Tradiții

În satul Zăbala, din comuna cu același nume din județul Covasna, localitate aflată în Depresiunea Târgu Secuiesc, va avea loc, anul acesta, în zilele de 16-17 iulie, o mare sărbătoare românească, intitulată „Sintilia Zăbălenilor”, aflată acum la cea de a VIII-a ediție.
La această sărbătoare „tricoloră” vin, în fiecare an, sute de „daci liberi” (cum se autointitulează ei), din toate colțurile țării, inclusiv din Basarabia și Bucovina de Nord.

Este o sărbătoare a ciobanilor care are loc în preajma datei când îl comemorăm pe Sfântul Mare Proroc Ilie, Tesviteanu, (de aici și termenul Sintilie) fiind hramul bisericii din localitate. Va fi o zi cu tradiții populare, muzică, joc și voie bună.
Ca în fiecare an, evenimentul începe încă de dimineaţă la Biserica din Zăbala, care poartă Hramul Sfântului Ilie. În jurul orei 11.30, acţiunea se mută înspre Poiana Sintiliei, unde se va derula un program artistic şi vor avea loc multe activităţi tradiţional româneşti. Sub coordonarea organizatorilor de la Asociaţia Cultural Creştină „Căciula” din Zăbala, sărbătoarea se anunţă a fi una de neuitat, care aduce în inimile participanţilor viaţa simplă a românilor de altădată.

„Sintilia Zăbălenilor” îşi propune să readucă în conştiinţa zăbălenilor, dar nu numai, obiceiurile din trecut, când ciobanii coborau din munte şi ajungeau în Poiana Sintiliei pentru a-şi cunoaşte mândrele şi viitoarele soţii. „Noi vrem să păstrăm tradiţia. Oamenii care vin aici vor putea găsi o sărbătoare exact cum se făcea pe vremuri. O să aducem oi, care vor fi mulse, vom face caş, urdă şi alte produse tradiţionale. Evenimentul nu va fi un bâlci, iar singurele produse care se vor vinde aici sunt cele tradiţionale, locale, făcute de producătorii locali”, declara reprezentantul Asociaţiei Cultural Creştine „Căciula” din Zăbala, Liviu Boc.

Programul organizatorilor mai spune că după ce se va încheia slujba de la Biserica „Sfântul Ilie” din Zăbala, va avea loc parada costumelor populare. Procesiunea va avea trei opriri, momente în care se vor juca sârba, brâul şi chindia, dansuri tradiţionale româneşti. Parada va avea destinaţia finală în Poiana Sintiliei, unde învăţătorul satului, preotul şi primarul vor da startul programelor artistice. Mai mult, organizatorii aduc în faţa celor prezenţi şi jocuri tradiţionale de nuntă, printre care şi cerutul miresei. Evenimentul se va încheia după lăsarea serii, cu un bal specific românesc.

„Veniți să vedeți flăcăi români pe cai nărăvași și fete zâne ce se prind în hore-amețitoare, costume populare autentice, berbeci la proțap, brânză bună și țuică faină să gustați! Cântece românești să ascultați, în sârbe vechi să vă prindeți, și steagurile tricolore ce sunt în vârfuri de brazi să salutați! Sintilia din Zăbala este organizată an de an de Asociația Cultural Creştină „Căciula” din Zăbala. Este un obicei vechi al satului transmis din generație în generație de români! Doamne ajută, zăbălenii vă așteaptă cu mare drag. Cei ce vin de departe se pot caza și în stațiunea Covasna, aflată foarte aproape”,scria, pe pagina lui de Facebook, susţinătorul şi promotorul evenimentului, medicul Mihai Tîrnoveanu.

Deşi a fost înfiinţată cu ani buni în urmă, Asociația Cultural Creștină „Căciula” din Zăbala are personalitate juridică din iunie 2015. Aceasta a fost înființată de comunitatea românească din Zăbala având ca scop, printre altele, păstrarea și revigorarea tradițiilor strămoșești, populare, laice și religioase, după cum arată pagina oficială de Facebook.

