Poezia s-a întors acasă. Și-a lăsat fără urmă de regret ifosele, fandoselile și parplesir-urile să rătăcească, neobosite, prin cartiere rezidențiale și bulevarde aglomerate, a luat aminte la frumusețea unei vieți simple, cu parfum de flori de curte și de fructe coapte, și s-a întors în inima unei câmpii, în vatra satului, printre cărți, mai vechi și mai noi, fremătând de bucurie.
Sub semnul unei mari și frumoase sărbători creștine, „Înălțarea Sfintei Cruci”, în inimile oamenilor adunați la Biblioteca și Muzeul Satului Finta și-a făcut sălaș poezia. Patru poeți, cărțile și versurile lor s-au întrecut în neasemuite reverențe literare.
În spatele acestei povești de neuitat stă sufletul mare și entuziasmul neobosit al Mirelei Oprea, care, alături de colegele sale devotate, a pus la cale fiecare detaliu al acestei sărbători. Împreună au reușit să adune laolaltă o comunitate frumoasă de oameni simpli, dar cu spirite înalte – notabilități, dascăli, preoți și funcționari –, uniți de aceeași dragoste profundă pentru identitatea locală și pentru cuvântul scris. Datorită lor, pereții bibliotecii au abandonat destinul de ziduri, devenind o simeză vie a memoriei colective.
Ioan Vintilă Fintiș, Grigore Grigore, Alexandru Șerban și Ion Vasile au coborât din eternitatea slovei în prezent, iar legătura dintre ei și comunitate a fost pecetluită de cei mai tineri dintre cei prezenți. Cu o emoție firească, curată și copleșitoare, câțiva copii ai satului i-au prezentat pe cei patru autori și au recitat din creațiile lor. Ce bine și cât de tânără s-a simțit poezia în glasurile lor! Timpul a părut că se dilată, iar versurile au prins o prospețime nebănuită pe buzele copiilor, transformând ziua într-un moment de renaștere culturală pentru Finta Mare.
Atmosfera de sărbătoare a fost completată de momentul dedicat „Celui mai recent poem”. Colegii de cenaclu au onorat asistența participând cu versuri inspirate, sincere aprecieri, impresii și amintiri dragi. Emilia Luchian, Maria Bem și Sorana Brucăr au adus în fața publicului sensibilitatea propriilor creații dar și prețuirea sinceră față de creația poetului Ioan Vintilă Fintiș, președinte al Cenaclului și al Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești. Într-un moment încărcat de recunoștință, Luminița Bratu a recitat un poem cu dedicație, evocând cu gratitudine mentoratul generos al poetului Ioan Vintilă Fintiș, cel care i-a ghidat pașii și i-a vegheat lumina primelor volume de versuri. Gabriela Petri a oferit un portret stilizat realizat de sculptorul Eugen Petri, flori doamnei Fintiș, cuvinte de apreciere personală față de poet dar și un salut de prietenie din partea soțului său, prin apel telefonic.
Universul poetic fintișan a prins viață într-un mod aparte prin prezența actorilor Nicolae Drăgulin și Adrian Ancuța. Cu farmec și talent scenic, aceștia au transpus stările, profunzimile și metafizica textelor, spre încântarea sinceră a publicului.
Poezia s-a împletit cu destinul creatorilor săi. Poeții Ion Vasile și Alexandru Șerban au recitat din creațiile proprii, oferind celor prezenți bucuria unui dialog liric inedit. În mod simbolic și profund mișcător, memoria poetului Grigore Grigore, plecat mult prea devreme la cele veșnice, a fost adusă în prezent de soția acestuia printr-o scurtă și delicată intervenție, încercând să demonstreze că dincolo de absența fizică, spiritul unui poet rămâne nemuritor prin cei care îi prețuiesc creația și amintirea.
Dimensiunea critică și filosofică a evenimentului a fost deschisă de Florin Manole, printr-o expunere născută din întrebări fundamentale: La ce ne mai trebuie nouă poezia? La ce e ea bună? Pornind de la o scurtă discuție anterioară cu colegul Adi Serafim, ne-a readus în atenție faimoasa interogație a lui Hölderlin – „La ce bun poeți în vremuri de restriște?” – completând cu perspectiva filosofului Martin Heidegger, conform căreia „poeții sunt cei care strălucesc în noaptea lumii” (aceea de după Înălțarea Domnului). Florin Manole a explicat că poetul, ca persoană, este tocmai această mică, dar vitală strălucire, dând apoi exemplul lui Nichita Stănescu, cel care devenea o cu totul altă ființă în momentele de grație ale scrisului față de omul de toate zilele.
Poezia se adresează suferinței umane, făcându-ne să nu mai fim singuri în durere, și ne obligă să gândim altfel. Ea sparge logica obișnuită, așa cum metafora eminesciană „icoana stelei ce-a murit” unește paradoxal unda și particula luminii. Amintind de Judecata de Apoi, Florin Manole a subliniat că în fața veșniciei vor conta doar momentele de trăire pură: pentru poeți, măsura va fi dată de cât au plâns când au scris și cât de mult ne-au făcut și pe noi să lăcrimăm. De aceea, el a reașezat în centru ideea de poet ca persoană vie, în jurul căreia comunitatea se adună natural.
