close
PromovateTradiții

Rețeta de joi: Cina fără taine (I) – Flamingo fript, înconjurat de potârnichi și ornat cu un sos aromat

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Emilia Luchian a fost profesor de istorie la colegii naționale prestigioase din Prahova. A fost membră în diferite asociații și societăți cultural-științifice și colaboratoare cu diferite instituții și fundații. A participat la expuneri și congrese naționale și internaționale de tracologie, perenitatea românilor și simpozioane naționale pe teme de istorie a civilizației românești. Și-a început activitatea literară încă din anii de școală, cu eseuri publicate în revista liceului. Este membră a multor cenacluri literare și de creație. Are o vastă activitate publicistică și a publicat patru volume pe teme istorice. ”Omul a avut mereu nevoia de a se exprima și de a lăsa urme ale trecerii sale. Evoluția civilizației umane nu este un proces uniform și nu se desfășoară în forme paralele și simultane în toate zonele locuite de ființa umană. Datele cu privire la raporturile sociale de la începuturi nu pot fi sigure, ele sunt doar deduse din necesitățile dictate de activitățile economice și de dirijarea lor într-o structură rudimentară individual sau colectivă”, afirmă profesoara de istorie.

Martorul tăcut

Dar curiozitatea cercetătorului a condus-o, desigur, și spre Roma antică, domeniu bine stăpânit de distinsa noastră invitată. Am rugat-o să ne vorbească, desigur, și despre preferințele culinare ale clasei nobiliare romane dintr-un anumit moment istoric, la alegerea sa.
”Eu sunt un căutător al adevărului istoric, dar în istorie există DA, NU și POATE. S-a scris și se mai scrie, se descoperă câte ceva nou. Prefer antichitatea pentru că este rădăcina prezentului și puține lucruri s-au schimbat în mentalități, mai mult de formă decât de fond. Totul este fascinant și încerc să înțeleg personajele fără să mă substitui lor. Mă interesează gândirea, pasiunile, sentimentele, soluțiile. Apelând la imaginație devin un martor tăcut al evenimentelor.” 

Febrilitate

Emilia Luchian este și o încântătoare povestitoare. Iată cum își începe povestirea:

Roma. Secolul I d.Hr. O seară de vară târzie, când forul, ca și termele se goliseră de lume. Cei mai mulți cetățeni se pregăteau să dea curs invitației la un banchet organizat de vreo familie sus-pusă sau care voia să acceadă în lumea bună. În casele gazdelor era forfotă mare peste tot: se așezau lucrurile la locurile lor, sclavii roboteau conform ordinelor primite de la stăpâni, paturile din triclinium erau rearanjate astfel încât pe ele să stea câte trei invitați, iar pernele lunguiețe erau bătute ca să fie cât mai primitoare. Bucătăria era în plină efervescență și încordare. Se agitau pe lângă mese și cuptoare bucătari, ajutoare, servitori, sclavi, toți sub comanda bucătarului șef, care trebuia să fie un maestru al bucatelor, un inventiv, un adevărat șaman al rețetelor, al condimentelor și al decorării felurilor de mâncare.

Oameni și lectici

Pe străzi erau mici cortegii formate din sclavii ce duceau lectici în care călătoreau stăpânii lor spre casele unde urma să se desfășoare cinele fără taine, la lumina focurilor și ale lumânărilor de ceară.
În două lectici se aflau separat doi soți, Iulius și Lucreția. Erau invitați de Patrocle și Gaia, sosiți de câteva luni în cetatea eternă cu dorința de a pătrunde cât mai repede în adevărata nobilime a Romei. Iulius purta toga de ocazie, bordată cu roșu și prinsă cu o fibulă de argint. El voia să arate lumii o modestie caracteristică familiei din care provenea, despre care făcea caz, străduindu-se să dovedească celui care-l asculta că prin talent și muncă s-a putut ridica pe scara socială. Bunicul său fusese un libert îmbogățit, iar tatăl un negustor de sclavi ce dobândise avere și casă mare, cu o grădină interioară plină de copaci și o fântână. Lumea îl considera pe Iulius un parvenit cu veleități de intelectual, dar îl invita pentru retorica sa de neegalat și recitările din Vergiliu și Ovidiu.
Soția lui Iulius, Lucreția, era o urmașă demnă a unei vechi familii de origine etruscă, Collatini, care a dat Romei magistrați, chiar și un consul. Era frumoasă, elegantă fără ostentație, cultă și amuzantă. Îi citise în original pe filosofii greci, în special pe Platon și Aristotel, putând susține o discuție interesantă cu mentorul ei, Andronicus, precum și cu studenții acestuia, lucru deloc neglijabil în societatea romană. Ca femeie, adora aurul și mătasea, folosindu-le și în seara cu pricina. Deși deosebiți în unele privințe, cei doi soți se înțelegeau din priviri, el mai vorbăreț, iar ea mai tăcută, preferând să observe și să intervină când era cazul.

