close

Tradiții

Magna EuropaTradiții

MARTISOR – Symbole du printemps en Roumanie

Martisor22

Les Roumains et les Moldaves célèbrent le 1er Mars l’arrivée du Printemps, par la fête de « Mărţişor » (prononcer martzichor, nom populaire du mois de Mars), dont l’origine remonte au temps des Daces et des Romains. Le 1er Mars (martius en langue latine), premier jour du vieux calendrier romain on célébrait « Matroualia », la fête dédiée au dieu Mars, la divinité des forces de la nature, du printemps et de l’agriculture.

 

Ainsi, pour fêter la victoire du printemps dans sa guerre contre l’hiver, les filles et les femmes reçoivent des « mărţişoare», des amulettes de porte-bonheur, considérées comme une expression de l’unité des contraires: printemps-hiver, lumière-ombre, fertilité-stérilité. En Bucovine, par contre, ce sont surtout les hommes qui reçoivent de la part des femmes des « mărţişor», ce symbole du printemps et porte-bonheur.

Le « mărţişor » se porte attaché à la poitrine tout au long du mois de mars, après quoi, dans la plaine roumaine, la tradition veut qu’il soit suspendu à un arbre fleuri, dans l’espoir que toute l’année sera fleurie. Ce mărţişor est une fine ganse formée de deux fils tressés, l’un blanc et l’autre rouge, auxquels on attache une petite figurine – un cœur, une lettre, une fleur, un fer à cheval, un trèfle à quatre feuilles ou bien d’autres petits objets stylisés – qui joue le rôle de porte-bonheur. De nos jours, le mărţişor prend aussi la forme de petites broches garnies du même fil blanc-rouge ou bien des petits bracelets qui sont portés à la main par les femmes.

Les fils rouge et blanc mêlés représentent les deux saisons qui s’entremêlent encore. Le rouge c’est l’hiver (peut-être parce qu’on y fait rougeoyer l’âtre), tandis que le blanc signifie le printemps dont le symbole est le perce neige, le premier qui annonce le retour de la nature à la vie.

Les roumains et les moldaves attachent beaucoup d’importance à cette tradition ludique qui inonde les villes de petits comptoirs ambulants qui vendent des « mărţişor » fabriqués surtout à la main par des artistes et artisans.

Dans la tradition populaire, il y a plusieurs légendes concernant l’origine du « mărţişor », dont les plus connues sont la légende de la fée Printemps et la légende de Baba Dochia.

La légende de la fée Printemps

Il y a fort longtemps, un 1er Mars, un beau perce-neige, blanc et gentil, sortit de dessous la neige dans la forêt. Le vent d’hiver le vit, se mit en colère et déclencha une tempête de neige sur la fleur. Le gentil perce-neige mordu par le froid cria…  La bonne fée du Printemps entendit la fleur sangloter et lui demanda: « – Pourquoi pleures-tu ? », « – Je suis couvert de neige et meurs de froid », répondit le perce-neige.

La fée du Printemps ôta la neige sur la fleur. Tandis qu’elle faisait cela, elle se blessa au doigt contre un petit caillou tranchant caché à coté du perce-neige. Son sang tomba sur la racine de la fleur, la réchauffant, et le perce-neige revint à la vie. Une autre goutte de sang tomba sur les pétales qui devinrent rouges. Aussitôt un autre perce-neige, blanc, poussa à coté de lui. C’est ainsi que les deux inséparables clochettes, rouge et blanche, devinrent à la fois le symbole du printemps, de l’amour et de l’espoir, symbole appelé « Mărțișor ».

Baba Dochia et Mărțișor

Une autre légende, aux multiples versions, est celle de la méchante sorcière Dochia qui envoie sa bru laver un manteau au torrent glacé. La pauvre jeune fille obéit, mais plus elle lavait le manteau, plus il devenait noir. Désespérée, elle se mit à pleurer. Soudain, un homme nommé Marţişor, doté de pouvoirs, apparut et demanda pourquoi elle pleurait. Il lui offrit une fleur aux pétales rouges et blancs, lui conseillant de laver le vêtement encore une fois et de rentrer ensuite à la maison. Et le miracle eut lieu ! Lorsque la jeune fille regagna sa maison, le manteau était blanc comme la neige. La vieille Dochia, quand elle vit au retour la fleur dans les cheveux de la fille, elle crut le printemps revenu et partit dans la montagne avec son troupeau et ses 12 manteaux. Après quelques jours de temps doux, quand elle enleva l’un après l’autre ses manteaux, le mauvais temps fut de retour et le gel la transforma en pierre. La vieille Dochia symbolise l’hiver, ou l’année qui meurt après avoir retiré ses 12 manteaux. Ce conte met également en garde contre le « faux printemps » des premiers jours du mois de mars.

