close

Cronică

CronicăPromovate

Despre semiotică avant la lettre – un fel de recenzie: Augustin, De magistro

augustin

Dialogul De Magistro, ultimul dialog din seria scrierilor ce abordează o atare formă a Sfântului Augustin (354–430 a.D.) tratează o problematică diversă și având o complexitate aparte, problematică ce este adesea considerată ca fiind aceea a posibilității existenței procesului de învățare, respectiv aceea a rolului învățătorului în procesul de cunoaștere i.

Într-o discuție de o acuitate deosebită cu fiul său – Adeodatus – ce va fi murit la vârsta de doar 17 ani, Augustin rămâne fidel tradiției latine din care face parte – aceea de a conferi memoriei copilului pierdut atât de devreme o operă artistică – dar se îndepărtează de aceasta, mai bine spus, se racordează la însuși filonul dialectic socratic. Deși este discutabil dacă o atare formă ar fi sau nu conformă dogmei creștine (susținători existând de ambele părți) ceea ce poate fi găsit ca fiind de maximă relevanță este conținutul ideatic inovator.

Astfel, atarea expunere nu își propune să fie în niciun fel o recenzie, așa cum nici expunerea pe care am realizat-o Dialogurilor Socratice  nu a fost stricto sensu o recenzie, ci mai mult o focalizare asupra unor anumite aspecte ce pot oferi căi de lectură și de abordare, ce pot aduce-lângă anumite texte care de prea multe ori ajung să fie evitate.

Ceea ce îmi propun, mai degrabă, este ca printr-o analiză conceptuală să pot oferi o perspectiva capabilă să elimine anumite prejudecăți livrești: anume că Sfântul Augustin ar fi relevant doar pentru o categorie restrânsă de specialiști sau de oameni interesați. Nimic mai fals, iar prin încercarea de a arăta ce este un semn pentru acesta voi vrea să ilustrez contrariul.

Încep prin a observa că numeroși comentatori contemporani văd în Sfântul Augustin unul dintre cei mai importanți reprezentanți avant la lettre ai semioticii moderne. Nu doar că acesta operează o serie de numeroase distincții, observând atât invaliditatea concepțiilor ce ar reduce limbajul la cuvinte și viceversa, dar mai mult, acesta chiar tentează la a conferi o definiție a conceptului de semn luând în calcul atât potențialitatea unui semn, cât și manifestarea sa propriu-zis.

Înainte de a continua, trebuie spus că Augustin nu încetează să lucreze cu un anumit set de presupoziții pe care le are în vedere. Acestea sunt acelea că: „limbajul este un instrument esențial de mediere a propriei relații dintre subiect, lume și mințile celorlalți; există o distincție între semne și ceea ce semnifică, respectiv faptul că lumea sensibilă, mai precis relația noastră cu aceasta, se bazează pe experiență directă.”

«Numim signa – semne – tot ceea ce în mod universal semnifică ceva și am văzut că și cuvintele sunt semne.»

Augustin observă că în ciuda faptului că adesea putem întâlni „semne militare” o astfel de raportare nu ar fi cu adevărat productivă înțelegerii semnelor lingvistice. Așa cum „orice cal este un animal, dar nu orice animal este un cal”, se remarcă faptul că orice cuvânt este, în fond, un semn, acest lucru neînsemnând că doar cuvintele pot căpăta statutul de semn.

La fel de important este că, în numeroase cazuri, un semn nu doar că desemnează ceva (raport față de obiect), ci se desemnează pe sine, așa cum însuși termenii de „cuvânt” sau de „semn” au capacitatea să o facă.

Ba mai mult, chiar în cazul conjuncțiilor, care nu au rol de a desemna ceva și aparent nu se desemnează nici pe sine, se poate opina că acestea desemnează un nume și, deci, capătă statut de semn, ceea ce ne readuce la ideea că orice cuvânt este indiscutabil un semn.

«Non erat in Christo est et non sed est in illo erat» («Nu era în Hristos da și nu, ci da a fost în el»)

Axându-se asupra unei propoziții preluate de la Sfântul Apostol Pavel (vezi mai sus), Augustin atrage atenția asupra ideii că relevant nu ar fi instrumentul lingvistic (litere, prin extrapolare: cuvintele, propozițiile ș.a.m.d.), ci ceea ce semnificăm prin acestea, adică realitatea empirică la care trimite această realitate zis-lingvistică – în speță însăși existența lui Hristos pentru atarele exemplu.

Din nou, observăm că pentru Augustin legătura semnelor cu cuvintele este una mult mai profundă, decât ar fi încercat să susțină anterior. Cu toate acestea, pesemne că ceea ce urmărește a demonstra este că, in nuce, importă nu cum un semn semnifică, ci ceea ce semnifică, recte obiectul de semnificat.

Se operează, în plus, o analiză gramaticală, prin care Sfântul Augustin încearcă să îi arate lui Adeodatus că toate părțile de vorbire sunt, până la urmă nume. Pe de-o parte pronumele, în forma sa cea mai nominală (substituie un nume), pe de altă parte, prin extensiune chiar toate celelalte părți de vorbire ar fi, de fapt, nume.

Oricât de dificile ar fi ideile susținute, Adeodatus ne oferă un rezumat clarifiant și grăitor al problematicii în secțiunea 19 printr-o definiție negativă a semnului:

«Lucrurile care nu semnifică nimic nu pot fi semne»

Nu în ultimul rând, facem la rândul nostru apel la o sinteză ce încheie ceea ce am putea numi protoconcepția semiotică a Sfântului Augustin, sinteză realizată în text chiar de tânărul Adeodatus, la invitația tatălui său:

  • Prin semne se pot desemna alte semne;

  • Prin semne se pot desemna lucruri care nu sunt semne;

  • Chiar fără semne putem demonstra acțiuni săvârșindu-le (întrebați ce e mersul, putem începe să mergem);

  • Dat fiind pluralitatea limbilor, semnele sunt aceleași, deși se pot exprima diferit. Mai bine spus, deși semnele nu sunt aceleași, realitatea / obiectul pe care îl semnifică este identic;

  • Fiecare semn se desemnează pe sine însuși (raport de identitate cu sine);

În fine, voi încheia aducând în vedere componenta aporetică a discursului augustinian, întrucât după o atât de vastă raționare, observația că „a te ocupa de cuvinte cu ajutorul cuvintelor” este o metodă departe de a fi optimă nu încetează să răsară.

Pe scurt, nefiind un dialog absolut deloc facil, dar nici un text strict de credință creștină (aș spune că aceasta comportă mai mult o componentă tangențială), De magistro este parte a acelei categorii de cărți pentru care merită să te scufunzi, asemenea unui scufundător din Delos – pentru a-l parafraza pe Platon – și la care trebuie revenit. Din partea mea, o recomandare insistentă, în măsura în care se mai poate aceasta găsi în ediție bilingvă, tradusă și însoțită de studiul introductiv al lui Eugen Munteanu.

Prezentare realizată grație cursului de Filosofie Medievală a Universității din București, organizat de lect. dr. Marin Bălan.

(bookhub.ro)

mai mult
CronicăPromovate

A murit pictorul Mirel Zamfirescu

V.Zamfirescu

Mihai Vladimir Zamfirescu (n. 3 mai 1936, Ploiești – d. 1 iunie 2020, București) a fost un pictor și desenator român, personalitate marcantă a picturii românești și europene. În anul 1968 s-a căsătorit cu poeta Maria Ivan.

Viața 

Maestrul Zamfirescu s-a născut la 3 mai 1936, la Ploiești, fiind al doilea copil (după fratele său Adrian) al Mariei și al inginerului chimist Mihai Zamfirescu. În 1954 absolvă Colegiul Național I.L. Caragiale din Ploiești (fostul liceu Sfinții Petru și Pavel). Este respins de câteva ori la concursurile de admitere la facultate și se vede obligat să se angajeze ca muncitor drumar necalificat, apoi ca proiectant la Uzina 1 Mai Ploiești. În 1958 absolvă școala Tehnică de Arhitectură și Construcția orașelor din București, continuând să repete probele de admitere la Institutul de Arte Nicolae Grigorescu unde, în 1960, când persecuțiile politice se mai atenuează, reușește, în sfârșit să treacă examenul de admitere la Institutul de Arte Nicolae Grigorescu. În 1966 absolvă Institutul de Arte Nicolae Grigorescu, ca șef de promoție pe țară. Acolo marele artist plastic român Corneliu Baba îi apreciază și îndrumă talentul. Tot atunci începe să expună în toate saloanele mari din România. Doi ani mai târziu, devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici și se căsătorește cu Maria Ivan, scriitoare, și strănepoata Episcopului Nicolae Ivan al Clujului, cel care a ridicat Catedrala Ortodoxă din Cluj. În 1991 devine profesor la Academia de Arte, București.

