Tradiții

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Dragi cititori, pe 1 iunie, rețetele cu povești împlinesc anul. Ele vor intra într-o binemeritată vacanță, pe durată nedeterminată, probabil până la toamnă. În acest interval, așteptăm sugestiile și contribuțiile dvs. Să ne revedem cu bine!

Urmărim cu sufletul la gură continuarea poveștii Emiliei Luchian. Mai ales că profesoara relatează ca și cum ar fi fost prezentă la festinul din Roma antică. S-o urmărim: 

O lacrimă de defrutum

În bucătărie se pregătea un preparat cu totul aparte: ciocârlii fripte și umplute, garnisite cu petale de trandafiri. Carnea era unsă cu miere, dar umplutura era cartea câștigătoare: măruntaie măcinate, mentă și țelină sălbatică tocate mărunt; separat, se zdrobea usturoi, cuișoare, piper, coriandru și se turna ulei de măsline. Se adăuga un mănunchi de ierburi aromatice, iar la sfârșit o lacrimă de defrutum, concentrat de suc de struguri. Umplutura era pusă în fiecare pasăre, adăugându-se și câte o prună. Totul se punea la cuptor cu foc mic. Înainte de a se aduce la masă, fiecare farfurie cu două ciocârlii se decora cu petale de trandafiri. 

Să câte muzica! Să curgă vinul!

Dar de băut ce beau acolo? Se știe că romanii nu-și refuzau un vin bun, pe care îl consumau în cantități uriașe. chiar și în timpul campaniilor militare. Răspuns: Acest fel de mâncare se servea numai cu vin Falernum, dulceag și tare, ca la banchetele lui Petronius. Friptura, conținând o notă de dulce, l-a cucerit pe Drusus, fiul împăratului Tiberiu, și a fost socotită trucul culinar al lui Apicius.
Apicius nu a divulgat unele dintre condimente sau mirodenii și nici dozele ingredientelor, considerând că un bun bucătar știe să le aprecieze din ochi.
Desertul servit în încheierea festinului era format din capodopere minuscule de cofetărie și de o prăjitură de mari dimensiuni. Alături se aflau farfurii cu fructe, în special smochine. A urmat momentul mult așteptat de comeseni: dansatoarele, muzica, vinul, concursul de toasturi, unele glume deochiate, la care Gaia se amuza copios, șoptind la urechea soțului, acoperindu-și gura cu mâna, ceva care-l făcea să zâmbească cu înțeles sau să râdă în hohote.
Nediscutându-se politică și nici afaceri, Iulius și Lucreția s-au întors acasă liniștiți. Iulius știa că va trebui să facă unele concesii în viitorul apropiat.

Dar Emilia a preparat sau gustat din preparatele lui Apicius?, ne interesăm, morți de curiozitate. ”În ceea ce îl privește pe Apicius și rețetele lui: nu am încercat să prepar ceva după gustul pervertit al romanilor, care îmbinau – pentru noi ciudat – dulcele cu picantul. Apicius era un orgolios care păstra pentru el denumirea ingredientului cheie. Secretul îl făcea puternic.”
(Sfârșit)
                             A consemnat Leonida Corneliu Chifu, orgolios,
                                                                                    dispus să facă unele concesii vinului de de ce-o fi el

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Emilia Luchian a fost profesor de istorie la colegii naționale prestigioase din Prahova. A fost membră în diferite asociații și societăți cultural-științifice și colaboratoare cu diferite instituții și fundații. A participat la expuneri și congrese naționale și internaționale de tracologie, perenitatea românilor și simpozioane naționale pe teme de istorie a civilizației românești. Și-a început activitatea literară încă din anii de școală, cu eseuri publicate în revista liceului. Este membră a multor cenacluri literare și de creație. Are o vastă activitate publicistică și a publicat patru volume pe teme istorice. ”Omul a avut mereu nevoia de a se exprima și de a lăsa urme ale trecerii sale. Evoluția civilizației umane nu este un proces uniform și nu se desfășoară în forme paralele și simultane în toate zonele locuite de ființa umană. Datele cu privire la raporturile sociale de la începuturi nu pot fi sigure, ele sunt doar deduse din necesitățile dictate de activitățile economice și de dirijarea lor într-o structură rudimentară individual sau colectivă”, afirmă profesoara de istorie.

Martorul tăcut

Dar curiozitatea cercetătorului a condus-o, desigur, și spre Roma antică, domeniu bine stăpânit de distinsa noastră invitată. Am rugat-o să ne vorbească, desigur, și despre preferințele culinare ale clasei nobiliare romane dintr-un anumit moment istoric, la alegerea sa.
”Eu sunt un căutător al adevărului istoric, dar în istorie există DA, NU și POATE. S-a scris și se mai scrie, se descoperă câte ceva nou. Prefer antichitatea pentru că este rădăcina prezentului și puține lucruri s-au schimbat în mentalități, mai mult de formă decât de fond. Totul este fascinant și încerc să înțeleg personajele fără să mă substitui lor. Mă interesează gândirea, pasiunile, sentimentele, soluțiile. Apelând la imaginație devin un martor tăcut al evenimentelor.” 

Febrilitate

Emilia Luchian este și o încântătoare povestitoare. Iată cum își începe povestirea:

Roma. Secolul I d.Hr. O seară de vară târzie, când forul, ca și termele se goliseră de lume. Cei mai mulți cetățeni se pregăteau să dea curs invitației la un banchet organizat de vreo familie sus-pusă sau care voia să acceadă în lumea bună. În casele gazdelor era forfotă mare peste tot: se așezau lucrurile la locurile lor, sclavii roboteau conform ordinelor primite de la stăpâni, paturile din triclinium erau rearanjate astfel încât pe ele să stea câte trei invitați, iar pernele lunguiețe erau bătute ca să fie cât mai primitoare. Bucătăria era în plină efervescență și încordare. Se agitau pe lângă mese și cuptoare bucătari, ajutoare, servitori, sclavi, toți sub comanda bucătarului șef, care trebuia să fie un maestru al bucatelor, un inventiv, un adevărat șaman al rețetelor, al condimentelor și al decorării felurilor de mâncare.

Oameni și lectici

Pe străzi erau mici cortegii formate din sclavii ce duceau lectici în care călătoreau stăpânii lor spre casele unde urma să se desfășoare cinele fără taine, la lumina focurilor și ale lumânărilor de ceară.
În două lectici se aflau separat doi soți, Iulius și Lucreția. Erau invitați de Patrocle și Gaia, sosiți de câteva luni în cetatea eternă cu dorința de a pătrunde cât mai repede în adevărata nobilime a Romei. Iulius purta toga de ocazie, bordată cu roșu și prinsă cu o fibulă de argint. El voia să arate lumii o modestie caracteristică familiei din care provenea, despre care făcea caz, străduindu-se să dovedească celui care-l asculta că prin talent și muncă s-a putut ridica pe scara socială. Bunicul său fusese un libert îmbogățit, iar tatăl un negustor de sclavi ce dobândise avere și casă mare, cu o grădină interioară plină de copaci și o fântână. Lumea îl considera pe Iulius un parvenit cu veleități de intelectual, dar îl invita pentru retorica sa de neegalat și recitările din Vergiliu și Ovidiu.
Soția lui Iulius, Lucreția, era o urmașă demnă a unei vechi familii de origine etruscă, Collatini, care a dat Romei magistrați, chiar și un consul. Era frumoasă, elegantă fără ostentație, cultă și amuzantă. Îi citise în original pe filosofii greci, în special pe Platon și Aristotel, putând susține o discuție interesantă cu mentorul ei, Andronicus, precum și cu studenții acestuia, lucru deloc neglijabil în societatea romană. Ca femeie, adora aurul și mătasea, folosindu-le și în seara cu pricina. Deși deosebiți în unele privințe, cei doi soți se înțelegeau din priviri, el mai vorbăreț, iar ea mai tăcută, preferând să observe și să intervină când era cazul.

Nomenclator

Cortegiul celor două lectici era deschis de doi slujitori, unul purtând un baston lung, iar celălalt un felinar aprins. În urmă venea al treilea slujitor, de obicei omul de încredere al familiei, sclav sau libert ce cunoștea obiceiurile stăpânilor și ale vremurilor. Iulius și Lucreția nu se așteptau la o cină asociată conceptului de sobrietate, ci la una luxuriantă, fastuoasă, în concordanță cu năzuințele și averea gazdelor. Lecticile s-au oprit în fața unei case înalte și cei doi au pășit pe un taburet și apoi pe un covoraș, înaintând prin poarta deschisă spre atrium, unde și-au predat propriile ștergare, iar sclavii le-au scos încălțămintea și i-au spălat pe picioare cu apă parfumată. Soții sunt conduși de sclavul majordom spre triclinium, unde deja se aflau alți musafiri lungiți pe paturi în jurul mesei pe care erau așezate cupe și farfurii cu gustări. Mesenii, femei și bărbați, au fost prezentați cu numele și titlurile lor de către sclavul majordom (nomenclator), iar noii sosiți au fost spălați pe mâini de sclavi, pentru că ustensilele folosite pentru a mânca erau chiar mâinile.

Cenușăreasa mării și lanterna lui Aristotel

Un sclav erudit a fost adus pentru a recita, iar câțiva muzicanți îl acompaniau la liră. Așa a început cina: discuții, versuri, muzică și… aperitivele (gustus). Stridiile au primit aplauze, urmate de mamele de scroafă umplute cu arici de mare, la care s-a servit vin amestecat cu miere, numit muslum. Aricii de mare (Cenușăreasa mării), fel de mâncare ce părea comun, era gătit cu mare atenție din pricina țepilor. Bucătarii învățaseră să-i deschidă cu o foarfecă, iar cu o linguriță se adunau icrele pe timp de lună plină, care trebuia consumate foarte repede pentru că își schimbau gustul. Se adăuga ulei de măsline, piper, oțet și vin dulce. Lucreția și-a amintit că Aristotel iubea arhitectura internă a carcasei micului animal, în special gura mare cu dinți mici, numită lanterna lui Aristotel. Ea aflase că druizii nordici îi foloseau în ritualurile lor. De data aceasta, aricii de mare nu erau consumați ca salată sau garnitură la sosuri aromate, sufleuri sau în omletă, ci în combinație cu dulceaga carne de porc. Spre sfârșitul consumării aperitivelor, gazdele au intrat în acțiune, ordonând sclavilor pregătirea mesei pentru felul întâi.

Nobilul Patrocle și Gaia, provinciala

Stăpânii casei, Patrocle și Gaia, erau tipuri diferite de oameni, dar uniți prin hotărârea celor doi pater familias. Patrocle, dintr-un neam de nobili scăpătați de peste Apenini, avusese pedagogi greci și din acest motiv i se pusese și numele. Își cheltuise moștenirea cumpărând câteva statui de marmură din Grecia, pe care le adusese la Roma pentru a înfrumuseța curtea interioară a casei primite ca zestre de la soția sa, Gaia. Îi plăcea vinul, ce-i încălzea sufletul, și atunci vorbea mult, râdea, iar în ultima parte a cinei cânta și se balansa cam greoi printre dansatoare. Era plăcut în societate, dar Gaia, mereu cu ochii pe el, îl mustra din priviri sau țuguindu-și buzele subțiri. Gaia era o provincială ridicată dintr-o familie parvenită, tatăl ajungând cavaler (ordinul equites) prin afaceri cu pământ și sclavi, dar neobținând decât mici funcții locale. De el nu se prinseseră cursurile de retorică. La fel se întâmplase și cu cele patru fete ale cuplului, care nu luau în considerare indicațiile mamei. Trăind departe de un oraș mai mare, educația clasică a femeii romane (castitatea, torsul lânii și creșterea copiilor) nu a făcut casă bună cu fetele care alergau cât era ziua de mare pe coclauri.

Bucătar de închiriat

Prezentarea felului întâi a stârnit ovațiile invitaților și plăcerea lui Patrocle, mândru de a avea un bucătar atât de bun, închiriat pe bani grei de la un senator. În mijlocul unui platou mare trona un flamingo fript, înconjurat de potârnichi și ornat cu un sos aromat. După ce au gustat din minunea de friptură, câteva soții curioase din rândul mesenilor au cerut cu insistență să-l cunoască pe bucătar și să obțină rețeta. S-a negociat cu glume și zâmbete, „artistul” a fost adus și a spus dintr-o suflare rețeta, pe care o știa de la marele maestru Apicius:

Am jumulit pasărea, am spălat-o și apoi am legat-o, după care am așezat-o într-o tavă adâncă și am acoperit-o cu apă sărată. Am adăugat mărar, câteva picături de oțet și am lăsat carnea să fiarbă la foc mic. Când s-a frăgezit, în apa de fiert am adăugat făină și am amestecat-o cu lingura până ce totul s-a transformat într-un sos. Am adăugat condimentele, iar la final am așezat carnea pe un platou, turnând deasupra sosul și adăugând curmale. Desigur, a păstrat un secret: compoziția sosului. Bucătarul s-a înclinat și a cerut voie să se retragă. Lumea a înțeles că secretele bucătăriei nu se divulgă, ci se transmit din tată în fiu.