Ce résumé vous est offert par le Cabinet d’avocats GRUIA DUFAUT
qui vous souhaite un Printemps ensoleillé !

(lepetitjournal.com)

mai mult
PromovateTradiții

Ce fel de „mărțișoare” purtau primii creștini?

Martisor

Mărțișorul este o sărbătoare populară, care marchează începutul primăverii și corespunde zilei de 1 Martie. Din punct de vedere etimologic, termenul „mărţişor” este un derivat diminutival provenit de la cuvântul „marţ” (denumirea populară a lunii martie, din latinescul „mars), cu sufixul „-işor”.

Originile acestei sărbători nu sunt cunoscute cu exactitate, însă unii crecetători consideră că prezența sa atât la poporul român, cât și la cel bulgar se datorează substratului comun daco-tracic. Pe vremea dacilor, legendele spun că se dăruiau celor apropiați amulete confecționate din pietre albe sau roşii înşirate pe o aţă, despre care se credea că sunt simbol al fertilității. Acestea erau purtate până când pomii fructiferi începeau să înflorească, apoi erau agățate de crengile acestora. Cercetările arheologice efectuate în țara noastră, la Schela Caldovei (județul Mehedinți), au scos la iveală astfel de pietre albe şi roşii, care datează de peste 8000 de ani.

Alți specialiști spun că sărbătoarea mărțișorului a apărut pentru prima data în Imperiul Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte – zeu al războiului, dar și al fertilității și vegetației. Dualismul acesta este remarcat și în șnurul împletit dintr-un fir alb și unul roșu, albul însemnând pacea, iar roşul, războiul.

Dincolo de aceste tradiții și legende, cert este faptul că mărţişorul nu este un simbol religios sau creştin, ci este specific, așa cum am văzut, credinţelor populare necreştine. Obiceiul de a dărui mărţişoare s-a transmis de-a lungul timpului, reuşind să convieţuiască cu practicile creştine bimilenare. Într-un interviu publicat pe site-ul doxologia.ro, părintele Valentin Băltoi, consilier cultural în cadrul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, spunea că nu putem da sens creştin mărţişorului, ataşându-i simboluri religioase, într-o încercare de «încreştinare» a lui. Asocierea este nefericită. Simbolurile creştine au o semnificaţie specifică şi exprimă în sine realităţi ce nu au nevoie de îmbunătăţiri”.

Într-adevăr, simbolurile creștine ascund în spatele lor povești și semnificații deosebite, având în vedere timpul și locul utilizării acestora. La începuturile creștinismului, în epoca persecuțiilor, creştinii se recunoşteau între ei cu ajutorul acestor simboluri, fără a se expune. Spre exemplu, pe pereții catacombelor din Roma se observă și astăzi urme ale acestor semne: ramura de măslin (simbol al familiei numeroase și al păcii), ramura de smochin (simbol al victoriei) sau crinul (despre care Mântuitorul spunea că este înveșmântat mai frumos decât Solomon). De asemenea, mai găsim în creștinismul primar și simbolul peștelui, cuvântul grecesc ihtis (peşte) fiind format din iniţialele numelui lui Iisus Hristos, al mielului (vietatea cea mai curată și nevinovată), al porumbelului (închipuind sufletul blând, dar și pe Sfântul Duh) sau al butucului de viță de vie (care Îl reprezenta pe Mântuitorul ca izvor sau temelie a Bisericii).

