Tradiții

COPILUL DE ȚĂRAN care a simțit, a trăit și a întâmpinat multe lipsuri materiale, nici azi nu este prea departe de acestea. Dumnezeu, în compesație, i-a dat alte daruri.
Îi sunt dator lui Dumnezeu.
Copilul care ducea vaca la izlaz – de mă burzuluiam pe fratele mai mic și mă împăca mama: „lasă, maică, o duce și el când oi pleca tu!”-, copilul care păștea vaca pe groapa liniei, postată și „aranjată” de tata cu cei de la Haltă, copilul care a dat oi la strungă, zece erau ale noastre, copilul care se ținea de gâtul sapei, la 12 ani, nu aveam altă putere, copilul care rânea la cai, la vacă, la oi, la porci și câte nu mai enumăr, a devenit, „m-am făcut”, INGINER la oraș.

Uite, ca să vezi, acum și „SCRIITOR”!…

Când am plecat de acasă, din Bărăganul Urziceniului, din Bărăganul ialomițean, îmi place să zic, mama mi-a pus între două felii de mămăligă o bucată de buna cuviință.
Nu am pierdut-o nici azi…
Dan Drăguș

Istoricii cred că la Pleșcoi se fac tradiționalii cârnați iuți de aproape 2.500 de ani. Localnicii se feresc să dezvăluie rețeta tradițională a produselor realizate din carne de oaie sau de porc.

Cârnații de Pleșcoi, satul din comuna buzoiană Berca, se identifică practic cu Vulcanii noroioși. Nu poți trece prin Berca sau să vizitezi vulcanii fără să nu cobori din autombil și să cumperi măcar un kilogram de cârnați de Pleșcoi. Tradiționala rețetă este din carne de oaie, uscați sau afumați, dar în ultimii ani se prepară și din carne de porc. “Asta pentru că românii sunt mai mult obișnuiți cu carnea de porc, consumă carnea de oaie doar de Paște, așa că ne-am adaptat și noi cerinețelor publicului”, ne spune unul dintre producători care are o gheretă construită chiar la marginea drumului.

Deși inițial ne-a spus că nu ne poate oferi rețeta, până la urmă ne-a explicat în mare cum își prepara marfa. ‘Carnea de oaie este curățată de pe oase. Într-un ceaun, se fierb oasele. Cu zeama rezultată, călduță, se frământă carnea tocată, cu usturoi, cimbru și ardei iute tocat. Compoziția se lasă să stea 1-2 ore, după care se face o ultimă condimentare. Cu această compoziție vor fi umplute mațele de oaie”, ne spune acesta.

La afumat

După prima etapă a preparării urmează “maturarea”, altfel spus perioada în care cârnații sunt ținuți la afumătoare cam zece zile.

“Acești cârnați au apărut în vremuri foarte vechi, în orice caz mai vechi de 2000 — 2500 de ani. Cu ce erau condimentați în acele timpuri, este greu de precizat, dar, cu siguranță, se foloseau condimente adunate din flora zonei — usturoi, cimbru, busuioc, măcriș, pur, mărar, hrean, semințe de mac”, a mai explicat istoricul Marius Constantinescu pentru incomemagazine.ro.

“Acești cârnați au apărut în vremuri foarte vechi, în orice caz mai vechi de 2000 — 2500 de ani. Cu ce erau condimentați în acele timpuri, este greu de precizat, dar, cu siguranță, se foloseau condimente adunate din flora zonei — usturoi, cimbru, busuioc, măcriș, pur, mărar, hrean, semințe de mac”, a mai explicat Marius Constantinescu.

Ipoteza rețetei haiducești

La rândul său, publicistul Viorel Frâncu, autorul mai multor lucrări despre istoria locală, crede că ‘acești cârnați sunt o invenție haiducească’.

“Haiducii aveau nevoie de provizii bine conservate mai multe săptămâni la rând, iar pleșcoii sunt ideali pentru aventurierii care n-au casă sau masă”, a mai spus Viorel Frâncu.

EVZ.ro

Un sat din nordul României este una dintre destinațiile cele mai colorate din Europa, potrivit faimosului ghid turistic Lonely Planet.

Într-un articol intitulat Cele mai colorate 10 destinații din Europa, scriitoarea Tamara Sheward de la Lonely Planet a întocmit o listă pe care a inclus și comuna Ciocănești din județul Suceava din România. „Munții Carpați. Însăși numele, ne face să ne gândim la povești cu vampiri și vârcolaci. Totuși, în regiunea istorică a Bucovinei, satul Ciocănești reprezintă o excepție de la această viziune: până la urmă, ce poate fi mai puțin înfricoșător decât un sat întreg pictat precum ouăle de Paște?”, potrivit lonelyplanet.com.

Scriitoarea reamintește de asemenea, cititorilor că decorarea ouălelor de Paște a fost o tradiție aici de secole, dar numai în anii 1950 locuitorii au început să picteze aceleași desene elaborate pe casele lor.

Comuna Ciocănești este situată într-una din cele mai frumoase regiuni din România. Drumurile din zonă ar putea pune la încercare răbdarea turiștilor, dar priveliștea merită efortul din plin. Totodată, turiștii vor putea faceți un tur al mănăstirilor din Bucovina, adevărate „capodopere bizantine”, precum Mănăstirea Voroneț.

Alte locuri din Europa incluse în listă sunt: ​​Burano (Veneția), Zalipie (Polonia), Costa Nova (Portugalia) și Kinsale (Irlanda).

Directorul Bibliotecii Județene ”Alexandru D. Xenopol” Arad, Doru Sinaci, a spus miercuri, într-o conferință de presă, că instituția a demarat procedurile de achiziționare, aflate în curs de finalizare, a unui inedit manuscris redactat cu caractere chirilice, în limba română, aparținând lui Ioan Barac (1776 -1848), scriitor și cărturar de seamă, reprezentant al Școlii Ardelene.

Biblioteca Judeţeană „Alexandru D. Xenopol” Arad a demarat, recent, procedura de achiziţionare a unui interesant manuscris redactat cu caractere chirilice, în limba română. Este vorba despre un text literar intitulat „Amorul prin carele sau alunecat, şi sau ofticat Lucreţia din cetatea Suna în Italia din care i sau tras şi moartea”, cunoscut drept Lucreţia, scris de Ioan Barac, în anul 1826, la Braşov.

Lucrarea, nepublicată până acum, a luat drumul Aradului în 1830, când Ioan Barac (1776-1848), scriitor şi cărturar de seamă, reprezentant al Şcolii Ardelene, predă profesorului de la Preparandia arădeană Alexandru Gavra (1797–1884) textul Lucreţiei spre publicare. Alexandru Gavra nu a mai reuşit publicarea textului nici în următorii ani, iar soarta manuscrisului a rămas necunoscută. „Întâmplarea fericită face ca astăzi documentul să vină şi să completeze colecţia celor 650 de manuscrise aflate în posesia Bibliotecii Judeţene Arad.

Pe lângă manuscrise, Biblioteca „Alexandru D. Xenopol” mai deţine peste 20.000 de cărţi vechi şi bibliofile de valoare patrimonială din secolele XV –XIX. Invităm pe această cale oamenii de carte şi cercetătorii arădeni să consulte şi să se aplece asupra manuscrisului, în vederea publicării acestuia” a declarat Adriana Czibula, bibliotecar Secţia Colecţii Speciale.

