Răzvan Roşu este un pasionat antropolog care ia din lumea veche, despre care i s-a povestit şi pe care o studiază, pentru a o integra în lumea în care trăim.
Născut pe 1 Decembrie, parcă o dată predestinată dragostei faţă de tot ce înseamnă spirit românesc, Răzvan Roşu (28 de ani) are rădăcinile adânc înfipte în Ţara Moţilor iar datorită studiilor şi pasiunilor sale, dar şi felului de-a trăi şi simţi este deja binecunoscut şi apreciat. El cântă la mai multe instrumente, horeşte din gură şi se numără printre ultimii tulnicari bărbaţi din România. Răzvan nu se sfieşte să-mbrace straiele populare, motiv pentru care este uşor de reperat într-o lume atât de pestriţă. Deşi a trăit o parte importantă a vieţii sale la oraş, Răzvan Roşu nu s-a putut desprinde de lumea satului, acolo unde își are rădăcinile. Atât în ţară, cât şi în străinătate, Răzvan poate fi foarte uşor recunoscut, deoarece zilnic se îmbracă în haine specifice zonei Munţilor Apuseni. Totodată are permanent la el, după curea, câteva fluiere. Povestea lui vă invit să o cunoaşteţi în interviul de mai jos.
De unde atracţia pentru antropologie?
Atracţia pentru a cunoaşte modul în care trăiau oamenii „pe vremuri” a venit de la poveştile auzite de la bunicul meu. Îmi spunea deseori despre copilăria pe care a avut-o, despre oamenii de atunci, despre greutăţile şi bucuriile lor. Apoi, din pură curiozitate, i-am rugat şi pe alţi oameni în vârstă să-mi împărtăşească din experienţa vieţii lor. Păstrez şi acuma caietele în care am notat aceste informaţii în primii ani de liceu. Bineînţeles că nu aveam o metodologie sau cunoştinţe despre modul cum trebuie culese informaţiile, totul a venit de la sine, cu scopul de a consemna cele auzite pentru a nu se pierde.
Ce studii ai urmat? Cât de mult crezi că te-au ajutat acestea în parcursul tău profesional?
Am studiat etnologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, apoi am urmat masteratul în Germania, la Friedrich Schiller Universität Jena, pe domeniul Studii sud-est europene. În prezent sunt doctorand la două universităţi în Viena şi Cluj. Ar fi un lucru neadevărat să spun că nu m-au ajutat deloc cursurile de la universitate, însă eu întotdeauna am încercat să fiu autodidact. Nişte baze teoretice ne-au fost puse, însă lipsea mersul pe teren, experienţa nemijlocită cu obiectul nostru de studiu: oamenii. Iar antropologul care cunoaşte teorie, dar nu ştie să o pună şi în practică, este ca un şofer ce cunoaşte fiecare piesă a unei maşini, dar nu ştie să o conducă.
Am văzut că nu te-ai sfiit niciodată să porţi costumul popular românesc indiferent de conjunctură. De unde această aplecare? Din ce în ce mai mulţi români îmbracă în ultima vreme, costumul popular. Ce părere ai despre acest fapt?
Tot din copilărie. Nu am simţit nici o clipă ruşine purtând hainele tradiţionale, aşa precum am observat adesea la unii cântăreţi sau dansatori din ansambluri. Ei abia aşteptau să le dezbrace după spectacole, pentru ei aceste haine reprezentau semnul înapoierii, al sărăciei. Tocmai de aceea celor mai mulţi dintre ei le este ruşine să le îmbrace. O fac doar atunci când este musai, la spectacole. În cazul românilor, dar şi în alte cazuri din Europa de Sud-Est, putem vorbi de un comportament dual, duplicitar. În momentul când vin străinii le arătăm obsesiv tradiţiile, se scot hainele din lăzile de zestre pentru a le demontra cât de mari păstrători de tradiţii suntem, însă când suntem doar noi între noi le ignorăm, ne este ruşine cu ele, le dispreţuim. Vorbim aici de un fenomen complex, paradoxal ce nu a fost încă studiat pe deplin.