Tot în categoria simbolurilor creștine intră și talismanele sau amuletele purtate de vechii creștini. Prin cuvântul latinesc amuletum sau cel grecesc, περίἄπτον înţelegem nişte obiecte mai mici sau mai mari, pe care creştinii le purtau la mâini, la gât ori pe piept, ca semn al credinţei lor pioase sau ca o urmă a superstițiilor care îi însoțeau chiar și după botezul creștin, așa cum arată liturgistul Badea Cireșanu. Forma acestora era fie rotundă, asemănătoare monedelor, fie pătrată, eliptică sau sferică, asemenea globurilor de mici dimensiuni. Alteori, acestea erau confecționate sub forma unei mâini care ținea o plăcuță pe care scria „zises” (să trăiești!), toate fiind din aur, argint, aramă, lut ars, lemn sau stică.

Sfinţii Părinţi, observând că acest obicei ia amploare, l-au oprit și condamnat cu severitate în cadrul Sinoadelor Ecumenice și prin învățăturile lor, permițând totuși creștinilor să poarte la mână sau la gât o serie de obiecte precum: medalioane din aur sau argint cu monograma lui Hristos, cruci cu bucățele din lemnul Sfintei Cruci, iconițe, bucăți din scrierile sfinte, chipul mielului sau al peștelui, cu speranța că aceștia vor ignora superstițiile și că se vor apropia mai mult de Biserică. Toate obiectele de acest fel purtau denumirea generică de engolpion (gr. εγκόλπιο), termen utilizat până astăzi pentru a denumi acel medalion cu icoană purtat de către episcopi.

Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă aceste detalii în Omilia a IX-a către Antiohieni, unde menționează faptul că femeile și copiii purtau la gât cărți mici, cu texte evanghelice, pentru a-i feri de rău, iar Sfântul Grigorie cel Mare mărturisește și el că a trimis reginei Teodolinda, pentru Adulovald, fiul pe care ea îl născuse de curând, două odoare: o cruce care conținea lemn din Sfânta Cruce a Mântuitorului și un exemplar din Sfintele Evanghelii.

Toate aceste simboluri au fost descoperite în mai multe locuri din lume – semn al răspândirii creştinismului în primele veacuri de după Hristos. În România, la Potaissa (Turda, judeţul Cluj), a fost găsită o piatră preţioasă de onix, pe care este sculptată scena Bunului Păstor purtând pe umeri un miel. În stânga se află un copac cu două crengi înclinate deasupra Lui, iar pe o ramură se află o pasăre. În dreapta e o corabie din care cade un om în apă, iar în jurul acesteia se află criptograma IHTIS.

În ceea ce privește tradiția mărțișorului ca simbol al trecerii de la iarnă la primăvară, Biserica nu a interzis niciodată purtarea acestuia, ci l-a îngăduit, având în vedere amploarea manifestării şi caracterul său inofensiv. Este trist, totuși, că astăzi nu mai suntem interesați la fel de mult de tradiții precum bunicii sau străbunicii noștri și că, în fața raftului cu mărțișoare, nu mai avem sentimentul de apartenenţă, de iubire şi dragoste pentru rădăcinile şi valorile poporului. Din păcate, alegerea noastră a devenit una strict estetică sau financiară.

(Cătălin Acasandrei – doxologia.ro)

mai mult
Tradiții

Ziua Ursului

bear

Sfinţii Macabei au fost şapte fraţi evrei, iubitori de Dumnezeu. Ei au trăit pe vremea împăratului Antioh, care a vrut să distrugă neamul evreiesc şi Legământul lor cu Dumnezeu. Împăratul Antioh a transformat Templul de la Ierusalim într-un templu al zeului Jupiter şi toată lumea era silită să-i aducă jertfe zeului roman. Puţinii evrei care au rămas atunci credincioşi religiei lor au fugit în pustie sau au fost ucişi.

Eleazar, dascăl şi bun cunoscător al Legii Vechi, a fost unul dintre aceştia. Era un om înţelept, cunoscut pentru credinţa lui, care a fost supus la chinuri şi aruncat în foc. Apoi, au fost torturaţi cei şapte fraţi Macabei, ucenicii lui, iar mama lor a ales şi ea cununa muceniciei, preferând să moară în focul aprins pentru fiii ei, decât să trăiască în necredinţă. Deşi aparţin credinţei vechi, de dinainte de venirea Domnului Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe fraţii Macabei pentru credinţa neclintită şi jertfa propriei vieţi pentru Dumnezeu; prin aceasta, cei şapte fraţi stau alături de sfinţii mucenici creştini de mai târziu.