O întrebăm pe distinsa invitată care dintre personajele povestirii sale îi place cel mai mult. ”Ca personaj, îmi place Lucreția”, afirmă. Dar dacă ar fi trăit în Roma antică, ce statut ar fi preferat să aibă? ”Este de preferat ca statutul meu în Roma antică să fi fost de persoană aparținând clasei nobiliare pentru a avea acces la cultură.”
(Sfârșitul primei părți și al primei rețete. Continuarea în ediția din 30 mai 2024)

                                                  A consemnat Leonida Corneliu Chifu, pornit în căutarea secretului lui Apicius

Hrană pentu toți 

”Eu sunt un fel de José Arcadio Buendía în Satul Macondo… Deci satul Cocoşeşti e pentru mine, Alexandru Petrescu, un fel de Macondo din <Un veac  de singurătate>, de Gabriel García Márquez, unde descrie istoria satului columbian fictiv Macondo. Acțiunea se derulează pe o perioadă de peste o sută de ani și prezintă ascensiunea și prăbușirea familiei Buendia. Sătenii din Macondo ca și cocoșeștenii sunt primii locatari și întemeietorii satului, unde zvâcnesc în nucleul tuturor evenimentelor”, afirmă cel pe care spaniolii l-au înnobilat cu titlul de Conde de Transilvanya, pentru ca apoi să mai primească un titlu nobiliar: Conde de Palantino şi Baron de Simferopol.

Satul lui Cuza

Diferența constă în faptul că Alexandru Petrescu nu a creat un ținut ”fantasmagoric și neverosimil”, cum îl caracteriza Alex Ștefănescu, ci l-a primit de-a gata, dar l-a trecut pe harta sa sentimentală. Acolo, la Cocoșești (căci acesta este ținutul unde trăiește și-și deapănă amintirile Alexandru Petrescu), comună născută în 1864, în urma reformei administrative a domnitorului Cuza, acum sat al comunei Păulești (”Păi Păuleştiul ăsta cu Cocoșeștiul s-au zbenguit pe aceste meleaguri cu peste 450 de ani în urmă”, reflectează cocoșeșteanul), a cărei suprafață se întinde peste unul din dealurile insulare ale judeţului Prahova, pleacă de la râul Teleajen, atinge cota de altitudine maximă, de 337,4 m, în dealul Degeraţi, şi pe cea minimă, de 188,5,  în zona de câmpie, existentă în vestul şi sudul localităţii, își țese visele baronul conte.

Avatarurile contelui

Pentru a răspunde provocării noastre, ne amintește că, în urmă cu 10 ani, a fost la Masterchef, oferind, după cum afirmau organizatorii, ”o adevărată lecție de viață telespectatorilor”. Și s-a prezentat la preselecții cu o supă foarte interesantă, cu influențe iberice, pe care vrea să ne-o dea și nouă astăzi. Dar înainte de a ne prezenta supa, ține să-mi aducă aminte faptul că hrana românilor l-a preocupat întotdeauna, chiar când se afla în Spania. Își amintește cu nostalgie de vremile de odinioară, ale copilăriei și tinereții sale și de ”avatarurile contelui”, cum se intitulează primul capitol al singurei cărți pe care a scris-o până acum, ”Un ploieștean la curtea Regelui Juan”, unde excentricul cococoștean mi-a făcut onoarea să mă desemneze redactor. Spicuim din carte doar pasaje în care se referă la raporturile, sesizate cu decenii în urmă, ale românilor cu mâncarea.

De la polonezi la ”câini fierbinţi”

Noi mâncam chiftele sau pârjoale. Dar datorită nouă au venit în ţară hamburgherii. Noi mâncam polonezi şi crenvurşti, nu ”câini fierbinţi”. Noi beam bragă, Cico, suc, şi nu chimicalele cu care topeşti carnea cu nume englezeşti imposibil de pronunţat. Vă aduceţi aminte de halviţă, de linguriţa cu şerbet, scufundată într-un pahar cu apă, cu care ne întâmpinam musafirii? Dar de dulceaţa de trandafiri sau nuci verzi? Sau gustul cafeluţei la ibric de cupru în tava cu nisip? Vă mai aduceţi aminte de pastilele Cavit 9 sau de Calciu Sandoz cu care părinţii noştri ne îndopau ca să ne facem mari şi frumoşi? Dar de bombonelele Cipo-Cips? De jeleuri? Toate au fost şi poate nu vor mai fi aşa, pentru că noi am luptat să scăpăm de rădăcina comunistă impusă de tancurile sovietice şi, până la urmă, de ocupaţia românilor asupra românilor. 

Într-o Zi ne-a dăruit o portocală

Noi, dacă beam o sticlă de Pepsi, eram fericiţi o lună întreagă. Şi când mergeam la o băută cumpăram berea cu lada, de frică să nu se termine. Noi eram fericiţi cu un pic de nimic şi ne bucuram cu nimicuri.
Pe Moş Crăciun al nostru comuniştii l-au ucis pentru că-l chema aşa şi l-au adus pe unul de-l chema Moş Gerilă şi ne dădea o portocală şi bomboane fondante ca piatra de tari, de Ziua Republicii, pe 30 Decembrie.

Tango cu vanilie

Noi v-am adus prin lupta noastră cu cei care erau părinţii sistemului comunist reclamele de pe posturile străine şi care ne înnebuneau. Noi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum, sau puştile alea de apă absolut extraterestre. Noi, între timp, ne consolam cu Tango cu vanilie şi ciocolată şi clasicele bidoane umplute cu apă de la robinet, care, turnate în cap, ne provocau pneumonii. Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoală.

Cei care încă mai sunt în viaţă

Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchiere şi cotiere şi nu am avut scaune speciale în maşini. Noi nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală pe jos, sau felia de pâine neagră şi margarina cu marmeladă. Noi nu am avut pastile cu capac special, ca să nu fie desfăcut de copii. Noi nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier. Noi nu am băut doar apă îmbuteliată. Noi ne-am tăvălit şi bălăcit prin toate bălţile şi nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncam.

Ei, ce ziceți?! Vă lăsăm să reflectați la cuvintele contelui, interval în care acesta ne va prepara rețeta. 

INGREDIENTE

• smântână
• 3 cocoloașe cât pumnul de brânză moale dulce
• câteva felii de jambon serrano
• bagheta
• 2 căpșuni
• câteva degete de parmezan
• câteva picături de ulei de măsline extra virgin
• 2 g germeni de ceapă roșie
• 2 g germeni de ridiche
• 2 g germeni de schinduf
• 1 pliculeț cu câteva pistile lungi si roșii de șofran
• 2 g sare neagră
• 2 cartofi albi
• 10 frunze de ceapă tânără
• 1 praz
• pătrunjel
• 2 creveți
• apă 

TIMP PREPARARE: < 1h 30min
DIFICULTATE: mediu
BUCĂTĂRIE: Franceză

Metoda de preparare

În oala de presiune se pun la fiert în apa care să acopere cele câteva fire de șofran cartoful și prazul feliat mărunt, pentru a reduce timpul de așteptare.
După fierbere, se zdrobesc cu blenderul. Peste această cremă se adaugă și brânza, crema și smântâna, amestecându-se constant pentru omogenizare. Într-o tigaie încinsă punem ulei de măsline, apoi se pun la părpălit creveții cruzi. În momentul în care acestea își schimbă culoarea spre roz, se scot și se decortichează de zalele lor, obținând doar carnea. Se taie cu un cuțit bine ascuțit în felii subțiri, stil carpaccio.
La cuptor sau chiar într-o tigaie în care punem o hârtie de pergament unsă în prealabil cu câteva picături de ulei, adăugăm parmigiano reggiano ras și împrăștiat ca să se formeze o crustă, pe care o vom folosi pentru a orna în final supa. În același mod vom proceda și cu feliuțele de jamon serrano, ce vor fi mai mult uscate, creându-se o crustă. Vom tăia în crutoane câteva felii din bagheta pe care o ungem cu ulei de măsline și parmezan, apoi le rumenim până devin aurii. Supa răcită se toarnă într-un bol sau o farfurie adâncă.
Pentru ornare, vom pune câteva fire de germeni de schinduf, germeni de ridiche, de ceapă roșie, o frunzuliță de pătrunjel, câteva broboane de sare neagră împrăștiate la vedere chiar pe suprafața supei reci. Feliem o bucățică de căpșună stil carpaccio. La fel, utilizăm două, trei fire  de frunzulițe de ceapă verde.

Român în Spania, căpșunar în România sau parodia din farfurie

”Este o hrană pentru toți”, ne asigură Mastercheful. În final, ținem să consemnăm un fapt amuzant petrecut la gala Masterchef. Alexandru i-a surprins pe jurați decorând farfuria cu o căpșună. A fost întrebat, firește, ”de ce ai ales să folosească acest fruct ca element de decor la o supă.” ”Toată viaţa mea am fost etichetat. În Spania eram Românul, iar în România sunt Căpşunar… Aşa că am folosit o căpşună, ca să mă reprezinte.” A primit 3 de DA şi a trecut în etapa următoare, nu înainte să promită că nu va mai face parodii în farfurie.

În încheiere, am propune un nou titlu nobiliar pentru Alexandru, unul mai în spiritul locului și al tradițiilor nobiliare autohtone: titlul de ”Beizadea de Cocoșești”, care să înlocuiască banalizatul ”Fiul Satului”.

                                       A consemnat, după o supă Vichyssoise, Leonida Corneliu Chifu,
                                                                                                                                                       fericit o lună-ntreagă

Rețete cu povești
(prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Pe placul Contelui de Transilvanya

Invitatul de astăzi a trăit vreun sfert de secol în Spania. Și n-a trăit degeaba. A lucrat la televiziuni madrilene cu celebrul Valeriu Lazarov și a primit și un titlu de noblețe. Ajuns în Madrid, dintr-o eroare administrativă, este botezat de către spanioli, în cartea de identitate, Conte de Transilvania (Alexandru Emil Petrescu y Conde de Transilvanya). ”Da, sunt Conde de Transilvanya și Baron de Simferopol, titluri primite de-acolo, și – desigur – cetățean al Regatului Spaniei”, afirmă. Are buletin de identitate eliberat de statul spaniol și Ministerul de Interne, care ”îmi justifică şi autentifică numele.” Dar asta nu e totul. După o vreme, și-a completat seria titlurilor nobiliare cu încă unul: Conde de Palantino. Documentele şi braţul de arme au fost autentificate de Marele Principe al Casei Imperiale Ruse.

Un câmpinean la curtea regelui Juan

Imediat după decembrie ’89, a preluat, împreună cu alţi tineri, redacţia fostului ziar comunist ”Flamura Prahovei, înfiinţând un nou ziar, ”Prahova liberă”. Împreună cu arhitectul Liviu Popescu, a făcut posibilă apariţia primului săptămânal de cultură şi informaţie pro-monarhistă din România, ”Muntenia”. A plecat din România în ianuarie ’91, pentru că se săturase de ”mizeria din ţara sa”. Ajuns în Madrid, dintr-o eroare administrativă, este botezat de către spanioli, în cartea de identitate, Conte de Transilvania (Alexandru Emil Petrescu y Conde de Transilvanya).

Prin 2009, i-a apărut, la Editura Karta-Graphic, o carte cu titlul ”Un ploieștean la Curtea regelui Juan”, alcătuită pe baza textelor trimise din Spania și publicate în săptămânalul ”Actualitatea prahoveană”, unde lucram ca redactor șef.

Ghici cine a fost cel mai bun ziarist al anului 2000!

 În anul 2000, înfiinţează prima publicaţie pentru românii din Spania, ”Orient Expres”. Începe să colaboreze cu ziarele din România, devenind corespondent al mai multor publicaţii, printre care, din 1992, şi ”Evenimentul Zilei”, unde a semnat de la prima ediție.
A fost numit cel mai bun ziarist al anului 2000, fiind premiat de Regele Juan Carlos şi Clubul Internaţional de Presă.
Întors în țară de vreo zece ani, a candidat la Primăria Păulești, de carte ține și satul Cocoșești, unde s-a stabilit. Nu insistăm asupra biografiei încărcate și spectaculoase a excentricului nostru invitat. Ne-am limitat la a vă trezi interesul. Care, odată trezit, vă va îndemna să citiți cartea câmpineanului cocoșeștean, semnată Alexandru Petrescu.