Doru Sinaci, directorul Bibiliotecii arădene, a precizat că „ne propunem să valorizăm zestrea extraordinară de carte rară pe care o deține Biblioteca Județeană Alexandru D. Xenopol Arad, să o îmbunătățim și să o punem la dispoziția arădenilor într-o formă cât mai accesibilă”.

La rândul său, Adriana Czibula a afirmat că ”întâmplarea fericită” a făcut ca, astăzi, documentul să vină și să completeze colecția celor 650 de manuscrise aflate în posesia Bibliotecii Județene Arad.

A.P.

Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în viaţa de toate zilele, ne reaminteşte că de la opincă ne-am ridicat toţi, indiferent ce identitate am „încălţa” astăzi.

“Eu am lucrat cu ani în urmă în pielărie, cizmărie, pe comandă. Am făcut școală de creație în București. M-am întors la Gura Humorului și au vrut să mă trimită ca maistru la Câmpulung Moldovenesc, unde era fabrica de încălțăminte „Montana”. Dar eu am refuzat să fac naveta. N-am vrut, pur și simplu. Și atunci, fiind școlarizat de cooperativa „Solidaritatea”, m-am angajat la Complexul Meșteșugăresc, la secția Încălțăminte Comandă. Era unul dintre cele mai renumite ateliere de încălțăminte la comandă. Veneau şefi de la București, de la Consiliile Populare, cum erau atunci, de la Suceava. Își făceau numai oamenii cu bani încălțăminte la comandă! Era la mare căutare, mai ales de Paște, când se făceau pantofi, sau de Crăciun, când se făceau cizme. Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici,  modele vechi – și le dădeau la refăcut. Eu le făceam modelul din nou”, a povestit pentru Matricea Românească meşterul Ioan Hojbotă.

Însă, întâlnirea lui cu opinca noastră ancestrală s-a datorat unui hazard fericit:

“Niciodată, cât am lucrat 20 de ani în pielărie și în cizmărie, nu am făcut o opincă. Noi lucram la acord individual, și concurența era după bani – care câștigă mai mult pe statul de plată. Așa era, la modul cinstit. Nu mi-a stat capul niciodată să pun mâna pe o bucată de piele, să croiesc o opincă. Era și un fel de rușine să revii la opincă, în regimul de tristă amintire…

Lucrând ulterior aici, la Protecția Copilului, o doamnă – care este şi șefa mea – a mers cu mine în parcare la Voroneț, să cumpere pentru serbare o pereche de opincuțe. Şi nu i-o plăcut nici de colo, nici de colo. Și atunci, m-am gândit să vin acasă și să îi fac. Am zis: «Doar eu în pielărie am lucrat atâția ani!». Dar nu pusesem mâna să fac ceva.

Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Probabil, foarte frumoase! Oricum, erau primele, nu puteam să-mi dau seama dacă sunt frumoase. M-am dus și i-am arătat: «Uite, asta am putut să fac». S-a bucurat, a zis că sunt foarte frumoase, s-a dus și le-a arătat doamnelor, colegelor. De acolo, s-a deschis drumul meu. Oamenii, colegii m-au solicitat. Am început să fac, şi mi-am dat drumul. Lucram într-o șură la început și, după ce am văzut că am atâtea solicitări, mi-am încropit atelierul… Aici țineam tractorul, când veneam de la câmp. Tractorul l-am vândut și mi-am încropit atelierul ăsta.”

Lacrimi pentru România

Cu lacrimi în ochi, meşterul bucovinean a ţinut să realizeze şi o scurtă lecţie de istorie a opincii, special prin intermediul Matricea Românească:

“E încălțămintea românului. Opinca o purtat-o omul de rând. Oamenii înstăriți purtau cizma de piele, Bilger – cizma ofițerească, specială, care are alt croi. Avea catarame, şi o deschizătură, un șliț. Era ceva boieresc. Numai băieții de bani gata, bogătanii, purtau cizma Bilger și baston – era o fudulie. Poate mai aveau și o ploscă – atunci când bogatul ieşea în sat, nu bea el cu badea Ion din sticla lui, îşi punea în ploscă!

Opinca o purtat-o omul de rând. Aici, în Bucovina, a fost influența austro-ungară, oamenii au trăit mai bine. Au purtat, în ziua de lucru, opinci de gumă, care greu se mai găsesc astăzi, şi colţuni de lână sau obială. Obiala este o bucată de pătură cu care se învelește piciorul. Spuneam că era opinca din cameră de tractor, din guma aceea, pe care purta și ciobanul, și țapinarul în pădure, și omul de rând, la munca câmpului. În sărbători, la noi, în partea Bucovinei, se purtau opinci osebite, din piele de vițel. Se luau la nunți, la hore, la baluri. În partea Regatului, unde nu a fost influența austro-ungară, se făceau opinci din piele de porc.”

Opinca, apărătoarea românului în război

Ioan Hojbotă a rememorat şi un episod din istoria familiei sale, în care opinca a jucat un rol providenţial – pentru că i-a apărat tatăl de gloanţele inamicului, în război.

“Tatăl meu mi-o povestit că, fiind recrut în Armată, o purtat opinci când s-o instruit în pre-militară, până s-o dus în război. În Armată, pe timpul războiului, s-o întâlnit cu tot felul de băieți – cum era atunci, doi de colo, doi de colo – și a găsit bucureșteni care nu știau să se încalțe cu obiele. Într-o sară, tata le-o le-o făcut demonstrație camarazilor, care apoi o fost încălțați ca lumea. Deci, s-o purtat opinca și-n Armată. Eu, făcând turism ecumenic, am găsit la Mănăstirea Râmeț din Aiud, într-o vitrină din Muzeul Mănăstirii, o opincă cazonă cu potcoavă, aşa cum se punea la bocancii cazoni. Deci era potcoava, ca să nu se roadă.”

Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi

Matricea.ro

Proiectul cultural RomânIA Centenară, inițiat de către Cristina Chiriac, creatorul brandului Flori de ie, a fost lansat marți la Ministerul Culturii și Identității Naționale (MCIN).

Realizat în parteneriat cu Departamentul Centenar din cadrul MCIN și cu Institutul Cultural Român, proiectul reunește o expoziție de costume populare centenare, dublată de o expoziție de artă fotografică menită a imortaliza aceste costume îmbrăcate de actrița Laura Cosoi realizată de artistul Emanuel Zainea și un film, semnat de Chriss Casper.

“Mai presus decât povestea acestor costume populare este aspectul vizual care transpune, efectiv, România veche, de acum 100 de ani, în prezent. Cred că România n-ar trebui iubită doar în timpul Centenarului, cred că România trebuie iubită în fiecare zi și cred că ceea ce facem noi, un grup de voluntari, este o dovadă că atunci când dorești să promovezi lucruri frumoase poți face și cu o valoare financiară foarte mică”, a declarat marți Cristina Chiriac, într-o conferință de presă susținută de inițiatorii proiectului RomânIA Centenară.