 

1 august – Ziua Crucii şi Macoveii

În calendarul creştin-ortodox, pe 1 august sunt două sărbători: Scoaterea Sfintei Cruci şi Sfinţii şapte Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim şi Marcel, împreună cu mama lor, Solomoni, şi cu Eleazar, dascălul lor. Pe 1 august, la Constantinopol, crucea Domnului Iisus Hristos era scoasă din paraclisul palatului împărătesc, în fiecare an, şi dusă în Catedrala „Sfânta Sofia“, unde rămânea până pe 14 august, spre bucuria şi evlavia credincioşilor. Crucea fusese descoperită pe Golgota de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare.

Dacă răsfoieşti o carte despre cultura populară, ai să vezi că, în fiecare regiune, această zi se sărbătoreşte altfel. Oamenii au luat din sărbătoare ceea ce au crezut că le este mai de folos. Unii o numesc Ziua Crucii de Vară, alţii, Macovei, Macavei sau Ziua Macaveilor, sau chiar Macoveiul Stupilor, iar pe la munte, se mai numeşte Ziua Ursului. Nu este o sărbătoare marcată cu roşu în calendar, adică o sărbătoare mare, în care nu este bine să lucrezi. Totuşi, nicăieri sătenii nu munceau la câmp, ca să fie apăraţi de boli. Unii stropeau cu Agheazmă grădinile şi livezile, sperând că aşa vor fi ferite de insectele dăunătoare, care, în mijlocul verii, se află în plină dezvoltare. Alţii duceau flori şi spice la biserică; odată sfinţite, plantele erau mai bune de leac, iar grâul sfinţit dădea cea mai bună sămânţă pentru semănat. Iar cei care aveau stupi şi nu scoteau mierea la Sfântul Ilie, o scoteau acum, lăsându-le albinelor miere doar cât să le ajungă peste iarnă.

Uite aşa, sărbătorile şi treburile gospodăreşti se împleteau armonios în viaţa bunicilor voştri.

 

Ziua Ursului

În satele de la poalele munţilor, pe unde trăieşte şi ursul, oamenii ţin anumite zile ca „sărbătoare“ pentru urs. Nu le ţin din dragoste, ci mai mult de frică să nu le mănânce ursul oile, vacile sau caii plecaţi la păşunea de vară din munte. În Ţara Haţegului, o depresiune situată între Munţii Retezat, Şurianu şi Munţii Ţarcului, oamenii şi acum se tem să lucreze de 1 august. Ei cred că, dacă ar lucra, ar fi pedepsiţi şi ursul le-ar mânca animalele. Mulţi îţi povestesc cum au fost la strâns fânul de Ziua Ursului şi a doua zi au primit veste că ursul le-a mâncat o oaie! Tot din această zi, cred ei, că nu e bine să te mai scalzi în râuri, pentru că ursul îşi bagă coada în apă şi aceasta se răceşte.

De fapt, în această perioadă, începe perioada de împerechere a ursului; mai violent ca de obicei şi mai puţin temător, ursul dă iama în turme, stupi şi semănături.

 

Cine este ursul?

Ursul brun, care trăieşte şi la noi, este un mamifer din familia Ursidae. Este un animal omnivor de dimensiuni mari: poate ajunge la 500 de kilograme şi la o lungime de 3 metri. Este omnivor, mâncând şi lăstari, fructe de pădure, grăunţe, furnici sau miere, dar şi oi, păsări, peşti şi chiar pui de mistreţi, dacă poate să-i prindă. Este un animal deosebit de puternic.

Până acum o sută de ani, ursul brun era răspândit nu numai la munte, ci şi în câmpie, chiar şi în Delta Dunării. Din păcate, defrişarea pădurilor şi dezvoltarea agriculturii a dus la dispariţia urşilor din câmpie. Din fericire, în pădurile de la munte, mai trăiesc, în România, cam 7000 de exemplare de urşi, adică mai mult de jumătate din numărul urşilor din Europa.

 

Oamenii se tem de urs…

…pe bună dreptate, dacă le dau de mâncare, cum se întâmplă în unele staţiuni de munte! Urşii se lenevesc şi, în loc să alerge după hrană în sălbăticie, vin la marginea oraşului, să o caute în gunoaie…

…pe bună dreptate, dacă se întâlnesc cu o ursoaică cu pui! Ea te poate ataca, încercând, de fapt, să îşi apere ursuleţii!