Cu gândul la hrana cocoșeștenilor

Când a candidat la Primărie, el s-a gândit și la hrana și dieta cocoșeștenilor. Gând care nu l-a părăsit. Printre rețetele pe care le pregătise în campania electorală, se numără și ”friptură glazurată ca la noi, la Satul Cocoşeşti, facută în Pădurea Cocoșești, cu ingrediente de la Piața Cocoş Ploiești și cartofi Blue de la Alexandru Antonio Colceriu.” Așadar:

Timp de preparare: Mediu
Număr de porții: 6-8

Ingrediente:

• 2 kg carne de porc
• 200 g gem de caise
• 3 linguri cu pudră de muștar
• 6-7 cuișoare rozmarin
• unt
• sare, piper 

Mod de preparare

1. Încinge cuptorul. Cu ajutorul unui cuțit foarte ascuțit, crestează carnea (pe partea cu șorici/grăsime). Presară sare și piper proaspăt măcinat și înfige din loc în loc cuișoarele.
2. Pune-o într-o tavă, cu partea crestată în sus și dă-o la cuptor o oră.
3. Între timp, amestecă gemul de caise cu pudra de muștar. După o oră de stat în cuptor, unge friptura din belșug cu glazura de gem. Repetă procedura la fiecare 15 minute.
4. Când carnea a devenit fragedă, unge-o cu unt, presară deasupra rozmarin și acoperă cu o folie de aluminiu.
5. Feliaz-o după pricepere, după ce a stat acoperită vreo jumătate de oră.

Servește friptura glazurată cu legume pe grătar sau fierte al dente. 

                                                          A consemnat Leonida Corneliu Chifu, tot mai ”fripturist”

Rețete cu povești
(prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Șoimăreasa redivivus!

Cred că n-ați uitat-o – nici n-aveați cum – pe invitata noastră de la începutul lunii ăsteia, al cărei nume (Balaban) este ”disputat” de multe neamuri, dar care nu e pecenegă sau kirghiză, și care ne-a delectat cu o negresă. Ea revine în forță, cu o nouă ofertă culinară, Constatăm, însă, că seduși de farmecul și de vorba invitatei noastre, uitarăm să vă  dezvăluim și numele ei de fată (pentru că Șoimăreasa este ”o zgâtie de fată”, cum spune poetul): Gabriela. Rețeta de astăzi ne-a dezvăluit-o de fapt în preajma Zilei Naționale, în timpul preparării, când am și consemnat-o.  

Porcul din vis

În care ni se aduce la cunoștință că stânga, centrul și dreapta porcului sunt la fel de bune

Spre finalul anului trecut, după o restaurare a casei, care a durat doi ani, m-am mutat la țară. În prima noapte acolo, am avut un vis straniu. Era lună plină, iar eu făceam jumări din trei bucăți de slănină, fiecare cu dimensiunea de 33x33x3cm. În vis, aveam datele foarte exacte ale
dimensiunii, dar și ale locurilor de unde proveneau cele trei bucăți: una din partea stângă a porcului, una din centru, de pe burtă, și alta din partea dreaptă.
Visul mi s-a părut un semn și mi-am indus ideea că dacă nu voi face exact ce am visat, nu îmi va fi bine în noua mea casă. Nu fusesem atentă la stele, dar am intrat pe internet să văd când va fi lună plină. Pe 27 noiembrie, adică fix peste două nopți! Nu mai aveam timp. Era musai să găsesc un porc în sat, să mă asigur că voi avea trei bucăți de slănină, exact ca în vis! Vecinii mei – doi bătrâni trecuți de optzeci de ani! Îi cunoscusem și-i vizitasem în perioada în care a fost restaurată casa. Ei aveau porc! Mi-am făcut imediat planul. Voi merge la ei și-i voi ruga să taie porcul.

Dimensiunile slăninelor

În care se vede că nu întotdeauna graba strică treaba și cât de mare este puterea de convingere a Balabancăi

”Draga mamii, noi vrem să-l tăiem, dar pe 20 decembrie. Nu mai e mult până atunci. Ce e graba asta? Apoi, ne gândim să-l mai îngrășăm puțin.”
”Păi, porcul nu se îngrașă în ajun. Mie îmi pare destul de gras și acum. Vă dau de trei ori mai mult decât prețul cu care vreți să-l vindeți, doar să-l tăiați mâine.”
”Apăi, noi îți dădeam carne oricum și nu-ți ceream niciun ban. Nu vrem bani de la tine. Dar nici să tăiem porcul acum, că de când ne știm, tot pe 20 decembrie l-am tăiat.”
Până la urmă, i-am convins. A fost greu, dar am reușit. Nu au înțeles de ce atâta grabă și  de ce să aibă slăninele neapărat acele dimensiuni, dar nici eu nu le puteam destăinui totul, pentru că m-ar fi considerat cam ciudată. Și… poate că aveau dreptate.
Pe 27 noiembrie, am avut cele trei bucăți de slănină, fiecare cu dimensiunea 33x33x3cm, una din partea stângă, alta din mijloc, iar cealaltă din partea dreaptă a porcului.
Toată ziua căutasem rețete pe internet, să aflu cum se fac jumările. Nu doar că nu făcusem niciodată, dar nici nu mâncasem vreodată jumări. Nu m-aș fi văzut în veci mâncând grăsime de porc!

Luna curioasă

În care cititorul, încântat, află că luna și vinul fac casă bună

Am ales rețeta care mi s-a părut cea mai bună, am cumpărat și o mică presă cu care se storc jumările, astfel încât să iasă surplusul de grăsime din ele.
A venit seara cu lună plină și m-am apucat de lucru. Ca să-mi fac curaj, am deschis o sticlă de Fetească Neagră, am turnat în pahar și am luat o gură. Puteam începe. Luna plină mă privea curioasă.
Am luat pe rând cele trei bucăți de slănină, le-am tăiat transversal, în fâșii de trei centimetri grosime fiecare. Apoi, fiecare fâșie, în bucăți cu dimensiunea tot de trei centimetri. Au rezultat astfel cuburi cu laturile de trei centimetri. Erau multe, iar eu nu aveam nicio cratiță sau un ceaun atât de mare încât să încapă toate. Dar noaptea cu lună plină era lungă, iar vinul… exact pe gustul meu.

Arsuri plăcute

Repede în bucătăria Balabancăi ca să nu ratăm prepararea jumărilor! A împărțit deja întreaga cantitate în trei părți!

Am împărțit întreaga cantitate în trei părți. Am luat o cratiță din fontă, am pus în ea bucățile de slănină și un pahar mic cu apă, cam 50ml. Am pus cratița pe aragaz, la foc mic. După vreo 5–10 minute, am început să amestec în cratiță. După circa 20 de minute, slănina a început să se topească ușor. După alte 20 de minute, bucățile de slănină au început să se umfle, să devină translucide. Am amestecat din când în când în cratiță. Bucătăria începuse să capete un miros destul de greu, cu care nu eram obișnuită. În funcție de cât de uscate sau prăjite vreți să fie jumările, atât le țineți pe foc. Mie îmi plac arsurile: cartofii prăjiți arși, prăjiturile arse, pâinea arsă, crocantă, așa că… le-am ținut pe foc până s-au făcut destul de mici, adică vreo două ore. Le-am scos cu o spumieră și le-am pus într-o sită mare, deasupra unei alte cratițe mai mici, să se scurgă în ea grăsimea topită. După ce le-am scos pe toate, le-am pus în presa pentru stors jumările. Din presă, le-am transferat în borcanele pe care le pregătisem special pentru conservarea și depozitarea lor. Grăsimea din cratiță am strecurat-o și pus-o tot în borcane.
Atenție însă! În momentul în care ați decis să scoateți jumările din cratiță, stingeți focul și dați cratița la o parte. Altfel, untura se va arde și nu va mai avea culoarea albă, nu va mai fi fină. Va căpăta o culoare crem-maronie și un miros de afumat.

Secretul succesului sau noaptea de după vis

Trebuie să știi, cititorule, că splendida noastră invitată a luat o hotărâre capitală, care va influența viețile multora. Poate și pe a ta, până la sfârșitul ei. Dacă vrei să resimți satisfacția Balabancei, fă ca ea!

Am repetat toată operația de încă două ori, de fiecare dată la fel ca prima dată. La final, după șapte ore de lucru, am avut șapte borcane cu jumări aurii și șapte borcane cu untură albă, cremoasă și fină. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc ce voi face cu ele. Vor fi ori cadouri, ori le voi mânca. Ori amândouă. Am adormit mulțumită că mi-au ieșit primele jumări, făcute-n prima noapte cu lună plină de după vis. Acesta să fi fost secretul succesului? Nu știu. Voi vedea în anii următori, căci mi-am promis că va fi tradiție în casa de la țară. Voi face jumări în fiecare an, în ultima noapte cu lună plină de dinaintea Crăciunului, folosind exact aceeași metodă. Dacă vreți să faceți jumări, nu e musai să respectați dimensiunile cubulețelor de slănină. Eu m-am simțit obligată să respect cu sfințenie rețeta din vis.

Dacă ne-ai urmat îndemnurile, Mărite Cititor, vei simți din plin 

Gustul jumărilor de Ziua Națională

În care aflăm unde se topesc jumările, despre o anume fericire și se confirmă încă o dată că toată chestia e să ai vecini buni

Pe 1 Decembrie, luată de valul Zilei Naționale, am gustat jumările. Erau excelente! Crocante la suprafață, dar, totuși, se topeau în gură. Nu aveam cu ce să le compar, să pot spune că erau cele mai bune pe care le mâncasem vreodată, pentru că nu le știusem gustul până atunci. Fericită că mi-au ieșit, am luat un borcan cu jumări și unul cu untură și le-am oferit vecinilor mei, care îmi dăduseră, la rândul lor, materia primă. Dar din dar se face Rai! Vecinii mei vârstnici țineau post, dar mi-au promis că vor avea la masa de Crăciun jumările din noaptea cu lună plină.

                                                                  A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                           așteptând cu nerăbdare și emoție Ziua Națională

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Pentru potolitul foamei 

Irina Codreanu, gestionar custode la Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu” din Ploiești ne recomandă o rețetă pentru un fel ”ușor, care se consumă cu plăcere.” Înainte de a ne dezvălui rețeta, invitata noastră ne-a rugat ”să nu mă pozați și să nu postați vreo poză cu mine”. I-am respectat dorința. 

Ingrediente

• 4 ouă
• 50 ml ulei
• 250 g spanac crud
• sare
• 50 ml lapte

Blenduirea

Acestea, în primă instanță. ”Se blenduiește. Rezultă un amestec de culoare verde.” Se adugă în amestec 250 g făină. Se introduce la frigider 30 de minute.
Apoi se fac clătitele. Se răcesc. Se umplu cu cremă de brânză și Prosciutto. Se introduc iarăși la frigider, pentru cel puțin 30 de minute. După ce le scoateți, apoi se taie bucăți și se servesc.

Tehnica împăturirii

             Trebuie menționat, însă, că se împăturesc altfel decât suntem obișnuiți să împăturim clătitele. ”Se îndoaie ambele margini, pe două laturi, apoi pe celelalte. Se taie ca niște rulouri. Clătita iese verde”, ne lămurește Irina Codreanu.
Custodele consumă frecvent clătitele recomandate. ”Dar ultima dată le-am preparat în urmă cu o lună, pentru că n-am prea avut timp de gătit. E sănătoasă și-ți dă senzații de bine.”
Dar de unde are rețeta asta? ”Am luat de colo-colo și am improvizat. Am constatat că are succes. Le-am dat și celor din jur.” Colega ei, Nicoleta Ionescu, restaurator hârtie la Muzeu, confirmă: ”E delicioasă. A adus pentru toate colegele”.

Custodele  ne sigură că e o mâncare bună pe orice vreme și în orice anotimp. ”Dar să nu exagerați cu mâncatul. E recomandabilă mai mult pentru potolitul foamei, nu pentru îmbuibare”.

                                                             A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                                                                                                            care și-a potolit foamea

Rețete cu povești
(Prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Invitata noastră de astăzi este Alice Neculea, director adjunct la Muzeul de Artă, comisarul Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești, membră a Asociației Culturale 24PHarte și a Cenaclului literar-artistic ”I.L. Caragiale” Ploiești.  

Ingrediente

• 8 mere
• 400 g pulpă de vițel
• 1 ceapă
• 3 căței usturoi
• 1 pahar de vin (sec)
• zeama de la ½ lămâie
• sare/piper
• boia de ardei
• rozmarin/pătrunjel
• cașcaval ras (pentru presărat deasupra)

Dacă se dorește, se pot adăuga și câteva (2-3) roșii tăiate cuburi, atunci când se călește carnea.

Mod de preparare

Ceapa se taie mărunt, usturoiul se pisează, apoi se călesc puțin în câteva linguri de ulei de măsline unt sau unt+ulei). Se adaugă carnea tocată și vinul și se fierb la foc mic până scade toată zeama. Se potrivește de sare și piper, se adaugă boia dulce, rozmarinul/pătrunjelul (verdeață după gust). Se adaugă la călit și roșiile, dacă doriți.
Merelor li se taie câte un căpăcel, apoi cu ajutorul unei lingurițe se îndepărtează semințele și o parte din miez (să rămână am 1 cm grosime peretele mărului). Se stropesc cu zeama de lămâie, apoi se umplu cu carnea ușor răcită. Se presară cașcaval deasupra și se pun căpăcelele.

