Cronică

Pe vremea când eram elev de liceu mi-am exprimat nedumerirea în legătură cu numărul de ore alocat, la limba şi literatura română, pentru a studia opera lui Vasile Alecsandri, în sensul că mi se părea destul de “subţire”: nu era o literatură de idei, care să incite, să declanşeze nevoia de cugetare, etc. Inegalabilul meu profesor, Danţiş Lactanţiu – Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!- mi-a explicat atât de limpede care este rostul studierii operei lui Alecsandri, încât îmi aduc aminte şi astăzi, nu numai conţinutul, dar starea de adâncă uimire. Unul dintre aspectele care mi se păreau depăşite, era ceea ce noi numim astăzi “chiriţism” ; un simptom al subversiunii la care recurgea noua clasă a burghezimii pentru a lua locul adevăratei aristocraţii – atât cât şi cum era ea. Era o manifestare a superficialităţii şi arivismului care era destul de circumscrisă unui segment social destul de restrâns. Acelaşi sindrom al incapacităţii noetice majore se manifestă în zilele noastre, dar de data aceasta au dispărut “franţuzismele” şi au apărut nişte structuri lexicale foarte apropiate de limba engleză – ezit să le numesc “englezisme”, ca să nu aduc atingere limbii lui Shakespeare. Devenind obligatorii într-un mediu social atânc tarat, afectat de incultură şi prin urmare de simţ al limbii vorbite şi scrise, acestea contribuie nu numai la accentuarea rapidă şi ireversibilă a pierderii identităţii naţionale, dar şi la dezumanizare, pur şi simplu, aducându-ne aminte că o limbă, pentru om, este înainte de toate un mod de a fi, apoi unul de a gândi şi a te legitima ca fiinţă umană, şi abia în ultimul rând o cale de comunicare. Poate este prea mult, dar reamintesc ce afirma M. Heidegger: “Fiinţa sălăşluişte în limbă”; în acelaşi timp nu pot să nu mă gândesc la definiţia pe care o dă Islamul omului: fiinţa care vorbeşte (care vehiculează Logosul divin). Este “imperativul categoric” circumstanţiat, al vremurilor acestea dificile (şi, desigur, într-o oarecare măsură “finale”) să recuperăm “proprietatea cuvintelor” ….desigur, atât cât mai este posibil.

Teodoru Ghiondea

Ce caută, în nopțile care urmează, cei care se îngrămădesc să asculte ritmurile repetitive ale muzicii electronice?

Pe lângă divertisment, cred că e și ceva mai profund. Oamenii nu caută doar ieșirea din griul cotidian, ci și transa, adică ieșirea din sine (ek-stasis), fiindcă natura umană nu suportă să fie închisă în strânsoarea cărnii, captivă în materie, ci tânjește să evadeze.

Așa cum unii oameni își petrec nopțile în priveghi, se adună la procesiuni, lăcrimează și se simt transportați la liturghie, sau închid ochii și ridică mâinile cântând despre Iisus, alții își vor consuma în aceste zile, altfel, aceeași nevoie spirituală.

Cei care iau în derâdere faptul religios își bat joc, fără să știe, de ei înșiși, căci tiparele profunde ale naturii umane sunt religioase.

Extaza dionisiacă și cea mistică creștină au manifestări psiho-somatice similare. Fiecare dizolvă și recreează, în felul ei, corpul uman și social.

Asemănările se opresc aici, iar diferențele sunt esențiale: experiența dionisiacă e mai degrabă dizolvantă, cea creștină e structurantă. Prima transportă spre nimic, a doua spre ceva. Din prima, iese un om stimulat până la epuizare, dar nesatisfăcut, din a doua – un om nou, renăscut. Când se termină, experiența Untold te restituie banalului; cea creștină te transformă definitiv și îți oferă un sens care te hrănește mereu.

Adrian Papahagi

În martie 2016, reputata intelectuală Ana Blandiana a susținut un discurs puțin spus incendiar în aula Universității Babeș-Bolyai, din Cluj, profețind prăbușirea Europei, făcînd praf political corectness-ul și criticînd societatea occidentală, incapabilă să se apere în fața spălărilor de creiere operate de progresism.Extrase din discursul Anei Blandiana din 2016:

– Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.– Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului.– Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este ne-engleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.– Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare
mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor.– Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.– Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.– Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.– Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o
asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.– Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele
ei.– O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca
singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.– O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”.– Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii, pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt.– Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi, evident, periculoasă: în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.– Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.– Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi.– Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă –pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei.