…dar un urs singur, în pădure, poate să nu fie periculos. Aşa că ai grijă să nu faci gesturi bruşte, nici zgomot, şi încearcă să pleci în altă direcţie. Nu uita că ursul aleargă mai bine la deal decât la vale şi că adultul nu se poate căţăra în copac, ci doar ursuleţii!

 

Cuviosul Paisie Aghioritul şi urşii

Sfinţii le dăruiau şi animalelor sălbatice o parte din dragostea care le umplea inima. Cuviosul Paisie Aghioritul, care a trăit între anii 1924 şi 1994 în Muntele Athos, avea atâta dragoste pentru animale, încât acestea îi simţeau bunătatea şi se apropiau fără teamă de el. Sfântul trăia în armonie cu ele, aşa cum a trăit, probabil, şi Adam în rai.

Pe când vieţuia la Mănăstirea Stomiu, s-a întâlnit cu un urs pe o cărare îngustă, în timp ce urca la mănăstire cu un măgăruş încărcat. Ursul s-a retras pe o margine, ca să treacă părintele. Acesta, la rândul său, i-a făcut semn cu mâna să treacă el mai întâi. Dar ursul şi-a întins laba şi l-a tras pe sfânt de mână, să treacă el primul. Părintele a acceptat, dar i-a spus să nu se arate pe acolo a doua zi, deoarece aşteaptă oameni la mănăstire şi poate să-i sperie. Se zice că ursul l-a ascultat.

Altă dată, doi ursuleţi intraseră în curtea Mănăstirii Stomiu. Sfântul i-a luat de ceafă cu blândeţe şi le-a spus să nu mai intre în curtea mănăstirii, ci să vină în spatele bucătăriei, să le dea de mâncare, apoi i-a dus să le arate locul.

 

Oamenii respectă ursul…

…Şi se tem de el. Îi dedică zile de sărbătoare şi încearcă să trăiască alături fără să îl tulbure. Pădurea poate hrăni şi adăposti şi omul, şi animalele. Deşi ursul este vânat, nu tuturor le place carnea de urs. Se spune că, jupuit de blană, trupul ursului seamănă cu trupul omului şi, de aceea, nu e bine să-l mănânci. În vechime, oamenii îl priveau ca pe un vecin al lor, miţos, care trăieşte în pădure, îşi face bârlog, dar nu ştie să facă focul. Iar legendele spuneau că ursul a fost cândva un morar răutăcios, care şi-a pus o blană de oaie pe corp şi a încercat să-L sperie pe Dumnezeu, pe când umbla cu Sfântul Petru pe pământ. S-a ascuns şi a mormăit: „Mor, mor, mor!“. Dar când a vrut să-şi scoată blana, nu a mai putut…

…Dar îl şi folosesc. Cândva, prin sate umblau ţigani ursari, care prindeau pui de urs şi îi dresau, astfel încât să danseze ridicaţi pe labele din spate, şi aşa îi plimbau prin sate. Oamenii îi primeau în curte, crezând că dansul ursului le aduce noroc. Unii îi puneau să se suie pe spatele lor, sperând că astfel vor scăpa de dureri…

(Ana Pascu – ziarullumina.ro)

mai mult
PromovateTradiții

UŞĂ ÎN STIL NEOROMÂNESC, CU ELEMENTE BEAUX ARTS, DATÂND DIN ANII 1900, ZONA FOIŞORUL DE FOC, BUCUREŞTI

poarta

 

Uşa din imagine este un interesant hibrid între elemente neoromâneşti timpurii cum este arcul în acoladă garnisit cu motivul funiei, discuri etnografice solare la bază şi încadrat deasupra de cruci greceşti din frunză de liliac, împreuna cu fragmente Beaux Arts detectabile în special în monograma primului proprietar încadrată de coroana de lauri, un motiv de antichitate clasică, destul de străin registrului decorativ neoromânesc timpuriu ce se inspira în special din motive de arhitectură bisericească medieval tarzie valahă (cunoscută şi sub numele de brâncovenească) şi forme otoman-balcanice. Întreaga compoziţie este martora unei perioade în prima decadă a sec. XX, când stilul neoromânesc era la începuturile sale pe scena arhitecturală a ţării, dând o idee despre cum încerca să-şi „facă loc sub soare” asimiland elemente din stilurile deja consacrate în ochii publicului de atunci.