(Observatorul Cultural, Cristian Petru Balan / Chicago 12/27/2006)

Studii 

  • 1954 Absolvă Colegiul Național I. L. Caragiale din Ploiești, unde este coleg cu Nichita Stănescu
  • 1958 Absolvă Școala Tehnică de Arhitectură și Construcția Orașelor
  • 1966 Absolvă Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu la clasa Maestrului Corneliu Baba, unde i-a mai avut profesori pe: Tiberiu Krausz și Aurel Vlad
  • 1968 Obține atestatul de pictor bisericesc
  • 1968 Devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România
  • 1991 Devine profesor la Academia de Arte, București

Opera 

Orice mare artist își creează un tip antropologic propriu. Tipul antropologic al picturii lui Vladimir Zamfirescu este chipul întors, chipul care se retrage; chipul eluziv; chipul răsucit nu înăuntru, ci înspre despicătura prin care toată suferința lumii fie se scurge in afara, fie se revarsă, valuri-valuri, înăuntru. Temele lui sunt parte dintr-o cosmogonie care ar fi completă numai dacă pictorul ar fi nemuritor și ar putea picta toată eternitatea. El nu este Dumnezeu, este un interpret al nodurilor creației. Un nod este un prilej de poticnire a vieții, o problemă: lucrul de care te împiedici când mergi întins, bucuros ca toate îți merg. În miezul lor care despică lumea, viețile noastre sunt făcute din poticneli, din noduri, din împiedicări: iubirea, moartea, izgonirea, crima, trădarea, tortura, frumusețea. Tablourile lui Vladimir Zamfirescu sunt priviri aruncate acestor noduri ale vieții. Deși religioase în temă, ele nu aparțin exercițiului religios.

(Vladimir Zamfirescu -Pictor religios în timpuri din urmă, Horia Roman Patapievici, Ateliere de artiști din București, p. 179, Ed. Noimediaprint 2008)

Puțini sunt pictorii care trăiesc astăzi, cu sinceritate, destinul adevărat al culturii: speranțele și tulburarea ei, patetica ei descumpănire. Vladimir Zamfirescu e din această categorie ; arta sa este o liturghie închinată amurgului tuturor zeilor și mai cu seamă sfâșietor de frumosului amurg al zeilor picturii. Una dintre temele picturii sale e – nu întâmplător – tocmai virtuozitatea, virtuozitatea aceea rămasă singură atunci când miturile agonizează. În numele talentului său supraabundent, Vladimir Zamfirescu poate încerca totul și poate reuși totul cu strălucire .

Vladimir Zamfirescu are un tragic sunet nietzschean. O natură sensibilă la zvonurile Apocalipsei ar putea vedea cu ușurință în ea un simptom tipic al acelui episod în curgerea timpului căruia Hesiod îi spunea -epoca fierului, Edda scandinava -era lupului, iar metafizica hindusa – kaly-yuga. (…) Talentul e, la el, o formă de disperare, un fastuos ritual care, fatalmente, nu-și mai poate recunoaște zeii. Virtuozitatea pictorului încearcă, de aceea, să-și plămădească, din propria substanță, pantheonul, sau, măcar, să-l reconstituie comemorativ. Toată ascensiunea creativă a lui Vladimir Mihai Zamfirescu este rezultatul unor eforturi și ambiții tenace, artistul luptându-se cu viziunile optuze și proletcultiste ale potentaților vremii de dictatură, motiv pentru care, câțiva ani la rând, a refuzat să expună în saloanele oficiale, ca răspuns discret la excluderea lucrărilor sale de pe simeze – de trei ori consecutiv -, acestea fiind acuzate de indecența nudului sau de misticism (pentru ca, în 1968, din iunie până la finele lui septembrie, pictase în frescă, singur, Biserica din Lunca Asaului, jud.Bacau).

(Vladimir Zamfirescu, Text Amurgul zeilor de Andrei Pleșu, Ateliere de artiști din București p. 179, Ed. Noimediaprint 2008)

Aprecieri 

(…)Orice cercetare a subtilelor relee spirituale și tematice, care fac posibilă opera acestui mare artist român, trebuie să pornească de la recunoașterea unui adevăr incontestabil: în persoana lui Vladimir Zamfirescu, Biserica Ortodoxă Română a pierdut (poate nu pentru totdeauna!)un iconar de excepție, poate cel mai dăruit dintre toți cei care s-au încumetat, în vremuri recente, să abordeze frontal misterul expresiei teandrice. Cei ce l-au trimis în exil aparțin în exclusivitate eclesiei, fie ca dreptcredincioși, fie ca păstori ai artei liturgice. (…).Din fericire, harisma iconarului Vladimir a fost repede preluată de mediu prolix al culturii. În consecință, pentru iconarul nostru, teritoriul culturii va simboliza de acum înainte Occidentul; în ambianța acestuia, e drept mai labilă axiologic, dar în schimb propice afirmării persoanei distincte, își va descoperi, încetul cu încetul propriul său Toledo! Cultura imaginii s-a îmbogățit astfel cu timbrul unei creații picturale insolite, bântuită subliminal de duhul inconfundabil al Icoanei. Iată originea tainică a morfologiilor efilate și a nobilelor sfumato-uri cu care, ani în șir ne-a deprins arta lui Vladimir Zamfirescu.

(Vladimir Zamfirescu, El Rumano ;Text de Sorin Dumitrescu ,Album Vladimir Zamfirescu ,Ed. Institutului Cultural Român p. 58 )

Constatăm în arta maestrului Vladimir Zamfirescu înclinația spre valorile durabile, manifestată în toate opțiunile tematice, în toate aspectele stilului. Picturile zamfiresciene, cu evidente tente suprarealiste, se caracterizează printr-o compoziție solidă, amintind de rigorile renascentiste și postrenascentiste, cu colorit delicat, fără predominante carnale vituperante, lipsite, deci, de orice stridențe, cu linii ablonge, pline de finețe și bogate în siluete zvelte, ușor contorsinate, care frizează, pe alocuri, stop-cadre cinetice. Astfel, în tabloul -Alungarea (din Paradis), Eva iese din cadru, împinsă parcă vindicativ de Adam care înțelege, evident, mai bine decât ea, tragismul irecuperabilei pierderi. În Sărutul lui Iuda gestul trădătorului este plin de agresivitate având ceva din mușcătura unui câine slinos, în vreme ce Mântuitorul primește nu atât cu scârbă, cât cu resemnare această îmbrățișare plină de tragi-comic. Stigmatele, din tabloul cu același nume, ecou probabil al personajelor lui El Greco, accentuează, pentru prima dată într-o pictură românească, amănuntul important că adevăratele răni ale lui Iisus, nu au fost în palme ci la încheietura mâinilor. Tabloul Eva, unul dintre cele mai reprezentative, impune prin puritate, prin perfecțiunea anatomică a nudului și prin inocență – și așa mai departe… Cu o perceptibilă premisă a stabilității, pictorul își potențează seria procedeelor ce ni se expandează spre privirile noastre din șarpanta tablourilor, printr-un sistem dinamic de ecleraje, alternând zonele de întuneric cu zonele semiluminate – și liniile de forță cu cele de slăbiciune și tragism ale personajelor înfățișate. Originalitatea este totdeauna evidentă.