Atențiune, atențiune!
Mare sărbătoare se anunță în Poiana Sintiliei!
Vă așteptăm cu drag să încingem o horă așa cum o făceau moșii și strămoșii noștri. De la hăl cu barba sură pân la hăl mai mititel!
Semnează, Noi Căciularii din Zăbala!

A.N.

Numită în tradiția noastră populară „Cuptor”, în luna iulie se înregistrează cele mai toride zile de vară.

Luna iulie este a șaptea lună a anului în calendarul Gregorian și are 31 de zile. Ziua are 14 ore, iar noaptea — 10 ore.

Iulie (lat. julius), inițial numită quintilis de la cuvântul quintus (al cincilea), deoarece a fost a 5-a lună în vechiul calendar roman, a devenit ulterior iulius în amintirea împăratului roman Iulius Cezar, care s-a născut la 13 iulie 100 î.Hr. Denumirile și simbolurile lunilor s-au deformat în timp, unele chiar la intervenția bisericii.

Soarele și Luna
La începutul lunii, Soarele răsare la ora 5 h 35 m și apune la ora 21 h 04 m, iar la sfârșitul lunii răsare la ora 6 h 02 m și apune la ora 20 h 42 m.

La 23 iulie, longitudinea astronomică a Soarelui este de 120 grade, el intrând în semnul zodiacal Leul, potrivit www.eastrolog.ro.

Fazele Lunii: la 1 iulie — Luna la Primul Pătrar 03 h 51 m; la 09 iulie — Lună Plină 07 h 07 m; la 16 iulie — Luna la Ultimul Pătrar la 22 h 26 m; la 23 iulie — Lună Nouă 12 h 46 m; la 30 iulie — Luna la Primul Pătrar 18 h 23 m, potrivit www.astro-urseanu.ro.

Luna iulie în tradiția populară
Calendarul popular cuprinde mai multe sărbători și obiceiuri dedicate secerișului și forțelor potrivnice omului: Cosmandinul, Ana-Foca, Pricopul, Panteliile, Ciurica, Circovii de Vară, Marina, Sântilie, Ilie-Pălie, Foca, Opârlia, Sf. Ana, Pantelimon, Pintilie Călătorul, potrivit etnologului Ion Ghinoiu, în volumul ”Zile și mituri. Calendarul țăranului român” (2000).

Cele patru săptămâni din componența lunii se numesc în tradiția noastră populară: „Săptămâna secerișului”, „Săptămâna Pânteliilor”, „Săptămâna lui Sântilie” și „Săptămâna Verii”.

Prima săptămână, cea a secerișului, este dedicată muncilor agricole — seceratul grâului — și este, prin tradiție, o săptămână în care se muncește de la răsăritul până la asfințitul soarelui.

Cea de-a doua săptămână este dedicată „Panteliilor”, aprigele surori ale Sfântului Ilie, potrivit www.artatraditionala.ro. Târgul de Fete de pe Muntele Găina, cea mai vestită sărbătoare tradițională, care aparține calendarului agrar, se desfășoară în acest an la sfârșitul celei de-a doua săptămâni, în perioada 15-16 iulie. În zilele noastre, sărbătoarea a devenit o manifestare etno-culturală, cu cântece din folclorul românesc interpretate de artiști consacrați, cu parada portului popular, artificii, foc de tabără și un târg de obiecte populare tradiționale.

Săptămâna a treia îl are în centru pe Sfântul Ilie, zeul focului și al Soarelui, cel care leagă și dezleagă ploile, tună, fulgeră și trăsnește dracii ascunși pe pământ, plesnindu-i cu biciul lui de foc, oriunde s-ar ascunde în vârful arborilor, sub streașina casei sau în turla bisericii. El este atestat, prin numeroase tradiții, la românii de pretutindeni, în special în mediile pastorale.

Cea de-a patra săptămână este săptămâna dedicată anotimpului celui mai călduros al anului. Calendarul popular al lunii iulie se încheie cu sărbătoarea Ursul Mare pe 31 iulie, aceasta fiind denumirea populară a constelației Ursa Mare. Cele patru stele așezate în trapez alcătuiesc corpul, iar stelele în linie dreaptă formează gâtul și capul ursului. Pe timp de vară, Ursul Mare indică miezul nopții.