Sursa: casedeepoca.wordpress.com/tag/simbolistica/page/5/

TUDOR ARGHEZI – “INSCRIPŢIE PE O UŞĂ”

Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta.
Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept şi biruie-n furtună.

Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ţi fie drag
Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.

Sursa: versuri.ro

(Marius Manea)

mai mult
PromovateTradiții

Inimă sălbatică

sombrero

Corazón salvaje (Inimă sălbatică) Mariachi sunt cântăreți de muzică tradițională mexicană.

Cuvântul sombrero se referă, de obicei, la un tip de pălărie originară din Mexic. Cuvântul sombrero este împrumutat din limba spaniolă, unde termenul este folosit pentru orice pălărie cu bor. El provine de la cuvântul spaniol sombra, care înseamnă umbră. Vorbitorii de spaniolă din afara Mexicului o numesc “pălărie mexicană” (sombrero mexicano)Sombrero-urile au o calotă înaltă și un bor foarte întins care poate fi puțin îndoit folosită pentru a se proteja de soarele fierbinte mexican. Pălăriile țăranilor sunt, de obicei, făcute din paie, în timp ce spaniolii mai bogați poartă pălării făcute din pâslă. Este destul de rar în peisajele urbane, făcând excepție doar ca parte a unui costum popular.

Pălăriile Sombrero pot avea multe modele și culori, de asemenea ele au o mica sfoară care țin pălăria pe cap. Ele au fost create atât de largi pentru a oferi protecție maximă împotriva climatului cald al Mexicului: ele sunt destul de mari pentru a umbri complet capul, gâtul și umerii purtătorului.

(Alexandru Petrescu)

mai mult
PromovateTradiții

Cea mai veche rețetă de ștrudel

strudel

Cea mai veche reteta de strudel dateaza din anul 1696, este o reteta scrisa de mana si pastrata la Wiener Stadbibliotehek.

Pe de alta parte, sunt voci care sustin ca strudelul a intrat in bucataria austriaca prin influentele culinare venite din Bosnia si Croatia, unde poarta numele de “burek”, sau ca reteta studelului a fost inspirata de baclavaua turceasca.

Ideea aluatului extrem de subtire se pare ca a fost adusa de armata otomana la sfarsitul secolului al XV-lea, cand turcii au atacat Ungaria, iar de pe teritoriul maghiar, ideea a fost preluata si in cel austriac.

Denumirea de “strudel” este de origine germana si inseamna “vartej”, insa strudelul poate fi intalnit nu doar in Austria, Germania, Ungaria, Croatia, Slovenia, Cehia, Serbia, Slovacia si Romania, ci si in sudul Braziliei.

  • Zwetschgenstrudel – strudel cu prune
  • Topfenstrudel – strudel cu branza dulce
  • Milliramstrudel sau Milchrahmstrudel – strudelul cu crema de lapte. Spre deosebire de strudelul cu mere, Milchrahmstrudel este umplut cu o crema delicioasa si este servit in sos de vanilie fierbinte
  • Kirschstrudel – strudel cu cirese
  • Kürbisstrudel – strudel cu dovleac. Poate fi sarat sau dulce
  • Mohnstrudel – strudel cu mac
  • Nussstrudel – strudelul cu nuca
  • Erdäpfelstrudel – strudel de cartofi. Se serveste fie ca aperitiv, fie ca fel principal
  • Spinatstrudel – strudel cu spanac
  • Bohnenstrudel – strudel cu fasole boabe. Este o specialitate a landului Burgenland
  • Fleischstrudel – strudel cu carne
  • Krautstrudel – strudel cu varza.

Mai este un din ăsta din caimac…

(Alexandru Petrescu)

mai mult
PromovateTradiții

Getica Film

sz1

24 iunie.

Zi importantă pentru creștinii ortodocși, dar și pentru românii care vor să păstreze tradițiile.

În acestă zi, credincioşii ortodocşi sărbătoresc naşterea Sfântului Ioan Botezatorul, cunoscută în popor şi ca Drăgaica sau Sânzienele.

Totodată, astăzi este şi Ziua Universală a Iei, când românii, oriunde s-ar afla, poartă o ie în amintirea portului popular românesc.