(Observatorul Cultural , Cristian Petru Bălan / Chicago 12/27/2006)

Expoziții personale – selecție 

  • 1981 – Muzeul Colecțiilor, București
  • 1993 – Galeria Catacomba, București
  • 1998 – Galeria Essen, Germania
  • 2003- Pictează darul său pentru Suveranul Pontif Ioan Paul II, trimis din partea României la Vatican
  • 2006 – Muzeul Național de Artă al Municipiului Cluj
  • 2007 – Galeria 49, New York, S.U.A.
  • 2007 Muzeul Județean de Artă Prahova Ion Ionescu Quintus
  • 2009 -„Trupul și ființa”- pictură, desen și colaj, Galeria Sala Dalles, București;
  • 2010 – Galeria Eleusis – Iași,

Expoziții de grup – selecție 

Expune la toate saloanele de stat până în 1985 Din anul 1971 Expune la expoziții romanești și internaționale din : Praga , Paris (Muzeul Marmottan); Stockholom (1980); Londra, Madrid, Barcelona, Palma de Mallorca, Veneția, Monaco, Moscova, Damasc Teheran, New York, Cagnes –Sur – Mer /Franta ; Midelsborough, New Delhi etc.

Premii, Ordine și Titluri 

  • 1971 – Premiul Trienalei Internaționale de la Sofia
  • 1980 – Bursa Academiei Regale Suedeze
  • 1982 – Bursa Academiei Italiene pentru Pictură
  • 1982 – Medalia Raffael a Academiei Caravaggio, Roma
  • 1982 Premiul Juriului Uniunii Artiștilor Plastici din România
  • 2003 – Ordinul Național pentru Serviciul Credincios, în grad de Cavaler
  • 2006 – Titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă din Cluj
  • Titlul de Profesor Honoris Causa al Universității de Artă din București
  • Premiul de excelență Nicolae Grigorescu a Uniunii Patronatului Român
  • 2007 – Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești
  • 2009 – Premiul Radio Cultural pentru întreaga activitate
  • 2009 – Premiul Revistei Flacăra
  • 2009 – Premiul Revistei Viața Românească

Lucrări în muzee de stat și colecții particulare 

Maestrul are tablouri în colecții particulare și în vestite muzee de artă din Franța, Anglia, („Tate Gallery” din Londra); Italia, Germania, Spania, Austria, Elveția, Olanda, Suedia, Norvegia, Portugalia, Grecia, Rusia – (Muzeul Pușkin ), Iran, Turcia, Polonia, S.U.A etc. De asemenea, domnia sa are tablouri în colecții regale, în mari pinacoteci și în colecțiile unor șefi de stat din Norvegia, Danemarca, Romania, Italia, China, Bulgaria și chiar în Colecția Muzeului de artă al Vaticanului. În anul 1968, din iunie până la finele lui septembrie, pictase în frescă, singur, Biserica din Lunca Asaului, jud.Bacau.

  • 1971 – Compoziție în mozaic, Palatul Administrativ din Ploiești
  • Colecția de artă a Reginei Sonia a Norvegiei
  • Colecția de artă a Casei regale Suedeze
  • Colecția de artă a Reginei Margareta a Danemarcei
  • Colecția de artă a Regelui Mihai al României

(Wikipedia)

mai mult
CronicăPromovate

MESAJ DE 1 IUNIE – „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi” Marcu 10;14

icoana23

Dragii mei,

De ziua copilului nu o sa dau un mesaj in care sa vorbesc despre inocenta copiilor si alte lucruri lacrimogene. Nu. O sa dau um mesaj parintilor, actuali si viitori.

Zice Hristos sa nu opriti copii sa vina la EL. Va rog faceti asta!

Dragi parinti, copii dvs SUNT IN PERICOL DE MOARTE VESNICA!!

Odata cu introducerea educatiei transgender se va lucra la mintea copiilor dvs intr-un mod ireparabil. Aveti posibilitatea sa va educati copii crestineste.

M-am ingrozit in ultima perioada auzind la unii parinti afirmatii ceva de genul „Eu nu imi permit sa spun nimanui ce religie sa aleaga, nici macar copilullui meu. Cand o sa creasca mare o sa-i prezint optiunile si el o sa aleaga in cunostinta de cauza”.

Desigur, persoanele care spuneau asta avea sennzatia ca au spus un lucru ff inteligent. Nu va redau dialogurile, dar pot sa va spun ca in afara de o carte de Osho si ceva parenting nu citisera si nu cunosteau nimic din nici o religie.
1. Deci in ce fel ii va prezenta aceasta gen de parinte religiile viitorului adolescent?
2. Dupa ce va fii indoctrinat copilul INCA DE LA GRADINITA ca se poate transforma in ce gen viseaza el in mintea lui ce atitudine va avea fata de crestinism?
3, Daca nu renunta la cariera cat timp efectiv vor petrece parintii cu copii lor zilnic. Probabil cateva ore seara (zic eu)
4. In aceste conditii lasati copii sub influenta unor persoane straine, a influentei grupurilor din care fac parte si desigur a internetului si tabletelor cu consecinte IREPARABILE pentru creierul lor. Credeti ca mai apoi pot alege IMPARTIAL o religie?

Ar fi ff multe de spus dar o sa vin la subiect si o sa pun niste intrebari:
1. Ce rau credeti ca le face copiilor mici Sf. BOTEZ? Ce credeti ca pierde copilul din „impartialitatea” lui daca face asta?
2. Ce rau credeti ca le face copiilor mici Sf. IMPARTASANIE? Ce credeti ca pierde copilul din „impartialitatea” lui daca face asta?
3. Ce rau credeti ca le face copiilor mici Sf. MASLU? Ce credeti ca pierde copilul din „impartialitatea” lui daca face asta?
4. Ce rau credeti ca face copilului sa aiba o CULTURA CRESTINA? Mii de ani Europa a avut o cultura CRESTINA. N-ai cum sa intelegi istoria Europei daca nu ai idee despre crestinism.De ce credeti ca se screm unii acum sa spuna ca crestinismul e naspa? NUMAI CRESTINISMUL -CULMEA!!! In rest e cool sa fii orice altceva. Daca trece aceasta moda si vine alta?
Si cel mai important:
5. Chiar daca DVS personal nu credeti ca exista Hristos cu TOT ce insemna asta, sunteti gata SA PARIATI PE VIATA VESNICA A COPILULUI DVS ? Pentru ca asta faceti, fie ca credeti , fie ca nu.
Aveti aici o icoana cu Mama noastra a tuturor. Rugati-O si pe ea sa acopere cu grija Sa copii dvs.!
Sa ne lumineze Domnul pe toti!

LA MULTI ANI COPIILOR! Sa va traiasca VESNIC!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CronicăPromovate

Toți am fost mici odată…

dino

Știu că nu spun niciun lucru nou și mai cred ca în special când devenim parinți ne dăm seama de fragilitatea si inocența copilăiei. Sigur, nu există nicio explicație anume, lucrurile pur si simplu așa se întamplă. De aceea cred ca este important sa petrecem cat mai mult timp cu cei mici cu micii noștriii nostri, sa fim alaturi de ei si sa ne bucuram de fiecare clipa minunata.

De mici am fost învățați să creștem și să ne facem puști. Nici măcar asta nu o facem bine! Ne-am făcut adulți! Un corp nu poate să determine sufletul, să gândească, iar mișcarea și ordinea corpului ca și restul operațiunilor sale, dacă mai există, sunt independente de suflet. Trecând dincolo de planul experienței, corpul nostru considerat ca mod al întinderii este obiect al ideii, care constituie sufletul nostru.

Sufletul nu se cunoaște decât dacă percepe ideile afecțiunilor corpului și percepe corpurile ca existând dacă este afectat de ele. Sufletul nu percepe existența unui corp decât în perioada propriei existențe ceea ce înseamnă că sufletul nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el înlătură ideea imortalității.

„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.”

„Toţi oamenii mari au fost cândva copii…dar doar câţiva dintre ei îşi mai amintesc”.

„Nu iubi primăvara, ci înfăţişarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis; nu iubi dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează.”
Poet, prozator şi aviator, aristocratul Antoine de Saint- Exupery

„Vulpea: Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…”

(Alexandru Petrescu)

mai mult
CronicăPromovate

Să ne speriem organizat, globalizat!

tv24

Politicienii şi cei plătiţi să gândească în subordinea sau în locul lor ştiu, din vremea Romei antice, că mulţimii (în lectură modernă: corpul electoral sau, de ce nu?, comunitatea internationala ) trebuie să-i dai două lucruri: pâine şi circ.