————————-

ISTORIA CA VIITOR

Discursul doamnei Ana Blandiana

Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.

Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi – initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie – m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori.

Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării.

Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte – ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească – pentru a putea înainta corect.

De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”. Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii ’60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie.

Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani. Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand. Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume.

Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l.

Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii.

Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21.

De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma.

Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu.

Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor. Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei.

Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”.

Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent. Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate.

Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele. Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei.

Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea.

În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani.

Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.

Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi.

Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă.

Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare.

În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele.

Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei. O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile.

La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.

Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor.

O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi..

Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie.

Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”.

Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt.

Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale.

Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică.

Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

“Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”.

O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria.

Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație.

Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei.

De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic.

În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic.

Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

„Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra.

În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”.

Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele.Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică.

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă.

Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea.

Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

Via https://www.comisarul.ro/articol/exceptionalul-discurs-al-anei-blandiana-din-aula-u_1398643.html

Tălpi desculțe ale câmpului numai sunt, nu mai știu cum tanti Maria Drăguș (copuzeanca)mergea desculță pe miriștea plină de colții babei, grâul secerat trebuia adunat în stog, căpiță la noi…. Eram particulari. Am participat și știu toate muncile grele din Bărăgan. Un exemplu: la sfeclă butaci, se recolta sămânța de sfeclă de zahăr – Iulie, căldură, țepi… chin. Ajuns țăran la oraș, eram trimiși de fabrică la recoltat de porumb, cartofi, struguri în zona viticolă etc. Boieri mari ăștia de la oraș, apucau știuletele cu două de gete să-l depănușeze, a zeflemea. Acasă tata era îngrijitor la porcine (Căzănești), vezi nu am zis porci să dea mai bine. Nea Gheorghe (vecin) păștea oile satului, nu mai țin minte cine era cu pășunatul vacilor, dar duceam vaca la vaci ș.am.d. De atunci mă întrebam de ce ăstora nu ne adresăm: Domnul Mieluș, Domnul Gheorghe, Doamna Maria etc. În portofoliul peiorativ de la oraș era tot timpul: măi, țărane!!, măi cojane!.. ce țipi mă așa, ești pe Bărăgan! etc. Am pendulat între „Poporanismul” lui Nicolae Iorga și „Naturalismul” lui Delavrancea. AȘA ESTE ȚĂRANUL NU ESTE BIBELOU, cum remarca dramaturgul Apusului de Soare. Are și el tare lui. Dar v-a asigurat hrana!. Numai sunt, nu vor mai fi țărani în Europa, nu degeaba se pregătesc preparatele din viermi.
Am mai zis: Bine că m-am născut mai devreme, vă doresc poftă bună la sfaiogi, IT-iștilor !

31 Iulie 2022, Dan Drăguș

“Mai lăsați-o, măi, cu genialitatea, pe lume trebuie să ai peceți”,  îi spunea Profesorul Nae Ionescu elevului său, Mircea Vulcănescu. Și, fără să judecăm, poate că pecețile “Seducătorului domn Nae” au fost chiar femeile-fluturi care ajungeau direct în flacăra lui olimpică, veșnic aprinsă.

Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șăpcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi, la Senzația Bucureștiului de altădată, toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trâmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.

Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic, altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum, felul în care Gânditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. Le-a stors ca pe lamâie. “Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.

PEntru a citi restul articolului https://b365.ro/nae-ionescu-filosoful-care-a-iubit-pana-ce-a-istovit-cele-mai-spectaculoase-femei-din-bucuresti-dar-de-divortat-n-a-divortat-niciodata-de-ilenuta-460830/

Ieri, înainte de Beth,
se făcuseră niște super cozi la alcool, am stat să iau niște gin și niște bere și
a venit Denis, care nu doar că m-a reperat de la spate, dar a și zis
hai că am eu masă ok,
pe la mijloc
și m-am gândit și atunci, mă gândisem și ieri,
băi, nu m-am văzut cu Vici, deși știam că e la Brezoi, că am văzut pe fb, dar azi n-am nicio șansă, la ce haos e