Potrivit acesteia, cele 10 costume populare de sărbătoare, vechi de 100 de ani, certificate și etnografiate, reprezentând toate regiunile României, împreună cu fotografiile realizate de Emanuel Zainea în Hărman, jud. Brașov, și filmul lui Chriss Casper vor fi prezentate, prin intermediul reprezentanțelor ICR, la Londra, Berlin, Paris, Viena, Beijing, dar și în Danemarca, Noua Zeelandă, ori Australia.

“Vrem să ajungem acolo unde românii au nevoie și simt dorul mai mult decât simțim noi, iar Centenarul trebuie celebrat de toți care iubesc și simt românește. Practic, este mărturia noastră vie că o bucată din trecut a rezistat timp de 100 de ani. Noi suntem mesajul străbunilor noștri, sângele lor care curge prin noi astăzi este dovada că cea ce au sacrificat ei în urmă cu un veac noi trebuie să fim demni să ducem mai departe. (…) 2018 este anul în care cel puțin odată în viață trebuie să ne aducem aminte că dacă existăm, existăm datorită generațiilor trecute”, a mai spus Cristina Chiriac.

Costumele fac parte din din colecția Flori de ie care cuprinde peste 150 de costume tradiționale românești, unice, modele unicate, cu broderii deosebite, din fir de mătase, bumbac săi metalic. Piesele provin din toate colțurile țării și fiecare vine alături de propria-i poveste.

D.P.

Înălţarea Sfintei Cruci, cea mai veche dintre sărbătorile creştine, este singura cu post aspru şi rugăciune ce apare atât în calendarul bizantin (ortodox şi greco-catolic), cât şi în cel latin, la data de 14 septembrie.

Spre deosebire de alte sărbători, Înălţarea Sfintei Cruci se cinsteşte cu post pentru că aduce aminte de patimile şi moartea Mântuitorului pe Golgota. Astfel, Crucea a devenit un simbol al victoriei asupra morţii şi păcatului.

Înălţarea Sfintei Cruci marchează şi două evenimente solemne: Aflarea Crucii şi înălţarea ei în faţa poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335, şi aducerea Sfintei Cruci de la perşi, în 629, în vremea împăratului bizantin Heraclius, care a aşezat-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Aceeaşi sărbătoare aminteşte de un moment semnificativ din viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena: în ajunul luptei cu Maxenţiu, un duşman al creştinilor (307-312), împăratul Constantin a avut o viziune: în plină zi, pe cer a apărut o cruce formată din stele, cu inscripţia “Prin acest semn vei invinge”. Împăratul a învins, iar mama lui, după izbândă, a poruncit să fie găsită Sfânta Cruce, la Ierusalim, aproape de Golgota. Acolo au fost găsite trei cruci identice, cea pe care a fost răstignit Iisus şi două ale tâlharilor ucişi odată cu El. Pentru a afla care este crucea pe care a fost răstingnit Iisus, patriarhul Ierusalimului Macarie a apropiat fiecare cruce de o fată care tocmai murise. Când Macarie a aşezat lânga ea Sfanta Cruce, se spune că tânăra a înviat. Vestea s-a răspândit ca fulgerul, iar biserica a devenit neîncăpătoare pentru credincioşii care soseau să vada Sfânta Cruce. În anul 335 după Hristos, Patriarhul a înălţat-o să fie văzută de tot poporul şi de atunci, în fiecare an la 14 septembrie, se sărbătoreşte acest eveniment.

După multe zile de săpături, împărăteasa Elena a descoperit la Ierusalim locul pe care a fost răstignit Iisus şi trei cruci identice cu piroane cu tot. Pe una se credea că a fost răstignit Iisus, iar pe cele două se spunea că au fost crucificaţi doi tâlhari care au murit în aceeaşi zi cu Iisus. Împărăteasa era însă mâhnită că nu ştia care este Crucea căutată.

Crucea adevărată a fost descoperită de episcopul Ierusalimului

Adevărata Cruce pe care a fost răstignit Iisus a fost descoperită  de Macarie, episcopul Ierusalimului de atunci, în urma unei minuni. Când împărăteasa Elena se străduia să afle care este crucea pe care a fost crucificat Iisus, în Ierusalim murise o tânără dintr-o familie aristocrată.  Atunci, episcopul a apropiat fiecare cruce de trupul fetei moarte. Tânăra a înviat şi l-a lăudat pe Dumnezeu, când ierarhul a aşezat lângă ea Crucea sfântă, cea adevărată, pe care a pătimit Iisus.

Sfânta Cruce a fost înălţată în Biserica Învierii din Ierusalim

Vestea că a fost descoperită Crucea Sfântă  s-a răspândit în tot ţinutul. Credincioşii i-au cerut episcopului Macarie să vadă cinstita cruce. În uralele mulţimii, Macarie a înălţat Crucea Sfântă deasupra amvonului în Biserica Învierii din Ierusalim, în anul 335.  După acest eveniment,  în fiecare an, la 14 septembrie este prăznuită ziua Înălţării Sfintei Cruci, numită şi Făcătoare de Viaţă.

După acest eveniment, Constantin şi mama sa Elena au construit  două bisericuţe

După descoperirea Sfintei Cruci, Constantin şi mama sa Elena au construit două biserici, chiar pe locul unde a fost găsită Crucea Adevărată. Documentele religiose menționează că prima biserică, numită Anastasis, a fost construită ca un simbol al triumfului creştinismului asupra idolilor, iar a doua biserică a fost înălţată  pentru a fi pomenită răstignirea lui Iisus şi s-a numit Martirion.

 De la sărbătoarea locală la sărbătoarea tuturor creştinilor

Sfânta Cruce a fost luată ca pradă de război de perşi în anul 614 şi a fost readusă la Ierusalim în anul 629 de împăratul bizantin Heraclius I, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Un an mai târziu, patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălţat-o în  faţa tuturor credincioşilor la 14 septembrie 630.

De atunci, ritualul scoaterii Crucii spre închinarea credincioşilor, are loc în fiecare an la data de 14 septembrie în toate lăcaşurile ortodoxe.

Sfânta și cinstita cruce are trei semnificații

Referindu-se la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, părintele Valentin Fotescu, Doctor în Teologie, preot la Biserica Sfânta Vineri Nouă din Bucureşti (Bulevardul Nicolae Titulescu) ne spune :” Sfânta şi Cinstita Cruce are trei semnificaţii: 1. Este obiect sfânt prin ceea ce a reprezentat pentru Iisus Hristos şi pentru noi: răscumpărarea noastră pentru a ne elibera din robia păcatului. 2. Este un simbol de închinăciune, pentru că prin acest semn noi, creştinii, ne identificăm până la marginile pământului, închinându-ne Sfintei Treimi. 3.Reprezintă Calea de urmat: Mântuitorul ne arată că puterea crucii ne ajută să trecem mai uşor peste necazurile vieţii de fiecare zi. În acest sens, Iisus Hristos ne-a spus „Cine vrea să mă urmeze să-şi ia crucea şi să se lepede de sine”.

