îmi place, îmi place…
F.L.: Face parte din afacere. Am în persoana domnului Constantin Savu, secretarul general al Federației, un pandant foarte competent, care întotdeauna îmi oferă informațiile de care am nevoie, așa că sunt în măsură să le dau și eu mai departe.
R.: Vă livrează și informațiile turistice, din câte am observat.
F.L.: (cu un zâmbet) E bun rău domnul Savu ăsta…! Noi știm foarte bine de ce este în stare Federația Română, și ea, trebuie s-o spunem neapărat, este legată indisolubil de CS Petrom Ploiești. Petrom este cel mai bun sponsor al Federației. Știm foarte bine că am fost în stare, în 2004, să organizăm, în șase săptămâni, un campionat european de seniori, ceea ce este un record, iar turneul de la Ploiești a fost o reconfirmare a faptului că știm să organizăm un turneu de nivel european.

Întoarcerea judo-ului în România  

R.: Aveți schițate unele proiecte deja?
F.L.: În cadrul FRJ, împreună cu domnul Constantin Savu, am realizat o serie de proiecte, dar despre acestea vă voi vorbi pe măsură ce se vor finaliza. (Apoi, cu o notă de umor) Am fost ajutat să revin acasă de domnii Savu, Liviu Luca, preşedintele FR Judo, și de Marius Vizer, preşedintele UEJ. Judoul românesc poate profita de experienţa unui român din străinătate, superspecialist. Astfel, se închide cercul prin aducerea judo-ului înapoi în România. Lăsând gluma deoparte, doresc să vă spun că mă mândresc cu faptul de a fi membru al familiei judo-ului românesc, având posibilitatea să colaborez cu aproape toţi marii contemporani ai săi. Şi nu spun vorbe în vânt.

Puțin stress

R.: Știu că ați fost prezent la stagiul tradițional de două zile de la Ploiești, ce îi succede Cupei. Ne-ar interesa, pe scurt, cam ce chestiuni ați abordat în cadrul stagiului.
F.L.: Am împărțit stagiul în două tipuri de antrenamente diferite: unul la sol, unul pentru luptă în picioare. La sol am încercat, pentru o încălzire specifică, să intrăm în detaliu la pozițiile standard. Sunt anumite poziții care, în lupta la sol, se repetă. Acestea pot fi predate copiilor, ca să-și dezvolte tehnicile, pentru ca, după aceea, fiecare situație pe care am avut-o în ”randori”, deci în lupta deschisă, să înceapă cu o poziție standard. Însă am încercat să mai schimbăm puțin mentalitatea de a începe disputa față în față, situație care nu se întâlnește în judoul competițional, am încercat să inducem o situație de stress, ca să zic așa, adică i-am pus pe adversari într-un conflict, adică o situație în care unul atacă, celălalt se apără, și, în momentul în care am dat drumul la lupta la sol, automat a început lupta din plin, fără menajamente.
În continuare, am insistat mai mult pe procedeele din deplasare, după aceea pe aruncări la prima priză, urmând ca, în timpul antrenamentului, să desfășurăm partea a doua a partidei, și anume din momentul în care, la finele unui meci, avem o situație de egalitate, Golden Score…

”Acasă acasă”

R.:  Să înțelegem că de-acum

vă veți petrece mai mult timp în România, nu neapărat în vacanțe de lux, cât punând umărul la edificarea judo-ului românesc?

F.L.: Vacanțele din România nu sunt vacanțe de lux, pot spune că sunt vacanțe de familie. Anul trecut, domnul Savu a fost primul care mi-a sugerat să avem o cooperare mai strânsă. Domnia sa m-a invitat și la Final Judo, care au avut loc la Băile Felix, în ultimii patru ani. Eu m-am întors în România după 19 ani de pribegie. După ’89, am fost ”acasă” în Germania sau ”acasă” în Suedia. Acum sunt ”acasă acasă”.

Curente și tendințe

R.: Care va fi primul pas?
F.L.: Spre sfârșitul acestei luni, o să avem o discuție cu FRJ în care o să stabilim modalitățile de cooperare. De ambele părți există o dorință de a coopera, cu scopul de a restructura FRJ (ceea ce, în opinia mea, este o necesitate) prin includerea unor curente și tendințe pe care cred că pot să le aduc din străinătate, bazate pe structurile legale sportive românești. Încercăm să producem rezultate și nu să sperăm că vom ”ciupi” o medalie.

