Sfârșitul lui Făurar ne poartă pașii la Filarmonica ”Paul Constantinescu” Ploiești, căutând simfonia primăverii în acorduri literare. Luna Femeii ar putea fi și Era Femeii, pentru că Emilia Luchian, colega noastră, ne introduce în lumea celui de-al doilea sex, al femeii de mătase nipone.

În Japonia, sistemul patriarhal ie are la bază loialitatea față de propria familie, căsătorie și responsabilitatea de a avea grijă de generațiile mai în vârstă. Datoria față de familie și pietatea familială sunt prioritare în sisteml ie. Femeile respectă ordinele bărbaților și sunt obligate să servească întreaga gospodărie. Se consideră că o relație foarte apropiată între bărbat și femeie ar putea dăuna casei, de aceea este necesară și se impune păstrarea unei anumite distanțe între parteneri. Kimono din mătase, umbrela din bambus, câţiva paşi în urma soţului, capul uşor aplecat, ryōsai-kenbo (soţie bună şi mamă înţeleaptă) – iată imaginea păstrată în amintirea europeană, de-a lungul secolelor, despre chipul tradiţional al femeii japoneze. Responsabilitatea femeilor în societatea japoneză este de natură casnică și presupune bunătate, multă discreție, confidențialitate și suport domestic. Dramele și decesul unei persoane din familie trebuiau anunțate pe un ton liniștit, fără durere. Emilia Luchian ne dezvăluie lumea fascinantă a gheișelor din trecut, dar și aspectele sociale ale gheișelor din prezent. Pe de altă parte, independența femeilor de-a lungul timpului a cunoscut și cunoaște multiple transformări. Se fac schimburi de idei mai mult de o oră pe marginea subiectului, comunicarea devine interactivă cu multiple valențe informative.

”Lecția de poezie” susținută de Luminița Bratu îl are ca protagonist pe Samuel Bekett cu poemul:

Cum spui

nebunie –
nebunie dacă –
dacă –
cum să spui –
nebunie în caz că –
de –
nebunie atunci când –
dat fiind –
nebunie dat fiind că –
văzînd că –
nebunie văzînd că –
asta –
cum să spui –
cele –
toate cele –
toate cele ce aici –
toate astea –
nebunie dacă ții cont că –
dat fiind că –
nebunie date fiind toate astea –
întrucît –
cum să spui –
văzut fiind –
întrevăzut –
crezînd că întrevezi –
voind să crezi că întrevezi –
nebunie de vrei să crezi că întrevezi că –
cum să spui –
și unde –
de vrei să crezi că întrevezi că –
unde –
cum să spui –
acolo –
jos acolo –
departe –
jos acolo departe –
deplină –
acolo jos departe abia că –
că –
cum să spui –
dacă ții seama că –
seamă de astea de-aici care –
nebunie de vrei să crezi că –
să întrevezi –
să crezi că întrevezi –
să vrei să crezi că întrevezi –
acolo jos departe abia că –
nebunie de vrei să crezi că întrevezi că –
că –
cum să spui –

cum să spuiă spui

Cele mai recente creații aparțin Ofeliei Davidescu (”Cu capul în nori”), Luminiței Bratu (un poem inspirat din poezia anterioară a lui Samuel Beckett), Cati Enache și lui Gabriel Comanroni care ne încântă cu o serie de crochiuri lirice. Ramona Müller citește un poem scris de colegul nostru Frone Ilarian Adrian (“Rodin”).

Caty Enache și Marian Zmaranda îl evocă pe cel care a fost Martin Culcea (26.02.2023- 27.01.2021). Original din multe puncte de vedere, poetul ploieștean era de o mare rigurozitate. Avea o profunzime uneori indescifrabilă pentru mulți. Un stil neobișnuit, dar pe care a dorit să și-l păstreze. Poezia lui Culcea impune dificultăți de percepere a sensului, aparent fără nici un fel de convergență între idei. O scriere simultană înainte-înapoi devine exercițiu liric pentru cititorul exprimentat.

26 februarie

mi-au zis Ioan!

un nume pe care îl declari

o dată cu grupa sanguină

și așa îl declar/

mi-am zis Martin

forțînd rizibilul

celor lipsiți de umor/

îmi puteam spune și Februarie

și febra ar fi fost deplină

și oamenii s-ar fi simțit egali!