Nomenclator

Cortegiul celor două lectici era deschis de doi slujitori, unul purtând un baston lung, iar celălalt un felinar aprins. În urmă venea al treilea slujitor, de obicei omul de încredere al familiei, sclav sau libert ce cunoștea obiceiurile stăpânilor și ale vremurilor. Iulius și Lucreția nu se așteptau la o cină asociată conceptului de sobrietate, ci la una luxuriantă, fastuoasă, în concordanță cu năzuințele și averea gazdelor. Lecticile s-au oprit în fața unei case înalte și cei doi au pășit pe un taburet și apoi pe un covoraș, înaintând prin poarta deschisă spre atrium, unde și-au predat propriile ștergare, iar sclavii le-au scos încălțămintea și i-au spălat pe picioare cu apă parfumată. Soții sunt conduși de sclavul majordom spre triclinium, unde deja se aflau alți musafiri lungiți pe paturi în jurul mesei pe care erau așezate cupe și farfurii cu gustări. Mesenii, femei și bărbați, au fost prezentați cu numele și titlurile lor de către sclavul majordom (nomenclator), iar noii sosiți au fost spălați pe mâini de sclavi, pentru că ustensilele folosite pentru a mânca erau chiar mâinile.

Cenușăreasa mării și lanterna lui Aristotel

Un sclav erudit a fost adus pentru a recita, iar câțiva muzicanți îl acompaniau la liră. Așa a început cina: discuții, versuri, muzică și… aperitivele (gustus). Stridiile au primit aplauze, urmate de mamele de scroafă umplute cu arici de mare, la care s-a servit vin amestecat cu miere, numit muslum. Aricii de mare (Cenușăreasa mării), fel de mâncare ce părea comun, era gătit cu mare atenție din pricina țepilor. Bucătarii învățaseră să-i deschidă cu o foarfecă, iar cu o linguriță se adunau icrele pe timp de lună plină, care trebuia consumate foarte repede pentru că își schimbau gustul. Se adăuga ulei de măsline, piper, oțet și vin dulce. Lucreția și-a amintit că Aristotel iubea arhitectura internă a carcasei micului animal, în special gura mare cu dinți mici, numită lanterna lui Aristotel. Ea aflase că druizii nordici îi foloseau în ritualurile lor. De data aceasta, aricii de mare nu erau consumați ca salată sau garnitură la sosuri aromate, sufleuri sau în omletă, ci în combinație cu dulceaga carne de porc. Spre sfârșitul consumării aperitivelor, gazdele au intrat în acțiune, ordonând sclavilor pregătirea mesei pentru felul întâi.

Nobilul Patrocle și Gaia, provinciala

Stăpânii casei, Patrocle și Gaia, erau tipuri diferite de oameni, dar uniți prin hotărârea celor doi pater familias. Patrocle, dintr-un neam de nobili scăpătați de peste Apenini, avusese pedagogi greci și din acest motiv i se pusese și numele. Își cheltuise moștenirea cumpărând câteva statui de marmură din Grecia, pe care le adusese la Roma pentru a înfrumuseța curtea interioară a casei primite ca zestre de la soția sa, Gaia. Îi plăcea vinul, ce-i încălzea sufletul, și atunci vorbea mult, râdea, iar în ultima parte a cinei cânta și se balansa cam greoi printre dansatoare. Era plăcut în societate, dar Gaia, mereu cu ochii pe el, îl mustra din priviri sau țuguindu-și buzele subțiri. Gaia era o provincială ridicată dintr-o familie parvenită, tatăl ajungând cavaler (ordinul equites) prin afaceri cu pământ și sclavi, dar neobținând decât mici funcții locale. De el nu se prinseseră cursurile de retorică. La fel se întâmplase și cu cele patru fete ale cuplului, care nu luau în considerare indicațiile mamei. Trăind departe de un oraș mai mare, educația clasică a femeii romane (castitatea, torsul lânii și creșterea copiilor) nu a făcut casă bună cu fetele care alergau cât era ziua de mare pe coclauri.

Bucătar de închiriat

Prezentarea felului întâi a stârnit ovațiile invitaților și plăcerea lui Patrocle, mândru de a avea un bucătar atât de bun, închiriat pe bani grei de la un senator. În mijlocul unui platou mare trona un flamingo fript, înconjurat de potârnichi și ornat cu un sos aromat. După ce au gustat din minunea de friptură, câteva soții curioase din rândul mesenilor au cerut cu insistență să-l cunoască pe bucătar și să obțină rețeta. S-a negociat cu glume și zâmbete, „artistul” a fost adus și a spus dintr-o suflare rețeta, pe care o știa de la marele maestru Apicius:

Am jumulit pasărea, am spălat-o și apoi am legat-o, după care am așezat-o într-o tavă adâncă și am acoperit-o cu apă sărată. Am adăugat mărar, câteva picături de oțet și am lăsat carnea să fiarbă la foc mic. Când s-a frăgezit, în apa de fiert am adăugat făină și am amestecat-o cu lingura până ce totul s-a transformat într-un sos. Am adăugat condimentele, iar la final am așezat carnea pe un platou, turnând deasupra sosul și adăugând curmale. Desigur, a păstrat un secret: compoziția sosului. Bucătarul s-a înclinat și a cerut voie să se retragă. Lumea a înțeles că secretele bucătăriei nu se divulgă, ci se transmit din tată în fiu.

O întrebăm pe distinsa invitată care dintre personajele povestirii sale îi place cel mai mult. ”Ca personaj, îmi place Lucreția”, afirmă. Dar dacă ar fi trăit în Roma antică, ce statut ar fi preferat să aibă? ”Este de preferat ca statutul meu în Roma antică să fi fost de persoană aparținând clasei nobiliare pentru a avea acces la cultură.”
(Sfârșitul primei părți și al primei rețete. Continuarea în ediția din 30 mai 2024)

                                                  A consemnat Leonida Corneliu Chifu, pornit în căutarea secretului lui Apicius

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.