Mai la îndemână şi mai de folos ar fi circ cât cuprinde şi nu prea multă pâine. Iar până la un anume prag de anduranţă, circul poate să ţină şi de foame.

Poţi mânca doar cât să trăieşti, dar trăieşti ca să te distrezi pe săturate.

Pâinea se mai cheamă şi peşte, şi fructe, rădăcini sau frunze, şi orez, şi multe altele, dar până la urmă e doar un lucru: ce-ţi intră-n burtă, hrana cea de toate zilele.

Circul oferit de cei puternici e de două feluri, unul care înveseleşte, altul care sperie. Dar de orice fel ar fi, circului îi trebuie palpit. Mâncare în silă sau de nevoie se poate, dar un circ ce te lasă indiferent ori te plictiseşte, nu e circ. Decât un asemenea circ, mai bine teroare, căci în dictatură, supusul oricum nu huzureşte în plictiseală, n-are vreme de asta, are regimul grijă să-i mobileze timpul (cozi pe la magazine, şedinţe, muncă patriotică, interdictii sau restrictii ale drepturilor democratice precum libertatea de miscare, de intrunire, de exprimare etc. etc.).

Dar în democraţie? Democraţia se cuvine să-l îmbie pe consumatorul – contribuabil – lucrător – alegător cu produse alese şi diverse, dar toate se cuvine să contina si cuvenitul palpit. Palpit de râsu’, de plânsu’ sau de amândouă.

De râs ar fi comedioarele politicienilor, cu umorul lor premeditat sau, variantă mai reuşită, involuntar şi mondenităţile – cravata lui X, rochia doamnei Y, amanta senatorului Z.

De plâns sau doar de sperietură sunt, tot mai uzitatele producte catastrofiste. Care s-au constituit, de la un moment dat, într-o adevărată cultură, „cultura fricii”.

Semenii noştri de pe Terra petrec (vorba vine) zi de zi, ore în şir, comod şi pe bani puţini, fără efort şi disconfort, dedicându-se unei operaţiuni simple şi aparent monotone: se uită la televizor ori pe ecranul computerului. Dreptunghiul jucăuş şi colorat este altarul sacru al epocii din casa fiecăruia. Din el iese realitatea, viaţa din jur, adevărul sau, mai corect spus, aparenţele lor.

Aparenţe corecte sau parşive. In arena modernă de circ numită ecran evoluează fel de fel de nostimate, snobăreli şi grozăvii, aceleaşi care populează în gloată alt dreptunghi dătător de acelaşi tip de noutăţi, pagina de tabloid. Gura târgului şi radio-şanţul s-au mutat pe dreptunghiul de sticlă uşor bombată ori pe cel de hârtie. Se perindă, în aceste spaţii virtuale, fel şi fel de isprăvi de haz sau rele pentru un om. Mai ales rele.

Avem parte de toată oferta posibilă de grozăvii: asasinate, spargeri, accidente rutiere şi catastrofe feroviare, cutremure, inundaţii, incendii etc. etc. Iar de cand cu globalizarea, alta cohorta de grozavii: terorisme, incalzire sau racire a climei, pandemii, crize de tot felul. Povestite mediatic cu voluptate, cu torente de cifre, cu sumedenie de amănunte.

Masochism ori sadism? Ori, calcul rece, premeditat? Oricum, sunt fapte ce se întâmplă în lume şi care, pe vremea „celei mai avansate orânduiri” erau trecute la rubrici de tipul „Fapt divers”. Dar abia în perioada de „liberalizare” a respectivelor regimuri, căci mai înainte, în sistemul comunist, aşa ceva nu intra în arsenalul propagandistic.Astfel de lucruri nu puteau să se întâmple, se trăia doar cea mai bună dintre lumile posibile, iar dacă asemenea lucruri se întâmplau, ele se întâmplau doar în lumea putredă, în descompunere, muribundă a capitalului. Doar acolo se putea sinucide un anonim, ca, de pildă, americanul cvasianonim H.D. Burhop, eroul unui „roman” al unui ziarist în vogă de la „Scânteia” partidului. „Romanul” se chema „Cine l-a ucis pe H.O.Burhop?” (de fapt, era vorba de o sinucidere). Ei, de ce-o fi murit oare bietul om? Din dragoste? Ca Romeo? Din depresie? Ca tânărul Werther? Nici pomeneală! Il terminase psihic teama de „ameninţarea sovietică” şi de „războiul atomic” împotriva Americii. Doar despre acea lume se putea citi, în ziarul partidului, prin anii 1950, un titlu revelator de tipul „Puternic cutremur de pământ în Grecia monarho-fascistă”.

Să revenim, însă, la semenul nostru de pretutindeni, la pământeanul de secol XXI, care se uită şi se tot uită la televizor. Ce mai află el ? Bunăoară că dincolo de nenorocirile de tipul de mai sus, inerente în orice lume, în orice epocă şi orice regim politic, îl mai paşte şi alt fel rele. Unele care îl primejduiesc nu numai pe el, ci întreaga omenire.

Sunt ceea ce se cheamă, măreţ, terifiant, ameninţările globale. Cele ce se pot asemui Potopului lui Noe din trecut şi Sfârşitului lumii din viitor. Şi care n-au nimic în comun cu Biblia, dar au, în schimb cu politica şi cu afacerile. Asemenea ameninţări globale au existat hăt-hăt, cu mult înainte de a se vorbi de globalizare, chiar dacă le-am putea lua acum drept „rândunici” nefaste ale viitoarei (adică actualei) globalizări.

(Corneliu Vlad)

mai mult
CronicăPromovate

Contagiunea revoltei

after

Ceea ce văd azi în SUA am văzut deja, de mai multe ori, in Franța.

În 2004, când doi adolescenți fugărițide poliție s-au ascuns intr-un transformator EDF și unul dintre ei a fost electrocutat. Timp de câteva săptamâni, numaram în fiecare dimineață mașinile incendiate în periferii, era un fel de competiție, părea că Parisul a luat foc. Chiar așa spuneau corespondenții din lumea întreagă.

Din nou, doi ani mai târziu, când premierul de atunci, Dominique de Villepin, a încercat să impună “le contrat premier embauche” ( un prim contract pe durată limitată pentru tinerii care intră în viața activă). Periferiile s-au revărsat asupra Parisului, îmi amintesc de confruntările violente de pe Esplanade des Invalides, zburau pietrele de pavaj in toate părtile, era sa iau una direct in cap.

Va amintiți, desigur, de vestele galbene care au devastat Champs Elysée si restul Parisului in urmă cu doar un an.
Și – eu nu am cum să îmi amintesc, dar văd inca rezultatele – revolta din 1968 care a dus la demisia lui Charles de Gaulle. Consecințele sociale si politice pe termen lung nu au fost întotdeauna fericite dar au facut sa avanseze istoria.
E prea devreme sa vedem ce consecințe va avea revolta din SUA însă, pentru prima dată, ea pare să contagieze și alte țări. De vină o fi și coronavirusul…

(Marcela Feraru)

mai mult
CronicăPromovate

Pagină din ziarul „România liberă”

sitnav

Situația navelor. Fostelor noastre vapoare

Io nu prea obișnuiesc să distribui textele altora. Dar pe aceasta, a Skipperului Laurentiu Mironescu, n-am cum, pur și simplu n-am cum, să nu o împărtășesc.

Că io mi-am construit casa și viața de pe urma Flotei. Presa a fost și îmi este un „hobyy” cu care doar m-am autoîntreținut.

Asta când mă săturam de cârciumile autohtone și o luam pe mișcătoarele cărări și înlocuiam crâșmele de lux cu drojdia speluncilor din buza porturilor de pe șase continente.

Trist, dar adevărat.

(Mihnea-Petru Parvu)


Pagină distinctă în nr. 121 din Marea Noastră, revista Ligii Navale Române.