(în sfârșit)

Nu-mi pot dovedi simțul umorului

decât semnând acest refuz

cu adevăratul meu nume:

     Februarie Culcea

Lectura de cenaclu ne este oferită de către o colegă nouă, Anamaria Ileana Stoica. Dintr-un scurt CV aflăm că dumneai s-a născut la Azuga pe 10.12.1943 în casa bunicilor materni, tatăl fiind pe front. În școala gimnazială și liceu a avut parte de profesori eminenți, ale căror nume astăzi sunt evidențiate pe străzile din Ploiești. Absolvă Facultatea de Studii Economice din București, apoi urmează studii postuniversitare în domeniul demografic.

”Timp de aproape 50 de ani am trăit în București, ultima și cea mai mare parte a activității profesionale fiind în cadrul Comitetului de Stat al Planificării, unde am intrat prin concurs. În 2017 am revenit în Ploiești, la câțiva ani după plecarea la Domnul a iubitului meu soț. Am scris prima poezie în noaptea de 5 noiembrie 2010. La o reuniune, foștii mei colegi de liceu mi-au făcut cadou primul volum în care strânsesem câteva poezii. După o pauză de câțiva ani, am mai scos un volum.”

Anamaria ne povestește cu umor și autoironie că acest mod de a scrie poezie se părea ciudat și se întreba de nenumărate ori dacă este normal ce se întâmplă cu ea, mai ales dată vârsta pe care o are. Încurajată de o prietenă, redactor la o revistă literaă, a continuat să scrie. Ne povestește cu nostalgie de profesorul Nicolae Simache și Gheorghe Milica.

Poeziile Aneimaria Stoica  reflectă trările femeii trecute prin anotimpuri și vârste, prin timpuri frământate de neliniști, dar și pline de bucurii. Ridurile reflectă nu doar amintirile, ci și spaţiul exterior surprins în diferite momente şi ipostaze. Versurile sugestive redau simțirile dramatice ale poetei, dar și meditația profundă asupra sensului vieții. Imaginile pline de viaţă transmit multă emoţie și smulg câte un zâmbet sau câte o lacrimă vindecătoare. Pe marginea poemelor citite comentează Cati Enache, care susține că lirica Aneimaria Stoica are o structură empatică, în același timp o dată ce autoarea se distanțează de trăirile  traumatizante, ludicul se poate simți ca o gură de relaxare.

Luminița Bratu conchide că scriitura autoarei are o latură comună cu a sa, deoarece poezia, indiferent la ce vârstă este scrisă, scoate la lumină cea mai frumoasă parte a sufletului.  Atunci ești dezinvolt, creativ, frumos și pe dinafară, și pe dinăuntru!

Marian Zmaranda consideră că există o chemare către poezie, dar este nevoie de o concentrare mai suplă pentru evidențierea adevărului personal și captarea valenței care măsoară adâncimea poetică. Punerea în cuvânt a demersului liric este susținută de reflecția asupra unor subiecte eterne precum neliniștea clipei, angoasele induse de cotidian, vulnerabilitatea ființei, iubirea și, firește, trecerea inexorabilă a timpului.

Provocată de colegul nostru și nepotul ei, Dan Simionescu,  Anamaria ne recită un poem închinat soțului  alături de care s-a bucurat și împlinit:

Castelanul

Eu am trăit într-un castel

Și castelanul era el.

Deși castelul nu e mic,

Acum eu nu mai am nimic:

Pentru că nu mai este el,

Nu mai există niciun castel.

Încheiem o seară frumoasă și armonioasă în care femeia, indiferent de vârstă, statut social sau individual este regina primăverii absolute.

Cronică şi fotografii: Ramona Müller

*sub coordonarea Asoc. “24pharte” ~ Nu există patriotism fără patrimoniu. Preşedinte: Ioan Vintilă Fintiş. Secretari literari: Ramona Müller şi Ana Nedelcu