(Fotografii realizate de Gabriel Boholț)

mai mult
PromovateTradiții

Expoziția ALBINA, ediția a II-a, de neratat!

c1

Camasa de Gorj, pentru expozitia #Albina – omagiu Doamnei Bratianu. Se deschide luni, la Ploiesti.
Am lucrat pe panza de in si canepa, cu matase albastra, cu fir, paiete si tel.

Un mic anunț publicitar al expozitiei de ii tradiționale cusute cu drag si migală de românce harnice (intre care si ploieștence) de la Palatul Culturii, in Sala Coloanelor, începând de azi, 22 iunie a. c.
Expoziția ALBINA, ediția a II-a, de neratat!

(Crina Manolescu)

(Ioana Corduneanu)

mai mult
PromovateTradiții

Costum popular

costum

Argeș- tipologie de costum purtat de doamnele din înalta societate, in mai multe zone din sudul țării.

Costum Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti
Photographer Ileana Radulescu.Photography
Model Alexandra Negrila
Credit & Copyright Etnotique

mai mult
Tradiții

Șnițelul

Breitenlesau_Krug_Bräu_Schnitzel

Șnitelul pare sa aiba originea in nordul Italiei, la Milano, unde a aparut sub denumirea de Cotoletta alla Milanese, iar in Viena ar fi aparut abia in secolul al 15-lea sau al 16-lea.

Termenul de snitel vienez, Wiener Schnitzel, este protejat prin lege si dateaza din 1862. Caracteristica principala a snitelului vienez este ca el se face doar din carne de vitel. Prin urmare, orice snitel ce poarta aceasta denumire trebuie sa fie facut din carne de vitel. In Austria snitelul se serveste cu o felie de lamaie si salata de cartofi cu marar si unt.

In Germania, snitelul se face in mod obisnuit din carne de porc, dar si din carne de curcan sau manzat si este de obicei servit cu cartofi prajiti, fierti sau piure de cartofi.

In tarile vorbitoare de limba germana, termenul de snitel inseamna chiftele, pane sau prajite. Iata cateva variatiuni ale acestui preparat:

Jägerschnitzel (snitel vanatoresc) este un snitel servit cu sos de ciuperci.
Münchner Schnitzel (snitel Munchen) este o variatie a snitelului, carnea fiind acoperita cu hrean si/sau mustar inainte de a fi data prin faina, ou si pesmet.
Naturschnitzel (snitel natural) este un snitel piperat si sarat, care poate fi servit fara sos sau cu un sos simplu.
Rahmschnitzel (snitel cu sos crema) este un snitel insotit de un sos crema, care contine de cele mai multe ori ciuperci.
Vegetarisches Schnitzel (snitel vegetarian) – carnea este inlocuita cu soia, tofu sau seitan.
Zigeunerschnitzel (snitel tiganesc) este un snitel insotit de un sos facut din rosii, ardei gras si felii de ceapa. Acest snitel mai este cunoscut si sub denumirea de Paprikaschnitzel (snitel cu sos de ardei iute si rosii).

Snitelul este un fel de mancare foarte cunoscut si apreciat in intreaga lume. Fiecare tara are specificul sau, propriile retete de snitele, dar toate au la baza acelasi mod de pregatire, adica o felie de carne, trecuta prin faina, ou, pesmet si prajita. Difera doar denumirea si garniturile servite alaturi de snitel.

In Argentina snitelul poarta numele de Milanesa si este facut din carne de vaca dar si de pui. Se serveste cu garnitura de cartofi prajiti sau salata, dar si cu branza, sunca, rosii si diverse sosuri.

In Australia snitelul se serveste insotit de cartofi prajiti sau fierti, uneori sub forma de piure. Se poate servi alaturi de branza, sunca sau sos de tomate italienesc.

In Brazilia snitelul apare cu denumirea de File a Milanesa si este servit cu orez alb, fasole, cartofi prajiti sau piure.

In Portugalia snitelul are numele Bife Panado sau Panado si se face din carne de pui, curcan, porc sau vitel. Carnea este asezonata cu piper negru, usturoi si suc de lamaie. Poate fi servit impreuna cu cartofi prajiti, spaghetti, orez.

In Columbia snitelul se gaseste sub numele de Milanesa sau Chuleta Valluna si este gatit din carne de porc taiata in felii subtiri.

