Interviu cu antrenorul de box Titi ”Prosop” Tudor (I)
Hai să ne batem!
Reporter: Maestre, când s-a produs întâlnirea dvs. cu boxul?
Tudor: Eram elev la Liceul de Chimie. Mai întâi, m-am dus la fotbal, la Vagonul Ploiești. Pentru a ajunge la stadion trebuia să trec prin bariera Mimiu. Ploieștenii știu ei prea bine ce populație se așezase acolo. S-au luat niște țigani de mine. Am dat eu, au dat și ei. Apoi, mi-am adus aminte că în drum spre stadion se afla secția de box ”Rafinorul”. Supărat rău după bătaia cu țiganii, m-am ambiționat și m-am dus la box, să vezi bătaia dracului!
R.: Cine v-a luat în primire la sală?
T.T.: Era în 1970. Aveam… 15 ani. Am susținut câteva meciuri de verificare, am perseverat. Pe vremea aceea se organizau frecvent întreceri sau partide de verificare, fie la Câmpina, fie la clubul ”Voința” Ploiești. În vara lui 1971, mi-au promis că mă vor lua la mare, în cantonament, dar nu m-au luat. M-am supărat rău și am vrut să mă las de box. Emil Popa a zis: ”Lasă-l să se ducă de unde a venit. Vrea la mare după un an?”. Maestrul Mătăsaru a fost mai îngăduitor. ”Băiatul este talentat și ar fi păcat să-l pierdem”. El a insistat – Dumnezeu să-l odihnească! – să rămân. A fost omul care mi-a intrat în suflet (În acest moment, Titi Tudor se oprește pentru a-și șterge o lacrimă). Dacă ești prea dur cu un sportiv, mai ales când este începător, se îndepărtează de tine. Antrenorul trebuie să se atașeze de sportiv, lucru pe care nea Gigi Mătăsaru l-a făcut, iar mie mi-a retrezit pasiunea pentru box.
Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!
R.: Și Doroftei se plânge că nu l-ați luat la mare după primul an de pugilat, în pofida faptului că progresase foarte rapid. Amintește acest episod ori de câte ori i se ivește prilejul.
T.T.: Așa este. Ce mi-a făcut mie Emil Popa i-am făcut și eu lui Doroftei.
R.: V-ați răzbunat pe un nevinovat?
T.T.: Nu a fost o răzbunare, am vrut doar să încerc o metodă, să văd ce rezultate dă în cazul altora.
R.: Poate un experiment. În cazul lui Doroftei rezultatele ar fi putut fi catastrofale, că era să se lase definitiv de box.
T.T.: Și acum îmi tot repetă: ”Nu m-ai luat, în ’85, la mare. I-ai luat pe Ursu, pe Naiden…”. Și acum mă tot ciondănesc cu el. Nu mi-o iartă, Doamne ferește!
Plăcere amestecată cu durere
R.: L-ați pedepsit odată punându-l să ”tragă” opt reprize la sac, altă dată i-ați tras o palmă. Și știți prea bine că nici acea palmă n-a uitat-o. Apropo: cum îi pedepseați de obicei pe pugiliștii indisciplinați?
T.T.: Corzile. Le dau corzi la fund de-i iau dracii! După un timp, îl iau pe sportiv la piept, discut cu el în așa fel să nu resimtă dușmănie. Este plăcere amestecată cu durere. Și merge.
Vitregiții sorții
R.: Spunea Doru odată că are cel mai bun palmares dintre pugiliștii români…
T.T.: Nu-i de găsit alt pugilist în România cu palmares asemănător. Ar fi meritat cel puțin o medalie olimpică de aur. Noi am fost vitregiți întotdeauna de arbitraj.
R.: Nici dvs. n-ați avut parte de o soartă mai bună la ”europenele” din 1977, de la Halle. Cum a fost atunci semifinala cu polonezul Gottfrid?
T.T.: Am fost defavorizat pentru că sunt român! Faptul m-a marcat enorm. Să pierzi un meci ”la preferință” pentru că ești român…! Și asta n-o spun numai eu.