și am mers cu scaunele la masă la Denis, aglomerat pe zona aia și vânzoleală, începuse și Gales și rezolvasem deja un gin și, nu știu ce am vrut să văd eu in spate și m-am întors și in spate
dar fix in spatele meu, pe băncuță, frate,
era Vici.
Și care mi-a zis, wooow, nu pot să cred,
te-am căutat zilele astea, am tot întrebat cunoștințe, băi, ați văzut-o pe Oanacostea, unii mi-au zi ca da, dar eu n-am dat de tine,

și pe urmă când vorbeam sau nu vorbeam sau ascultam muzica, mi-am dat seama că
acum 30 de ani fără doua zile aproximativ,
mi-am super-serbat ziua de naștere la mare, cu Vici și cu toată gașca
20 de ani împlineam
și-am primit dedicatie, la exact miezul nopții, la radio vacanta Costinesti, Forever young
și-am plans, că mă imbatasem și mi se parea că imbatranesc.
Acum nu mi se mai pare.

Damianuc, am facut si poza cu Vicentiu
for u.
Salutari de la Brezoi, cum ar veni.
Cheers !

Foto/Text Oana Costea

Am intrat la Mega din Amzei să-mi iau o cola verde, dar am văzut lada frigorifică și am uitat de ce am venit m-am dus glonț, am ales o înghețată, la casă era ditamai coada fix în fața aveam o bătrână cu un coș plin, s-a întors spre mine o clipă și a zâmbit, am zâmbit și eu și cumva a realizat apoi ca am doar o înghețată în mână și s-a întors iar ”atât cumpărați?”păi, da ”păi vi se topește! treceți în fața mea” nu-i nevoie, mulțumesc, e în regulă…”dar nu se poate, treceți în fața mea. cum să mâncați înghețată topită? Pentru că vorbise foarte tare, toata coada s-a întors spre mine și spre înghețata mea și toată lumea a început să zică, pe multe tonuri și voci ”treceți în față cu înghețata!!!”

Imi venea rău să râd, dar am trecut, ce era să fac? 3 secunde, până am ajuns la casă, mergând printre oameni zâmbind și mulțumind, mi-am amintit de suc. Și că-mi trebuie și țigări. și o brichetă, că n-o mai găseam pe-aia albastră. și gumă.

Fusesem totuși investită cu încrederea unei SINGURE înghețate, așa că n-am luat altceva.
m-am dus mai târziu la chioșc.

Oana Costea

Bătălia de la Mărăști a fost una din principalele bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul Primului Război Mondial. S-a desfășurat între 11/24 iulie 1917 și 19 iulie/1 august 1917 și a fost o operațiune ofensivă a armatei române și armatei ruse cu scopul de a încercui și distruge Armata a 9-a Germană. Operațiunea a fost planificată a se desfășura în paralel cu operațiunea ofensivă de la Nămoloasa la care s-a renunțat între timp.

La începutul lunii iulie, pe baza planului de campanie elaborat în luna mai 1917 de către Înaltul Comandament s-au definitivat instrucțiunile pentru Armatele 1 și 2 române. Astfel, armata 1 trebuia să execute lovitura principală în zona Nămoloasa, apoi, pe terenul pregătit de aceasta, armata a 2-a, condusă de generalul Alexandru Averescu trebuia sa execute o lovitură secundară pe direcția Mărăști. Obiectivul operațiunii era luarea sub control a pozițiilor inamice din sectorul Poiana Încărcătoarea – Răcoasa.^[1] Pe ansamblu raportul de forțe era destul de echilibrat, însă pe direcția loviturilor preconizate de Armata a 2-a, Înaltul comandament român a masat forțe suplimentare generând astfel un raport de forțe mai avantajos.

Sursă https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_M%C4%83r%C4%83%C8%99ti

Mă gândesc că, poate, acum 2 ani nu ați avut chef sau timp să citiți pledoaria care urmează! Astăzi, cu ploaia asta, poate rumegați altfel subiectul, poate percepeți adevărul la adevărata lui intensitate! Vă urez lectură plăcută!