Și-o să apară câte una de-asta în fiecare număr de-aici încolo … Până o crăpa de rușine vreun obraz prin vreun minister al României. În niciun caz ministerul transporturilor, că acolo nu e cu vapoare, acolo e doar cu consilii de administrație, altceva nu prea contează …

By the way, în 13 iunie 1990 așteptam ca m/n Rîmnicu Vîlcea să termine încărcarea la Galați și să plece la completare spre Brăila unde m-am îmbarcat pentru călătoria 97 – Galați, Brăila, Constanța, Santurce (Bilbao), Nantes, Anvers și 98 – Anvers, Beirut, Lattakia, Mersin, Constanța, Tulcea, sosire 09 noiembrie 1990. Atât.

(Laurențiu Mironescu)

mai mult
CronicăPromovate

Aseară târziu, în 368

Auto368

Eram aseara tarziu in 368… autobuzul care face legatura dintre Piata Romana si Drumul Taberei… Seara tarziu, singur … ascultam, fara casti(nu le suport) muzica italiana veche… anii ’60.

La un noment dat s-a urcat, pe la usa din fata, o femeie… s-a asezat, a auzit muzica… eu fiind in spate… a venit si s-a asezat cuminte la doua scaune de mine… si a stat sa asculte… „Sapore de sale”, „il Mundo”.. „Dimi quando”…

Si mi-a spus… „Imi place muzica asta. Ce frumoasa este!… Ma cheama Daniela… Stau in Tunari… Acolo aud numai manele… nu mai suprort… ce muzica frumoasa!”… ii spun cate ceva despre fiecare melodie.. zambeste, chipul ii radiaza de bucurie… „ce tare as fi vrut sa cunosc altfel de lume… sa cunosc altfel de oameni…”

Mi-am muscat buzele si mi-am inabusit lacrimile… ” Oricand poti sa incepi o viata mai buna”, i-am spus. „Chiar poti sa ai o viata frunoasa incepand chiar de maine!”… Se uita la mine… asculta muzica.. Zambea… Ne-am la revedere, dupa cateva statii… Stiu ca nu v-a uita cele cateva minute din aceasta seara.. Stiu ca se va gandi sa faca ceva sa schimbe ceva in viata ei… Daniela… la revedere, Daniela! 🙂

(Cristian Botez)

mai mult
Cronică

Stați să vedeți…

carspeed

Stați să vedeți ce poate păți un cetățean responsabil.

Vin spre casă. La trecerea de pietoni semaforizată dintre centru și ANAF, trec. Era verde. Vine unul cu mașina, pe roșu, și aproape să dea peste mine. Și-mi face și un semn obscen. Îi rețin numărul și sun la 112, mi se dă legătura la Poliție și le spun în mai puțin de un minut ce s-a întâmplat. Le dau nr mașinii, culoarea, le spun că eu nu am fost lovită, ei îmi spun că vor anunța polițiștii din trafic. Pa și la revedere. Asta era la 15.23. La 15.45, când eram în vârful Dâmbului, mă sună de la Poliție.

-Doamna Muntean, unde sunteți?
-În Dâmbu.
-Păi, doamna, colegii mei sunt la fața locului.
-Ce fac acolo?
-Vă așteaptă, că ați făcut o reclamație.
-De ce mă așteaptă pe mine? Logic, ar trebui să-l caute pe șofer, până nu omoară pe cineva.
-Păi, nu așa se face, doamnă. Ați făcut o reclamație și trebuie să discutăm.
-Despre ce?
-Despre reclamație.
-Doriți să facem un seminar în intersecție?

Și am ținut-o tot așa vreo 5 minute. El, că trebuie să mă văd cu polițiștii, eu, că nu găsesc nicio logică în întrevederea noastră.
-Doamnă, trebuie să le dați nr mașinii.
-L-am dat. Și nr și culoarea. Chiar nu știu de ce trebuie să ne vedem și nici nu mi-a spus nimeni să stau acolo. Și chiar dacă aș fi stat, ce rost avea, că ăla era dus.

În sfârșit, am încheiat discuția. Și i-am spus că dacă polițiștii țin morțiș să mă vadă, mă găsesc acasă.

Dacă tot ne dau ăștia cu regulile uniunii în cap, nu înțeleg de ce nu au reținut că în țările europene șoferii îi reclamă pe cei care încalcă regulile, dar nu stă nici naiba pe loc, dacă nu e un accident, ci îl caută pe ăla care a comis-o.

(27 mai, 2016-Târgu Mureș)

(Cora Muntean)

mai mult
CronicăPromovate

Frica globală.O percepţie personală

cv

Îmi aduc aminte cum m-am confruntat, pentru prima oară, cu o ameninţare globală.

Eram, la începutul anilor 1960, student la Bucureşti şi locuiam într-un demisol pe strada Sfinţii Apostoli, într-un cadru şi într-o atmosferă boemă unde numai la angoase (nici personale, nici globale), nu-mi stătea mintea. Dar în zilele crizei rachetelor din Cuba, oricât de tânăr eram, m-am neliniştit. (Într-atâta încât, peste alţi mulţi ani, aveam să visez odată, nu ştiu dacă după o masă bună ori o libaţie peste multe măsuri, că taman lângă mine a căzut o bombă atomică, iar eu eram chircit, la pământ, ca un un făt, şi simţeam că mă topesc, mă împuţinez, mă duc văzând cu ochii). Dar într-o bună dimineaţă (într-adevăr „bună”), luând ziarul, am aflat că Hruşciov şi cu Kennedy s-au înţeles, în sfârşit, prin nişte scrisori schimbate între ei, să nu se mai înfrunte nuclear. Lumea, România, eu, eram, cu toţii şi cu toatele, salvaţi. „Am învins !. Am învins !” – vorba lui Mircea Dinescu, deşi nu ne luptasem cu nimeni. M-am dus atunci la un Lacto-Bar din centru (era unul vizavi de Colţea) şi m-am regalat cu un iaurt şi doua-trei chifle
Ameninţările globale s-au înmulţit în vremea ce avea să vină, a globalizării. Mai nou, ne speriem – sau suntem speriaţi – de altele. Bunăoară, de criză şi de terorism, de pandemii şi de încălzirea globală.

Cu încălzirea globală, ca frică, parcă mai merge. Nici noi, nici generaţiile imediat de după noi n-or să aibă parte de ea. Nu se topesc „de tot” în vremea vieţii noastre nici Polul Nord, nici Himalaya. Nici Sahara nu apucă să ajungă până aici. Drept care, vorba suveranului francez, care poate fi luată de data aceasta şi ad-litteram : „După noi, potopul !”
Dar ce te faci cu celelalte trei ameninţări globale. Cu terorismul, de pildă. S-a văzut pe undeva prin Romania până acum vreun terorist, altundeva decât la televizor? Că de cagularzi, de mascaţi, slava Domnului, tot avem parte.

In de neuitata zi de 11 septembrie 2001, lucram la un ziar care tocmai apăruse ori urma să apară, dar numărul de ziar îl făceam, oricum, zilnic, chiar dacă nu apărea pe piaţă. Era un moment de chietudine, nu după o masă care te trage la lene, ci după câteva beri la terasa de peste drum de redacţie. Treaba era cam terminată şi ne mai omoram timpul cum se putea, chiar şi uitându-ne fugitiv şi cam distrat, la televizorul veşnic deschis la minimum. Când, deodată (ciudată vorbă, n-am auzit niciodată pe cineva ca în vorbire liberă, să zică „deodată”, poate doar vreun preţios într-ale exprimării), aşadar deodată, îmi atrage atenţia imaginea unuia din turnurile WTC care începe să se lase uşor, aproape maiestuos, în pământ, ca un baton de ciocolată ce se cufundă într-un lichid fierbinte. (Secvenţa aceea, ireală aproape prin perfecţiunea ei, am mai văzut-o doar de câteva ori reluată, după care, foarte ciudat, n-a mai fost difuzată). Vroiam să o mai văd, căci mi se păruse ceva cam s.f. Dar, vorba basmului, nu mare mi-a fost mirarea să mai privesc, peste alte nişte minute, la o imagine nu mai puţin halucinantă: celălalt turn.