Lunile de vară: iunie, iulie și august conţin numeroase sărbători populare care, uneori, coincid cu cele religioase, cum e cazul cu (Drăgaica) Sânzienele, care se sărbătorește în 24 iunie, odată cu Nașterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, despre care am vorbit într-un articol trecut; paparudele și (s)caloianul, cunoscute în toate regiunile locuite de români, sunt menționate pentru prima dată în Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir.

Cele două obiceiuri erau o invocare a ploii, pentru înlăturarea secetei, ritual evident păgân (după cum aminteam întrun articol anterior, citându-l pe Mircea Eliade: Aspecte ale mitului, deși „creștinarea“ divinităților și a miturilor „păgâne“ a fost violent atacată de profeții Vechiului Testament și de-abia tolerată de biserică, ea se află în centrul vieții religioase a populațiilor rurale, mai ales al celor din Europa de sud-est).

Iată cum descrie Dimitrie Cantemir paparudele: În vremea verii, când semănăturile sînt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de zece ani cu o cămașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile și copiii de aceeași vârstă o urmează și se duc jucînd și cîntînd prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de a le turna apă rece în cap. Prin alte locuri paparudele purtau și pe cap o coroniță din rămurele înfrunzite împletite. Cei din jur cântau diverse incantații, una dintre ele începea astfel: Jucați paparudele,/ Să pornească ploile,/Să umple pătulele,/Paparudele!/ Să plouă cu ciurele,/ Ciurele, dârmonele,/ Să umple pătulele,/ Să se verse ploile,/ Să se umple gârlele,/ Ca să crească florile,/ Paparudele! ș.a.m.d., în timp ce fetița dansa.

În ceea ce privește (s) caloianul, două cete de fetițe modelau o păpușă din lut pe care o îmbrăcau în straie țărănești și o așezau într-o cutiuță (simulând un sicriu) peste care puneau flori, coji de ouă roșii, plante frumos mirositoare, mai cu seamă busuioc, și îi dădeau drumul pe apă sau îngropau mortul cu un anumit ritual.

Una dintre invocațiile Caloianului se încheia cu versurile: Caloiene-iene/Caloiene-iene/dute-n cer la Dumnezeu/ ca să plouă tot mereu,/ zilele/ și nopțile;/să dea drumul roadelor,/ roadelor noroadelor,/ ca să fie-mbelșugată/ țara toată, lumea toată. Alta, adresată Scaloianului începea după cum urmează: Iene, Iene, Scaloiene,/Iene, Iene, Scaloiene,/du-mi-te la Dumnezeu/ și te roagă tot mereu/să dea drumul cerului/ ca să curgă ploile,/ploile ca gârlele,/ nopțile și ziele/ și cu săptămânile,/ ca să crească apele/ să s-adepe,vitele,/ să se ude grânele, / grânele și oarzele,/meiul și fasolile/ cu toate legumile/ș.a.m.d.

O altă datină de la sfârșitul secerișului era Cununa, buzduganul sau crucea. Acest obicei avea loc în două cazuri, fie în gospodăria proprie, fiecare țăran, la sfârșitul seceratului, făcea o cunună din spice de grâu, pe care o uda, îndeplinind un anumit ritual împreună cu familia sa; fie datina era îndeplinită în cadrul clăcii, participând toți cei care luaseră parte la secerat.

În ambele cazuri era credința că ritualul asigura rodnicia, fertilitatea pământului. Fetele împleteau o cunună de spice asemenea pieptănăturii ce se făcea fetei pentru ceremonia nupțială a nunții. Apoi, flăcăi și fete se îndreptau, cu alai mare, spre casa gazdei, oprindu-se pe la răspântii unde purtătoarea, sau purtătoarele de cunună, era udată cu apă, după care intrau în casă unde avea loc descântecul cununii.