”Sfântul” sau ”Când ne propunem să schimbăm un sistem, avem și pierderi”

R.: Fiți convins că sunteți primit cu brațele larg deschise! Câțiva tehnicieni pe care i-am întâlnit în cele două zile de concurs vorbeau în termeni elogioși despre dvs. Sunteți privit ca un sfânt, ca un guru al judo-ului. Bine ați venit în judoul românesc!
F.L.: Mulțumesc pentru întâmpinare și buna primire! Dar trebuie să mai înțelegem ceva: când ne propunem să schimbăm un sistem, avem și pierderi. Fiecare dintre noi trebuie să se gândească nu la ce va pierde personal, ci la ce va câștiga sistemul. Faptul că am ajuns să am această educație îl datorez tuturor celor care m-au motivat să urmez acest drum, antrenorului  meu, care s-a străduit să mă facă tot mai bun în judo, tuturor celor care m-au ajutat în fel și chip  să-mi desăvârșesc educația și celor care îmi dau acum o șansă să o aplic în România.

”Avantajul meu este că am avut ocazia să mă uit pe mai multe ferestre”

R.: Nu ne rămâne decât să urmărim cu sufletul la gură evoluția judo-ului românesc cu Florin Lascău.
F.L.: Avantajul meu este că am avut ocazia să mă uit pe mai multe ferestre, nu pe o singură fereastră. Acum încerc să adaptez în România ceea ce am văzut acolo. În schimb, trebuie să le fie tuturor clar că vom avea la dispoziție 18 luni de zile – pe această durată se întinde proiectul meu. În aceste luni, dacă vrem să restructurăm Federația, va fi o muncă grea, va fi o muncă aprigă. La final, fiecare, într-un fel sau altul, va avea de câștigat și de pierdut. Sunt câteva șantiere pe care trebuie să lucrăm.
Sunt conștient că dacă vom avea la Federație o structură care să ne ajute să-i învățăm pe sportivi nu numai tehnicile, ci și cum să le aplice, am putea face pasul înainte.
R.: V-ați dedicat întreaga viață judo-ului. A meritat?
F.L.: Pentru mine, judo e cea mai bună terapie. Judo m-a fascinat. Nu-l voi părăsi niciodată, pentru că n-am nici un motiv să-l părăsesc, cu atât mai puţin după Cupa Mondială de la Bucureşti. Da: dacă ar fi să o iau de la început, tot judo aș face.
(Sfârșit)

                                                                                  Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Motto: ”Dacă le spui unui român și unui neamț să sape un șanț, românul va întreba: Până când să fie gata?, iar neamțul va întreba: Da‘ de ce să-l sap?”

Interviu inedit cu Florin Lascău, șeful directorilor sportivi din cadrul Uniunii Europene de Judo (I)

“Judoul românesc oferă continentului un capital uman deosebit”

Reporter: Domnule, Florin Lascău, v-am zărit pentru prima dată anul trecut, cu prilejul Cupei Mondiale de la București.
Florin Lascău: Da, a fost o competiție internațională foarte importantă, organizată de Uniunea Europeană de Judo și de FRJ. 266 de sportivi din 40 de țări au luptat pentru a acumula puncte care să le asigure calificarea la Jocurile Olimpice de la Beijing (2008). Am asistat la un record de participare. Asta înseamnă că reprezentanţii judo–ului mondial prezenţi la Cupa Mondială de la Bucureşti au încredere în capacitatea FR Judo de a oferi condiţii optime de concurs tuturor participanţilor. Competiţia s-a bucurat de prezenţa a numeroși medaliaţi la Jocurile Olimpice de la Atena, veniţi să-şi confirme valoarea la Bucureşti. Surprizele n-au lipsit, acestea conferind un plus de atractivitate întrecerii. Şi au fost multe surprize la Bucureşti.
R.: Au fost campioni olimpici, mondiali și europeni  – nu-i vom aminti acum – care n-au trecut de calificări și recalificări, unii nici de primul tur, iar alții n-au reușit să urce pe podium. Puțini campioni și-au respectat blazonul.
F.L.: Ce vreau să spun neapărat: specialiştii au avut doar cuvinte de laudă la adresa organizatorilor competiţiei, în contextul în care România a organizat pentru a treia oară o cupă mondială, dar pentru prima dată cu un număr atât de mare de ţări participante. Spre exemplu, domnul Ian Schneiders, referee director, om care a văzut mult judo la viaţa lui, i-a felicitat din toată inima pe organizatori, România dovedind, nu o dată, că este capabilă să organizeze cupe mondiale şi campionate europene. Organizatorii au fost la nivelul oricărei aşteptări, ba chiar peste, mai spunea, și că va reveni oricând, cu plăcere, la Bucureşti. României îi mai lipseşte doar un campionat mondial. Sunt sigur că, într-o zi, mai devreme sau mai târziu, vom asista şi la acest eveniment. Aş dori să fac un mare compliment organizatorilor Cupei Mondiale, una dintre cele mai bine organizate competiţii din judoul european şi mondial. Consider că FRJ are o conducere foarte bună. Judoul românesc oferă continentului un capital uman deosebit.