Pentru prima oară în viaţă, în acea clipă, mi-am pişcat carnea să mă conving dacă e vis sau e aevea. Şi era aevea. Dar era, chiar de atunci, ceva ce nu se prea potrivea: cum putea ca turnul acela să cadă atât de perfect echilibrat, perfect vertical,topindu-se ca un paralelipiped de îngheţată?

A cui era isprava, nu mă interesa atunci, pe dată. Câteva minute mai târziu, o primă „lămurire”: o obscură Armată Roşie Japoneză sau cam aşa ceva. Nici pomeneală de Bin Laden, despre care – interesant detaliu – tocmai publicasem o pagină întreagă în ziarul încă în probe sub titlul „Inamicul nr.1 al Americii”. Atenţie, însă: a fost scris acest articol nu pentru că aş fi ştiut eu ce avea să se întâmple, ci, pur şi simplu, fiindcă titlul cu pricina, luat dintr-un ziar american, m-a şocat. In ziarele din Statele Unite, Bin Laden era aşadar mediatizat ca lumea chiar înainte de isprava de la 11 septembrie!

Dincolo de toate, însă, ideea e că, de la începutul începutului, impactul terorismului global asupra mea rămâne persistent legat de suspiciunea din prima clipă: de ce au căzut turnurile aşa cum a căzut. „E aici ceva care lipseşte”, ar fi spus Bertolt Brecht. Lipseşte explicaţia. Una pe care o caută, de la un timp, multă lume.

Cu mai mult aplomb m-am apropiat de altă teamă hărăzită nouă, tuturor locuitorilor Terrei, prin mijlocirea logisticii impresionante a celor ce ne informează pe ce lume trăim. S-a întâmplat să fiu în Cuba în primăvara lui 2009, adică abia la o zi-două după ce presa mondială anunţa că o nouă pandemie cu nume animalier, gripa porcină, şi-a rânjit colţii chiar în Mexicul vecin. Păi, mi-am şoptit atunci în barbă, încă o molimă? Apoi, tot cu nume de animal sau pasăre din ogradă, după boala vacii nebune, a oii nebune, a aripatelor de curte nebune şi ele? Intrăm acum în zodia porcului nebun ? Şi, în chiar seara aflării veştii cumplite, am comandat la cină, de-al dracului, cu o obrăznicie ostentativă, o friptură de porc. Am şi primit-o, cei de la restaurantul hotelului în care fusesem găzduit, cubanezi simpatici peste care trecuseră multe, n-au fost într-atâta de zeloşi încât să-l scoată pe dată din meniu pe prea nevinovatul porc.

Nu ştiu ce hectacombe au produs toate aceste trâmbiţate, nu epidemii, puţin spus, de-a dreptul pandemii, dar zoocide s-au produs: şi şeptel, şi ovine, şi păsăret, şi porcine, peste tot pe unde autorităţile statului au fost mai slabe din fire. Dacă speciile acestor biete animale domestice ar fi fost popoare, le-aş fi zis acestor operaţiuni masacru, curăţire etnică eugenie sau genocid, dar cum e vorba de „lumea celor care nu cuvântă”, ce-ar fi de spus decât că în timp ce în părţile subdezvoltate de lume şi chiar în democraţiile „emergente” se suferă cronic, ba se şi moare de foame, animalele şi păsările trebuincioase sunt exterminate din raţiuni superior epidemiologice.

Încălzirea globală ? Ani de-a rândul am avut parte, şi noi, cei din zonele cu climă temperată, de ierni mai mult decât clemente. Un preşedinte al României declara, înţelepţeşte, că „iarna nu-i ca vara”, dar iernile erau mai degrabă ca primăverile sau ca toamnele. Nu tu „totu-i alb, pe câmp, pe dealuri”, nu tu „Iarna pe uliţă”, ca în paginile din manualele şcolare ale primelor clase. Nimeni nu zicea atunci că sunt ierni atipice, nu se zicea că, gata, e încălzire globală, adio iarnă tradiţională. Şi iată că vine iarna 2009-2010, cu căderi masive de zăpadă, viscole, geruri. Nu e normal, s-a-ntors vremea. Ba da, e normal, căci iarna e cu zăpadă şi cu ger, şi da, vremea s-a întors, de fapt a rămas, la cum este ea de când ne ştim pe lume, de la glaciaţiuni încoace.

Criza? Prea complicat, prea oţios, prea cu miză mare subiectul. Dar într-o ţară care a trecut, de zeci de ani, prin „anumite neîmpliniri, în unele judeţe”, apoi prin tranziţia care „cere sacrificii” şi a avut parte apoi de „greaua moştenire”, o criză mondială într-o lume în care ne-am globalizat prea puţin nu poate decât să ofere un prilej salvator cârmuitorilor zilei să ne explice că nu din neştiinţa, hoţia, incompetenta şi netrebnicia lor se trăieşte atât de prost, ci din cauza crizei mondiale. Un domn acum istoric medievist, care vasazică abstras în trecut, dar imediat după 1989 aprig condeier al zilei, Andrei Pippidi, ce s-o mai ocolim, mă ocăra în abia apăruta revista „22” că tocmai eu mă pronunţ în cutare problemă (adică dacă să-l mai repunem pe Vodă pe tron sau nu), eu, care pe vremea lui Ceauşescu scriam despre şomajul, inflaţia şi pauperizarea din ţările occidentale? Am replicat atunci acuzei (dar replica nu a avut, desigur, loc în coloanele revistei), zicând că să nu dea Cel de Sus să ajungem vreodată să scriem şi noi despre şomaj, inflaţie etc., dar nu din Occident, ci din România. Ei, cine a avut dreptate, eu sau polemistul de ieri, medievistul onorabil de azi?

Acum, din păcate, scriem zi şi noapte despre toate aceste „racile” cum le zicea propaganda comunistă. Scriem acum şi despre criza mondială, care fiind mondială, nu poate să nu fie şi a României, căci şi noi trebuie să fim în pas cu lumea. Dar mai cu seamă când e vorba de crize, de pandemii, de încălzire globală, de terorism, nu de performanţe tehnologice, economice, nivel de trai şi alţi asemenea indicatori „care ne doare”, dar neluaţi în seamă de către trâmbiţaşii Apocalipsei secolului al XXI-lea.

(Constantin Vlad)

mai mult
Cronică

”CAFEA PENTRU CITIT”

Cafea

CAFEA PENTRU CITIT
(termenul nu-mi aparţine, copyright-ul fiind al unei persoane geniale de la… EIKON)

Blejoi, sâmbătă, 23 mai 2020

Bucuros să constat un concept cultural funny!… Până şi eu am început să vorbesc romgleza, dar numai ca o chestiune de stil sau ca să fac glume cu prietenii!…

Comand nişte cărţi la EIKON (Nicu Gavriluţă, Vasile Bănescu, „Homo Religiosus şi simulacrele realităţii” — o superbă carte de dialoguri culrurale şi spirituale pe teme esenţiale, Mihai Murariu, „Radical Peripheries: Heterodoxy, Modernity, and Totality in Japan and Romania”, dar şi un exemplar în plus din Goma, „Unde am greşit”? )!… Făcând eu o comandă mai consistentă, editura a ţinut să mă răsplătească într-un fel!… Cu ceva care să mă „stimuleze”!… Oricum sunt un eikonic, adică un fan al editurii pentru multele cărţi grozave pe care le publică!… Dar cu ce m-au răsplătit pentru comandă?!…

Primesc un fabulos pachet de cafea boabe espresso, cafea arabică, dar ambalată absolut genial şi provocator conceptual!… Nu ştiu a căruia dintre Valentin Ajder, Vianu Mureşan şi Dna Otilia Teposu a fost ideea, deşi bănuiesc, dar sunt touché… Genial, genial, abia aştept să mă aromez amplu după slujba de mâine de la biserică!… 🙂
O idee mai frumoasă decât aceasta, mai rar găseşti!… O dovadă a faptului că cei de la EIKON nu sunt simpli editori, ci mai mult decât atât, adevăraţi intelectuali artişti!…

Cu siguranţă mai comand de la EIKON; nu de alta, dar sunt un cafegiu literar înrăit, cafeaua fiind pentru un scriitor pansamentul gastric şi stimulentul propice pentru fecunditatea ideilor!… Propun pentru viitor şi berea neagră Silva Literară!… 🙂

Evident, depinde de… comandă!… ❤️

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CronicăPromovate

Țăranul

taranul

Țăranul de la munte, zicea Ion Creangă, nu se dă strămutat la câmpie și nici cel de la câmpie la munte.