Se așază într-o tavă, apoi se dau la cuptor, la foc mediu, pentru circa 20-25 de minute sau cât este cazul (fiecare își știe cuptorul). Poftă bună!

                                                                                                                A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Invitata noastră de astăzi, proaspătă membră a Asociației 24PHarte, este mândră de numele pe care-l poartă. A trecut prin două căsătorii păstrându-și numele de fată, pentru a nu-și pierde identitatea, dar a făcut cunoștință cu originile și semnificația numelui ei de familie abia târziu, la Frankfurt, la un târg. 

”Nu sunt turcoaică”

Numele este revendicat și ”disputat” de cumani, ruși, turci, tătarii crimeeni, grecii bizantini, armenii cilicieni, kirghizi, kazahi, mongolii din statul Ilkhanid, pecenegi, arabi, persani și alții. Dar invitata noastră nu se revendică de la niciunii dintre cei amintiți.
”Era în primăvara lui 2006 și aveam întâlnire cu CEO-ul unei mari firme producătoare de sisteme de iluminat. Firma avea sediul central în Germania, dar de România răspundea fabrica din Turcia.  Când m-am prezentat – Balaban, am fost întrebată dacă sunt turcoaică. – Nu, nu sunt. – Ciudat, pentru că numele tău este turc. Balaban înseamnă mare sau cel mare.”

Marea corporatistă sau Vânătoarea cu șoimi

Peste opt ani, tot la Frankfurt, un coleg turc a întrebat-o și el dacă e turcoaică. ”I-am răspuns că știu că numele meu are și origini turcești, dar eu sunt româncă. Româncă din România. I-am mai spus că mai știu că înseamnă mare. El mi-a spus că Balaban este un vechi nume turcesc și înseamnă nu doar mare, ci și șoim sau vânător cu șoimi.”
”Șoimăreasa” noatră este absolventă de Relații Economice Internaționale (REI) la ASE București, de Masterat în Istoria Artei la Facultatea de Istorie a Universității din București și nu nu numai atât. ”Indiferent de semnificația numelui, sunt aceeași”, afirmă. ”Corporatistă, femeie de afaceri și om politic. În timpul liber urmez cursuri de pian, limba maghiară, de ceramică, fac lumânări din ceară de albine și parfumate, turnate în ceramică.”

Clientul Charles al III-lea

O activitate prodigioasă, remarcăm. Dar de ce face toate astea? Ce urmărește? Îmbogățirea? Poate desăvârșirea. Zâmbește. ”Fac lumânări parfumate de patru ani, de la începutul pandemiei. A fost atunci o formă de relaxare. Pentru că au avut succes la cei cărora le-am oferit, am început să le fac nu doar pentru plăcerea mea, ci și pentru a le vinde. Așa a apărut brand-ul CeramiCandle: lumânări parfumate, turnate manual în ceramică lucrată la roata olarului. Acum am câțiva clienți permanenți, în special la magazinul de la Viscri 32 al Regelui Charles al III-lea, ArtMaroc se numește, și magazinul Inspiratio din Curtea Johannes Honterus de la Brașov. Îmi doresc să-mi produc singură vasele ceramice pentru lumânări, așa că, din primăvara lui 2023, m-am înscris la Școala Populară de Arte din Brașov.”
Toată lumea știe că Charles al Regatului Unit iubește România, țară pe care a vizitat-o de multe ori de plăcere, nu neapărat în calitate oficială. După ce constatăm că printre clienții  permanenți se numără și unii proeminenți, nu ne putem abține să întrebăm dacă înalta față regală  figurează pe lista selectă. ”Cum să nu? – ne răspunde prompt. Ori de câte ori vine pe aici cumpără una, alta. Până acum, <<doar>> în calitate de prinț, nu și de rege. Dar abia i-a fost așezată coroana pe cap, iar înaltele îndatoriri regale i-au răpit aproape tot timpul. Dar va mai veni și va mai cumpăra. Păi dacă nu-i plăceau produsele mele, nu mi-ar fi oferit spațiu în magazinul lui”.
Solicităm un moment de respiro, ca să ne dumirim, apoi vrem să știm de ce a trebuit să meargă pentru cursuri la Brașov, când are domiciliul în București. ”În vara anului 2022 m-am mutat la Sfântu Gheorghe, adică la 25 de kilometri de Brașov. Fiind o zonă majoritar maghiară, mi-am dorit să învăț limba, deși cei mai mulți dintre maghiari vorbesc și limba română. Sunt acum la finalul primului modul și mă pregătesc pentru examen. Sunt fericită că pot face propoziții simple, pot răspunde la întrebări și înțeleg din ce în ce mai multe cuvinte.”

La îndemnul lui Baz

Dar încă n-ați aflat totul. ”De un an și ceva, câțiva prieteni vechi mă tot îndeamnă și încurajează să scriu. Cel care a insistat cel mai mult, care mi-a și propus un proiect comun (în așteptare în acest moment), a fost Raul Sebastian Baz, profu de mate și poetul, prietenul tău. Am reușit să public câteva povestiri în trei reviste, iar alături de Raul, mi-a fost publicată o scurtă povestire inspirată dintr-o întâmplare din copilărie, în Antologia Româno-Australiană, lansată în aprilie 2024. La invitația prietenului Leonida Corneliu Chifu, am început să scriu rețete culinare.”

Secretul supleței

Dar ce feluri de mâncare preferă Balabanca noastră? ”Până la vârsta de cinci ani și jumătate am crescut la bunica maternă, în Cartierul Giulești din București. Se spune că obiceiurile alimentare pe care le capeți în primii ani din viață, pe acelea le vei avea cât vei trăi. Cred că este așa, pentru că bunica gătea mult pe bază de cartofi, fasole și varză, iar aceste legume și leguminoase sunt și astăzi mâncărurile mele preferate. Bunica nu mânca ouă și lapte. Nu mănânc nici eu, niciodată. Însă, le-am găsit locul ideal în prăjituri, căci ador dulciurile, mai ales cele făcute în casă.”
Remarcăm că excesul de calorii este insesizabil în ”conturul” invitatei noastre. Are mai degrabă silueta lui Audrey Hepburn din ”Vacanță la Roma”: ”silfidică”, ”imaterială”. Care să fie secretul acestei supleți, în condițiile în care cheful de dulciuri n-o părăsește niciodată? ”Păi, răspunsul este simplu: deși mănânc dulciuri aproape zilnic, nu consum cantități mari. De asemenea, m-am autoeducat să nu mănânc dacă nu-mi este foame. Mi se mai întâmplă să îmi fie poftă de înghețată. Deci, poftă, nu foame, și să mănânc. Dar se întâmplă rar. În plus, merg mult pe jos. Profit de orice ocazie de a mă deplasa fără mașină, de a urca scările, chiar și în clădirile în care există lift. Încerc, și îmi și iese, să fac cincisprezece minute de sport zilnic, imediat după ce mă trezesc.”

Audrey Hepburn din oglindă

Apoi, mă privește câteva clipe mirată! Sunt surprins de această schimbare bruscă de atitudine. Dar  Șoimăreasa spulberă repede ”misterul”. ”Deși nu semănăm, nu știu să îți spun de ce, dar de multe ori m-am gândit la mine ca la Audrey Hepburn. Repet: nu știu de ce, dar m-am uitat de multe ori în oglindă și parcă o vedeam pe ea. Straniu, pentru că nu aș putea spune că am ceva din Audrey. Poate doar puțin din ochii mari, mai ales în tinerețe, când mă fardam, și parcă-parcă ochii mei aduceau puțin cu ai ei. Dar, oricum, faptul că ai menționat-o tocmai pe ea, la care m-am gândit de multe ori când mă uitam la mine, este extraordinar!!!”
Splendidă, radioasă, invitata noastră ne cucerește și cu zâmbetul, nu doar cu ofertele ei culinare.

Descoperirea

Trebuie să recunoaștem că ”Balaban” ne-a stârnit curiozitatea. Cu ce delicatesă ne tentează astăzi, întrebăm, arzând de nerăbdare. Tot cu ceva dulce?
Aflăm că, pe la paisprezece-cincisprezece ani, într-o vizită cu familia la una dintre mătușile tatălui ei, a descoperit negresa. ”Mi-a plăcut mult. Era diferită de ce ne făcea mama dulce: chec cu nucă, plăcinte cu mere, cu brânză sau cu dovleac, gogoși, clătite cu dulceață. I-am cerut mătușii rețeta și peste o săptămână am încercat să o fac pentru prima dată. A ieșit delicioasă. Am avut o perioadă în care o <<găteam>> la fiecare final de săptămână, apoi cam o dată pe lună, timp de vreo patru–cinci ani. După ce am terminat liceul, nu am mai avut timp de prăjituri. Anii au trecut, iar eu n-am mai preparat de atunci acea rețetă.”

După 30 de ani

După un răstimp de gândire, seducătoarea noastră interlocutoare a reluat firul povestirii. ”Acum vreo lună, i-am cumpărat fetei mele o bucată mare de ciocolată amăruie, întrucât intenționam să-i prepar o ciocolată caldă. Am mai cumpărat și niște boabe de cacao, pe care le-am măcinat sub ochii ei. Neobișnuită cu aceste gusturi naturale de ciocolată și cacao, nu i-au plăcut. Ce fac cu atâta ciocolată și cacao? Negresă!! Urma să îmi sărbătoresc ziua de naștere cu frații mei, și i-am întrebat dacă vor să fac negresă. <<Prăjitura din copilărie? Mai știi rețeta?>> ”Știu doar ingredientele, nu și cantitățile, dar mă descurc să pun din ochi. Cred că va ieși bună.” Uite că nici frații mei nu au uitat prăjitura, chiar dacă au trecut vreo treizeci de ani de când am gătit-o ultima dată!”

Ingrediente:

• zahăr
• cacao/ciocolată
• lapte
• 4 ouă
• 1 pachet cu unt
• făină
• praf de copt
• vanilie
• nuci
• sare

”În afară de ouă și unt, unde mi-am amintit cantitățile, am pus totul din ochi.”

Ultima cratiță de fontă

”Am inaugurat cu această ocazie specială ultima cratiță din fontă pe care am cumpărat-o. Am început cu zahărul. Aveam un pachet mic, de vreo 50 de grame de zahăr din flori de cocos. Pe când eram la liceu, nu mă interesa că zahărul era alb sau brun, din sfeclă sau trestie. De fapt, atunci era doar zahăr tos, și acela pe cartelă. Deci, era simplu de ales. Între timp, lucrurile au devenit mai complicate. Ca mulți alții, am început să fiu atentă la ce mănânc, iar acest pachet mic cu zahăr de cocos cred că este singurul pe care l-am cumpărat în ultimii cinci ani. Parcă în rețetă era nevoie de mai mult zahăr, dar mi-am spus că e mai bine pentru sănătate să fie mai puțin.

Amestecând

L-am amestecat cu patru linguri mari cu cacao și cu aproximativ 100 grame de ciocolată amăruie. Am turnat peste cam 300 ml lapte. Am pus cratița pe foc și am continuat să amestec. Peste vreun minut, am adăugat în cratiță un pachet cu unt. Am continuat să amestec, în timp ce untul s-a topit. La fel și zahărul. A ieșit un sos de ciocolată, din care am pus într-un castron cincisprezece linguri mari.
Am lăsat să se răcească restul de sos de ciocolată din cratiță, pentru că următorul pas este adăugarea gălbenușurilor peste această compoziție. Dacă este prea caldă, gălbenușurile nu se mențin cremoase, ci se fac omletă. Cât am așteptat să se răcească, am pregătit nucile. Am măcinat aproximativ o sută de grame de nuci. Apoi am spart cele patru ouă și am separat gălbenușurile de albușuri. Am adăugat pe rând gălbenușurile peste sosul de ciocolată răcit și am amestecat bine până când fiecare ou a fost încorporat în compoziție. Am pus din ochi făină, astfel încât amestecul rezultat să fie nici prea tare, pentru că nucile îl vor face mai solid, dar nici prea moale, pentru că albușurile îl vor face mai fluid. La final, trebuie să aibă consistența unei compoziții ce poate fi turnată într-o tavă. Am stins o linguriță cu bicarbonat de sodiu în puțină zeamă de lămâie și l-am turnat peste amestecul din cratiță. Am adăugat nucile măcinate și esență de vanilie și le-am amestecat cu restul cremei. Am bătut spumă albușurile, în care am pus puțină sare, și le-am adăugat la final, amestecând de sus în jos, pentru o bună creștere în cuptor.