Uniți în simțiri și-n… slăbiri
R.: Vaștag cum l-a perceput pe Moșu?
T.T.: Doru era nițel invidios pe Vaștag, pentru că acesta mai bea, mai fuma, mai mergea la petreceri. Feri l-a luat pe Doru sub aripa lui din mai multe motive. Mai întâi, pentru că Doru era glumeț. Apoi, pentru că era un om de cuvânt. Erau uniți în simțiri și-n… slăbiri. Chinurile boxului te apropie mai mult decât un pahar cu vin.
Titi l-ar fi înfiat pe Doroftei
R.: Cum îl răsplăteați de obicei? Scrie în cartea pe care i-au dedicat-o distinșii publiciști Viorel Sima și Adrian Fetecău că i-ați dat odată un rucsac.
T.T.: Când a ieșit campion național, în ’86, i-am dat o pereche de mănuși pe care le foloseam și eu. Le păstrează și acum, zice că-i poartă noroc. Îi mai dădeam, din când în când, ciocolată. Era și o fire pofticioasă, îi plăceau foarte mult dulciurile. Mamă, ce necazuri am avut cu slăbirile lui! Mă scotea din pepeni, mereu avea ”în plus”… (după un timp de reflecție) Dar ce copil era! Dacă n-aș fi avut copii – Domnul să mi-i țină sănătoși – eu l-aș fi înfiat!
R.: Beți mult lapte. Îi dădeați și lui uneori?
T.T.: Beau un litru de lapte în fiecare dimineață. Îi mai dădeam și lui, după antrenamentele ceva mai dure.
”Mâncam tocană de legume de doi lei și pâinea tăiată-n patru”
R.: V-ați lăsat de box în 84, pe când Doru debuta. Intenția de a deveni antrenor o aveați de mai multă vreme sau ați luat hotărârea în acel an?
T.T.: Boxul este un sport extraordinar și nu-l puteam părăsi. Când eram sportiv, mă duceam la sală și în afara programului de antrenament. Mâncam tocană de legume de doi lei și pâinea tăiată-n patru. Dormeam uneori în sala de antrenament. Îmi făcusem un sac de box la mine, la țară. Eu, ca și Doru, n-am prea gustat plăcerile vieții, ale adolescenței, ale tinereții. Am pus mănușile în cui la 30 de ani. Apoi, aveam familie de întreținut, ca și Doru acum. Nu prea mergeam la distracții cu nevasta, pentru că n-aveam timp din cauza vieții sportive, a pregătirilor, a antrenamentelor.
”Lăsați copiii să vină la mine!”
R.: Doru are vocație de antrenor?
T.T.: În primul rând, iubește mult copiii, are un fel al lui de a chema copiii la el. E foarte răbdător, a răbdat atâtea, atâția ani de zile.
R.: Vă mai reproșează că nu l-ați ajutat să termine liceul?
T.T.: Să știți că nu-mi propun să evit acest subiect! Toată viața mi-o va reproșa. Boxul i-a răpit aproape tot timpul, este adevărat. Dar nici eu nu puteam să mă duc mereu la școală în locul lui.
Mizilicuri
R.: Referitor la eternul reproș legat de problema școlii. Profesorii nu puteau fi sensibilizați? În fond, la scurtă vreme după ce a început să boxeze, a obținut primul său titlu național. A număra printre elevii săi un campion național este o mândrie pentru orice școală.
T.T.: Bineînțeles. Mulți profesori – nu toți, că nu toată lumea iubește boxul – îl apreciau pentru performanța lui. De-ar fi știut ce va urma…
R.: Sau… mai știi? Poate că profesorii așteptau și ei câte o atenție, că băiatul începuse să călătorească în țări străine…
T.T.: Unii profesori s-au arătat înțelegători, alții mai puțin. Ei credeau că toți sportivii care ies afară din țară sunt ”blindați” de bani. Însă ei doar din diurnă trăiau. Luau câte ceva pentru familie, mizilicuri, uneori și pentru șefi. (sfârșitul primei părți)
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