Prin strămutarea celor de la poalele munților din Buzău a rezultat un sat de oameni gospodari, azi sunt la a treia generație și tot atât de frumoși gospodari sunt. Tot ialomițeni sunt. Lanul de grâu și curcubeul astral îi împodobesc în simplitatea locului, în arșița Bărăganului.


(Fotografie din cronologia dnei Steliana Dulgheru)

 

(26 mai 2020, Dan Drăguș)

mai mult
CronicăPromovate

Să trăim fericiţi!

corona93

Mai este oare posibil să fim fericiţi ? – se întreabă, cu candoare, într-un editorial, ziarista franceză Claire Fortier-Durand.

Întrebarea pare de o naivitate banală, dar e bazată. Căci, continuă ea, mai precis „când deschizi ziarele, nu dai decât de catastrofe: cutremure, procese de pedofili, violenţe urbane“… Parcă-ţi piere cheful de viaţă. „Avem de-a face cu moartea în fiecare zi, aflăm de nenorocirea unor semeni de fiecare dată când ascultăm ştirile la radio.“
Tineri care se sinucid pentru că nu mai cred în nimic, cei în vârstă pentru că nu mai cred în societate şi în dreptate. Unii ucid pentru a se apăra, alţii pentru a fura mii de euro sau un aparat foto. Tinerilor le e frică de viitor, bătrânilor, că o să se repete trecutul. Aşa stând lucrurile, îţi mai vine dimineaţa când te scoli să exclami: „Ce zi frumoasă!“? Poate doar dacă îţi propui să nu mai citeşti ziarele, să nu mai asculţi radioul, să nu te mai uiţi la televizor. Adică, să te sustragi bombardamentului mediatic cu ştiri prăpăstioase. Dar te poţi izola de ce se întâmplă în jurul tău, în lume? Şi în lume, după ce citeşti, asculţi, vezi, s-ar părea că se petrec doar grozăvii.

Filozoful, tot francez, Michel Serres observă că trăim într-o „societate în care se regizează frica“. Ca dovadă, să numărăm de câte ori revine cuvântul „moarte“ în informaţiile de „fapt divers“ ale fiecărei zile. Cui serveşte acest adevărat „marketing al fricii“ explică, în cartea sa recentă „State of Fear“ (Starea de teamă), autorul anglo-saxon Michael Chrichton: „Întreţinerea fricii permanente este o formă de control al societăţii de către politic, mass-media şi juridic“. Oamenii de ştiinţă ne învaţă că omul este înzestrat cu un sistem de fixare în memoria vizuală şi emoţională a evenimentelor traumatizante: catastrofe, accidente, acte teroriste, pandemii, incendii, inundaţii, cutremure, tsunami, demonstraţii, scandaluri de tot felul, corupţie. Potrivit mecanismelor biologice ale selecţiei darwiniene, cei care ies cel mai puţin afectaţi de asemenea întâmplări nefericite au mai multe şanse de supravieţuire. Ei vor putea astfel procrea şi asigura supravieţuirea şi dezvoltarea speciei. Sondajele de opinie TV atestă audienţa numeroasă a temelor catastrofice, iar alcătuitorii de programe se conformează legilor pieţei. Aşadar, un cerc vicios, care amplifică răul, un rău tot mai exploatat mediatic.

Unei asemenea turnuri pesimiste, trebuie să-i existe însă şi o variantă luminoasă. „Bineînţeles, nu e vorba de a-i opune acestui catastrofism permanent un angelism suav şi naiv, ci de a ieşi din alternativa sterilă între atitudinea pesimistă şi cea optimistă faţă de viitor, de a o înlocui printr-o abordare realistă, lucidă, pragmatică şi constructivă“ – pledează Michel Serres, care exemplifică: „Fapte pozitive există în masă, în viaţa cotidiană a lumii: descoperiri hotărâtoare pentru viitor, creaţii colective, solidaritate, generozitate, legături transculturale etc. Trebuie doar să ştii să le promovezi“. Pentru a ieşi din paradigma fricii şi a te instala în paradigma creaţiei colective a viitorului trebuie apelat la faptele pozitive care, legate între ele, potenţează „dorinţa de viitor“.

Claire Fortier-Durand are şi ea o reţetă a fericirii. Ea apelează, pentru aceasta, mai degrabă la sensibilitatea feminină: „Să ascultăm, timp de câteva minute sau câteva ore, o muzică menită să ne trezească amintiri plăcute, să mergem la un film deconectant, să citim o carte amuzantă. A doua zi dimineaţa, vom avea puterea să primim, din nou, ştiri despre nenorociri sau grozăvii de tot felul“. Autoarea franceză pledează pentru o adevărată revoluţie spirituală, care ar fi capabilă să împrăştie spectrul catastrofalului şi starea de teamă: „Revoluţia este la îndemâna noastră şi chiar dacă groaza e cuibărită în inimi, iar vorbele pot produce răni, mâinile pot învăţa să mângâie, inimile să iubească, iar cuvintele să aline“.

Mai pragmatic, un alt autor francez, Jean-Marc Bellot, propune, în locul soluţiei individuale, una ce apelează la colectivitate. Iar pentru aceasta, îi reaminteşte virtuţile. Însuşi Winston Churchill, cel care a spus că „democraţia este cel mai rău dintre regimuri, cu excepţia celorlalte“, a emis, cu alt prilej, o constatare mai puţin cunoscută, dar nu mai puţin memorabilă: „Într-o conversaţie de numai cinci minute cu un alegător obişnuit, poţi obţine un argument-beton împotriva democraţiei“. Ceea ce, nu-i aşa, vorbeşte tot despre valorile democraţiei, în care individul îşi poate spune cuvântul, iar acest cuvânt are greutate. Căci tot Churchill spunea: „Opinia publică trebuie să orienteze şi să controleze, în orice împrejurare, acţiunile miniştrilor, care sunt slujitorii şi nu stăpânii săi“. Iată deci că nici măcar pentru Churchill democraţia nu e chiar atât de deprimantă cât s-ar fi crezut. Fapt pe care îşi propune să-l demonstreze cartea „The Wisdom of Crowds“ a lui James Surowiecki. În privinţa luării deciziilor asupra unei probleme complexe – se afirmă în carte – o mulţime de indivizi fără cunoştinţe deosebite obţine rezultate mai bune decât orice expert în materie. Afirmaţie sprijinită de un exemplu. În dimineaţa de 28 ianuarie 1986, când s-a aflat că naveta Challenger a explodat în zbor, pieţele financiare au sancţionat imediat cursul societăţilor asociate la programul NASA. La numai 21 de minute după catastrofă, cursurile la Rockwell, Lockheed Martin, Marietta şi Morton Thiokol au pierdut 3-6 puncte. Către sfârşitul zilei, toate cursurile se stabilizaseră, cu excepţia acţiunilor Morton Thiokol, care au continuat să scadă şi au pierdut 12 puncte. Experţii au reuşit, abia şase luni mai târziu, să identifice vinovatul responsabil de explozia navetei: era Morton Thiokol. Ceea ce specialiştii au aflat după o jumătate de an de activitate laborioasă, gloata de simpli acţionari „simţise“ din primele clipe. Nu este, şi acesta, un motiv de optimism, de încredere că nu (întotdeauna) e bietul om sub vremi, că ştie „să supravieţuiască“ în situaţii de catastrofă?

(Corneliu Vlad)

mai mult
CronicăPromovate

CEHOV și epidemia din 1892

cehov

„Reputația lui Cehov ca medic se împământenise atât de bine în jurul moșiei de la Melikhovo încât în iulie 1892’ când gubernia era amenințată de holeră, consiliul regional de igienă l-a rugat să ia toate măsurile profilactice necesare pentru a evita extinderea epidemiei.