Deci:
Situația echipei de fotbal Steaua București a fost influențată de mai mulți factori. Să nu uităm cum s-a ajuns aici! Ce contribuție a avut Armata de-a lungul istoriei?
Din punct de vedere economic, Clubul Sportiv al Armatei Steaua București înregistra în 1998 datorii foarte mari, marea majoritate fiind generate de secția de fotbal. Situație inexplicabilă, deoarece echipa de fotbal adusese venituri de milioane de dolari din transferuri și participări în grupele competițiilor europene. Singura ipoteză privind dispariția acestor bani este legată de suspiciuni de deturnare a unei importante părți de către conducători ai CSA, în complicitate cu alte persoane, inclusiv generali și politicieni. Dar nimeni nu a anchetat aceste presupuse fapte, care s-au și prescris de atunci.
Perspectiva era agravată și de criza economică majoră în care era România. Pentru Ministerul Apărării Naționale nu mai era asigurat un buget generos din care să primească suficiente fonduri și CSA Steaua București. Prioritățile deveniseră altele și erau circumscrise obiectivului național de obținere a admiterii în NATO. Din cauza lipsei de lichidități, CSA Steaua București a apelat la finanțatori și sponsori, care au cerut, în mod firesc, garanții, în special dezlegări în alb pentru jucătorii de valoare vandabili pe piața externă a transferurilor. Așa a ajuns CSA în stare de insolvență (nedeclarată, că încă nu era lege, dar reală) și aproape de faliment.
În primele luni ale anului 1998 a apărut subiectul obligației de renunțare de către CSA Steaua București la secția de fotbal ca urmare a NOTIFICĂRII PRIMITE DE LA UEFA, conform căreia în competițiile circumscrise acesteia nu pot să participe echipe departamentale legate direct de organele statului. În contextul respectiv, decizia de privatizare a secției de fotbal a fost indicată de către Cristian Gațu, comandantul din acea perioadă al CSA Steaua București și a aparținut ministrului apărării Constantin Dudu Ionescu (12.02.1998 – 16.04.1998). Forma vizată a fost divizarea secției de fotbal de clubul sportiv al armatei și constituirea unui asociații non – profit de drept privat, căreia să i se cesioneze activitatea fotbalistică și locul în Divizia A. Aceste demersuri au fost continuate și în mandatul ministrului apărării Victor Babiuc (17.04.1998 / 13.03.2000), conducând la înființarea, la data de 08.07.1998, a Asociației ”Fotbal Club Steaua București”, fără scop patrimonial, în baza legii nr. 21/1924, prin Sentința civilă nr. 186 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă.
În statutul aprobat în instanță, se prevede că asociația ”continuă activitatea sportivă de performanță a Secției de fotbal a Clubului Sportiv al Armatei ”Steaua București” și PREIA ÎN ÎNTREGIME tradițiile glorioase ale acesteia”.
În dosarul de înființare al asociației nr. 431/PJ/1998 de la Tribunalul București se regăsește adresa M 4123/04.07.1998 prin care Ministerul Apărării Naționale avizează favorabil dobândirea personalității juridice de către Asociația ”Fotbal Club Steaua București”, ceea ce înseamnă că a fost de acord cu conținutul statutului acesteia.
Practic, Ministerul Apărării Naționale nu a mai avut interes și soluții pentru a patrona în continuare activitatea echipei de fotbal și a privatizat-o. Instituțional, ministerul și UM 02301 nu au mai avut nicio o legătură cu asociația constituită, nefiind membri ai acesteia.
Ulterior, o serie de generali, foste glorii și alte persoane au devenit membri ai asociației cu speranța că vor avea și ei ceva de cîștigat de la echipa de fotbal. Așa a apărut Gigi Becali, care și-a asigurat majoritatea în asociație, a profitat de noile legi apărute în acea perioadă și a transformat LEGAL asociația fără scop patrimonial în societate comercială. Vă este clar?

Florin Gongu

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 a avut loc cel de al doilea val de deportări din Basarabia.
Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ „Iug” (în românește Sud), constituind cea mai mare deportare a populației basarabene.