O poziție de invidiat

R.: Aveți o funcție importantă în cadrul Uniunii Europene de Judo. Ce definiție are?
Florin Lascău: Poziția mea este: ”Șeful directorilor sportivi”. Sunt cinci directori sportivi în UEJ. Unul, care coordonează activitatea celorlalți, este șeful lor. Poziția aceasta îmi dă posibilitatea să fiu membru al Camerei Sportive a Federației Internaționale de Judo, să fac parte din Comisia Sportivă, în care fiecare continent este reprezentat de un director sau șef pe bază de sport. Cu alte cuvinte, sunt mai multe persoane care, la Campionatele Mondiale, răspund în jurul saltelei ca lucrurile să funcționeze ireproșabil.
R.: Să înțeleg din câte mi-ați relatat că, deși o funcție importantă, aceasta vă ține cât mai aproape de ”saltea”? Probabil că nu vă atrage munca de birou.
F.L.: Se împart timpii, pentru că o parte a activității mele are o legătură directă cu tatami-ul, dar există și o parte administrativă, de organizare a calendarului, a evenimentelor, de asigurare a nivelului și a standardelor pe care ni le-am autoimpus ca Federație Europeană și ca Federație Internațională. De fapt, eu mă ocup și cu managementul în judo. Pot să vă spun că sportul este condus şi administrat exact ca o companie. Aceste două activități merg mână în mână. Mă bucur foarte mult că toți colegii mei sunt foști judoka, fără excepție. 

Judoka de 3 ani și 4 luni 

R.: Deși sunteți român, reprezentați Suedia la Turneul Internațional ”Cupa Petrom” pentru cadeți de la Ploiești. Unde v-ați născut?
F.L.: La Oradea. La Oradea Mare, în 1969.
R.: Cine v-a trimis spre judo? V-a spus cineva că judo-ul e de viitor?

F.L.: Părinții mei și-au dat seama repede că am nevoie de o activitate organizată, de un sport care să mă călească. Tatăl meu m-a dus la sală. M-au impresionat foarte mult acei copii în kimonouri albe. Am luat legătura cu domnul profesor Florian Velici și, la vârsta de 3 ani și 4 luni, m-am apucat de judo.

Primul pas dintr-o lungă călătorie

R.: Când au apărut primele rezultate?
F.L.: La vârsta de 11 ani, în 1980. Prima medalie am câștigat-o atunci, la Alba Iulia, când am devenit campion național. A fost primul pas dintr-o lungă călătorie. Au urmat alte medalii. Dacă îmi amintesc bine, am obținut 13 titluri de campion național în 10 ani. Am avut un rezultat care m-a bucurat foarte mult: am ieșit campion național de cadeți, juniori și seniori în aceeași ediție. Aș mai aminti câteva ”cicluri” balcanice, câteva medalii la la campionatele europene de juniori, după care, în 1989, din cauza faptului că nu am reușit să mai împac sportul cu școala (întrucât regimul dorea doar sportivi, nu-i trebuia sportivi cu carte), am luat decizia de a pleca în străinătate, fapt care s-a petrecut înainte de Revoluția din decembrie 1989.
R.: Unde ați plecat mai întâi?
F.L.: Prin Italia și Austria, am ajuns în Germania. Am stat în Germania 15 ani. În ’91, am ieșit campion mondial pentru Germania.
R.: Avem, așadar, în față un campion mondial! Ce categorie făceați atunci?
R.L.: 78 de kilograme.

Două ghinioane, un eșec total și nouă medalii

R.: Murim de curiozitate să aflăm cum i-ați mai impresionat pe occidentali.
R.L.: După aceea, am avut două ghinioane, atât înainte de Jocurile Olimpice de la Barcelona, cât și înainte de cele de la Atlanta: mi-am rupt ligamentele de fiecare dată, ratând ocaziile de a deveni campion olimpic. Am avut mare neșansă Aș mai adăuga, printre numeroasele titluri pe care le-am obținut, pe cele trei de campion european cu echipa Abensberg din Germania. După care, în 1997, m-am retras din activitatea sportivă, iar în 2000, Federația germană m-a ales ca vicepreședinte, răspunzător pentru sportul de performanță. După un eșec total la Jocurile Olimpice din 2000, Federația a fost restructurată. Am preluat funcția în Federație într-un moment în care judo-ul german se putea lăuda cu o sportivă care câștigase odată două medalii, una la Mondiale și una la Jocurile Olimpice, și am predat-o cu șapte sportivi care au câștigat nouă medalii, printre care figurează un titlu de campion mondial și un titlu de campion olimpic, iar la a doua echipă aveam deja medaliați cu aur și argint la Europene. Cam acesta a fost bilanțul în patru ani petrecuți în cadrul Federației Germane de Judo.