A acceptat imediat, a citit cele mai recente lucrări în materie și a pus să se construiască barăci în care să fie izolați bolnavii din cele douăzeci și cinci de sate și patru uzine ale sectorului său. Cum nu avea bani să achite nota, s-a adresat prietenilor, vecinilor, industriașilor bogați, rugându-se de ei cu „puterea de convingere a unui cerșetor”. Bătea drumurile într-o căruță proastă, ajungea frânt de șale prin sate, îi învăța pe țăranii bănuitori cum să se păzească de flagel și, pe deasupra, îngrijea cazuri de tifos, difterie și scarlatină. Într-o săptămână a văzut o mie de bolnavi. Îi scria lui Suvorin : „Dintre toți medicii din regiune, eu sunt cel mai amărât, caii, echipajul meu sunt infecte, nu cunosc drumurile, noaptea nu văd nimic, n-am bani, obosesc repede și, mai ales nu pot să uit că trebuie să scriu și că am chef să scriu și să dau dracului holeră. În ciuda amenințării, nu „a dat dracului holera”. Datorită eforturilor sale, epidemia a ocolit gubernia. Nu s-a mândrit în nici un fel cu această reușită. Scepticismul nu-i permitea mulțumirea de sine.”

(Henry Troyat, CEHOV, Editura Albatros, București 2006)
…….


In fotografie
Anton Pavlovici Cehov
Mai 1897, Melikhovo

Distanțe
(cu taxiul : Melikhovo-Moscova – 1h 52m,
cu trenul : Melikhovo-Moscova – 1h 48m
cu metroul sau cu linia 308 – 1h 59m)

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CronicăPromovate

Laureata celui mai dificil concurs de vioară din lume: Ioana Cristina Goicea, recital și lansare de disc

vioara

Pe 12 octombrie, de la ora 19.00, la Sala Radio violonista Ioana Cristina Goicea urmează să susțină un recital, în cadrul proiectului “Moștenitorii României muzicale”, organizat de Radio România Muzical și Rotary Club Pipera.

Este prima apariție pe o scenă bucureșteană a acestei violoniste considerate una dintre stelele noii generații de violoniști, la nivel internațional, după reușita ei, din mai 2019, de la concursul Regina Elisabetha de la Bruxelles. Această competiție este cunoscută drept cea mai grea din lume pentru violoniști. De asemenea, este o ocazie rară de a asculta un recital susținut de Ioana Cristina Goicea, și de a aprecia pe parcursul a 60 minute, talentul și virtuozitatea acestei violoniste, printre cele mai bune din lume.

Alături de partenerul său de recital, pianistul Andrei Banciu, Ioana Cristina Goicea propune în cadrul recitalului din 12 octombrie, de la ora 19.00, lucrări de Piotr Ilici Ceaikovski, Maurice Ravel și Camille Saint-Saëns, un program muzical ce reunește virtuozitatea și lirismul. Recitalul este prezentat de Andreea Chiselev, realizator Radio România Muzical.

La finalul recitalului, este programată și lansarea albumului “Romantic exuberance”, semnat de Ioana Cristina Goicea și Andrei Banciu, apărut în septembrie 2019 la casa germană Genuin. Realizarea acestui disc este parte a premiului primit în 2018, la Bonn, de Ioana Cristina Goicea la concursul Deutscher Musikwettbewerb. Un album cu muzică romantică târzie, admirabil interpretată, pe care se regăsesc lucrări de Richard Strauss și Erich Wolfgang Korngold, alături de o sonată a compozitorului român Stan Golestan, pentru prima dată înregistrată pe disc: Sonata în Mi bemol major pentru vioară și pian.

Este o ocazie de a obține autografe din partea artiștilor pe acest album care poate fi achiziționat de la standul Librăriilor Humanitas din foayerul Sălii Radio.

Ioana Cristina Goicea (26 ani) este absolventă a Universității de muzică din Hanovra. Presa internațională o numește „o nouă stea în ascensiune pe firmamentul violonisticii mondiale”. Premii foarte importante jalonează cariera deja impresionantă a violonistei române: premiul I în 2017 la concursul Michael Hill din Noua Zeelandă, premiul I la concursul de la Bonn, premiul al V-lea la reputatul concurs de la Indianapolis, premiul al VI-lea în 2019 la concursul Regina Elisabetha de la Bruxelles.

A concertat în calitate de solistă pe importante scene internaționale din Europa, America, Australia, alături de orchestre reputate. În egală măsură, este interesată și de repertoriul dedicat muzicii de cameră, pe care-l abordează alături de pianistul Andrei Banciu. Cei doi au participat în 2015 la o importantă competiție de profil din Italia, unde au obținut premiul al doilea.

Andrei Banciu (34 ani) este originar din Timișoara; absolvent al Universității de arte din Berlin, desfășoară o interesantă carieră pe trei planuri: de pianist concertist, de interpret specializat în muzică de cameră și de profesor la importante universități de muzică din Germania. Este fondator al trio-ului Jacques Thibaud. A apărut pe scene dintre cele mai importante, atât în calitate de solist, cât și de membru în ansambluri de cameră.

Proiectul “Moștenitorii României muzicale” organizat de Radio România Muzical și Rotary Club Pipera își propune să-i aducă pe una dintre cele mai prestigioase scene din România, cea a Sălii Radio, pe tinerii și excepționalii muzicieni ai României, artiști care desfășoară o importantă activitate în străinătate, dar pe care publicul românesc are șansa de a-i asculta prea rar. Recitalurile din acest proiect se adresează unui public larg, cu un repertoriu accesibil și cu o durată de o oră, fără pauză.

De mai bine de 110 ani, Rotary, cu cei peste 1,2 milioane de membrii profeșioniști din toate vocațiile, este o rețea globală de lideri care acționează pentru a contribui la comunitățile din întreaga lume și a inspira oamenii de pretutindeni pentru o societate sustenabilă. Rotary Club Pipera asigură sustenabilitatea financiară a proiectului și promovează activ concertele, ca o expresie a preocupării de a servi comunitatea pe latura culturală, educațională și inspirațională. Toate fondurile strânse de Rotary Club Pipera pentru acest proiect servesc exclusiv pentru achitarea onorariului artiștilor și a unei părți din costurile de promovare a recitalurilor. Publicul se poate implica activ în susținerea proiectului, prin donații în contul Rotary Club Pipera. Amănunte despre posibilitățile active de implicare pot fi accesate pe contul facebook/rotaryclubpipera/

Precedentele evenimente organizate în cadrul proiectului “Moștenitorii României muzicale” s-au bucurat de un remarcabil succes de public și de critică. Protagoniști au fost pianiștii Florian Mitrea (16 octombrie 2018), Adela Liculescu (17 octombrie 2018), Mara Dobrescu (18 octombrie 2018), violoncelistul Andrei Ioniță, acompaniat de pianista Naoko Sonoda (15 aprilie 2019) și pianista Axia Marinescu (6 iunie 2019).

Următoarele evenimente din cadrul proiectului “Moștenitorii României muzicale” vor avea loc la Sala Radio pe 3 noiembrie – Romanian Chamber Orchestra, concertmaestru Alexandru Tomescu, dirijor Cristian Măcelaru și pe 14 noiembrie 2019, cu pianista Sînziana Mircea în prim plan.

Biletele pentru recitalul din 12 octombrie sunt disponibile în rețeaua www.bilete.ro, în oficiile Poștei Române, în magazinele Inmedio semnalizate bilete.ro și la casa de bilete a Sălii Radio din str. General Berthelot nr. 60-64. Abonamentele pentru stagiunea muzicală de la Sala Radio nu sunt valabile.

Cu sprijinul Hotel Epoque.

(e-zeppelin.ro)

mai mult
Cronică

RECOMANDĂRI LIVREŞTI

img23

O carte care trebuie neapărat citită pentru a înţelege cruzimea sistemului comunist ilustrată prin neşansa dizidenţilor autentici de a se fi născut în „teroarea istoriei” (Mircea Eliade) este aceasta (Mulţumim Mariana Sipoş, mulţumim Valentin Ajder):

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
1 2 3 4 5 41
Page 3 of 41