Datini și obiceiuri

Ziua Crucii este considerată dată ce vesteste sfârşitul verii şi începutul toamnei. Calendarul popular consemnează aceasta zi şi sub alte denumiri, cum ar fi Cârstovul Viilor şi Ziua Şarpelui. Sub prima denumire, ziua este cunoscută mai ales în zonele deluroase şi sudice, în zonele viticole, marcând începutul culegerii viilor. A doua denumire este legată de faptul că, din această zi, se crede că şerpii şi alte reptile încep sa se retragă în ascunzişurile subterane, hibernând până în primăvară. La sate, încă se mai crede că şerpii, inainte de a se retrage, se strâng mai mulţi la un loc, se încolăcesc şi produc o margică numită “piatra nestemată”, ce ar folosi pentru vindecarea tuturor bolilor.

Potrivit altor tradiţii, de Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac (boz, micşunele, mătrăguna, năvalnic), care sunt duse, împreună cu buchet de flori şi busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii şi a fi sfinţite. Plantele astfel sfinţite se păstrează apoi în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite pentru vindecarea unor boli, dar şi la farmecele de dragoste.

Busuiocul sfinţit de Ziua Crucii se pune în vasele de apă ale păsărilor, pentru a le feri de boli, în lăutoarea fetelor, pentru a nu le cădea parul, şi la streşinile caselor, pentru a le feri de rele, în special de trăsnete.

Tot în această zi, în Bucovina se făceau ritualice cu scop apotropaic sau fertilizator. De pildă, oamenii atârnau în ramurile pomilor fără de rod cruci de busuioc sfinţit, crezând că astfel vor avea parte de recoltă bogată în toamna viitoare.

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credința. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada.

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.

B.O.

Creștinii ortodocși îi prăznuiesc sâmbătă pe Sfinții Ioachim și Ana, părinții fecioarei Maria. Sărbătoarea este marcată de tradiții și superstiții.

Sfintii Ioachim si Ana sunt parintii Maicii Domnului. Sfantul Ioachim a fost din neamul regelui David. Sfanta Ana a fost fiica preotului Matan. Acest preot a avut trei fiice: Maria – care a nascut-o pe Salomeea, Elisabeta – mama Sfantului Ioan Botezatorul si pe Ana – cea care a nascut-o pe Fecioara Maria.

Lipsa copiilor ii facea pe Ioachim si Ana sa fie priviti ca fiind blestemati, pentru ca in societatea iudaica, familiile sterpe erau socotite a nu avea binecuvantarea dumnezeiasca. Dupa rugaciuni indelungi, celor doi li s-a daruit o prunca: Fecioara Maria.

Tinand seama ca Biserica a marturisit totdeauna ca Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu, caci Cel ce S-a nascut din ea nu e o persoana omeneasca deosebita de cea dumnezeiasca, ci Insusi Fiul lui Dumnezeu, putem afirma fara retinere ca Ioachim si Ana sunt bunicii lui Hristos.

Sfantul Ioachim a trecut la cele vesnice la varsta de 80 de ani, iar Sfanta Ana a murit in varsta de 70 de ani, la doi ani dupa Sfantul Ioachim.
Sfintii Parinti Ioachim si Ana sunt praznuiti in calendarul nostru cu o zi speciala, 9 septembrie, dar ei sunt pomeniti pururi in slujbele noastre pentru ca apolisul sau otpustul fiecarei slujbe se termina cu aceasta invocare “Pentru rugaciunile sfintilor dreptilor parintilor Ioachim si Ana, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru miluieste-ne pe noi”.

Sfinții și drepții părinți Ioachim și ana sunt considerați ocrotitorii familiei și cei care-i ajută pe părinți să aibă copii sănătoși.

În această zi, nu ai voie să speli haine pentru că se consideră lipsă de respect față de mama Sfintei Fecioare Maria. Se spune că femeile care spală astăzi sărăcesc.

Pe 8 septembrie, Biserica Ortodoxă celebrează primul dintre cele patru praznice închinate Maicii Domnului. Totodată, Anul Nou Bisericesc debutează cu această sărbătoare care o venerează pe Fecioara Maria. Nașterea Feciorei Maria are o importanță deosebită pentru lumea creștină și evenimetul religios este sărbătorit cu mare fast de credincioșii ortodocși.

Această sărbătoare, elogiată de secole, ne dovedește că Maica Domnului ascultă rugăciunile noastre așa cum Dumnezeu a ascultat rugăciunile fierbinți ale Sfinților Săi Părinți Ioachim și Ana.

De sute şi sute de ani, în jurul acestei sărbători duhovnicești s-au împletit o mulțime de tradiții și obiceiuri care s-au transmis din generaţie în generaţie. În tot acest timp, strămoşii noştri s-au rugat în această zi, respectând tradițiile acestui praznic al bucuriei, deoarece înaintașii lor, care le-au împlinit, au fost mai sănătoși, necazul a fugit din viața lor, norocul a poposit în casele lor și s-a păstrat armonia în relațiile interumane.

În tradiţia populară intervalul 7-9 septembrie este cunoscut sub denumirea de „zilele sacre” sau „cercurile Sfintei Mării”. De aceea, femeile care vor să nască uşor este bine să se roage Fecioarei Maria şi Drepţilor părinţi Ioachim şi Ana, prăznuiţi în ziua de 9 septembrie, pentru „dezlegare uşoară a pântecului”. La fiecare praznic, ”zilele sacre” trebuie cinstite prin rugăciune, însoţite de fapte bune. În această zi se împart ofrande săracilor : struguri, nuci şi pâine preparată în casă. Gospodarii împlinesc această tradiţie pentru ca în familiile lor să se adune sporul până la recolta viitoare, iar membrii familiei să fie sănătoşi.

În ziua acestui praznic, se respectă o veche tradiție în mediul urban și în cel rural, în egală măsură: În dimineaţa sărbătorii, se aprinde o candelă lângă icoana Maicii Domnului și membrii familiei o roagă pe ocrotitoarea tututor credincioșilor să le dăruiască sănătate şi să le binecuvânteze căminul cu sănătate și cu roadele recoltei adunate în acest an.

Potrivit tradiţiei populare, în toată țara, în ziua praznicului se deschide sezonul nunţilor şi botezurilor. Până în Postul Crăciunului, la aceste petreceri legate de cele mai îndrăgite evenimente din viaţa de familie, în toate comunităţile locale răsună urările tradiţionale: “Să vă trăiască!” şi “Casă de Piatră!”

În ziua praznicului, creştinii păstrează tradiția de a aduce la biserică, pentru a fi sfinţite, pâine, fructe şi lumânări. După slujba de sfinţire, credincioșii împart aceste ofrande binecuvântate copiilor şi săracilor, rugând-o pe Maica Domnului să aducă în familia lor : spor, armonie şi sănătate.

Mai ales în Sudul ţării, se păstrează o veche tradiţie cunoscută sub numele de „Cozonacul Maicii Domnului”. În ajunul sărbătorii, persoanele bolnave trebuie să prepare un cozonac cu multe arome şi stafide și să-l rumenească în cuptor. După aceea, bolnavul trebuie să împlinească un ritual: rupe cozonacul în două bucăţi: o parte o aruncă în curtea casei, iar cealaltă o mănâncă el. Totodată, bolnavul trebuie să rostească un jurământ sever: „Atâta vreme cât voi trăi, nu voi mai gusta carne de capră. Pentru boală un cozonac, pentru mine vindecare şi sănătate!” Tradiția spune că ritualul se continuă prin degustarea unui pahar de vin roşu. Dintr-un vas de lut, plin cu vin, bolnavul trebuie să toarne un pahar cu vin pe pământ, iar cantitatea rămasă să o bea treptat, rostind în gând o rugăciune pentru sănătate. Tradiţia spune că suferinzii se vindecă dacă ei îşi respectă jurământul.