Ideea a fost completată inspirat de Leonida Corneliu Chifu, printr-o analogie medicală oarecum amuzantă dar foarte inspirată: așa cum organismul emite anticorpi pentru a se apăra, societatea – expusă atâtor asalturi morale – își secretă proprii anticorpi sub forma poeților, care ajută la vindecarea organismului social („fără de care am fi bolnavi”, a subliniat Florin Manole). Totodată, Leonida a completat cartea de vizită impresionantă a poetului Ioan Vintilă Fintiș, marcată de volume publicate, premii importante și numeroase poeme apărute în reviste de profil dar a oferit și o captivantă mini-disertație despre destinele poeților care au preluat numele localităților unde s-au născut (cum este cazul lui Ioan Vintilă Fintiș, dar și a altor predecesori iluștri: Laurențiu Fulga, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu ș.a.) sau despre locurile care au primit numele personalităților care le-au marcat istoria.
Întâlnirea dintre generații, dintre poezia așezată deja în rafturile bibliotecii și cea abia născută, purtată de entuziasmul organizatorilor, de talentul actorilor și de inocența copiilor, a demonstrat că la Finta Mare tradiția literară prinde contur frumos, de flacără vie. O axă a lumii prin poezie, trece mai departe din inimă în inimă.
Gândurile noastre de aleasă prețuire și profunde mulțumiri se îndreaptă către organizatorii care au crezut în acest vis și l-au transformat în realitate: Primăria Comunei Finta, Biblioteca și Muzeul Satului din Finta. Prin efortul lor conjugat, comunitatea a primit un dar cultural de valoare, un spațiu de rezistență prin cultură.
În egală măsură, adresăm mulțumiri pline de recunoștință poeților prezenți pentru oportunitatea pe care ne-au oferit-o – aceea de a le respira versul, de a le citi sufletul pe simezele unui imaginar perete poetic și de a ne reconecta, cu mic, cu mare, la izvoarele curate ale sensibilității.
Finta, o mică localitate pierdută într-o câmpie de septembrie, a dovedit că știe să își prețuiască valorile și să își scrie istoria spirituală cu pași mici, dar cu entuziasm și demnitate.
Pe faţa unei clipe stă sculptată
Pe faţa unei clipe stă sculptată
cartea ce n-a fost scrisă niciodată
pentru că ea de fapt acum se scrie
și zi de zi și-n ani și-n veșnicie
iar ea se scrie-n știre și-n neștire
cu lacrimi de dureri sau fericire
cu vise și speranțe împlinite
cu dezertări dar și cu mari ispite
cu tine și cu mine și cu noi
sub soare, doar sub soare și sub ploi (Grigore Grigore)
Limba noastră (fragment)
Cu ale ei cuvinte,
Limba noastră poate
Să ne-aduc-aminte
În viață despre toate.
Dintr-a ei grăire
Emană tinerețe,
Enormă iubire
Și multă frumusețe.
Ce frumoasă limbă
E la noi în țară,
Când iarna ea o schimbă
Într-o primăvară! (Vasile Ion)
Vestea bună (dedicată tuturor poeților)
Nu mai are Moartea-n Univers
Tron de-atot puternică regină
Biruită, zace, printr-un vers
Junghiat pe lemn la rădăcină
Și din coasta Lui străpunsă curg
Neîncetat eternele poeme
Peste lumea noastră în amurg
Suprasaturată de blesteme,
Poate vreun poet rătăcitor
Prin pustia ce produce sete,
Să s-adape din acest izvor
Și cu apa lui să se îmbete. (Șerban Alexandru)
Viscolul celui care este
Poteca se sprijină pe aer și trupul tău devine o schimbare
El este trupul care îngenuncheză și plânge lângă icoană
Este trupul cuvânt pe care îl binecuvântează Domnul
Și el devine un viscol ca și cum ar cânta o orchestră
Stau lângă un gard și lângă gard o ruină a sufletului
Parcă aș fi nicăieri acolo unde nimicul nu se mai vede
Atunci parcă vine ea fluturând lumina căzută din stele
Toți ne-am despărțit de trup și nimic parcă nu mai este
Cerul a amețit nimic nu se mai vede dincolo de ruine
Nu mai sunt nici biserici nici sfinți
Iar Domnul a început să plângă (Iluzie cu dirijor – Ioan Vintilă Fintiș)
Înainte de final, necitite, dar tare nimerite, versurile lui Adi Serafim:
E sărbătoare.
De s-a sfârșit, să nu te fure somnul,
Ci stai cu ochii în blândețe,
desăvârșit.
Ai tot iubit și casa a prins tot sporul
ferestrei
și n-ai mai prins de veste,
cum sângele în vin ți s-a oprit. (Adi Serafim)
La sfârșit ce ar mai fi de spus din infinitul spuselor și nespuselor încă?
Poezia… continuă să se plimbe cu grație de la o inimă la alta sau să rătăcească prin uimirea oamenilor în anotimpuri fără sfârșit.
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Au participat cenacliștii: Luminița Bratu, Emilia Luchian, Maria Bem, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Nicolae Drăgulin, Adi Serafim, Dan Manoliu, Mihail Ivănescu.
Invitat: actorul Adrian Ancuța
Fotografii: Maria Bem, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