Dacă ai avut episoade haioase când te-a văzut lumea îmbrăcat aşa…
De obicei am observat că sunt cam două reacţii. Prima este una pozitivă de apreciere pentru costumul tradiţional, pentru cei care „au curajul“ să îl poarte. Aceasta se bazează şi pe un fenomen de revival, o redescoperire a valorilor tradiţionale. Numai că de multe ori asemenea iniţiative lăudabile alunecă, din păcate, înspre kitsch. Au fost şi unele momente stânjenitoare. Am auzit de multe ori din gura românilor comentarii precum: nu are bani să îşi cumpere blugi, umblă îmbrăcat ca un înapoiat.
Cum te-ai simţit ca român la Viena şi Berlin?
M-am simţit foarte bine. Este o lume mai previzibilă ca în România, mai aşezată. Însă şi Europa de Vest (implicit cea Centrală) are propriile probleme. Se vorbeşte tot mai des despre sfârşitul Occidentului. Cert este că imaginea noastră despre Europa nu prea mai are acoperire, lucrurile s-au schimbat prea mult în ultima perioadă. Cât despre români ei sunt peste tot. Nu există un sfert de oră în care să călătoreşti cu mijloace de transport în comun din Viena şi să nu auzi vorbindu-se româneşte. Fie că sunt români din Ardeal, din Republica Moldova, din Serbia, hoţi de buzunare, muncitori pe şantiere sau intelectuali; româna se aude peste tot în toate varietăţile ei. Este impresionantă mărimea exodului românesc! Mă gândesc cât de mult a pierdut România din această cauză şi cu câtă iresponsabilitate se tratează în continuare subiectul în ţară.
Despre cărţi şi studii…
Am încercat întotdeauna să abordez subiecte mai puţin cercetate, să nu repet la nesfârşit aceleaşi lucruri spuse de înaintaşi, să fac rezumate din scrieri deja existente. Acest lucru este binevenit, cu atât mai mult cu cât cercetarea românească are încă multe lacune.
M-am axat mai ales pe cercetările de teren pentru că noi antropologii lucrăm cu oamenii, cu informaţiile care, din păcate, se pierd odată cu dispariţia purtătorului. Am adunat destul de mult material în special din Transilvania de la: români, unguri, şvabi, saşi, evrei etc. Am întreprins cercetări de teren şi în Ungaria, Ucraina, Serbia, Republica Moldova, Grecia pentru a avea şi o perspectivă comparată. Temele pe care le-am abordat sunt legate de identitate şi alteritate, modele ale schimbului cultural, etnomuzicologie, identitatea naţională vs. identitate locală.
Materialul strâns este stocat într-o arhivă care va deveni în curând accesibilă şi online: VLACH (Vanishing Languages and Cultural Heritage) realizată sub egida Academiei de Ştiinţe din Austria şi sub coordonarea prof. dr. acad. Thede Kahl. Ceea ce am reuşit să public până în prezent sunt doar frânturi din materialul cules. După cum spuneam m-am axat mai ales pe culegerile de teren, pe informaţiile care dispar. De scris vom putea scrie şi peste 20 de ani, important este să avem un material cules cum trebuie.
Ce activitate ai în prezent? Lucrezi la vreo altă carte sau un alt studiu antropologic?
Sunt doctorand, colaborator în cadrul proiectului VLACH de care aminteam. Am multe subiecte de care doresc să mă ocup în viitor, acum mă axez mai mult pe teza de doctorat care are ca subiect arhaismul ca şi particularitate a zonele montane, cu un studiu de caz pe Ţara Moţilor. Mai am şi concerte, conferinţe prin Europa. Săptămâna viitoare voi avea o prezentare la o şcoală de vară în Austia, în zona lacurilor, iar în octombrie voi merge în Rusia, la Sankt Petersburg.
Nicolae Ghișan