Absorbit de negresă sau lipsiți de grijile vieții

Am turnat compoziția în tava pregătită și am băgat-o în cuptorul încins, la foc mare. În zece minute era deja crescută. Am micșorat puțin temperatura cuptorului, iar peste alte zece minute am încercat cu o scobitoare dacă negresa este coaptă. Am mai lăsat-o zece minute, apoi am stins cuptorul. Am scos tava și am lăsat-o la răcit câteva minute. Am turnat sosul de ciocolată pe care l-am păstrat în castron. Fraților mei și mie ne place negresa însiropată, nu uscată. De aceea, e important ca sosul să fie turnat peste prăjitură, când aceasta este caldă, pentru a fi înghițit de prăjitură. Când se răcește, sosul de ciocolată rămas deasupra se transformă în glazură. Prăjitura se taie în bucăți mai mari sau mai mici, în funcție de preferințe. Negresa nu a mai fost la fel de dulce ca-n copilărie, pentru că am avut prea puțin zahăr în casă, dar ne-a plăcut tuturor și ne-a dus cu gândul înapoi, în anii lipsiți de grijile vieții.

Brownie

Acum, după ce am gătit, am mâncat și ne-am amintit de copilărie, s-a ivit întrebarea: negresa este în conformitate cu corectitudinea politică? O mai putem numi negresă sau trebuie să-i schimbăm numele în… prăjitură afro-americană? Sau folosim numele englezesc – brownie… Dar atunci intrăm în conflict cu cei care reclamă folosirea cuvintelor englezești, când există corespondent pentru ele în limba română.
Până ne vom lămuri, vă sfătuiesc să încercați această rețetă. Scriind-o, mi-am amintit un banc din vremurile în care negresă era un cuvânt obișnuit din dicționarul explicativ. Soțul o întreabă pe soție: <Iubito, pot să aduc o negresă în pat>? <Da, dar să nu faci firimituri!>”.

Notă. Interlocutoarea noastră ar mai fi conversat cu noi, dar și-a cerut scuze că trebuie să plece, pentru că, ”de la șase”, avea cursul de limba maghiară.

                                                        A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                                                                                                       în pat cu negresa

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Dragostea și gastronomia

”Când soarta îți trage un pumn în nas, te apuci să faci niște șnițele. La al doilea polonic în cap, dacă nu dregi borșul, cauți busuiocul, doar-doar ți s-o schimba norocul.
Viața este destul de inegală. Bucata ta e mai mare decât a mea. Ce gând nesuferit, greu de digerat așa ceva!”

Sunt cuvintele poetei și profesoarei Ramona Müller, colega mea de la Asociația Culturală 24PHarte și Cenaclul ”I.L. Caragiale”, unde este secretar literar. Ei îi datorăm, în bună măsură, editarea celei de-a patra ediții a Antologiei Cenaclului (2023). Pentru a ne referi doar la poemele publicate de Ramona în Antologie (și care ”deschid” Antologia), dăm cuvântul  poetului și criticului Florin Dochia:
”Ramona Müller este poeta interogației, a neliniștii şi a nostalgiei. Ea construiește atentă la cuvânt, la precizia înțelesului când acesta se asociază cu alte cuvinte. (…) Poemele din această selecţie abundă în imagini cu impact fabulos, metaforele dau impresia că strigă la cel ce citește, dar pare că se insinuează şi teama că strigătul ar putea fi în pustiu. Altfel, versurile, din pricina vibraţiei interioare, au şi calitatea de a putea fi recitate ca monologuri pe scenă, ceea ce nu este chiar lipsit de importanţă.”

Un ”ex”, doi ”ecși” 

Ramona Müller (gânduri răzlețe):  ”Un bărbat dacă te vede că ești pregătită să îi oferi tot meniul începe să ascundă tacâmurile. După inspecția vizuală și olfactivă senzorii i se pun în mișcare. Păstrează pentru desert doar lenjeria. Am înghițit și mestecat destule prostii masculine. Aluatul unui bărbat, când se umflă, nu poate fi verificat prin testul scobitorii.”
”Când primul <ex> devine prieten cu soțul actual, viitor al doilea <ex>, bagi de seamă că până și clovnii frustrați pot închide cârciuma de la colț. Bucata ta este acum a mea, greu de  conceput așa ceva! Dezmăț culinar, nu alta! Nu știu dacă să mă simt flatată sau mai bine, lasă…”
”A trebuit să treacă destul de mult timp ca să pricep că nu trebuie să mă mulțumesc cu puțin.” ”Înainte mă declaram fericită cu ceva resturi sau posibile felii delicioase de viață. Nu prea am suflat în lumânări, deci m-am ars de câteva ori. Chiar dacă avem destule opțiuni, alegem prost de multe ori. E drept că feciorul mamii este și oglinda ei. Derapajele de conduită nu împiedică pe nimeni să își potolească foamea.” 

Tristeți și trădări

Ne arătăm interesați să aflăm de unde are Ramona rețeta pe care ne-o propune. ”De curând, fata mea care are acum 30 de ani, mi-a amintit de o rețetă pe care am preparat-o în secolul trecut. Bunica ei paternă, prima mea soacră, i-a dăruit caietul ei de rețete după care am gătit și eu. Cascade de amintiri cu gust dulce-amărui m-au năpădit. Tristeți și trădări într-o singură îmbucătură. Ia uite-o și pe Deșteapta asta! (propriu și figurat – eu și prăjitura). I se spune Prăjitura Deșteaptă deoarece în timpul coacerii, din compoziția lichidă se aleg trei straturi diferite, 2 blaturi cu cremă pufoasă între ele.” Adică, nu se întâmplă ca la alte prăjituri, unde pui un blat, crema, apoi iar blat. Deșteapta se stratifică singură, în două blaturi și o cremă, direct în cuptor.

Soacră, soacră poamă acră
Să îți zic (fac) ceva de dulce,
Și apoi te mai poți duce
Să împarți din farfurie
Râca ce mi-ai dat-o mie,
Prima nevastă
și soacra năpastă.

Câteva precizări
Este o rețetă veche, pe carte Ramona a îmbunătățit-o. ”Varianta pe care v-o propun este cea veche, primară. Dar am preluat și o rețetă asemănătoare, care seamănă cu un cremeș  (cunoscut mai îndeaproape sub numele de cremșnit), dar care încă nu este cremeș. Cremeșul seamănă așadar cu Prăjitura Deșteaptă, pe care v-o propun aici, fiind o prăjitură și mai deșteaptă,  care este în continuă evoluție, ca și femeia, tot mai deșteaptă odată cu înaintarea în vârstă.” Dar despre prepararea cremeșului à la Ramona, cu un alt prilej.

Ingrediente

• 8 ouă
• 2 linguri de apă
• 250 grame unt/ margarină
• 300 grame zahăr
• 1 l lapte
• 225 grame făină
• 4 pliculețe zahăr vanilat
• zahăr pudră (pentru ornat)

Preparare
Untul se topește într-o crăticioară și se lasă la răcit.
Se separă ouăle.
Gălbenușurile se mixează cu zahărul până când acestea își dublează volumul, apoi se adaugă untul topit și zahărul vanilat. Peste gălbenușuri și unt se adaugă apa și laptele. Laptele se adaugă puțin câte puțin, amestecându-se până când este complet omogenizat. Se adaugă făina treptat până când este înglobată în aluat.
Albușurile se bat până când se obține o spumă tare. Se adaugă compoziției anterioare. Amestecul obținut este unul destul de lichid, dar așa trebuie sa fie.
Se toarnă într-o tavă și se introduce la cuptorul preîncălzit la foc mic pentru cca 45 minute. După ce prăjitura s-a răcit complet, se pune în frigider pentru câteva ore, apoi se taie și se servește. Înainte de a o tăia, se presară cu zahăr pudră. 

Efecte endorfinice sau ”Pasiunea mea e viața”

Ramona a spus-o în repetate rânduri: ”Pasiunea mea este viața.” ”Ah, și muntele”, revine imediat. După o porție de Deșteaptă, îi place și mai mult viața și străbate munții cu mai multă însuflețire. ”Adaugă la asta și satisfacția de a fi preparat-o eu, cu plăcere și dorința de a o îmbunătăți permanent”, mă îndeamnă, și conchide: ”Adică, am aflat că e loc de mai bine”.

Din relatările Ramonei am mai aflat și noi, printre altele:

• este o prăjitură pentru toată lumea
• se consumă pe orice vreme și în orice anotimp ( ”Eu o prepar în general la sărbători. La orice sărbătoare. E îmbulzeală când o prepar. O tai pătrate și toți – familie, prieteni – se reped s-o înfulece și-și iau și la pachet. Vine acuma Paștele și trebuie să mă pregătesc serios”)
• efectul e ușor afrodisiac și endorfinic
• senzațiile pe care le încearcă după savurarea Deșteptei sunt, în principal, de acceptare a vieții așa cum vine și de speranță, iar lumea îi pare mai dulce
• pentru că ”sunt bună gospodină. Pentru mine, gastronomia înseamnă bucurie. În timp ce gătesc, mă năpădesc amintiri plăcute și țes totodată proiecte de viitor”

Dar ceva lichid ar merge lângă Deșteaptă?, întreb timid. ”Cum să nu? O șampanie sau un vin alb spumant demisec merg de minune”. M-am liniștit. Acestea fiind spuse, iubesc și mai mult Deșteapta.

Cea mai bună soacră

”Și totuși, m-am deșteptat, acum am propria mea rețetă!”, constată invitata noastră, și încheie: ”Cele mai bune arme și arte rămân dragostea și gastronomia. Spiritul meu coolinar a ajuns dincolo de baierele curelei, vorba lui Dimi (v. nota): ”Sunt prea plin de echilibru”! Și apropos: sunt și cea mai bună soacră!”

Notă. Dimi este numele de alint al actualului soț al Ramonei Müller, ”generalul meu de suflet și de munte” (R.M.)

A consemnat Leonida Corneliu CHIFU, septuagenar fără nurori, invidios pe cea mai bună soacră
                                                                                             și prea plin de echilibru, după ce s-a delectat cu ”Deșteapta”

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Despre o friptură nealergată

Scriitoarea Maria Bem, colega noastră de la Asociația 24PHarte, revine, respectându-și promisiunea, cu o rețetă de preparare a fripturii… ”nealergate”. Dar și cu o poveste, că doar vorbim despre rețete cu povești. Și Maria are ce povesti. S-o ascultăm! 

Coroana regală sau ritualul dezblănirii

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. O lume cu bucurie și cu pace sufletească, ce  aștepta prânzul sau cina cu povești, unele vânătorești. Îmi aduc aminte cu drag de serile petrecute la bunicii mei din partea tatălui. Cred că aveam 5-6 ani când curiozitatea mă împingea să  iau parte la preparatele alese ale bunicii Marina. Bunica avea șapte copii: cinci băieți și două fete. Așa că, era masă mare și bogată când se adunau toți. Pe lângă ei, și noi, nepoții, tot șapte. Marina pregătea fel și fel de rețete, în special fripturi, mai ales vânătorești. Bunicul Stelian era un vânător neîntrecut, căruia îi plăcea să adune familia și prietenii  pentru a-și etala trofeele. Atunci am văzut prima oară o vulpe roșie cu coada-i stufoasă, o blană de urs, iepuri, căprioare și un cap de cerb cu coroană regală. Ei… e mult de povestit despre această bucurie a vânătorii, a minciunelelor vânătorești și ce urma după. Da, era un ritual al dezblănirii, spălării trofeelor și apoi porționarea cărnii pentru friptură. Câtă muncă!  Dar și multă dragoste în tot ceea ce se povestea și se pregătea. Câte amintiri frumoase! Am mâncat cu oarecare reținere pulpă de căprioară la tavă, iepure fezandat în vin câteva zile și apoi împănat cu șuncă de la porcul crescut în gospodărie (aceiași tehnică a fezandării se utiliza și pentru căprioară și laba de urs). Vulpea nu cred că se gătea. De ea m-am speriat și nu am uitat cum stătea aruncată în cada de baie.

De la Deal, de la Gâlmeea

Am avut bucuria de a participa la mese regești, aș spune, cu vin din via lor de la Deal -zona Gâlmeea, până la colectivizare. Bunica mea primise cadou de nuntă de la tatăl ei, preot  la Bucov, via de două hectare și o casă gen conac, situate sus, la deal. Cu munca de la Deal, depusă pentru obtinerea vinului, apoi vânzarea lui, și-a crescut copiii. Eram mică tare când urcam acolo cu tata.
Bunica folosea tot felul de mirodenii la pregătirea fripturilor: boia roșie, piper, busuioc, ienibahar, mărar uscat, usturoi mult sare după gust și altele. Serile se terminau cu muzică, veselie (provocată și întreținută și de un vin bun de tămâioasă albă) și acordurile de vioară ale bunicului. Pianul ii revenea bunicii. Iar de lăsata secului, înainte de Sfintele Paști, se bătea alvița.
Ei, dragii mei, cred că salivați după atâtea bunătăți despre care am făcut vorbire! Dar gata, să trecem la treabă, să nu vă mai chinui!