Universitățile lui Lascău: Mercedes Benz, Regensburg, Chișinău, Bath

R: Ce ați studiat? Mă gândesc că aceste rezultate nu puteau fi obținute fără o pregătire exemplară. Apoi, ați afirmat că ați plecat din România pentru că regimului de-atunci nu-i trebuia sportivi cu carte. Așadar, și setea de cunoaștere v-a îmboldit spre ”afară”.
F.L.: În primul rând, când am ajuns în Germania, am terminat școala economică la Mercedes Benz, cu o durată de trei ani. Imediat după aceea, am făcut doi ani de științe economice la Facultatea din Regensburg și școlile de antrenori B și A. Au urmat alți patru ani de studiu la Universitatea din Chișinău, după care am terminat, la Bath, Facultatea de Judo din Marea Britanie, cu o durată de trei ani.
R.: Ați studiat patru ani la Chișinău?
F.L.: La fără frecvență, dar păstrând o legătură permanentă cu Universitatea.
R.: De ce la Chișinău?
F.L.: M-a interesat foarte mult. Cunoșteam de-acasă școala română de judo. Am vrut să-mi adaug școala rusească de judo, o școală foarte mare, și, după aceea, școala din Marea Britanie. Acum, școala suedeză. Deci, la ora actuală, pot să spun că am educație în câteva școli europene de judo.
R.: Să contabilizăm: română, germană, rusă, britanică, suedeză.
F.L.: Exact.

Două ”stiluri” de a săpa șanțuri: cel românesc și cel nemțesc

R.: Ați asimilat tendințe diverse ale judo-ului european. Aș vrea să vă pun o anumită întrebare, înainte de a reveni la aspecte ale impresionantei dvs. biografii. Există premise pentru conturarea unei tendințe specifice în judoul românesc?
F.L.: Suntem foarte talentați, putem improviza foarte ușor, ne ”stă” în sânge, suntem ”programați” pentru asta. Una dintre calitățile care ne lipsesc este consecvența în ceea ce facem. Putem foarte ușor să ajungem la un rezultat bun, dar nu suntem în stare să ne menținem la acel nivel.
R.: Îmi spunea un bătrân înțelept: românul poate să facă în cinci ani ce face neamțul în șapte. Dar… se lasă după trei.
F.L.: Cam așa este. Și, efectiv, munca pe care o depunem merge într-o direcție pe care n-o realizăm. Ca să fac și eu o comparație între România și Germania: dacă le spui unui român și unui neamț să sape un șanț, românul va întreba: Până când să fie gata?, iar neamțul va întreba: Da’ de ce să-l sap? Cam aici e legătura. Ne complăcem în a ne arunca în muncă cu capul înainte și abia după aceea ne întrebăm: Da’ noi pentru ce facem treaba asta?
R.: Ce ne-ați sfătui?
F.L.: Poate că ar trebui ca noi, românii, să stăm de vorbă și să comunicăm mai mult și mai transparent unii cu alții pentru a ști ce să facem, iar din momentul în care am luat decizia, ei bine, din momentul acela nu se mai vorbește, din momentul acela se lucrează. La noi, întâi se lucrează și după aceea se discută!
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția din 4 august 2020)   

                                                                       Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviuri cu personalități ale judoului românesc (I)

 Motto: ”E un sport nobil, văd în el multe lucruri frumoase, fascinante”

(Interviu cu antrenorul Emil Morar, coordonatorul Centrului Olimpic de juniori de la Oradea) 

În octombrie 2006 (la reluarea sezonului competițional intern), am încheiat un contract de colaborare cu Federația Română de Judo, ca redactor, la sugestia secretarului general al Federației la acea vreme, domnul Constantin Savu, cu efecte până la sfârșitul lui iunie 2007 (la închiderea sezonului competițional), pentru a cunoaște cluburile și personalitățile judo-ului (președinți de cluburi, antrenori, arbitri, sportivi care s-au remarcat de-a lungul timpului), deoarece se intenționa alcătuirea unei istorii și a unei enciclopedii a judo-ului românesc. Echipa de coordonare era alcătuită din Constantin Savu, Nicolae Marinescu, antrenor federal, Vlad Lașcu, publicist și autor a mai multor cărți și enciclopedii pe teme sportive, și subsemnatul.
Din diverse motive, predominant fiind cel financiar, proiectul n-a fost finalizat.
Interviul acesta este inedit. Este primul pe care l-am luat în acel sezon unei personalități a judo-ului românesc.
Se întâmpla la finalele Campionatului Național de Juniori (masculin) de la Oradea, desfășurat în octombrie 2006. Desigur, în cele nouă luni de contract am strâns destule materiale despre judoul autohton. Voi încerca să vă prezint și altele în zilele și săptămânile următoare. Deocamdată, acest interviu realizat cu 17 ani în urmă: 

