Pe vremea când eram elev de liceu mi-am exprimat nedumerirea în legătură cu numărul de ore alocat, la limba şi literatura română, pentru a studia opera lui Vasile Alecsandri, în sensul că mi se părea destul de „subţire”: nu era o literatură de idei, care să incite, să declanşeze nevoia de cugetare, etc. Inegalabilul meu profesor, Danţiş Lactanţiu – Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!- mi-a explicat atât de limpede care este rostul studierii operei lui Alecsandri, încât îmi aduc aminte şi astăzi, nu numai conţinutul, dar starea de adâncă uimire. Unul dintre aspectele care mi se păreau depăşite, era ceea ce noi numim astăzi „chiriţism” ; un simptom al subversiunii la care recurgea noua clasă a burghezimii pentru a lua locul adevăratei aristocraţii – atât cât şi cum era ea. Era o manifestare a superficialităţii şi arivismului care era destul de circumscrisă unui segment social destul de restrâns. Acelaşi sindrom al incapacităţii noetice majore se manifestă în zilele noastre, dar de data aceasta au dispărut „franţuzismele” şi au apărut nişte structuri lexicale foarte apropiate de limba engleză – ezit să le numesc „englezisme”, ca să nu aduc atingere limbii lui Shakespeare. Devenind obligatorii într-un mediu social atânc tarat, afectat de incultură şi prin urmare de simţ al limbii vorbite şi scrise, acestea contribuie nu numai la accentuarea rapidă şi ireversibilă a pierderii identităţii naţionale, dar şi la dezumanizare, pur şi simplu, aducându-ne aminte că o limbă, pentru om, este înainte de toate un mod de a fi, apoi unul de a gândi şi a te legitima ca fiinţă umană, şi abia în ultimul rând o cale de comunicare. Poate este prea mult, dar reamintesc ce afirma M. Heidegger: „Fiinţa sălăşluişte în limbă”; în acelaşi timp nu pot să nu mă gândesc la definiţia pe care o dă Islamul omului: fiinţa care vorbeşte (care vehiculează Logosul divin). Este „imperativul categoric” circumstanţiat, al vremurilor acestea dificile (şi, desigur, într-o oarecare măsură „finale”) să recuperăm „proprietatea cuvintelor” ….desigur, atât cât mai este posibil.
Teodoru Ghiondea