În mediul rural, din moși-strămoși, se împlinește o veche tradiție care să-i apere pe copii de tot felul de accidente. De aceea, în ziua praznicului de Sântămărie Mică, mamele nu lasă pe foc o oală cu mâncare. Se crede că, respectând acest obicei, mamele îşi apără copiii de accidente casnice, de tot felul de necazuri, de arsuri şi de răceli.

 În calendarul popular, praznicul Naşterii Maicii Domnului reprezintă hotarul astronomic dintre vară și toamnă, deorece în această zi se sfârşeşte vara şi toamna îşi anunţă prezenţa. Rândunelele pleacă spre ţări mai calde, iar şerpii şi gândacii se ascund în pământ, speriaţi de schimbarea vremii, care se răceşte.

Din ziua praznicului, în mediul rural, gospodarii se pregătesc pentru începerea lucrările agricole de toamnă şi pentru culesul legumelor. În același timp, în fiecare gospodărie se evaluează cât de bogată a fost recolta obţinută în acest an. Tot acum se culeg ultimele plante şi fructe de leac. Totodată, în ziua praznicului se mai împlinește un obicei agrar: de pe trunchiul ulmilor, gospodarii jupuiesc cojile, iar fibrele sunt păstrate , deoarece în primăvară cu acestea se leagă lăstarii viței de vie.

A doua zi, după praznicul Naşterii Maicii Domnului, începe semănatul cerealelor: grâu, secară şi orz. Potrivit unei tradiţii locale, respectate de sute de ani, în orice localitate în care lucrările agricole încep a doua zi după praznicul Naşterii Maicii Domnului, vor fi recolte bogate şi sporul se va aduna în casele tuturor gospodarilor.

În ziua praznicului, mulţi credincioşi merg în pelerinaje la mănăstiri care găzduiesc icoane făcătoare de minuni. Printre aceste lăcaşi de cult, venerate de pelerini, se numără şi Mănăstirea Dălhăuţi din judeţul Vrancea. Sfântul lăcaş adăposteşte o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cunoscută sub numele de Maica Domnului Anufiana , iar tradiţia spune că icoana a fost pictată chiar de Apostolul Luca.

Mai ales în trecut, în mediul rural, se respecta cu strictețe o tradiție prin care gospodarii credeau că alungă ghinionul şi boala: gospodinele nu aprindeau focul în vatră în zilele de 7 și 8 septembrie. În zilele noastre, pentru a ţine departe de casă orice pagubă sau orice necaz, în ziua praznicului gospodinele nu se ocupă de treburi gospodăreşti: nu spală rufele și geamurile și nu mătură casa sau curtea gospodăriei.

În ziua praznicului, bărbaţii (din mediul rural mai ales), pun la păstrare pălăriile până la praznicul Sfântului Gheorghe, în primăvara anului viitor, iar în locul pălăriei ei vor purta căciuli.

Din moși-strămoși se păstrează o datină: în ziua praznicului, este bine ca fiecare gospodină să sfinţească la biserică fructe de toamnă şi bucate tradiţionale. După slujbă, o parte dintre ofrandele sfinţite se împart în biserică săracilor, iar restul bunătăţilor se consumă în familie, pentru ca armonia şi sporul să nu părăsească acel cămin.

În fiecare an, în ziua praznicului gospodinele sfinţesc la biserică struguri şi prune pe care le împart săracilor, să fie “de sufletul morţilor”. Ofrandele sunt împărțite, pentru ca celor plecați la viața veșnică să li se ierte păcatele şi să primească şi ei, pe lumea cealaltă, bunătăţi din noua recoltă.

 La sărbătoarea Sfintei Măria Mică , credincioșii care vor să li se împlinească o dorință se roagă în biserici care poartă hramul Nașterea Maicii Domnului.

Casa de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploiești organizează, în data de 9 septembrie 2017, Festivalul Concurs Național de Folclor ‘Cunună de Cântec Românesc’, ediția a IV-a. Evenimentul va avea loc în sala de concerte ‘Ion Baciu’ a Filarmonicii ‘Paul Constantinescu’ din Ploiești, începând cu ora 15.00. În cadrul competiției vor evolua 21 de concurenți care au fost aleși în urma preselecției. Aceștia sunt:

— Băjinaru Geanina, județul Prahova

— Băncescu Dumitru Alin, județul Prahova

— Bîrsilă Petronela Mariana, județul Gorj

— Chichiriță Cristina, județul Suceava

— Cocoș Ionuț, județul Ialomița

— Ioviță Casiana — Gabriela, județul Brașov

— Ivan Cristina, județul Argeș

— Lăcătuș Ana Maria, județul Vrancea

— Lozovenu Veronica, Rep. Moldova

— Maftei Nicoleta Codruța, județul Harghita

— Man Raul-Alin, județul Brașov

— Măriuca Tania — Luiza, județul Mehedinți

— Miroiu Cătălina — Georgiana, județul Prahova

— Neacșu George — Andrei, județul Brașov

— Nistor Elena, județul Tulcea

— Oprea Valentina — Vasia, județul Olt

— Otvoș Mara — Mădălina, județul Harghita

— Păun Stelian, județul Giurgiu

— Roman Ana Maria, județul Suceava

— Rusănescu Roxana Alexandra, București

— Șerbănescu Claudia-Maria, județul Argeș

La ora 17.00 va urca pe scenă Hrîncescu Valentin Mihai, câștigătorul ediției anterioare a festivalului. Apoi va urma recitalul îndrăgitei interprete de muzică populară Elisabeta Turcu Juverdeanu. Seara se va încheia cu Gala Laureaților. Câștigătorii vor fi aleși de cei trei membri ai juriului:

— Prof. Dr. Constantin Manolache — președinte juriu

— Prof. Dr. Maria Tănase Marin, redactor TVR — membru juriu

— Adriana Abir Mihai — membru juriu

Pe întreg parcursul festivalului participanții și interpreții vor fi acompaniați de Orchestra Populară ‘Flacăra Prahovei’ a Filarmonicii ‘Paul Constantinescu’ și Orchestra Populară ‘Prahova’, sub bagheta dirijorului Marian Dovâncă.

Intrarea la Festivalul Concurs Național de Folclor ‘Cunună de Cântec Românesc’ este liberă, în limita locurilor disponibile.

Vezi detalii AICI

C.P.

Consiliul Județean Prahova şi Centrul Județean de Cultură Prahova organizează în perioada 1-3 septembrie 2017, la Ploieşti a III – a ediţie a Festivalului Folcloric „Prahova Iubește Basarabia”.

Dechiderea oficială a manifestării culturale are loc vineri, 1 septembrie, la ora 17.30, în Amfiteatrul Palatului Culturii, cu un spectacol susținut de Fanfara „Prahova” și Orchestra Populară „Flacăra Prahovei” a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești.