Viaţă frumoasă

Reporter: E frumoasă viaţa la Centrul Olimpic?
Emil Morar: Aş spune că da, din motive pe care probabil le vom detalia odată. Centrul Olimpic se identfică cu lotul naţional de juniori. 14 sportivi ai Centrului sunt susținuți de Comitetul Olimpic Sportiv Român. De aceea este centru olimpic, pentru că este susținut şi de COSR, aproape tot anul.
R.: De când sunteţi antrenor la Centru?
E.M.: Din 2000, când am fost solicitat ca secund la Centrul Olimpic de Tineret. Atunci era antrenor principal domnul Octavian Creţu, de la Sibiu. Din 2004, sunt antrenor principal la lotul de juniori.
R.: Cum vă simţiţi în această postură?
E.M.: Centrul Olimpic a avut întotdeauna elemente de valoare. Misiunea acestuia este de a descoperi şi pregăti tinere talente care, la sfârşitul junioratului, să fie cooptate în lotul naţional de seniori. Mă simt foarte bine şi… util.
R.: Judoul v-a atras de mic?
E.M.: Am intrat pe tatami în 1976, sub îndrumarea prof. Florian Velici. Înainte, practicasem gimnastică de performanţă. Am fost de două ori campion naţional de juniori, primul din Oradea, la categoria 57 kg. Am mai obţinut un “bronz” la Campionatele Naţionale de tineret. M-am retras din activitatea sportivă în ’86, urmare a unei accidentări, după care m-am dedicat carierei de antrenor. Am activat la Spartac, TCI, Crişul şi, din ’96, la Liberty, toate din Oradea. Acum funcţionăm în colaborare cu  LPS şi CSM Oradea.
R.: Cu ce performanţe ale elevilor dvs. vă lăudaţi?
E.M.: Sunt antrenor emerit din 2003. Posed, din 2004, centura neagră 5 DAN, recunoscută de FIJ şi UEJ. De-a lungul activităţii mele ca antrenor la Oradea am obţinut câteva sute de medalii la campionatele naţionale, cu sportivii pe care îi coordonez. Mă mândresc şi cu medalii internaţionale. Dintre elevii mei i-aş aminti pe Ionel Buşanu, participant la Campionatele Europene de Juniori (cat. 66 kg), un mare performer. Un alt sportiv, Dan Fâşie (”66”), a câştigat două titluri europene anul acesta, la juniori şi la U 23, obținute la Tallin, respectiv Moscova. De-a lungul anilor, am obţinut permanent medalii la “europene” şi la “mondiale”. L-aș mai aminti aici pe Cezar Rusu – campion european de cadeți în 2004, la Rotterdam. Toţi provin de la Liberty Oradea. Dar aceste rezultate trebuie confirmate în viitor. Am constatat, din experienţa mea, un fapt banal, un truism: este greu şi să ajungi şi să te menţii în vârf. 