Iată cum începe unul dintre ele, din poezia obiceiurilor tradiționale, editată de Editura pentru literatură, BPT,1967: Cununa de unde vine/ Multe clăi s-au tocmit bine/Și cu grâu și cu secară/ Și cu orz de primăvară./ Cununa trebuie udată/ Cu apă de la ciurgău, cu vin ars din făgădău./ Deschideți, oameni, poarta/ Că venim cu cununa, /…/. După terminarea urării, cununa luată de pe capul fetei era pusă pe masă, participanții mâncau bucatele pregătite și se-ncingea petrecerea.
Aceasta este descrirea pe care o face Ion Vlăduțiu, obiceiului, în Etnografia românească. De la Înălțare până de Rusalii joacă, după cum aflăm de la Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Călușarii. Mircea Eliade, în Istoria religiilor și ideilor religioase, prezentând ritualul dansului călușarilor, afirmă că numele dansului căluș e derivat de la românescul cal (latinul caballus). Iar despre originea acestui obicei, care este obscură, consideră că, oricum, în formele sale atestate în ultimele secole este cunoscut numai în România, ceea ce ne îndreptățește să-l considerăm drept o creație a culturii populare românești. Și, mai departe, ne informează că grupul din acest dans este format din șapte, nouă sau unsprezece tineri aleși și instruiți de un vătaf mai vârstnic.
Ei poartă toiege și săbii și mai au, în plus, un cap de cal cioplit din lemn și un „steag“, ierburi de leac atârnate în vârful unei prăjini/…/ (pentru că se crede că ar avea calități de tămăduitori ai bolilor. n. ns.); unul dintre călușari, numit „Mutul” sau „Mascatul”, are un rol deosebit de al celorlalți membri ai cetei. În afară de faptul că nu vorbește, după cum îi este denumirea, el împlinește prin dans un repertoriu care stârnește râsul. Grupul respectiv este instruit timp de 2-3 săptămâni, într-un loc izolat. După ce au fost acceptați de vătaful cetei, călușarii se adună într-un loc tainic, în ajunul Rusaliilor, cu mâinile pe „steag“, și jură să păzească rânduielile și obiceiurile grupului, să se aibă ca frații, să fie caști în următoarele nouă (sau douăsprezece sau paisprezece) zile, să nu vorbească nimănui despre ceea ce văd sau aud, să se supună vătafului. Când jură, călușarii cer ocrotirea Împărătesei Zânelor, Irodiada, își ridică ciomegele în aer, apoi le lovesc unul de altul.

Tudor Pamfile susține că în tot timpul desfășurării acestei datini ei colindă satele cu ritualul lor și dorm numai în biserici, ca să nu fie chinuiți de zâne, sau, după cum le spun ei, Frumoasele. Când se întâlnesc două cete de călușari, ele trebuie să se lupte, iar cei învinși trebuie să se supună timp de nouă ani învingătorilor.

Dar ce ne mărturisește mai departe T. Pamfile este deosebit de interesant: De se întâmplă ca în lupta aceasta să rămână vreun mort de o parte sau alta, în acest caz nu se începe judecată, nici judecătorul nu urmărește pe făptuitor. Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, prezintă astfel călușarii:… se adună o dată pe an și se îmbracă în straie femeiești. În cap își pun cunună împletită din pelin și împodobită cu flori, vorbesc ca femeile și, ca să nu se cunoască, își acoperă obrazul cu pânză albă (informații care nu mai sunt confirmate în secolul XIX, după cum afirmă Mircea Eliade). Tot Dimitrie Cantemir susține că ei știu mai bine de o sută de dansuri diferite, unele atât de extraordinare, încât dansatorii aproape că nu ating pământul, de parcă ar zbura.
Moșii – Amintirea moșilor și babelor ca semizei ai mitologiei române a fost și este încă perpetuată prin transfigurarea lor festivă la sărbătorile de peste an (solstițiale și echinoxiale) în rituri, ceremonii și cortegii viale, iar în ultimul secol și în mascarade sătești (Romulus Vulcănescu, Mitologie română).

Etnograful și folcloristul român cel mai autorizat, Simeon Fl. Marian, distinge trei categorii de moși: una care înglobează prin nume și structură funcțională un caracter arhaic; alta care înglobează făpturile mitice cu o tentă paleocreștină și alta mixtă care prezintă caractere incerte, ambigue, după cum consideră Vulcănescu.