Băi, ce mi-ar plăcea să vă spun ceva cu sens, plin de miez și de simțire, să vă dau pe spate. În schimb, o să vă alegeți cu niște bolboroseli din astea, de confesional. Așa că pregătiți patrafirele, că încep.
”Duminica alegerilor” (pentru cine a deschis mai târziu televizoarele, duminică am avut o jumătate de zi de introspecție și analiză, fără anestezie sau stimulente și au rezultat niște epifanii mici și nedureroase. Sau or fi fost niște AVC-uri în rafală, rămâne de văzut), deci duminică am analizat și constanta iritantă a vieții mele, care a fost și este excesul de trebuie. În contextul alegerilor mele, dacă ”trebuie să” nu răspunde logic la întrebările cui sau de ce, pot să nu dau doi bani chiar dacă mă mai și doare.
Trebuie să te trezești /de ce/ să nu întârzii la școală=fair enough. Trebuie să te măriți /de ce/ că așa se face=nu, mulțumesc. Trebuie/cui îi trebuie/la vecini, la rude sau nu ne e clar =fuck off.
Lucrurile mi s-au arătat așa încă din copilăria mică, atunci când am decis că țin cu Steaua și nu cu Rapid. Blocul în care locuiam era populat preponderent de ceferiști și la întrebarea tu cu cine ții, am răspuns fără să mă gândesc, cu Steaua. Și mai eram și mândră. Că așa auzisem eu în casă, de Ion Ion și Sameș, de Anghelini și Iordănescu, cum repuneau ei de la marginea careului în ritmul lent al comentariului menit să nu deranjeze prea mult siesta microbistului.
Se pare că nu trebuia să țin cu Steaua, că ăla care m-a întrebat, și care naiba știe de unde avea el o cărămidă în mână, mi-a aruncat-o fix în burtă. Fie vorba între noi, cărămizi putea avea oricine în zilele alea de glorie, în care țara-ntreagă era și-n sărbătoare, dar și-n șantier pe temeiul construirii socialismului și a omului de tip nou.
Deci trebuia să țin cu Rapid. Jură-te! Nu m-am dus la mama să plâng sau să-l pârăsc, pentru că ai mei nu interveneau în războiele mele și, oricum, o dreptate din asta venea și cu o sumă de repercusiuni asupra mea. Cărămidarul a fost monitorizat atent până mi-a venit apa la moară și l-am învățat să bată step pe scări cu patinele cu rotile, proces în care și-a vătămat o gleznă și a adus-o și pe mă-sa la ușa maică-mii.
Maică-mea, că tot a venit în discuție, era inventatoarea lui trebuie să. Deținea patentul și marca înregistrată. Aici, rog psihologii din listă să stea pe deontologie și să-și retragă sondele, că simt. Luați cu pop corn. Deci, maică-mea. Ce mamă nu visează ca odrasla de sex feminin să arate și să se poarte ca o păpușă în vitrină? Puține, la vremea aia. Exasperată, după multe încercări nereușite de a-mi fixa cu lipici permanent codițele în poziția presetată, de a-mi curăța fustăloaiele alea din catifea grena de nisip, noroi, frunze sau mai stiu eu ce, mă bagă în ședință.
Parentingul vremii permitea doar modul papuc la fund sau, dar foarte rar, discurs explicativ pe ton sfătos, mustind de exemple bune. Și vorbea ea de ceva vreme, cu mine-nțepenită pe canapea, despre niște prințese (băga-v-ați prințesele undeva, cu toate atrocitățile alea diafane de întâmplări prin care treceau până dădea cu happy end). Eu, probabil eram absorbită de vreo gaura-n ciorap. S-a folosit de momentul în care a intrat frate-miu în cameră si a mai luat o gură de aer până-i mai vin idei. Ăla s-a sprijinit de tocul ușii, dornic să fie parte din proces și a urmărit cu interes scena, intuind în ce moment al vieții sunt. A mai urmat o tură de exemple cu fetițe curate, îngrijite și de succes și când am considerat că pot să-i curm agonia, m-am dat jos de pe canapea spunandu-i, da, dar eu nu vreau să fiu așa. Frate-miu a început să râdă și am mai auzit în timp ce mă îndepărtam, cum o pseudo îmbărbăta: ți-am zis s-o lași așa? o știi ea ce face.
Alegerea mea, încă din etapa aia de viață, a fost că dacă mie nu-mi trebuie și nu rănesc fizic pe cineva în proces, putem să uităm și să mergem mai departe. Pentru că mereu vor fi unii care ar vrea să faci sau să fii într-un fel care să le fie confortabil lor.
Mâine vă scriu despre sex.

Pese: nu despre asta vă scriu, dar măcar v-am atras atenția.