Nație îndemânatică, în curs de avansare

R.: Activitatea dvs. nu se poate judeca în afara nivelului de ansamblu al judo–ului românesc. Unde se situează judoul intern astăzi?
E.M.: La noi, nivelul judo–ului este foarte scăzut. Sportivii sunt obligaţi – de timpuriu – să obţină medalii. Când ajung la categorii de vârstă mai mari, apar problemele. Trebuie să depunem o muncă de Sisif pentru a corecta multe neajunsuri: tehnici greşite, lacune mari în raport cu ceea ce se practică pe plan mondial. Foarte greu reuşim, graţie unor elemente de excepţie, să răzbim în arena internaţională.
R.: În privința finanțării judo-ului ce aveți de spus?
E.M.: Cluburile sunt sărace. Prin urmare, nu-şi permit să-şi trimită sportivii la prea multe competiţii, iar Federaţia, cu toată bunăvoinţa, nu-i poate deplasa pe toţi. Pentru că totul e foarte scump: echipament, dotări, tansport, stagii de pregătire, concursuri. Nu-i prevăd un viitor prea fericit judo–ului românesc atâta vreme cât cluburile nu se vor implica mai mult, în sensul unei perseverențe în pregătire. De-a lungul anilor, mulţi sportivi au dat bir cu fugiţii, nesuportând acest regim de două antrenamente pe zi. La club, ei efectuează două–trei antrenamente pe săptămână.
R.: Românii au calităţi pentru judo?
E.M.: Suntem o naţie îndemânatică, cu reale calităţi fizice. Numai că, şcoala noastră nu e foarte bine pusă la punct. Doi: suntem predispuşi pentru performanţă. La loturile naţionale ar trebui să-i perfecţionăm pe sportivi, să-i cizelăm şi să-i sprijinim pentru a câştiga rutină în competiţii. Când îi scoatem la turnee mai puternice, îi dezechilibrăm din primele tururi. Antrenorii se mulţumesc să ciupească câte o medalie şi asta nu e bine pentru noi. În anii trecuţi, ne-am confruntat cu o lipsă acută de echipament, saltele, săli. Din această cauză, mulţi antrenori au abandonat activitatea, optând pentru învăţământ, afaceri sau alte domenii. Dacă ar fi să-mi exprim un punct de vedere, aş sugera să se depună toate eforturile din partea cluburilor, FRJ şi a sponsorilor pentru a participa la cât mai multe turnee şi stagii de pregătire. Ar fi una dintre soluţii pentru a ne apropia de nivelul ţărilor avansate. Noi avem două–trei mii de sportivi în total, faţă de sute de mii în alte ţări cu tradiţie în judo. Ţări ca Franţa sau Germania au un fond de 80 000 de sportivi. Or, cum spuneam, noi avem foarte, foarte puţini. La copii, parcă încep să se mai mişte lucrurile. Şi antrenorii ar trebui să mai participe la stagii de perfecţionare. Eu n-am mai fost de ani. 

O propunere  

R.: S-au înfiinţat, totuşi, aceste centre olimpice. Ultimele sunt cele ale cadeţilor. Cum comentaţi activităţile din cadrul acestora?
E.M.: Consider că activităţile centrelor olimpice de la Oradea şi Cluj sunt foarte importante. Salut iniţiativa FRJ de a înfiinţa şi centre de cadeţi, la Focşani şi Sibiu. Se va dovedi, în timp, o hotărâre – într-adevăr – salutară. Sportivii vor beneficia de o pregătire centralizată şi vor veni mai bine pregătiţi la lotul de juniori, unde noi luăm, în fiecare an, şi doi–trei cadeţi, dintre cei mai promiţători, fireşte. În fiecare an, sportivii au obţinut medalii, inclusiv acel titlu din 2004, la care m-am referit.
R.: Este un interviu deschis. Aveţi posibilitatea de a veni cu propunerile dvs. Vă rog să o faceţi.
E.M.: Propun să se înfiinţeze măcar trei loturi zonale, de a căror activitate să răspundă doi–trei antrenori. Ei trebuie să convoace elementele de valoare, să le ducă la competiţii. Şi această problemă este în discuţie la FRJ, însă toate se împotmolesc când se ajunge la problema… financiară.
R.: Ce speraţi să vă aducă noul an din punct de vedere profesional?
E.M.: Obiectivele noastre sunt cam aceleaşi, în fiecare an competiţional. Descoperirea elementelor de valoare şi promovarea lor spre loturi olimpice. Dorim să avem certitudinea că unele dintre aceste valori vor reprezenta România la Jocurile Olimpice. Cel puţin la masculin, lot de care mă ocup. An de an, avem rezultate la juniori, nu şi la seniori.
R.: Care să fie cauza? Faptul că sportivii sunt suprasolicitaţi de la vârste fragede?
E.M.: Da, forţarea cadeţilor şi a juniorilor poate fi o cauză. Sportivilor le sunt necesari doi–trei ani de acomodare la seniori. Termină un liceu şi constată că nu pot trăi din judo. S-au pierdut zeci de elemente valoroase din această cauză, pentru că nu se poate trăi dintr-o indemnizaţie.
R.: Văd că şi cu Liberty vă descurcaţi. Aţi adus în finală două echipe de băieţi de la club.
E.M.: Mi-am format, din ’98, o generaţie. De cinci ani, ajung cu echipa în finale. Este o generaţie foarte bună, Un rezultat deosebit am realizat anul trecut, când din cele opt titluri puse în joc la juniori, le-am luat pe toate. Anul acesta, am câştigat şase din opt, dar avem şi doi vicecampioni. Am fost ajutat foarte mult şi de colectivul tehnic, alcătuit din domnii Alexandru Lungu, Aurelian Fleis şi Iulian Surlă, ultimii doi fiindu-mi şi secunzi la centrul olimpic. Avem un colectiv destul de numeros. Lungu se ocupă de sportivii de categorie mare. Colegul meu a fost campion european şi campion mondial de juniori în 1994. 