Domni vrăjiți

Friptura de pui (rulat), în crustă de migdale, pe care v-o prezint astăzi, e îmbietoare. Prima oară am savurat-o prin anii 2000, la un restaurant din Herăstrău. A fost o cină romantică, cu soțul meu, după ani de căsnicie. Îmi aduc aminte cu drag seara de pe malul lacului Herăstrău, unde lăutarii cântau până dimineața, iar florăresele vrăjeau domnii să cumpere flori pentru soții sau iubite. Trecuseră câțiva ani buni de la căsătoria noastră, prilej de a ne plimba prin Herăstrău și a cânta ”ce seară minunată/ mai spune-mi, iubito, o dată!”. Ce bine că am trăit această perioadă minunată!
Este o friptură ce merge ”unsă” cu un pahar de vin alb, sec sau demisec, după cum vă place. Această rețetă se spune că are 300 calorii/porție și se gătește cu drag, pentru ca rezultatul să fie cel dorit. 

Ingrediente:

• Un piept de pui dezosat și fără pieliță, porționat încât să avem carne pentru 4 rulouri (porții)
• 1 lingură ulei, pentru a unge rulourile
• 100 grame migdale măcinate sau fulgi de migdală din comerț
• 4 linguri muștar
• zeama de la o lămâie
• puțin cimbru, busuioc, un praf de usturoi
• sare și piper după gust
• Sos de portocale, pentru prepararea căruia sunt necesare:
• 2 portocale mari zemoase
• 1 lingură amidon alimentar
• 1 cană de apă
• 40-50 grame zahăr brun
• 1 linguriță oțet balsamic (dacă aveți, de rodii)
• 8 rondele de portocală pentru dressing farfurie (decor)

Mod de preparare

Pieptul de pui se porționează, pentru a avea cele 4 porții.
Rulourile de carne vor fi fixate cu o scobitoare mai lungă sau două mai mici, încât să formăm un rulou frumos, care va fi pus într-o tigaie încinsă, în care puteți să puneți și o lingură de ulei. Vom rumeni puțin toate părțile.
Scoatem rulourile pe un șervet de hârtie. Se răcoresc, timp în care cuptorul va fi preîncălzit.
După ce rulourile s-au răcorit, le vom trece prin muștarul (4 linguri) diluat cu puțină apă, zeamă de lămâie, cimbru, busuioc și praf de usturoi. Rezultă un amestec plăcut papilelor gustative, pe care îl lăsăm 20 minute, să fie preluate aromele. Apoi fiecare rulou este trecut prin fulgii de migdală (să fie bine acoperite rulourile). Într-o tavă de Jena nu prea mare, unsă în prealabil, se vor pune rulourile cu scobitorile.
După 30 minute încercăm frăgezimea rulourilor. Pe care le vom coace la 180-200 grade timp de 30 minute. Putem pune pe la jumătatea timpului de coacere un măr (sau două) tăiat in 4, sau legume, broccoli, ardei verde și roșu și chiar o roșie tăiată rondele subțiri.
Când este gata, se așază pe farfurie, iar de jur împrejur se va pune sosul de portocală și câteva feliuțe de portocală tăiate subțire.

Prepararea sosului de portocale

Prima etapă. Zeama de la 2 portocale se amestecă cu o lingură de amidon, puțin ulei, 1-2 lingurițe oțet balsamic. Separat, într-o farfurie.

Etapa a doua. Când ai terminat de preparat sosul de portocale, se pune zahărul într-un vas, se amestecă continuu până capătă o nuanță arămie, peste care se va adăuga treptat-treptat sosul de portocale pregătit înainte. Se lasă pe foc în cratița în care ai pus zahărul, 2-3 minute, ca să prindă consistență. E delicios. Dacă nu faci sosul, pui merele sau fructele cu zeama lăsată în tavă și lângă arunci câteva lingurițe de sos de soia. Deasupra aranjamentului poți pune 2-3 frunze de mentă.
Și să nu uităm un vin sec de Niculițel – Caii de la Letea.

Vă urez ”Bon appetit”!

Epilog

Tradiția cinei în familie alături de persoane dragi sufletului nostru s-a păstrat peste ani. Friptura din piept de pui rulat, în crustă de migdale, o preparam când aveam invitați, uneori și finii, care din când în când aduceau „plocon nașilor.” Desertul a fost un tort de ciocolată cu blat de bezea și portocale confiate. Un deliciu! Și acum salivez când îmi aduc aminte. Vinul servit atunci a fost o tămâioasă de Buzău, acompaniat de o muzică bună si câteva mișcări de dans.
Cam așa se petrecea la casa familiei Bem, încât prietenii ne vizitau mereu, cu deviza ”Hai să bem cu Bem, stă la casă și are vinuri alese”. Haide să te vedem ce vin ai sau ce vin ne dai. Bancurile și vorbele de duh veneau pe bandă, precum șprițul rece, că doar eram în orașul lui Caragiale…

                                            A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                        alergând după friptura Mariei Bem

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Cum să fentăm diabetul 

Spuneam undeva că printre cei care ne-au ademenit cu preferințele lor culinare se numără și membri ai Asociației Culturale 24PHarte și ai Cenaclului literar-artistic ”I.L. Caragiale”, care ființează sub egida Asociației. Unul dintre aceștia este Maria Bem, poetă și prozatoare, care are câteva volume publicate, unele premiate.

”Taine lăuntrice”

”Sunt Maria Bem, un om pasionat de literatură. Am scris din timpul liceului,  dar debutul meu în literatură a venit târziu, în 2018, cu volumul de poezii ”Buchetul de poezii”. Am dat curs stărilor lăuntrice și am creat volumul de scrieri creștine <Taine lăuntrice>, carte apreciată de cititori. Dragostea mea pentru flori și natură am reliefat-o în cartea <Legendele florilor și a lor poezie>, culegând legende ale florilor cu autori anonimi, eu personalizând fiecare legendă, floare, cu o poezie ce definește particularitatea florii. În ea sunt secrete de mulți cititori necunoscute – când și cum trebuie dăruită o floare și mai ales însemnătatea ei.  Romanul <Între cer și pământ, doar iubire>, scris în amintirea fratelui meu plecat de tânăr dintre noi, – actorul Marius Ionescu -, este cartea la care țin foarte mult. E și o datorie ce o aveam pentru familia mea greu încercată în timpul comunismului.”
Domnul Christian Crăciun, membru al Uniunii Scriitorilor din România, jurnalist, critic literar, spune în încheierea acestui roman: ”O carte care te pune pe gânduri. Adică îți dă de gândit și te luminează asupra unei fețe a istoriei despre care vorbim prea puțin, din păcate!” 

Poezie, farmec și iubire

Cât despre arta culinară, Mariei îi place să gătească pentru prietenii și prietenele ei, pentru a sta împreună la masă și a depăna povești pline de umor, amintiri despre cei care nu mai sunt printre noi .
”Bucătăria este poezie, farmec și iubire”.

Prietenii vechi și noi

”Este o prăjitură ușoară, bună ca o banană, chiar mai bună, ce o savurăm pe seară – cum a ieșit și cum s-a nimerit – cu prieteni de-odinioară. Consolidează prieteniile vechi și facilitează legarea unora noi”, ne întâmpină invitata noastră, care ne-a dezvăluit că știe rețeta de la o prietenă, care ”o are dintr-o revistă, parcă Sănătatea pentru toți.”
”Prietena a venit la mine, la o cafea. <Hai să-ți arăt o prăjitură de regim!>, mi-a spus. <Cum e? Cu ce e?>, am întrebat-o, nerăbdătoare. <Așteaptă! Este fără făină, fără gluten, fără amidon, stai liniștită! O să vezi!>, m-a <domolit> prietena”.
Nerăbdarea Mariei Bem era explicabilă. Ea nu se află la prima tinerețe, are diabet tip 2, dar nu se ”îndură” să renunțe la unele delicatese culinare, din care nu lipsesc prăjituile.
În tentativa de a fenta diabetul, Maria ne-a recomandat două rețete de prăjituri fără făină, ”pentru cei cu alergie la gluten și care stau departe de zahăr. Foarte puține prăjituri sunt fără zahăr și gluten. Asta e foarte rapidă, se prepară ușor.”

Baza rețetei sunt bananele. ”Una se face numai cu banane și cacao. Ai nevoie de un blender pentru a amesteca totul bine. Poți face treaba și cu furculița, lingura, dar mai bun e blenderul, amestecă uniform.”

Ingrediente:

• 3 banane coapte decojite (se pun intr-un castron și le blenduiești)
• 3 ouă (se pun întregi, se încorporează prin blenduire)
• 4 linguri cacao bună (la fel – incorporabilă)
• 1 praf de copt
• și, opțional, un pumn de stafide sau nucă tăiată

Preparare

Se tapetează o tavă (nu prea mare) cu hârtie de copt, se toarnă compoziția și se introduce în cuptorul preîncălzit la 180 grade, pentru 40 minute. ”Când e gata, aburindă, se pune o ciocolată amăruie 75% deasupra. Tai, rupi fiecare bucată, o pui de jur împrejur, să cuprindă prăjitura. O lași vreo trei minute, până se va înmuia. Cu o spatulă întinzi ușor, până se va face o glazură. Dacă ai în casă, <arunci> și fulgi de migdale. E aspectuoasă. Se servește rece. Să n-o tăiați imediat, pentru că <se lasă>”.

Mănânci și slăbești

Pentru a doua prăjitură, se urmează aceiași rețetă, la care se adaugă 150 g fulgi de ovăz în amestec, blenduriți și ei, înmuiați în prealabil în puțin lapte sau kefir. ”Eu am pus și neînmuiați. Am văzut că s-au umezit bine, De la bananele amestecate cu ou. Apoi pui fulgii de ovăz, cacao, praf de copt. A doua are o consistență mai mare. Sunt extraordinar de faine.”
Au niscaiva virtuți curative prăjiturile acestea?, întrebăm. ”Mănânci și slăbești”, ne răspunde scurt doamna Bem. ”Am remarcat-o. În privința altor virtuți, ”e prea devreme să mă pronunț. Cunosc rețeta abia de o lună. Dar vă voi informa imediat ce le voi remarca.”
Cam la ce interval de timp o prepară? ”O fac mereu, la două-trei zile, ca să nu le simt lipsa. V-am edificat la începutul dialogului nostru și asupra momentului zilei în care se recomandă să o savurați.”

Nițică ”udătură”

Dar ceva ”udătură” merge la prăjitura asta? Ne gândim că i-ar spori gradul de atractivitate. ”De curând am fost la un restaurant, la Bucov. Am băut un pahar de vin alb, demisec, recomandat de gazde, <Caii de la Letea>, care mi-a plăcut. Da, merge cu un pahar de vin, un coniac. Mie îmi place vinul de Bohotin, sec și demisec. Exclus vinurile dulci, că doar am stabilit din capul locului că ne propunem să fentăm diabetul, nu?” 

Despre o friptură ”nealergată”

Curiozitatea ne impinge să ne informăm și asupra altor delicatețuri încercate de poeta noastră. ”Îmi place să mănânc, dar nu să mă îmbuib. Savurez un piept de rață cu sos de portocale. Apoi, supa de găluști. Nu dau niciodată greș când o prepar. O friptură bună la cuptor, ”nealergată”, ca gulașul, care se face tot pe îndelete, nealergat, nu-i de refuzat. Apoi – pfiii! – mâncare de măsline cu limbă. Mâncarea de mărar, atât cu carne de pui, cât și de porc, nerumenită. Am o tehnică la friptură!! O pun întâi pe plită, la foc repede, și abia după aceea la cuptor, să nu se rumenească prea mult, ci frumos, adică pe toate părțile, cu legume, fructe,  adăugate pe la jumătatea timpului de rumenire a fripturii. Ar mai fi friptura de pui în crusta de migdale, dar despre aceasta – dacă vă tentează – cu primul prilej.

                                                A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                                                          la o prăjitură miraculoasă, stropită cu vin de Bohotin

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Vă prezentăm astăzi cea de-a treia rețetă a Magdalenei Georgescu. Invitata noastră are această rețetă dintr-o carte ”care mie mi-a fost tare dragă și de ajutor când găteam. În prefață, m-am bucurat să găsesc menționat felul cum am văzut că bunica prepara coliva din grâu. Aveam o copăiță, și cu o greutate din piatră pisa grâul bine, apoi îl vântura. Așa făceau toți vecinii. Nu exista <arpacaș>”. 

Calupuri de gheață sau magazinul de pe strada Câmpinii

Să menționez și de bucuria cu care așteptam vara, era sezonul înghețatelor. Aveam o mașină de înghețată la care tata cumpăra de la subsol, de la hale, câte un calup de gheață, care se așeza între marginile de lemn și vasul de metal (în care se punea compoziția) și învârteam cam 2-3 ore, pe rând, cu fratele meu. Ieșea o delicatesă cum numai la bătrânul cu magazin pe strada Câmpinii găseai.