Sâmbătă, 2 septembrie, ora 17:00, se va desfăşura parada portului popular pe traseul Piața Mihai Viteazul – Bulevardul Republicii – Palatul Culturii, cu participarea Fanfarei „Prahova” și a ansamblurilor din Judeţul Prahova, Republica Moldova și Cernăuți (Ucraina) iar de la ora 17.30 va avea loc un spectacol folcloric desfăşurat în Amfiteatrul Palatului Culturii.

Duminică, 3 septembrie, de la ora 17.30, va avea loc un recital extraordinar susținut de Nicolae Gribincea și ansamblul folcloric „Plăieșii”.
Intrarea la spectacolele din cadrul festivalului este liberă, manifestările derulându-se în cadrul Programului Naţional „România 100”.

În calendarul creştin-ortodox, în dreptul datei de 1 septembrie, se regăsește Ziua rugăciunii pentru mediu. Odată cu Începutul Anului Nou bisericesc. 

Ziua rugăciunii pentru mediu își are originile în inițiativa fostului Patriarh Demetrios I al Constantinopolului. Căci omul a fost rânduit de Dumnezeu ca stăpân și ocrotitor al creației. Și are marea responsabilitate de a păstra și de a ocroti mediul în care trăiește. Din nefericire, omul a uitat care-i este menirea. Și distruge locurile prin care își desfășoară traiul. Prin urmare, un astfel de eveniment este menit să ne atragă atenția asupra rolului nostru pe pământ.

Potrivit tradiţiei strămoşeşti, luna lui Răpciune, septembrie adică, este cea care închide un ciclu de viaţă şi deschide drumul pregătirilor pentru nou. Este un hotar între moarte şi renaştere. Acum se sfârşeşte pulsul viu al naturii şi începe timpul răcoros, polios, care urâţeşte natura. În folclor, lui septembrie i se mai spune şi “viniceriu”, fiind luna strugurilor, când se culeg poamele şi se pregătesc gropile pentru altoi. Poate de aceea au şi împărţit străbunii luna aceasta în 4 perioade distincte: Săptămâna Sântămăriei Mici, Săptămâna Strugurilor, Săptămâna Averii şi Săptămâna lui Mioi.

Pe de altă parte, spre deosebire de anul civil, care vine pe 1 ianuarie, anul biseri­cesc începe la 1 septembrie. După Le­gea Veche, în această zi era şi începutul anului civil la evrei şi se presupune că acum s-ar fi în­ceput facerea lumii. Potrivit scrierilor lui Luca, la 1 septembrie şi-ar fi început Mântuitorul acti­vitatea publică, citind în sinagogă cuvintele proorocului Isaia, care profeţeau despre Sine: „Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor, să vestesc anul milei Domnului.”

Dată fiind puternica încărcătură spirituală, ziua de 1 septembrie nu a fost aleasă la întâmplare pentru a fi dedicată mediului înconjurător şi rugăciunii pentru menţinerea acestuia în bune condiţii.

Răzvan Roşu este un pasionat antropolog care ia din lumea veche, despre care i s-a povestit şi pe care o studiază, pentru a o integra în lumea în care trăim.

Născut pe 1 Decembrie, parcă o dată predestinată dragostei faţă de tot ce înseamnă spirit românesc, Răzvan Roşu (28 de ani) are rădăcinile adânc înfipte în Ţara Moţilor iar datorită studiilor şi pasiunilor sale, dar şi felului de-a trăi şi simţi este deja binecunoscut şi apreciat. El cântă la mai multe instrumente, horeşte din gură şi se numără printre ultimii tulnicari bărbaţi din România. Răzvan nu se sfieşte să-mbrace straiele populare, motiv pentru care este uşor de reperat într-o lume atât de pestriţă. Deşi a trăit o parte importantă a vieţii sale la oraş, Răzvan Roşu nu s-a putut desprinde de lumea satului, acolo unde își are rădăcinile. Atât în ţară, cât şi în străinătate, Răzvan poate fi foarte uşor recunoscut, deoarece zilnic se îmbracă în haine specifice zonei Munţilor Apuseni. Totodată are permanent la el, după curea, câteva fluiere. Povestea lui vă invit să o cunoaşteţi în interviul de mai jos.

De unde atracţia pentru antropologie?
Atracţia pentru a cunoaşte modul în care trăiau oamenii „pe vremuri” a venit de la poveştile auzite de la bunicul meu. Îmi spunea deseori despre copilăria pe care a avut-o, despre oamenii de atunci, despre greutăţile şi bucuriile lor. Apoi, din pură curiozitate, i-am rugat şi pe alţi oameni în vârstă să-mi împărtăşească din experienţa vieţii lor. Păstrez şi acuma caietele în care am notat aceste informaţii în primii ani de liceu. Bineînţeles că nu aveam o metodologie sau cunoştinţe despre modul cum trebuie culese informaţiile, totul a venit de la sine, cu scopul de a consemna cele auzite pentru a nu se pierde.

Ce studii ai urmat? Cât de mult crezi că te-au ajutat acestea în parcursul tău profesional?
Am studiat etnologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, apoi am urmat masteratul în Germania, la Friedrich Schiller Universität Jena, pe domeniul Studii sud-est europene. În prezent sunt doctorand la două universităţi în Viena şi Cluj. Ar fi un lucru neadevărat să spun că nu m-au ajutat deloc cursurile de la universitate, însă eu întotdeauna am încercat să fiu autodidact. Nişte baze teoretice ne-au fost puse, însă lipsea mersul pe teren, experienţa nemijlocită cu obiectul nostru de studiu: oamenii. Iar antropologul care cunoaşte teorie, dar nu ştie să o pună şi în practică, este ca un şofer ce cunoaşte fiecare piesă a unei maşini, dar nu ştie să o conducă.

Am văzut că nu te-ai sfiit niciodată să porţi costumul popular românesc indiferent de conjunctură. De unde această aplecare? Din ce în ce mai mulţi români îmbracă în ultima vreme, costumul popular. Ce părere ai despre acest fapt?

Tot din copilărie. Nu am simţit nici o clipă ruşine purtând hainele tradiţionale, aşa precum am observat adesea la unii cântăreţi sau dansatori din ansambluri. Ei abia aşteptau să le dezbrace după spectacole, pentru ei aceste haine reprezentau semnul înapoierii, al sărăciei. Tocmai de aceea celor mai mulţi dintre ei le este ruşine să le îmbrace. O fac doar atunci când este musai, la spectacole. În cazul românilor, dar şi în alte cazuri din Europa de Sud-Est, putem vorbi de un comportament dual, duplicitar. În momentul când vin străinii le arătăm obsesiv tradiţiile, se scot hainele din lăzile de zestre pentru a le demontra cât de mari păstrători de tradiţii suntem, însă când suntem doar noi între noi le ignorăm, ne este ruşine cu ele, le dispreţuim. Vorbim aici de un fenomen complex, paradoxal ce nu a fost încă studiat pe deplin.
Dacă ai avut episoade haioase când te-a văzut lumea îmbrăcat aşa…

De obicei am observat că sunt cam două reacţii. Prima este una pozitivă de apreciere pentru costumul tradiţional, pentru cei care „au curajul“ să îl poarte. Aceasta se bazează şi pe un fenomen de revival, o redescoperire a valorilor tradiţionale. Numai că de multe ori asemenea iniţiative lăudabile alunecă, din păcate, înspre kitsch. Au fost şi unele momente stânjenitoare. Am auzit de multe ori din gura românilor comentarii precum: nu are bani să îşi cumpere blugi, umblă îmbrăcat ca un înapoiat.