Marian Luiza Ostaficiuc

„Când mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat, am întins mâna să-l ating, așa cum obișnuiam cu câinii cei răi care puteau fi îmblânziți doar prin omenie sau printr-un desăvârșit noroc. Colosul din podul profesorului era ca o fiară de lemn, rănită, culcată la pământ. Privindu-l cu atenție, avea forma unei viori. Era, mai degrabă, un soi de contrabas, dar de vreo două-trei ori mai mare. La trecerea arcușului peste groasele-i corzi, acestea vibrau într-un dans lent, unduit, cumva în slow motion, asemănător șerpuirii reptilelor care stăpâneau tărâmul de dincolo de muzică.
– Este un octobas, dragul meu! mi-a șoptit profesorul, cu ochii înlăcrimați. În toată lumea nu există decât șapte exemplare înregistrate. Acesta este al optulea, neștiut de nimeni până azi. L-a făcut acum o sută de ani însuși Jean-Baptiste Vuillaume, lutierul, pentru Te Deum-ul lui Hector Berlioz.” (Ioan Mihai Cochinescu, „Vulpea lui Akira”, Editura Trei, 2022)

#VulpeaLuiAkira #IoanMihaiCochinescu #EdituraTrei # #Octobas

photo © 2023 Sidonia Călin

Gând trist, de dimineață cenusie. Ziarist despre ziariști.
de Cristian Botez

Unii ziaristi sunt rataciti prin presa de vreo 27 de ani.
Stau si-acum intr-o gara trista si pustie, prin care arareori trece cate-un tren schiop. Stau calare, garboviti, pe-o valiza veche de carton, lipita, pe ici-pe colo, cu scoci vechi, innegrit pe margini de colb si funigine, si nu stiu nici acum de unde vin si incotro se duc. Au aceiasi pantofi scalciati si pantalonii trasi la spate spre calcaie, de li se intrevede linia dintre buci, privirea scarbita de nereusite.
Si parca aud un vuiet de departe, dintr-o urbe mare, miez de tara, Capitala. Si nu stiu, mintea grea de nedorite-aduceri aminte si tulbure nu-i ajuta sa-nteleaga. “Ce e? E de bine? E de rau? Ne cheama in redactie, ca pe vremuri? Aveam masina mea de scris, cea vechea mea prietena, Olympia. Aveam salarii si publicam. Orice.” Dar vuietul se stinge ca zborul unei pasari de campie, obosita si pierduta. Si omul nostru, vechiul ziarist, atins pe fata, in cute-adanci, de dezamagiri, de amintiri pe care stie ca nu le mai poate invia, de vise scapate printre degetele-i crapate si noduroase, spalate tot mai des de sarea lacrimilor scurse-n pumni, isi muta privirea de-a lungul linilor de fier, spre orizontul tulbure, scrutandu-i adancimea prafuita si rece, acum, dupa un tren. Oricare. Ultimul de-ar fi, sa fie!

O dimineață tristă…
Un sfarșit de an tot mai rece…
A plecat dintre noi Sorin Adam ..
L-am admirat și îndrăgit, un artist plastic, un pictor, un OM…ce aducea culoare într-o lume tot mai cenușie…
Odihnă veșnică sufletului tău și neuitare Sorin Adam.
Condoleanțe familiei.
Sincere regrete pentru plecarea celui ce a fost culoare in viețile noastre.

Ella Mihaela Cristea

“În sfârșit semnalul de colinde s-a dat. Noi toți cei din celulă, patru la număr, cu expresia feței din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zabrele, cu ochii aprinși scânteind în noapte, începeam colindul “O, ce Veste minunată!”, continuând pe aceeași melodie cu “A venit și-aici Crăciunul”, colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperați cu pumnii și cu picioarele în uși, amenințându-ne și ordonându-ne să încetăm. Populația din Aiud s-a adunat în jurul închisorii; ascultau uimiți colindul, ca la urmă să cânte și ei cu noi. Am trăit și am simțit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă ușile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi.”

– Atanasie Berzescu

Via Sfinții Închisorilor

Istorie recenta: Florin Manole. 21 Decembrie 1989, Piata Universitatii. Vom muri si vom fi liberi
Scris la Tuesday, December 22 @ 17:54:47 CET de catre asymetria
Historia oculta
Datorez aceste rânduri fetei ucise lângă mine.

Deşi este esenţa oricărei acţiuni politice actuale, întrebarea asupra zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă şi anacronică. O altă întrebare, “cine a tras în noi… ? pusă clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceaşi întrebare aduce şi o neaşteptată lămurire prin specificaţia expresă, “cine a tras în noi… după 22.
Faptul contribuie la delimitarea existentă şi stăruitoare dintre perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi perioada aşa-numită “de după 22”
Florin Manole

21 Decembrie. Piaţa Universităţii. Vom muri şi vom fi liberi

sau Locul, data, mărturia
Datorez aceste rânduri fetei ucise lângă mine.