Mi-a trecut glonțul pe lângă cap. Cel puțin așa cred. După ce m-am trezit m-am dus la geam cu cafeaua și țigara; cam buimacă încă, pentru că nu mă dezmeticesc cu una cu două. Și după ce termin țigara, uite ce găsesc lângă mine! Un zippo încă arzând. Asta e doar o recreere a incidentului.  Probabil nu i-am închis bine capacul, zăbăucă cum eram. Am avut noroc că bricheta de plastic e d-aia cu lanternuță și a ars doar lanternuța, că altfel exploda de mult. Dumnezeu, drăguțul! O fi zis, hai să nu-i dăm foc lu’ zăbăucă! Nu știu cât de tare explodează o brichetă, dacă doar mă speria sau mă și rănea, dar cred că lua foc perdeaua… Pfua, nici nu vreau să mă gândesc! Mi-aduc aminte că odată mă uscam la cuptor și mi-a luat foc părul de la un ochi de aragaz care era și el apris. Dar părul s-a stins repede, practic instantaneu, doar cât am dat cu mâna! Nici nu știam că părul se stinge așa de ușor; eu mă și vedeam cu fața arsă. Dar perdeaua nu e făcută din par, e din plastic. Asta ardea nene, nu se juca.
În fine, cam asta ar fi, mă duc să văd ce dezastre mai produc pe-aici!
P.S. Acum chiar sunt curioasă dacă o să-mi apară reclame cu Zippo!

Corina Nistor

TAC ȘI TAC ȘI TAC
Sora mea a rămas oarbă la vârsta de 5 ani, adică în anul 1953, după epidemia de poliomelită. Acum are 74 de ani și mă întreabă: „Eu de ce nu am avut copilărie, toate fetele se jucau…” Și începe a plânge..continuând a mă-ntreba. Și eu tac. Doamne, nu am răspuns! Tac.. Văd că nu are nici bătrâneți bune!. Și tac.
În discuțiile noastre îmi zice, mai decurând: „cel mai rău este să nu poți să mergi!” Am rămas surprins, fără reacție, nu de severitatea cazului ei se plânge”?!

Dan Drăguș

Trecuseră 53 de zile de când fusese declanșată Golaniada, cea mai lungă și cea mai frumoasă manifestație anticomunistă a vremii, după un sfârșit de deceniu care aruncase în aer blocul comunist din Estul Europei, și odată cu el, ideologia care târâse popultațiile țărilor grupate sub tutela Tratatului de la Varșovia, sub comanda URSS, în sărăcie, într-o viață cu libertăți și drepturi îngrădite. Manifestanții anticomuniști ocupaseră Piața Universității, de fapt tot spațiul din fața Teatrului Național și a Hotelului Intercontinental, până la zidurile Universității și Institutului de Arhitectură, începând cu 20 mai, ziua în care Ion Iliescu fusese ales președintele țării cu o majoritate zdrobitoare, Bulevardul Nicolae Bălcescu a fost blocat zi și noapte, întreaga această perioadă.

51 de zile în zona liberă de comunism

Subsemnatul reporterul Impact.ro, semnatarul acestei relatări, pe atunci, în vârstă de 24 de ani, tehnician la întreprinderea Energomontaj, participant și la revoluția din decembrie 1989, am stat atunci, zi și noapte, mai puțin orele de serviciu și cele câteva în trecere pe acasă, non stop în piață. 51 de zile din 53, perioadă în care am asistat la tot ce s-a petrecut în ceea ce avea să fie supranumită ”zonă liberă de comunism” sau „kilometrul 0 al democrației”. Toate acele zile în care manifestanții, în număr variabil, de la câteva sute la zeci de mii, fluctuații firești, au scandat împotriva noii puteri pe care o acuzau de confiscare a revoluției, ținta principală fiind Ion Iliescu, fost nomenclaturist impus de factori neștiuți, atunci, în fruntea țării.

Au fost zile și nopți în care s-a scandat împotriva Comunismului și Securității, din ce în ce mai clar, încă de atunci, neînvinse. ”Jos Iliescu!” și ”Jos Comunismul!”, scandări strigăte din pieptul a  zeci de mii de oameni, tineri, adulți, oameni în vârstă, femei și bărbați deopotrivă, copii de 10-14 ani și adolescenți, elevi, studenți, profesori, intelectuali, oameni de cultură, muncitori, categorii din cele mai diverse al societății civile care simțeau tot mai acut că deveneau victime ale unul complot pus la cale și în deja în desfășurare, de eșalonul doi al nomenclaturii comuniste, ca și de securiștii care începuseră să-și facă simțită implicarea în noile structuri statale. Și cu Imnul Golanilor, compus de cel care a fost pe acest pământ Cristian Pațurcă, trubadurul anticomunist, cântat de mii și mii de ori, devenind o emblemă a luptei anticomuniste din România.