(Alexandru Petrescu)

mai mult
PromovateTradiții

Catalin Tzetze Radulescu – Call from tulnic

Tulnic

 

I do not know when, in antiquity, the last resounding call from this magical place was last heard. I don’t even know what the instruments of those times looked like. I only confess the emotion felt near the slabs of the Dacian fortress “Piatra Rosie”, in the summer of 2018. Maybe this “silence” lasted a few centuries, or maybe two millennia … And maybe from somewhere, from above, the souls of the ancestors smiled bitter sweet. Thanks to all those who (knowingly or accidentally) showed me the way to my modest understanding and learning!

(Monica Vlad – dorftv.at)

mai mult
PromovateTradiții

Mămăliga

mamaliga

MĂMĂLIGA ne este rudă multora, deci este o rudă comună care nu ne face de rușine dacă o recunoaștem.

Nu merită uitată, mai ales de cei pe care ne-a crescut. Până să apară cultura de porumb, la noi, se făcea mămăligă din mei, dar era prea dulce. Până să apară cartoful străbunii foloseau în bucătărie napul, era prea dulce. Aveau părinții într-un colț de grădină câteva cuiburi.

Napul a intrat într-o proproziție de dicție, o știu de-acăsă: „NAPI ÎȚI DAU PRIN GARD.”…ne încercau cei mari, era un deliciu să te încurci, repetând repede…Mămăliga și cartoful nu pot fi abandonate din bucătăria românească. Ajunși la oraș tot mai căutăm o „mămăliguță” la tocăniță, la o sărmăluță în foaie de varză etc. Am oreșenit mâncărurile țărănești care ne-au crescut.
Cumva de rușine.

Fotografie din cronologia dlui Constantin Mosor.

(Dan Drăguș)

mai mult
PromovateTradiții

Imagini fabuloase din Romania bunicilor nostri. Cum arata tara noastra in 1931

Mogosoia1

In 1933, aparea la Leipzig, sub semnatura fotografului Kurt Hielscher, albumul fotografic Romania, un album fascinant care avea sa surprinda atmosfera anilor interbelici asa cum putine albume asemanatoare au facut-o.

Hielscher spunea ca in anul 1931 a fost invitat de catre Guvernul roman sa calatoreasca in Romania si sa realizeze un album fotografic, asa cum facuse pentru Germania, Spania, Italia si Tarile Nordice. Elementul surprinzator a fost cand un scriitor cunoscut l-a intrebat de ce isi pierde timpul cu o astfel de lucrare si, mai ales, ce o sa gaseasca deosebit in Romania.

Probabil acelasi lucru si-l spun multi care nu cunosc aceasta tara nici in prezent, iar asta scoate in evidenta faptul ca despre minunatiile din Romania se stie prea putine. Pe langa toate partile negative de aici, intalnesti oameni cu un suflet mare, locuri care sunt invaluite in povesti, traditii si obiceiuri nemaiintalnite in alte parti.

Vezi galeria

(9am.ro)

mai mult
Tradiții

Fără mese întinse și rochii de gală: Cum arăta Paştele Blajinilor în 1941

paste-istorie

Fără veselă dată de pomană, morminte îngrădite şi rochii de gală – aşa arăta Paştele Blajinilor în 1941. Oamenii aduceau la cimitir doar cozonaci, ouă roșii și lumânări.

Administratorii paginii Casa Mare au publicat o imagine care a fost făcută cu mai mult de 70 de ani în urmă. Potrivit acestora, pe locul de odihnă veșnică a celor decedați erau așezate 24 de pomene, transmite Știri.md cu referire la zugo.md.

”Oul roşu pus pe mormânt simbolizează Paştele, iar cozonacul trupul lui Iisus Hristos. Asupra cozonacului punem o lumânare din ceară, nicidecum din altă materie, pentru că ceara este adunată de cea mai curată ființă de pe pământ – albina, din mireasma florilor, cea plăcută lui Dumnezeu, precum şi mirul cel mirositor adus de femeile mironosițe”, scriu autorii postării.

Potrivit administratorilor paginii, fotografiia a fostă făcută într-un cimitir dintr-un sat bucovinian.

(zugo.md)
mai mult
1 2 3 8
Page 1 of 8