Din categoria arhaică fac parte și Moșii de Sângeorge, Moșii de Sântilie, Moșii de Sfânta Maria Mare și Moșii de Sânmedru, deși poartă nume creștine. Unele datini funerare consacrate moșilor au fost dublate de urcări pe munte, cum ar fi Târgul de pe Muntele Găina, inițial la Moșii de Sântilie sau cei de pe Muntele Ceahlău, de Sfânta Maria Mare (15 august).

Târgurile au avut un rol important în apropierea și menținerea legăturilor dintre populația din zone diferite. Unele dintre ele se țineau săptămânal, altele anual, în anumite localități, cum sunt cele amintite mai sus. Aici se adunau oameni de la depărtări mai mari pentru a-și vinde produsele dar și pentru a se distra.

Pe lângă funcția economico-culturală, aceste Târguri contribuiau și la intrarea în contact a unor oameni care altfel nu aveau ocazia să se cunoască. Ele continuau rolul vestitelor nedei din vechime care se țineau pe plaiurile Carpaților, până la începutul secolului XX, și unde se aduna populația de pe ambele versante ale Carpaților: agricultori, crescători de animale, meșteșugari, precum și ciobanii de la stânele din munții din preajma plaiului unde avea loc sărbătoarea. Mai importantă decât schimbul de mărfuri care avea loc era petrecerea la care participau toți cei prezenți, care jucau și petreceau până seara târziu.

Sărbătoarea de Sfântă-Maria-Mare este legată și de alte datini decât târgul. Dimineața, în unele sate, femeile merg la biserică și împart struguri la săraci pentru sufletul morților, prin alte sate se dau prune coapte. Prin Bucovina și prin părțile Moldovei de sus, gospodinele aduc la biserică faguri de miere, după cum semnalează S. Fl. Marian, în Înmormântarea.

Cu acest prilej merg și la cimitire să-și tămâieze morții. Praznice pentru morți nu se fac în această zi, ci sâmbăta dinainte sau a doua zi după Sântă-Mărie, mai cu seamă pentru cei morți înecați, arși, mâncați de lupi sau alte morți năprasnice.
Peste zi, se fac hore în sate: tineretul joacă, iar bătrânii și copiii bat nucii pe la vii, câmpuri sau grădini.

Târgul de fete de pe muntele Găina din Munții Apuseni și Târgul Sărutului de la Călineasa fac parte dintre cele mai vestite, așa că se găsesc descrieri mai amănunțite despre ele: Pitorescul acestor târguri este de nedescris. Pe lângă funcția economică ce o au, în sensul general al cuvântului, aceste două târguri menționate au avut și aspecte proprii.
Pe muntele Găina se aduna anual populația unor zone cu sate dispersate. Veneau de obicei locuitori din satele din Alba, Arad, Bihor, Hunedoara, Turda, Câmpeni, adică din satele învecinate cu muntele unde se ținea târgul. Aici se vindeau obiecte din lemn, de lut, cojoace, piei, mărunțișuri, băuturi, mâncare. O notă aparte o dau acestui târg jocurile, petrecerile cu caracter popular ce au loc cu acest prilej. Grupuri, grupuri, locuitorii din diverse zone își joacă jocurile lor favorite, caracteristice zonei respective. Astfel apare, ca înt-un tablou feeric, varietatea jocului, bogăția costumului și frumusețea cântecului popular  Ion Vlăduțiu, Etnografia românească).
Aceste petreceri care urmau după schimbul de mărfuri, în care erau prezentate producțiile folclorice specifice fiecărui colțișor în parte, contribuiau la mai larga lor circulație. T. Pamfile, citând din Frâncu-Candrea, Românii din Munții Apuseni (Moții), scrie: La târgul din Găina, care seamănă cu nedeiele din țara Hațegului sau mai bine zis cu târgul fetei ce se ține la Bobotează la Recea din țara Făgărașului, sau cu cel de Sântă-Maria din Teiuș, de pe vatra Mureșului, ori cu cel de la Ispas din Blaj, se fac, ca de obicei, cunoștințe între feciori și fete din care rezultă și câte o căsătorie între un crișan cu o moață, niciodată însă între un moț cu o crișană, fiindcă crișencele nu sunt așa de frumoase ca moațele.