O meserie de viitor 

R.: Tocmai am încheiat un an competiţional. Rodnic?
E.M.: Anul acesta a fost un an bun. Aproape că n-a fost competiţie internaţională de la care să nu ne întoarcem cu medalii. În primul rând, cele obținute de Dan Fâşie. Aşteptăm mai mult şi de la ceilalţi sportivi. De la Cezar Rusu, component încă al Centrului Olimpic, Daniel Bratu, Claudiu Başta şi alţii.
R.: Totuşi, de ce judo? V-a spus cineva că judoul e de viitor?
E.M.: Un coleg care făcuse gimnastică m-a dus la judo. La terminarea clasei a VIII-a, nu se mai putea continua cu gimnastica la Oradea. Trebuia să mergi la Reşiţa sau Bucureşti. A fost o întâmplare fericită. Am îndrăgit judoul din toată fiinţa mea. E un sport nobil, văd în el multe lucruri frumoase, fascinante. Un sport teribil de greu, foarte complex. În orice secundă poţi să iroseşti o muncă de un an de zile, printr-un pas sau procedeu greşit.
R.: După ce principii vă călăuziţi?
E.M.: Continuitate şi muncă permanentă, neîntreruptă, singura care îţi poate asigura succesul. Rigurozitate în pregătire, planificare. Această manieră mi-a fost insuflată de profesorul Florin Velici, un antrenor foarte titrat, plecat în Germania. A antrenat inclusiv la celebrul club TSV Abensberg, multiplu campion european la masculin, inclusiv în 2006. 

”Mă bucur că nu i-am ascultat pe părinţi”

R.: Ce anume a stat la baza acestei dezvoltări fără precedent din ultimii ani a judo–ului orădean şi ce vă propuneţi pe plan local?
E.M.: Activitatea de judo în Oradea se datorează în mare măsură domnului Marius Vizer, preşedinte de onoare al FRJ şi preşedinte al UEJ. A înfiinţat acest club, JC Liberty, a asigurat toate utilităţile, l-a dotat cu saltele etc. Pe plan local ne dorim să alcătuim o echipă de Cupa Campionilor Europeni, numai din judoka români. Da, asta urmărim: să putem participa în doi ani la CCE cu o echipă românească. Din 2002, a luat fiinţă şi CSM Oradea, tot la iniţiativa domnului Vizer, de unde sperăm să promovăm sportivi  la Liberty. E o celulă bine organizată.
R.: Mă bucur că v-am cunoscut. Sunteţi un pasionat şi iubiţi foarte mult ceea ce faceţi.
E.M.: Da, iubesc ceea ce fac. Visul meu este să obţin rezultate cu sportivii la Jocurile Olimpice. Este destul de aproape acest deziderat.
R.: Da, dar aţi renunţat la tihna vieţii zilnice. Noroc că centrul se află în oraşul în care locuiţi şi nu sunteţi nevoit să staţi departe de familie.
E.M.: Nu regret că am ales judoul. Sunt și momente în care mă gândesc dacă am ales bine. Dar trece. Părinţii mei au fost împotriva sportului. Eu, însă, am fost încântat de această activitate. Mă bucur că nu i-am ascultat pe părinţi şi m-am dedicat judo–ului. Mă înceracă o undă de regret, dar nu în ceea ce priveşte alegerea pe care am făcut-o, ci pentru faptul că în tinereţe n-am fost un sportiv suficient de serios. Am avut unele fluctuaţii în pregătire, iar când acestea s-au combinat cu accidente… Consider că am fost foarte inspirat când am îmbrăţişat cariera de antrenor. Eu îmi doresc să câştigăm tot.

                                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

După aproape trei luni de pauză forţată, Hipodromul Ploieşti a găzduit, astăzi, o nouă reuniune hipică oficială, doar a doua din acest an, desfăşurată, din păcate, din motive deja ştiute, fără spectatori. Organizatorii evenimentului au programat cinci curse, între care două „semiclasice” importante – Premiul Debutanţilor şi Premiul Carpaţi -, la care au putut asista, însă, doar proprietarii de cai şi staff-ul organizatoric al Complexului Hipodrom. Pasionaţii de hipism au putut, totuşi, să urmărească live toate cele cinci curse ale zilei într-o transmisie „în direct” asigurată de organizatori pe youtube, link-ul fiind anunţat în cursul dimineţii pe paginile de facebook ale CSM Ploieşti şi Complexului Hipodrom.