Ingrediente

• 200 ml apă
• 150 g făină
• 4 ouă
• 100 g unt

Se fierbe apa cu untură și puțină sare. Când fierbe în clocot, se adaugă făina,  amestecând foarte repede, până se îngroașă. Se lasă să se răcească până rămâne călduță. Se adaugă ouăle, câte unul, și se amestecă bine. Se pun în tava unsă, cu lingurița, grămăjoare ovale. Se mai fac și niște figurine în forma cifrei 2. Se coc la foc iute și apoi moderat, să crească frumos. Se face o cremă de vanilie. După ce s-au răcit, se taie în două cu grijă, să nu se rupă partea de sus. Se curăță, se adaugă crema de vanilie. Căpăcelul de sus se taie în două părți care se înfig în cremă, ca niște aripi. La mijloc, se înfige în cremă și figurina în forma cifrei 2, care va fi capul lebedei. Se pudrează cu zahăr vanilat.

                                          A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                         locuitor lângă vechea stradă Câmpinii

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Nu tu oboseală, nu tu stres, nu tu lipsă de timp!

Magdalena Georgescu a avut o copilărie ”obișnuită generației ’50-’60, o familie cu venituri medii, ca majoritatea celor din acele vremuri, oameni muncitori, mulți plecați de la sărăcia satelor, dornici de o viață mai bună, oameni la care nu am auzit niciodată de OBOSEALĂ, STRES, LIPSĂ DE TIMP, oameni care au adus fiecare câte ceva din tradițiile locului de baștină.

Străduța copilăriei

”Am copilărit pe o străduță, aproape de centru, cu oameni de omenie, buni vecini, care obișnuiau să se ajute”, ne mai povestește ”Magda”. Aveam portițe între noi, și când cineva avea ceva deosebit – prăjituri, o mâncare deosebită, fructe aduse de acasă – nu pregeta să împartă. Tata a lucrat în agricultură, bunicii proveneau dintr-o comună necooperativizată. Aveau livezi întinse de pomi fructiferi și creșteau cai și vaci. Cred că așa a rămas tata cu dorința de a crește și noi animale – păsări, porc, iepuri, porumbei -, de a avea curtea plină de pomi, din care aveam să pregătim gemuri și dulcețuri – micul nostru dejun -, vie din care pregătea vinul ce ne ajungea până la Paști. Ba… aveam și o afumătoare pentru pregătit șunca, mușchiul… Mama pregătea untura și osânza, pe care le păstra în ulcele de pământ, pentru prăjituri. Era faimoasă printre vecini pentru pateurile ei cu brânză sau carne!”, își încheie destăinuirea Magdalena Georgescu. Ex-ofițerul Stării Civile ne  propune pentru astăzi tot o rețetă veche: ”prăjitură în dungi”.

Blaturi

• 4 ouă
• 12 linguri ulei
• 12 linguri zahăr tos
• 1 ceașcă lapte
• 1 linguriță amoniac
• făină cât cuprinde
• coajă de lămâie
• puțină sare

Se amestecă totul bine, se pun făina și amoniacul, se face un aluat nu prea tare și se împarte în 8 bucăți. Din fiecare bucată se face câte o foaie care se coace pe fundul tăvii. Când sunt coapte, se umplu cu crema și se lasă la rece până a doua zi, când se taie și se pudrează cu zahăr.

Crema

• 2 pachete unt (sau unul unt și unul margarină)
• 4 linguri de făină
• 1 cană de lapte
• 1 ½ pahar zahăr farin
• 1 pachet cacao (sau 1 lămâie)

Se freacă pe foc 4 linguri de făină dizolvate în lapte, până se face o ciulama groasă, după care se dă la rece. Când se răcește, se amestecă bine cu crema de unt și se umplu blaturile.

Pentru crema cu cacao
         Se adaugă în crema de făină un pachet de cacao și 5-6 linguri zahăr tos, înainte de a o lăsa la rece. Când este rece, se amestecă bine cu crema de unt și se umplu blaturile.

Pentru crema de lămâie
       Crema de făină se amestecă cu cea de unt și se adaugă zeama și coaja de la o lămâie pentru a se obține o cremă puțin acrișoară, cu care se umplu blaturile.

                                                  A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                             cu dor de locurile de baștină

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Pentru soți și soții

Invitata noastră de astăzi este Magdalena Laura Georgescu, fostă, vreme trei decenii, directorul executiv al Serviciului Public Local Comunitar de Evidența Persoanelor, din cadrul Primăriei Ploiești, calitate în care a oficiat peste 60 000 de cununii civile. S-a spus, pe bună dreptate, că Magdalena Laura Georgescu este un simbol al orașului.

Sentința

Însuși semnatarul acestei rubrici a primit – alături de cea care va deveni consoarta sa – ”sentința” definitivă ”vă declar soț și soție” din partea celui mai longeviv ofițer al Stării Civile al Ploieștiului. S-ar putea spune chiar că distinsa doamnă a fost ”nașa” a 60 000 de cupluri. Cea pe care o publicație locală a supranumit-o Marea Preoteasă s-a arătat încântată de invitația noastră și ne-a propus trei rețete. Încă un motiv să-i fim recunoscători.

Vă propunem să începem cu un  

Aluat fraged 

Ingrediente

• 250 g untură sau osânză
• 2 pahare cu apă, de mărimea celor de in
• 2 linguri ulei
• 2 linguri oțet
• 1/2kg făină

Magdalena Georgescu ne destăinuie că știe această rețetă din copilărie, de la mama sa, care prepara frecvent acest aluat.

Preparare

Se face o gropiță în făină, se pune apă, puțină sare, uleiul și oțetul, se frământă bine până se ia de pe mână. Se lasă 30 minute în frigider. Se întinde o foaie potrivită și se unge cu 1/4 din untură. Se împachetează cu grijă și se dă din nou la frigider pentru 30 min. Se repetă operațiunea de 4 ori. Se întinde foaia, se taie în pătrate potrivite. Mama le făcea mai micuțe (erau mai delicate și mergeau bine cu un pahar de vin). Se pune în mijloc umplutura: brânză sărată sau dulce, carne – călită puțin cu ceapă, ulei și un ou. Se împachetează, unind ușor marginile în formă de triunghi sau pătrat, și se ung cu ou. Se dau la cuptor, mai întâi la foc iute, apoi se lasă la un foc moderat, să crească, fără a deschide ușa cuptorului. Foaia se poate folosi și pentru saleuri, sau se întind două foi care se coc pe spatele tăvii, când vrem să facem cremșnit. În acest caz se face o cremă de vanilie care se adaugă între cele două foi reci, se așază un platou cu o greutate și se lasă 24 ore, după care se poate porționa.

                                                           A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                                                  tot mai fraged

Rețete cu povești
(Prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Cu gândul la Rhett Butler

       Argentina Istrătescu este muzeograf la Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu” din Ploiești. ”Gina”, cum o alintă colegele și prietenii, ne prezintă o rețetă care nu este creație proprie, dar asupra căreia revine permanent, modificând una-alta, și-i îndeamnă și pe cei care o încearcă să improvizeze cu timpul. Apoi, produsul este preparat de ea, spre deosebire de altele care îi lasă pe alții să-l prepare. Și nu numai pentru ea. A observat cu bucurie că prăjitura este furnizată de ”Diana”. La fel ca aceasta, și Gina a ”probat-o” în anii ’80, refăcând-o la diferite intervale. Ceea ce atrage, însă, sunt amintirile Ginei legate și declanșate de această rețetă.

Titlul complet: Prăjitura Chinezoaica sau Chinezească cu cacao, nucă și glazură din gălbenușuri

        Unii îi zic ”Prăjitura Japoneză”.  Se numea și „sárgamázas” (în lb. maghiară) ceea ce se traduce ”cea cu glazură galbenă”. Da, Prăjitura Chinezoaica sau Japoneza era populară și în Ungaria vecină, dar și în Germania sau Austria. Mai este cunoscută și sub denumirea ”Chinesische Schnitten” (lb. germană – Felii Chinezești).

”Viermișori de ciocolată” sau alfabetul cuneiform

       Numele ei provine atât de la culoarea galbenă a glazurii cât și de la decorul din firimituri de ciocolată care seamănă (oarecum) cu literele chinezești. Asta în varianta în care se folosește ciocolată rasă. La Arad aveam și atunci decoruri tip ”viermișori din ciocolată” (aduse din Ungaria sau Iugoslavia) iar acestea nu se deformau sau topeau așa că decorul semăna mai mult cu alfabetul cuneiform.
Rețeta prăjiturii chinezești prevede folosirea albușurilor la prepararea blatului pufos (fără praf de copt) și cea a gălbenușurilor pentru glazură. Nu vă temeți, acestea nu rămân crude! Veți vedea că prăjitura Chinezoaica se mai coace un pic și după glazurare.
Dacă vă este dor și vouă de această prăjitură, iată rețeta! Din aceste cantități rezultă o tavă de circa 20×30 cm dar puteți alege și o tavă de 20×35 cm deoarece mie mi-a ieșit prăjitura un pic mai înaltă decât pe vremuri.

Porții: 1 tavă de 20×30 cm 

Ingrediente

Pentru blat:

• 5 albușuri
• 200 g unt moale cu minim 82% grăsime
• 150 g zahăr
• 120 g făină
• 30 g cacao
• 120-150 g nucă
• 1 linguriță extract de vanilie sau 1 plic zahăr vanilat
• un praf de sare

Pentru glazură:

• 5 gălbenușuri
• 130 g zahăr pudră
• 1 linguriță zeamă de lămâie
• 1 linguriță extract de vanilie sau 1 plic zahăr vanilat
• un praf de sare

Pentru decor:

• 50 g decor tip viermișori din ciocolată sau ciocolată amăruie rasă fin

Cum se face blatul pufos cu albușuri, cacao și nucă? 

       Am pus cuptorul la încins la 180 C (căldură sus+jos+ventilație) respectiv la treapta medie spre înaltă la cele pe gaz.
Am cernut făina împreună cu cacaoa. Astfel cacaoa nu va face cocoloașe.
Într-un bol am mixat bine untul moale (la temperatura camerei), cu 50 g zahăr și cu vanilia. Separat, în alt castron, am bătut albușurile cu 100 g zahăr și cu sarea până am obținut o spumă fermă și lucioasă. Am adăugat 2-3 linguri de albuș bătut peste untul frecat și am mixat câteva secunde. Apoi am încorporat făina și cacaoa (tot cu ajutorul unui mixer). În final, cu o spatulă, am încorporat și restul de spumă de albuș. Am lucrat cu grijă pentru a nu strivi spuma și a nu pierde aerul din albușuri. Prăjitura Chinezoaica nu are nevoie de praf de copt, deoarece agentul de creștere natural este chiar aerul captat în spumă.

Coacere blat pentru prăjitura chinezoaică 

       Am tapetat o tavă de 20×30 cm cu hârtie de copt și am nivelat frumos compoziția în ea. Am introdus tava în cuptorul preîncins la 180 C pentru 20-22 minute. Nu am decuplat cuptorul deoarece mai trebuie să coacem Prăjitura Chinezoaică și după glazurare!

Preparare glazură din gălbenușuri pentru Chinezoaică (sau prăjitura japoneză)

       Până s-a copt blatul prăjiturii chinezești am avut timp să mă ocup de glazură. Am mixat gălbenușurile cu zahărul, vanilia și cu un praf de sare. Am adăugat și zeama de lămâie. Nouă ne place glazura mai groasă și obișnuim să batem gălbenușurile destul de tare. Dacă vă place o glazură mai subțire și mai moale atunci le veți bate mai puțin. Grosimea finală a stratului de glazură depinde de gradul de batere al acesteia.
Am scos tava din cuptor după cele 22 de minute de coacere și am turnat glazura de gălbenușuri peste prăjitura Chinezoaica fierbinte. Am nivelat-o rapid.
Am presărat prăjitura cu firimiturile de ciocolată (viermișori sau răzătură). Este bine să folosiți ciocolată termostabilă deoarece altfel ea se va topi și va forma pete (se va contopi cu glazura).
Am dat iar tava la cuptor și am cronometrat 2 minute la 170 grade Celsius după care am decuplat căldura (sau se stinge focul). Am întredeschis ușa cuptorului, ca să iasă grosul căldurii, și am mai lăsat tava în cuptor pentru circa 15 minute (cu ușa cuptorului întredeschisă). Astfel, glazura se va usca frumos și se va întări. Va rămâne un strat fin umed în partea de contact a glazurii cu blatul – ceva ca o cremă fină.

Servire prăjitura chinezoaica sau chinezească cu cacao, nucă și glazură din gălbenușuri

       Prăjitura Chinezoaica se lasă la răcit complet în tava în care a fost coaptă. Apoi se poate porționa ușor. Mie mi-a ieșit o prăjitură chinezească destul de înaltă (de circa 5 cm), dar dacă folosiți o tavă ceva mai mare atunci înălțimea ei va fi de 3-3,5 cm.
Blatul este pufos și fraged, plin de bucățele de nucă. Glazura este crocantă, vanilată și cu ușor acrișoară de la zeama de lămâie. Chiar mi-a fost dor de prăjitura aceasta din copilărie! Și ai mei au fost foarte încântați de ea.