Cum te-ai simţit ca român la Viena şi Berlin?
M-am simţit foarte bine. Este o lume mai previzibilă ca în România, mai aşezată. Însă şi Europa de Vest (implicit cea Centrală) are propriile probleme. Se vorbeşte tot mai des despre sfârşitul Occidentului. Cert este că imaginea noastră despre Europa nu prea mai are acoperire, lucrurile s-au schimbat prea mult în ultima perioadă. Cât despre români ei sunt peste tot. Nu există un sfert de oră în care să călătoreşti cu mijloace de transport în comun din Viena şi să nu auzi vorbindu-se româneşte. Fie că sunt români din Ardeal, din Republica Moldova, din Serbia, hoţi de buzunare, muncitori pe şantiere sau intelectuali; româna se aude peste tot în toate varietăţile ei. Este impresionantă mărimea exodului românesc! Mă gândesc cât de mult a pierdut România din această cauză şi cu câtă iresponsabilitate se tratează în continuare subiectul în ţară.

Despre cărţi şi studii…
Am încercat întotdeauna să abordez subiecte mai puţin cercetate, să nu repet la nesfârşit aceleaşi lucruri spuse de înaintaşi, să fac rezumate din scrieri deja existente. Acest lucru este binevenit, cu atât mai mult cu cât cercetarea românească are încă multe lacune.

M-am axat mai ales pe cercetările de teren pentru că noi antropologii lucrăm cu oamenii, cu informaţiile care, din păcate, se pierd odată cu dispariţia purtătorului. Am adunat destul de mult material în special din Transilvania de la: români, unguri, şvabi, saşi, evrei etc. Am întreprins cercetări de teren şi în Ungaria, Ucraina, Serbia, Republica Moldova, Grecia pentru a avea şi o perspectivă comparată. Temele pe care le-am abordat sunt legate de identitate şi alteritate, modele ale schimbului cultural, etnomuzicologie, identitatea naţională vs. identitate locală.

Materialul strâns este stocat într-o arhivă care va deveni în curând accesibilă şi online: VLACH (Vanishing Languages and Cultural Heritage) realizată sub egida Academiei de Ştiinţe din Austria şi sub coordonarea prof. dr. acad. Thede Kahl. Ceea ce am reuşit să public până în prezent sunt doar frânturi din materialul cules. După cum spuneam m-am axat mai ales pe culegerile de teren, pe informaţiile care dispar. De scris vom putea scrie şi peste 20 de ani, important este să avem un material cules cum trebuie.

Ce activitate ai în prezent? Lucrezi la vreo altă carte sau un alt studiu antropologic?
Sunt doctorand, colaborator în cadrul proiectului VLACH de care aminteam. Am multe subiecte de care doresc să mă ocup în viitor, acum mă axez mai mult pe teza de doctorat care are ca subiect arhaismul ca şi particularitate a zonele montane, cu un studiu de caz pe Ţara Moţilor. Mai am şi concerte, conferinţe prin Europa. Săptămâna viitoare voi avea o prezentare la o şcoală de vară în Austia, în zona lacurilor, iar în octombrie voi merge în Rusia, la Sankt Petersburg.

Nicolae Ghișan

Era primavara. Peste satul meu, Provita de Jos, innebunisera prunii-n floare. Dealurile si gradinile albisera de-o apriga ninsoare de petale. Era o forfota in lume, de parca se anunta o mare intamplare. Provitenii iesisera cu mic, cu mare la lucru prin livezi si gradini. Toate erau bune si la locul lor, numai mie imi ardea inima de dor. Multa vreme n-am inteles cine ma ducea prin paduri, cine ma striga in nopti cu luna, cine ma indemna sa cant, sa scriu, sa plang… In sufletul meu, sentimentele se adunau si se desfaceau ca petalele de flori. Era prima batere din aripi a iubirii. Incepusem sa fiu mai mult atenta la infatisarea mea, voiam sa fiu placuta, sa fiu remarcata si la urma sa fiu aleasa de un flacau. Aveam 18 ani. Prinsesem drag de-un baiat dintr-un sat vecin, un baiat inalt, saten, cu parul lung, pe spate, cum sunt feti-frumosii din povestile copilariei. Pentru mine era viteazul biruitor de rele si ispite, venit dintr-un tinut legendar. Avea ochii negri ca mura si rasul ca o raza de soare. Eram topita dupa el.  Cu nerabdare asteptam sa vina sambata seara si sa ne intalnim la hora. In urma cu 35 de ani, se mai pastra in satul meu traditia cu frumoasele hore, pana noaptea tarziu.

Cand ne intorceam acasa, drumul nostru trecea printr-o gradina. Ne tineam de mana si numaram stelele. Si pentru ca ne uitam la cer, ne poticneam de cate-o butura sau de iarba, si cine cadea primul, drept pedeapsa, trebuia sa-l sarute pe celalalt. De cate ori n-am cazut dinadins, numai ca sa fiu sarutata! Pedeapsa asta era cea mai frumoasa. Asa o tineam pana acasa, si la poarta o luam de la inceput. Pe atunci, o fata nu se ducea singura la hora, ci numai impreuna cu mama sa. O fata singura insemna ca nu este o fata cuminte. Saraca mama! Multe nopti m-a asteptat undeva, langa casa, pana cand ma hotaram sa-mi iau “la revedere” de la dragostea mea. Glumeam, radeam, ne sarutam si nu ne mai saturam. Imi era sufletul plin de o bucurie care credeam ca va tine toata viata…
Ce vremuri! Cum as putea sa uit vreodata iubirea mea sincera si curata! Neprihanirea pastrata ca o comoara pana la maritis. Mi-aduc aminte cum ma lua bunica si ma ducea prin fanete sa cautam o floare rara: “floarea rusinii”. Asa se numea, era alba si la mijloc cu o inflorescenta de culoare maro-inchis. In vremurile de demult, floarea era mare, invoalta, o vedeai de departe. Cu timpul, si-a micsorat dimensiunea, era o floricica abia bagata in seama. Astazi, aproape ca a disparut. Tot bunica mi-a spus ca micsorarea acelei flori se datoreaza faptului ca lumea nu mai are rusine, ca s-a dedat la multe pacate, si natura ii raspunde cu dojeni. Dar eu nu aveam nimic de ascuns. Ma intalneam cu iubitul meu prin ierburi, prin gradini, iar ierburile erau fantastic de verzi, de albastre, de albe… In maini si in suflet cu “floarea rusinii”, ne juram iubire vesnica. Eram cuminti (la trup si la suflet) ca zorile diminetii, ca florile de cires… De multe ori, pana si nevinovatele sarutari mi le inchipuiam grele de pacate si mi-era teama ca ma cearta Dumnezeu pentru ele. Asa era atunci si era bine.
Apoi anii au trecut. El s-a dus cu serviciul departe, in tara, eu am ramas in sat. Am corespondat o vreme, dar cu timpul s-au rarit scrisorile, s-au risipit sentimentele, de parca nu au fost. Asa a fost sa fie. Apoi a venit un baiat din satul meu si m-a cerut de nevasta. De frica sa nu raman fata batrana m-am maritat. A fost ca-n zicala: “Am iubit pe cine mi-a placut, m-am dus dupa cine m-a cerut”. N-am stiut ce avea sa urmeze. Prima iubire e o boala fara de leac. Tanjesti dupa ea toata viata. Si azi, dupa atata vreme, mai trec prin gradina unde ma poticneam dinadins pentru un sarut. Si azi, prin fanete mai caut “floarea rusinii”. A disparut. A fugit, luandu-mi cu ea cumintenia si iubirea.