Beatrice Kiseleff

Rusaliile sau Cincizecimea, una dintre cele mai vechi sărbători creştine, este prăznuită la 50 de zile de la Înăltarea Domnului, când Duhul Sfânt s-a coborât la apostoli, fiind cunoscută şi ca ziua întemeierii Bisericii, când s-au convertit la creştinism 3.000 de oameni.

De Rusalii se leagă mai multe superstiţii şi oamenii păstrează încă unele tradiţii: îşi împodobesc casele cu frunze sfinţite de tei sau de nuc, pentru a îndepărta duhurile rele, ung uşile cu usturoi, pentru a fi feriţi de ghinion tot anul şi dansează Jocul Căluşarilor, pentru a alunga spiritele Ielelor care vin să facă rău.

Ortodocşii sărbătoresc, duminică şi luni, Cincizecimea sau Pogorârea Sfântului Duh peste sfinţii apostoli, sărbătoare creştină care mai este cunoscută în popor ca Rusalii sau Duminica Mare.

Sărbătoarea Rusaliilor este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea sfinţilor apostoli. Până către sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a Înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh. Apoi, sărbătoarea a fost separată, Cincizecimea rămânând numai ca Pogorâre a Duhului Sfânt.

Când s-au împlinit cincizeci de zile de la Înălţare, s-a auzit un tunet care a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim din toată lumea. Duhul Sfânt s-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici. Apostolii au început să vorbească în limbile tuturor neamurilor şi să se înţeleagă între ei, iar mulţimea a crezut că sunt beţi. Atunci, Sfântul Apostol Petru a vorbit în mijlocul mulţimii, iar 3.000 de oameni s-au convertit la creştinism. Se crede astfel că Cincizecimea este sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, pentru că cei 3.000 de oameni au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim, nucleul Bisericii de mai târziu.

Tradiţii şi obiceiuri de Rusalii

De Rusalii se mai leagă şi alte tradiţii şi obiceiuri, care diferă de la o regiune la alta. În unele zone, oamenii îşi împdobesc casele şi gospodăriile cu ramuri de tei, nuc, plop sau stejar, pentru a alunga răul şi bolile. Ramurile de tei au o simbolistică aparte în această sărbătoare: se crede că teiul fereşte gospodăriile de grindină sau de duhurile rele ale zânelor. Flăcăii le aduc din păduri, după care se sfinţesc la biserică, iar credincioşii le iau acasă şi le pun la icoane.

Prin toate zonele ţării sunt cunoscute rusaliile, dar sub nume diferite: iele, şoimane, zâne, zânioare, sfinte, dânsele, frumoase, milostive, doamne, împărătesele-văzduhului, ursoaice, adică ursitoare… Unii spun că sunt numai trei, alţii – şapte, alţii – că sunt nouă sau mai multe. Se mai spune că sunt foarte frumoase şi răspândesc o lumină plăcută, umblă îmbrăcate în alb şi poartă coroane scumpe. Le place să cânte şi să danseze în văzduh şi caută locurile neumblate sau răspântiile de drum, poienile tăinuite, dar sunt oameni care le-au văzut dansând deasupra a câte unui pom falnic sau pe gardul bisericii. Horele lor, se spune, se aud, dar puţini le şi văd. Când obosesc de jucat, îşi întind mesele pe iarbă verde şi petrec. Locurile unde au jucat sau au mâncat ielele rămân arse şi neroditoare.Uneori mai răpesc câte un flăcău frumos, ca să joace cu ele, sau pe lăutarii renumiţi, pe care îi învaţă cântecele lor, de o frumuseţe nepământeană. După o vreme le dau drumul, dar ei nu au voie să spună nici ce au văzut sau au făcut, nici să cânte cântecele lor, altfel sunt pedepsiţi cu paralizie sau cu moarte.