La început a fost Majoratul

       Sunt curios să aflu când a preparat doamna Gina pentru prima dată Chinezoaica. ”O prepar numai la evenimente. Prima dată am făcut-o la Majorat, când părinții mei m-au lăsat să-l sărbătoresc, cu condiția să pregătesc și să aranjez eu totul. Am invitat niște colegi. Am făcut și OZN-uri, răsfățul suprem când vine vorba de ceva dulce, un soi de fursecuri, cu ciocolată și nucă, dar despre acestea altădată”. Cum a fost apreciată Chinezoaica? ”Plăcea invitaților. Era ceva special. O preparam adesea cu o prietenă de-a mea, Cristina Gondor. Tatăl meu, în timp ce savuram Chinezoaica pe muzică de blues, venea și aprindea lumina, ca să ne vadă mai bine. Noi dansam la lumina unei veioze.” 

Iubitul internațional infidel

       Dar doamna Gina avea vreun prieten iubit, ”drăguț” la vremea Majoratului? Ne așteptam la un răspuns afirmativ, judecând după farmecul și aspectul de acum al doamnei. Nu ne venea – adică – greu să ne închipuim cum trebuie să fi artătat la Majorat. ”Eram îndrăgostită, încă dintr-a VIII-a, de Rhett Butler, care… n-a venit la majorat.  De-atunci nu l-am mai iubit.”
Invitata noastră nu ne-a precizat dacă este vorba despre personajul principal masculin din romanul ”Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, apărut în 1936, sau despre Clark Gable, interpretul lui Rhett în superproducția americană din 1939. De fapt, și personajul romanului are la origine un personaj real, născut în 1828 (dacă ar fi să dăm crezare unei informații de pe Net). Însă acestuia nu i se indică anul decesului, dar ne vine greu să credem că ar mai fi în viață. Cât despre Clark Gable, se știe că a plecat la cele veșnice în 1960.

Adio emoții profunde

       Dar am preferat să păstrez tăcerea. Din delicatețe, nu i-am adus aminte invitatei noastre că cei doi nu mai sunt în viață. Ne gândim că – poate – cel pe care l-a așteptat la Majorat mai trăiește încă în visurile ei.
O întreb dacă a găsit înlocuitor pentru Rhett (oricare dintre cei doi o fi el), că a trecut ceva vreme de la Majorat. ”De-atunci n-am mai avut iubit internațional. Și nici emoții profunde.”

Bem-Bem

       Dar ce bem la mâncarea asta?, ne interesăm, deoarece majoritatea invitaților acestei rubrici au sugerat și câte o băutură (alcoolică sau nu) lângă rețetele propuse, menită să sporească gradul de plăcere. ”Bem -Bem”, îmi răspunde, amuzată. Scutur nedumerit din cap. ”Gustați mai întâi, ca să vedeți ce se potrivește mai bine! Pe-atunci era în vogă băutura Bem-Bem, alături de Ci-Co. După atâta lumină stins-aprinsă, a trecut de miezul nopții. Mama a zis că nu vrea urmă de petrecere. Dar, ca să vă răspund la întrebare, nu recomand o băutură anume. Las alegerea fiecăruia, funcție de ce crede că se potrivește mai bine. Totuși, nu recomand mult alcool la o prăjitură.”

Culegătoarea de scame

       Cum s-a încheiat petrecerea aceea?, suntem curioși să aflăm. ”Aveam un covor persan nou. Îl cumpărasem pentru că am vrut să asigur petrecerii un cadru adecvat. Dar după atâta dans, se făcuse numai scame. Vă amintesc faptul că mama a spus că nu vrea să vadă ”nici urmă de petrecere”. Așa că… adună Gina scamele! Mi-a luat câteva ore, că nu era să arunc covorul. Mai rămăsese câte ceva din el. Dar a meritat efortul.”.

                               A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                            un admirator fidel al Ginei Istrătescu,
                                                                                            înainte și mai ales după ce a gustat ”chinezoaica”

Rețete cu povești
(prima ediție: joi, 1 iunie)

 Autoarea, pe numele ei Doina Ofelia Davidescu, este o colegă mai nouă în Cenaclul ”Ion Luca Caragiale”, care ființează sub egida Asociației Culturale 24 PH Arte. Ne-am îmbogățit cu ea la sfârșitul verii, în anul 2022. În anul următor ne-a făcut surpriza unui premiu I, pentru proza scurtă ”Endorfine”, la Concursul Internațional de Creație Literară, ediția a IV-a, din cadrul Festivalului Internațional de Arte/ Festival 4 Arts ”Dan Iordăchescu”, contribuind astfel, inspirațional, la titlul ultimei antologii a cenaclului, ”Neuroni și Endorfine.” Referindu-se la textele prezente în antologie, Florin Dochia  face o descriere succintă  a stilului colegei noastre: „Retorica descrierilor este acaparantă, creează iluzia prezenței implicite, cheamă la participare emoțională.” Poate că și cu rețeta de azi se va întâmpla la fel. Citându-l în continuare pe distinsul poet și jurnalist: ”Ce să vrei mai mult?”

”Ocoșul”

”Nu știu dacă ți-am spus… Fac parte din prima generație născută în Muntenia a familiei mele, de nord transilvăneni, din moși strămoși. Prezența pe aceste meleaguri se datorează unei situații oarecum hazlii prin care a trecut tatăl meu. În timpul celui de-al doilea război mondial, pentru că făcuse în perioada liceului planorism amator, a fost încorporat la aviație și a urmat cursurile Școlii de Zbor, primind la scurt timp brevet de pilot și grad militar. Dacă în permisiile fugare se bucura de mare atenție din partea domnișoarelor la balurile de caritate locale, după terminarea războiului, nu mai impresionau nici uniforma, nici gradele. La mare căutare deveniseră domnii studenți, Așa că, după un bal cu capete de domnișoare zulufate, întoarse către alții, și-a luat <zborul> spre București, a dat examen și a devenit student. În vacanțe, când revenea acasă și se mai întâmpla vreun bal, îți dai seama ce <ocoș> (mândru) era!”, deapănă nord transilvăneanca.

Lungi, secrete și sentimentale scrisori de pe front

Dar pe mama Ofeliei autoarei noastre cum a cunoscut-o și cucerit-o?, suntem curioși să aflăm. ”După cinci ani de studii a devenit inginer tehnolog de petrol, s-a căsătorit cu mama, ardeleancă și ea, pe care, în treacăt fie spus, o cunoscuse înainte de a se înrola și o curtase cu lungi, secrete și sentimentale scrisori pe toată durata războiului. Cum rafinăriile erau la Ploiești, au <aterizat> aici cu tot bagajul vocabularului ardelenesc, care, atenuat de anii studenției, se mai regăsea doar în chestiunile casnice, gospodărești”, ne lămurește interlocutoarea noastră. Dintre cei trei copii, doar ea ”a luat urma” tatălui, absolvind aceeași facultate a Institutului de Petrol-Gaze din Ploiești, la o distanță în timp de 33 de ani. ”Se pare că scurta tradiție s-a oprit, fiul meu optând și absolvind Ingineria și Managementul Sistemelor Tehnologice, la Universitatea Politehnică București”.

Zupă, porodici, poprici, gomboți și câte altele

”Iată de ce felurile de mâncare gătite de bunica paternă și de mama aveau denumiri ce vecinilor și cunoștințelor din <Regat> le păreau de neînțeles și de-a dreptul stranii. Eu de abia la școală mi-am dat seama că anumite feluri de mâncare își găseau corespondențe în Muntenia, dar denumirile lor, dacă nu stârneau râsul, erau considerate cel puțin exotice”. Și Ofelia ne dă câteva exemple: Zupă (Supă), Zamă de curechi (Supă de varză), Curechi umplute (Sarmale cu carne). Roșiile erau ”porodici”, ardeii erau ”poprici”, tocana de orez cu ardei și roșii era ”lecso”, un anume fel cu tăiței de casă, era ”de-a luate părgălite”, găluștele cu prune erau ”gomboți”. Și mă opresc ca să nu devin plictisitoare, căci aș putea continua să te uimesc cu alte denumiri nemaiîntâlnite.”

Inspirate foarte mult de ”bucătăria imperială”, în special de cea maghiară, majoritatea preparatelor erau dulci. ”Smântâna era aproape nelipsită. Erau aromate cu pătrunjel și mărar, singura picanterie era poprica iute sau puțin piper.” În meniu nu existau ciorbe acrite cu borș, doar cu ”moare de curechi”, adică zeamă de varză murată, dar și acelea puține. ”O bună parte a rețetelor a fost asimilată cu denumirile originare, unele românizate caraghios.”

Unde ești, copilărie, cu supica ta cu tot?

În acest moment, tonul Ofeliei devine ușor elegiac: ”Dacă demult poveștile bunicii dădeau culoare fără seamăn copilăriei mele, acum când pronunț sau reaud cuvinte ardelenești, de care m-am dezobișnuit destul de greu, le simt ca o mângâiere a oamenilor dragi care nu mai sunt de mult. Dorul mă poartă în fiecare an pe meleagurile iubite.”

Pentru a nu o lăsa pradă tristeții, îi propun să revenim la feluri de mâncare și rețete… Nu se lasă mult îmbiată. ”Singura pe care o refuzam era supa de salată! Felul adorat se numea <supă de vișine> (meggyleves în maghiară). Să nu râzi!… Da, da, vișinele verilor puteau ajunge în prăjitură, dulceață, compot, vișinată, sos la rasolul de vită dar și în supă!”.

După desert, endorfinele

Dar felul ăsta are oareșice virtuți curative?, ne și o întrebăm. ”Nu cred că acest preparat să aibă însușiri și efecte ascunse, în afara vitaminelor și mineralelor conținute de vișine și a gustului delicios (desigur, mai ales pentru ardeleni) dat de adăugarea smântânii, ne lămurește Ofelia și adaugă: ”În mod sigur nu merge cu pălincă înainte! Pot să-ți mai povestesc cum au primit această supă câțiva dintre colegii mei de facultate, într-o zi de început de vară (eram în sesiune), când au trecut pe la mine. Cum era ora prânzului, i-am invitat la masă. În fața supei s-au blocat. <Noi așa ceva n-avem curaj să mâncăm! Poate după felul doi, la desert>.  Ceea ce s-a și întâmplat. După șnițelele cu piure de cartofi, au degustat-o cu încântare nedisimulată. Deci de ceva endorfine, la final, tot au avut parte. Cu puțină dezamăgire trebuie să recunosc că și fiul meu tot la desert o preferă, se vede că e doar pe jumătate ardelean.  Revenind la rețetă, cam despre așa ceva e vorba”:

Ingrediente folosite pentru 4 porții:

  500 g vișine
  50 g zahar
  10 g amidon sau o linguriță de făină
  1 l apă
  1 felie lămâie
  150 ml smântână
  un praf de sare
  5 cuișoare
  1 baton mic de scorțișoară
  ½ baton de vanilie

Dacă-i musai, musai!

Preparare. Se spală vișinele, se curăță și se scot sâmburii. Se pun la fiert într-o oală cu apă, se adaugă sarea, batonul de scorțișoară și o jumătate baton de vanilie. Când fierbe se adaugă  zahărul, 1 felie de lămâie și se amestecă ușor. După cam 5 minute de fiert la foc mic, se adaugă amidonul sau făina bine amestecată cu smântâna, dar nu înainte de a scoate felia de lămâie, batonul de vanilie și cel de scorțișoară. Se amestecă cu grijă să nu strivim vișinele și se mai fierbe la foc mic 5 minute, sub capac. Se lasă să se răcească. Supa se servește călduță cu o frunză de mentă verde deasupra, ca decor.
”La vară te invit la o degustare! Știu că nu te omori după dulciuri. Aceasta e acrișoară, nu încape refuz. Așa că-i musai!”.

Este imposibil să reziști unei asemenea invitații. Și de ce ai rezista? Tentației de a degusta o delicatesă culinară nemaîncercată până acum i se adaugă farmecul irezistibil al invitatei rubricii noastre. Dar totodată mă încearcă un sentiment de tristețe. Fac repede o socoteală și observ că suntem abia în februarie. Deci mai am de așteptat luni bune până să simt gustul supei ăleia. În aceste clipe, gândul mă duce la un cântec al lui Mihai Constantinescu, pe care l-am ascultat prima dată pe când eram un imberb licean. ”Atuuunci aș vreaa să vinăă din nou vaara”, zicea la refren interpretul, pentru a se întreba, la final: ”De ce doar o dată e vară pe an?”. Chiar așa: De ce doar o dată e vară pe an? Eeeeh…! Nu-mi rămâne decât să mă resemnez și să număr zilele până la coacerea vișinelor.

              A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                      viitor planorist ocoș septuagenar,  visând la Ofelia și la supa ei de vișine