Autor: Georgeta Grosescu – com. Provita de Jos, jud. Prahova

Corund este un sat in partea de vest a judetului Harghita, in Depresiunea Praid. Este resedinta comunei Corund si se afla la 75 de km de Tg. Mures. Este un fel de „Horezu” local, un „sat-muzeu”, specializat in obiecte artizanale, sat in care localnicii, oameni harnici, isi scot in fata caselor obiectele ce le produc in atelierele lor proprii din „fundul curtii”.

Curios este ca, pana la Corund, pe intreg drumul Tg. Mures-Balauseri-Praid-Corund, nu mai  intalnesti nicio alta localitate de acest gen, care sa ofere o atat de mare varietate de produse manufacturiere, iar dupa ce-ai iesit din Corund si te-ai indreptat spre Odorhei, nici macar atat! Oare cum de-a aparut aceasta „oaza a produselor artizanale”, asa, izolata, undeva nicaieri, printre niste frumoase dealuri din zona Praidului?

Raspunsul e simplu, daca vorbesti cu oamenii locului care iti vor spune, cu rabdare si cu o mandrie nedisimulata, legenda minei de aragonit, legenda care are o legatura directa cu bunastarea corundenilor.

“Prin anul 1910, minele de aur de la Zlatna aveau un inginer celebru, numit Jiri Knop Vencel. Era ceh. Un prieten ardelean l-a invitat pe inginer la Corund pentru o scurta vizita. Aici, inginerul de mina se indragosti de peisajele locului, dar mai ales de cele cateva coline in care un minereu semipretios, argonitul, o forma de carbonat de calciu, numit si „onixul  moale”, care aparea, ca si sarea, la suprafata pamantului. Dealurile din Corund stralucesc inca si astazi in bataia soarelui de dimineata. Aragonitul are o culoare gri-cenusie cu striatiuni verzi, rosii-singerii sau negre. Vencel isi dadu demisia de la Zlatna si la cei 35 de ani ai sai, puse pe picioare, aici la Corund, o mica intreprindere de exploatat si slefuit aragonitul. Rocile erau aduse din trei mine de suprafata, de localnici. Afacerea mergea bine, slefuitorii din Corund produceau obiecte artizanale minunate: scrumiere, stampile, capete de baston, pipe, piese de sah sau vaze de flori. Se povesteste ca Vencel mergea in America cu vaporul, cu geamntanele pline de obiecte slefuite si se intorcea cu ele pline de dolari. Dar, a inceput razboiul. Vencel si fiul sau au fost incorporati. Fiul muri pe front, Vencel cazu prizonier, apoi, dupa un timp, fu eliberat. Se intoarse in Corund, deschise din nou minele, dar deprimat si singur, nu mai reusi sa creeze aceleasi minunate piese de altadata. In anul 1947, cand s-a produs nationalizarea, Vencel muri subit. Minele trecura in posesia comunistilor, care, avizi de castig, au incercat sa reia exploatarile de aragonit dar, grabiti si nepriceputi, au folosit dinamita, distrugand zacamantul. Exploatarea aragonitului are secretele ei. Urmasii lui Vencel au obtinut prin instanta minele, iar satenii vorbesc ca ei vor folosi doar terenul pentru a contrui un motel”.

Astazi, orice trecator poate urca la cele trei mine de aragonit, unde va descoperi minereul colorat, aflat inca in diferite faze de prelucrare, asa cum a ramas el la inchiderea minei. Puteti lua si cateva suveniruri, puteti lua chiar si o stanca intreaga de minereu frumos stratificat in alb, negru, rosu, gri si verde, nimeni nu va va impiedica, locul pare abandonat, forfota s-a mutat in centrul satului care a devenit un pol al artizanatului transilvanean.

Locuitorii Corundului, care incep sa uite legenda, se ocupa acum cu altceva: cu prelucrarea ceramicii negre, a lutului, a lanii, a stufului si a lemnului. Ei sunt urmasii slefuitorilor de aragonit ai lui Vencel. Indemanarea lor in a creea obiecte artizanale nu s-a pierdut iar trecerea inginerului ceh prin aceasta lume atat de potrivnica lui, se pare ca nu a fost zadarnica…

Pe langa traditionalul olarit, localnicii se ocupa si de prelucrarea lemnului, de produsele din iasca si de comert ambulant (pe vremuri cu carute, astazi cu automobile).

Materia prima pentru olarit, lutul de buna calitate, se extrage de langa paraul Sacadat, care curge pe partea vestica a satului.

Satul a avut candva si mina de aragonit (azi zona protejata) si un strand cu apa minerala (in zilele noastre aici au loc traditionalele targuri de ceramica).

Izvoarele de apa minerala au un rol important in viata satului. Izvorul „Diómáli” se afla la iesirea estica a satului. Apa minerala, bogata in fier, atinge debitul de 10.000 litri pe zi, este recomandata pentru bolnavii de afectiuni gastro-intestinale, precum si celor care sufera de anemie.

Izvorul “Szőlőmáli” izvoraste in hotarul estic al satului. Apa este bogata in bicarbonati, clor, magneziu si calciu.

Izvoarele “Cseredombi” si “Erzsébet” izvorasc la est de mina de aragonit, la 800 de metri de drumul national, avand apa sarata si bogata in fier.

Marfurile artizanale expuse in fata caselor atrag turistii care trec prin satul Corund. Ei pot alege din frumoasele obiecte din ceramica, pai sau rogojina, articole din lana, iasca sau lemn.

In cadrul Promenadei prin satul Corud, cele mai frumoase locuri pe care le puteti vedea sunt rezervatia Dealul Melcului (mina de aragonit, un mineral calcaros de culoarea turcoazului, considerat piatra semipretioasa), baile sarate traditionale Unicum (si izvorul de apa sarata din Dealul Melcului), numeroase izvoare de apa minerala (muntii harghiteni sunt plini de astfel de izvoare), unicul atelier mestesugaresc de prelucrare a iascai din Romania (mai precis, unicul in care „procesul de productie” este complet, din padure pana la produsele finite de artizanat), cateva dintre cele 9 ateliere mestesugaresti de olarit si ceramica incluse in circuit, un muzeu al aragonitului, un atelier experimental (in care puteti incerca singuri sa vedeti daca v-ati pricepe, de exemplu, la olarit!) si panorama deosebita a satului Corund, de pe un platou vulcanic situat desupra comunei. In plus, turistii beneficiaza de o harta a obiectivelor turistice din zona si indrumare din partea localnicilor, Promenada fiind de altfel un tur bine organizat, dupa cum m-am putut convinge singur, pe durata unui intreg weekend.

Mancarea, dupa opinia localilor, nu pica bine fara o gura de tuica…

C.D.