Represiunea de la crăpatul zilei

Acesta era contextul, în rezumat, a ceea ce am trăita a ceea ce s-a petrecut atunci în Piața Universității. Toate cele trăite atunci sunt ca și și trăite mai dăunăzi, inclusiv cu ultimele zece zile, când semnalele unei intervenții în forță ale puterii prindeau tot mai mult contur. Începând cu acele invective și remarci ale președintelui Ion Iliescu, cel care i-a numit pe manifestanți „golani”, insultă transformată, în România și în lume, în renume și motiv de mândrie și recunoaștere a luptei împotriva comunismului, până la șicanele făcute de Televiziunea Română Liberă, titulatura momentului a postului tv național. Manifestanții se împuținaseră de la o zi la alta. Apăruseră semnele deznădejdii și ale resemnării. Oamenii, tocați non stop de propaganda neocomunistă, prin uneltele noii puteri, abandonaseră piața. Mai rămăseseră idealiștii incurabili, ultimii mohicani, ei și corturile lor instalate pe peluza din fața Teatrului Național.

Atunci s-a dat comanda represiunii. La crăpatul zorilor pe 13 iunie, ministrul de Interne de atunci, Mihai Chițac a dat ordin trupelor de intervenție, celebrilor scutieri cu căști albe, care fuseseră desfășurați în dispozitiv și în timpul Revoluției, sub patronajul Miliției comuniste, aduși de autobuze ale Mai au invadat Piața Universității spulberând tot ce are acolo. Corturi, manifestanți. Absolut totul. Cei care nu au reușit să fugă și să se pună la adăpost au fost înhățați, bătuți, cu bastoanele cu cu bocancii, fiind aruncați în dubele forțelor de represiune.
Au fost aduși apoi lucrătorii ai Salubrizării care au strâns tot ce se putea strânge, gunoaie, corturile făcute bucăți, pancartele, afișele cu mesaje anticomuniste. În mai puțin de trei ore s-a ales praful de Golaniadă.

Cristian Botez

Via

Episod din seria documentară „Deportaţii” realizat de Cristian Amza, difuzat duminică, 25 februarie, la TVR3.

Puteți viziona AICI.

Veneția și Florența- impresii de turist, care nu a consultat ghiduri de călătorie și care nu tine cont de sfaturi. Locuri simțite epidermic și afectiv, poate de aceea totul a fost frumos.Veneția- fără mașini, fără claxoane, turiști cu nemiluita, gondole kitschoase, un taxi pe apa, din centru la gara- 60 EUR. In Piața San Marco nu aveai o banca pe care sa te așezi, undeva scria ca îți trebuie ținuta adecvata(?!); in parc, voluntarii vânau pe cei care mâncau sau beau …romantism la orice colț…și Bienala.. și porumbeii răsfățați care -ți mâncau din farfurie. Florența- toți italienii sunt frumosi pentru ca sunt cu zâmbetul pe buze. Taxiurile au rabdare sa se strecoare printre cohortele de turiști. Dar… terasele, clădirile, totul e din alta lume, trăiești senzația ca te afli pe o alta planeta, cu oameni amabili și fericiti cu viața lor( impresie de turist, bineînțeles). Galeriile Uffizi organizate ca in aeroport; terase, taverne pentru toate buzunarele. Am făcut o cura sănătoasă de cappuccino. Important este sentimentul ca am revenit la normalitate și ca lumea asta a noastră e atât de frumoasa, doar sa-ți găsești răgazul sa o descoperi. Și sa-ți placă.

Livia Dimulescu

Ascultând conferința de presă a lui Serghei Lavrov și omologului sau turc, Mevlut Cavusoglunu, nu mă pot împiedica să mă gândesc că fostele imperii trăiesc și vor continua să trăiască în nostalgia puterii lor apuse și rămân un pericol pentru vecini, în funcție de ce nebun ajunge la putere într-un moment sau altul. Romania știe câte ceva despre cei doi căpcauni care și-au împărțit o vreme estul european.

Marcela Feraru