Reuniunea a debutat la ora 11.00, cu Premiul Bizar, în care s-a impus fără mari emoţii armăsarul Dazzling Monster, şi a continuat, de la 11.30, cu Premiul Debutanţilor, care a avut la start şase cai de 2 ani, aflaţi la prima apariţie oficială pe Hipodromul Ploieşti Şi, deşi Crazy Dream pornea ca favorit în opinia multora, inclusiv a Casei de pariuri Fortuna, victoria i-a revenit armăsarului Imperial de Bry, cu un ecart considerabil, care i-a permis, chiar, să nu forţeze pe ultimii metri.

A urmat, de la ora 12.00, Premiul Carpaţi – Fortuna Gold, una dintre cele trei curse premergătoare Derby-ului de Trap al României, la startul căreia s-au aflat opt dintre caii pretendenţi la participarea în cea mai importantă cursă a anului, din luna iulie. Şi a fost o luptă ceva mai strânsă faţă de primele două curse, însă iapa Gazette de Cym a avut o ultimă linie dreaptă foarte bună şi a câştigat destul de clar în faţa următorilor cai clasaţi, General de Bry şi Hermina VF.

Ultimele două curse ale zilei au fost Premiul Alexandros, în care s-a impus Fine Boko, şi Premiul Bianca – Fortuna Silver, care a avut nu mai puţin de 12 cai la start şi a fost câştigat de Star Nobel.

Ar mai fi de remarcat performanţa deosebită a lui Adrian Marciu, cel care a fost declarat cel mai bun driver al anului 2019 reuşind, astăzi, să câştige toate cele patru curse în care a participat!

Altfel, în condiţiile în care agenţiile nu sunt, deocamdata deschise, amatorii de pariuri au putut apela doar la varianta online, site-ul www.efortuna.ro stându-le la dispoziţie, ca o noutate, şi cu transmisia video a curselor.

Parteneri ai Complexului Hipodrom Ploiesti pentru reuniunea de astăzi au fost: Radio Prahova, Republika News, Ploieşti TV, Fapt Divers, Teatrul Toma Caragiu, Filarmonica Paul Constantinescu, Centrul de echitaţie „Luna Horse”, Hotel „Alexandros” şi Casa de pariuri Fortuna.

(csmploiesti.ro)

Stau și mă întreb cum va arăta un meci de Liga 3, la fotbal, fără spectatori!

De ce s-ar mai juca? Pentru ce sau pentru cine? Spun de Liga 3, pentru că este ultima din categoria profesionistă ce a primit dreptul să “intre în cantonament”.

Hai, la Liga 2, la Liga 1 mai ai televiziunea, care mai salvează ceva! Dar, ce înseamnă un meci fără spectatori, în general?

Să nu uităm că, în condiții normale, a juca fotbal fără spectatori reprezintă o sancțiune, o pedeapsă. Dacă va da Domnul și vom vedea ceva competiții în vara asta, (fotbal, handbal, tenis, baschet, volei, atletism, orice) toate se vor produce într-un cvasi-anonimat, fără spectatori! Pedeapsa sportului!

Vor lipsi freamătul tribunelor, îmbrățișările jucătorilor la goluri, contactele fizice de pe teren. Mi-e teamă că vor intervenii federațiile internaționale să modifice și regulamentele sporturilor! Iar altele, sporturile de contact, de exemplu, poate chiar vor dispărea!

Ce va fi asta? Orice, numai sport nu! Una dintre marile bucurii mondiale dispare! Practic, deja a dispărut! Uitați-vă cât mai puteți la imagini de arhivă, pe unde puteți! Bucurați-vă că ați fost contemporani cu astfel de evenimente Iată unul dintre acele momente când mă bucuram de sport, de fotbal, de goluri, de spectacol, alături de zeci de mii de spectatori! Ce vremuri! Când ne-om mai întâlni cu așa ceva! Părerea mea: NICIODATĂ!

Amintiri din 2011, Cu Ilie Stan, Nikolici, Martinovici, Tatu, Emeghara, Roni Levi, frații Costea, etc. Cu AEK Larnaca au fost 50.051 spectatori!!!

(Florin Gongu)

Passionné de musique, l’attaquant des Young Boys de Berne vient de sortir plusieurs chansons, dont «Paname», une ode au club de la capitale dont il a porté les couleurs durant cinq ans.

WKN Family 👊 Support Our Champions 🏆

Florin Vintila 🇷🇴 One of the best fighters from Romania , who held WKN World & European titles🔝

Marcel Puşcaş, actualmente preşedinte al celor de FC Universitatea Craiova, surprinde pe toată lumea cu declaraţiile sale. Într-o intervenţie la Radio SPort 1, cunoscutul om de fotbal a ieşit la rampă cu câteva afirmaţii care fac notă discordantă în contextul actualei pandemii Covid-19.