• Ramurile de tei, soc sau mure sfinţite de Rusalii se folosesc ca leacuri tot restul anului. În tradiţia populară se zice că numai până la Sânziene plantele au puteri vindecătoare.
• Tot de Rusalii, în unele regiuni se dansează „Jocul Căluşarilor”. Se spune în popor că leacul cel mai folosit pentru cei atinşi de Rusalii este jocul căluşarilor.
• În unele zone, femeile fac descântece pentru a alunga Ielelor, iar uşile se ung cu usturoi, pentru că se crede că aşa va fi păzită casa de rele şi ghinion tot restul anului.
• Spiritele rele se mai alungă prin ritualuri gălăgioase şi pocnituri cu ramuri de tei.
• În unele gospodării se prepară unsori care se dau pe ugerele vacilor, pentru a spori laptele.
• În Ardeal este obiceiul cunoscut ca “udatul nevestelor”. Femeile sunt stropite cu apă, pentru a fi sănătoase şi frumoase tot restul anului.
• În unele zone se spune că dacă de Rusalii este timp frumos, toată vara va fi frumoasă şi rodnică.

Rusaliile sau Moşii de vară

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt mai este cunoscută ca Rusalii, de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una dintre zilele de pomenire a morţilor.

În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra, pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor, se împart farfurii frumos împodobite pentru vii.

Întrucât Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi, sărbătoarea Rusaliilor având astfel două zile.

Rusaliile sunt, în credinţa populară, spiritele morţilor, numite în popor Iele sau zâne rele

Cuvântul Rusalii provine din latinescul „rosalia”, care simbolizeaza sărbatoarea trandafirilor, dar reprezintă şi fetele împaratului Rusalim, despre care se credea că aveau puteri magice şi seduceau oamenii, pedepsindu-i pe cei care nu le respectau.

În credinţa populară, Rusaliile sunt spiritele morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştile cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în locurile lor de sub pământ şi încep să facă rele oamenilor.

Pentru a le îmbuna, oamenii, care evitau să le spună Rusalii, le-au dat diferite nume: iele, zâne sau frumoase. Există superstiţia că aceste spirite stau pe lângă izvoare şi pot, prin cântecele lor, să ia minţile oamenilor şi să-i îmbolnăvească. Boala seamană, se spune în popor, cu o transă ce nu poate fi înlăturată decât de puterea dansului căluşarilor.

Obiceiul căluşarilor de Rusalii, foarte vechi, este cunoscut mai ales în localităţile Conteşti, Lisa, Năsturelu, Bragadiru şi Zimnicea. Bătrânii satelor cred că, dacă eşti bolnav, de Rusalii te poţi face bine după ce vătaful căluşarilor trece cu pasul peste tine.

În Oltenia, grupuri de câte şapte-opt căluşani merg din casă în casă pentru a colinda şi a alunga spiritele rele, iar oamenii îi întâmpină cu frunze de nuc, cu pelin, usturoi, apă şi sare.

Superstiţii de Rusalii

Legendele spun că Ielele sau Rusaliile sunt fiinţe fantastice, care umblă prin văzduh şi pot lua minţile oamenilor dacă nu respectă ziua. Rusaliile, cunoscute sub diferite nume – iele, zâne, şoimane, împărătesele-văzduhului, ursoaice -, umblă îmbracate în alb, iar locurile în care dansează rămân arse şi neroditoare.

Se spune că Rusaliile răpesc uneori un tânar frumos ca să joace cu el, apoi îl eliberează, dar acesta nu trebuie să spună ce a văzut, pentru că altfel ar putea fi pedepsit.

În unele sate, oamenii cred că în zilele de Rusalii nu este bine să mergi la câmp, pentru că te prind şi te pedepsesc Ielele. De Rusalii, oamenii nu trebuie să intre în vie sau să meargă în locuri pustii, pentru că s-ar putea întâlni cu spiritele rele.

În unele zone se spune că cine nu respectă sărbătoarea Rusaliilor, va fi pedepsit de Iele, care provoacă boala denumită popular “luat din Rusalii”. De asemenea, nu este bine să te cerţi cu cineva în ziua de Rusalii, pentru că vei fi “luat din Rusalii”.

Rusaliile, zile libere în România şi în alte ţări

Lunea Rusaliilor este zi nelucrătoare în România, Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Luxemburg, Ţările de Jos, în unele cantoane din Elveţia, în Madagascar, Norvegia, Portugalia, Senegal, Ungaria şi Togo.