Deşi este esenţa oricărei acţiuni politice actuale, întrebarea asupra zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă şi anacronică. O altă întrebare, “cine a tras în noi… ? pusă clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceaşi întrebare aduce şi o neaşteptată lămurire prin specificaţia expresă, “cine a tras în noi… după 22”. Faptul contribuie la delimitarea existentă şi stăruitoare dintre perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi perioada aşa-numită “de după 22”, definită mai curând de lipsa răspunsurilor şi de criza de legitimitate a politicienilor. Pe de altă parte, un răspuns la întrebarea naţională “cine a tras în noi ? ar fi unica variantă a începerii unui proces, ratat însă din această perspectivă, de legitimare a politicienilor postdecembrişti care au condus România. Legitimitate imposibil de recuperat, cu atât mai mult cu cât fatalmente, de 20 de ani încoace, politicienii noştri se revendică in corpore din acel nedefinit şi poate evitabil 22 decembrie 1989, legitimitate pierdută undeva între şantajul care a condus la abdicarea forţată a MS Regelui Mihai I, Mişcarea de rezistenţă anticomunistă, revolta minerilor din Motru, 19 – 20 octombrie 1981, numită şi “Greva pâinii”, revolta muncitorilor de la Braşov, 15 noiembrie 1987, controversele pe marginea încercării de revoltă de la Iaşi din 14 decembrie 1989, Timişoara 15 – 17 decembrie 1989 şi Bucureşti 21 decembrie 1989. Făra a mai aduce alte argumente, încercarea precipitată, neadecvată şi, fireşte, eşuată a unuia dintre prezidenţiabili, în Campania electorală 2009, de a se legitima politic în faţa tuturor românilor, la Timişoara, de ziua statului România, vorbeşte de la sine de un temei politic ce persistă în reperele istorice enumerate şi care asumate ar conferi clasei politice sau unui om politic, motivarea autentică pentru îndeplinirea unei politici de stat în România şi nu doar a politicilor de partid-stat de care am avut parte în ultimii 60 de ani. De aceea, neexistând o asemenea asumare explicită şi riguroasă, a vorbi despre 21 Decembrie pare anacronic, în timp ce discuţia despre perioada de “după 22” poate fi oricând actualizată. Timişoara însă, curtată inutil şi inabil, sau Piaţa Universităţii, îşi au simbolistica şi argumentele lor, ce survin dinainte de 22, şi se contopesc în încercările românilor de a se legitima politic şi de a-şi legitima statul, după 1947.

2.
Vom încerca definirea acelui temei ascuns al evenimentelor istorice în care politicienii de astăzi ai României îşi caută legitimitatea pierdută şi pe care democraţia, prin ea însăşi, nu le-o poate oferi. Pentru că iată ce stăruie dincolo de fenomenologia acestor evenimente, adică de viaţa noastră cotidiană şi dincolo de votul nostru sau de dorinţa de a fi aleşi.

Momentul Piaţa Universităţii este ultimul eveniment istoric remarcabil în istoria patriei, ultimul eveniment la a cărui înălţime civică românii urmează abia să se ridice, mai ales că, printr-o metafizică discretă, pe care o avem în vedere aici, îl considerăm un moment esenţial al ideii în sine de revoltă. Rareori oamenii ajung la gravitatea cuvintelor rostite de ei şi tot de puţine ori aceste cuvinte întemeiază istoria croind astfel specificul unei naţii. Aşadar 21 Decembrie, Piaţa Universităţii, anno Domini 1989. Este ziua primilor morţi dintr-un lung şir al celor care au căzut în incertele zile ale evenimentelor din Decembrie 1989. Determinarea civică a celor căzuţi, motivul morţii lor, fac obiectul unor lungi discuţii. De la “ce-au căutat acolo ? până la nelămurirea dacă s-a strigat sau nu “jos comunismul ! şi până la imposibilitatea de a evita vorbele “vom muri şi vom fi liberi”, avem de-a face cu limitări ale situaţiei, delimitări, participare, mărturii, mărturisiri. Piaţa Universităţii, cu ale sale vecinătăţi, la fel de implicate, Sala Dalles, Piaţa Romană, b-dul Magheru au fost ocupate de cetăţeni, în ziua de 21 Decembrie. În cele din urmă Piaţa Universităţii capătă configuraţia curajului, a revoltei, a ultimatumului, a întrebărilor şi a misterului dar şi pe cea a tinereţii avântate, a întâmplării sau a inutilităţii. Din aceste motive, prezenţa în Piaţa Universităţii are o semnificaţie. Semnificativă este astăzi Piaţa însăşi. Este, a rămas oare, Piaţa fixată definitiv în această semnificaţie ? Sau prezenţa, atunci, în acel loc, transcende, printr-o anume credinţă, simpla prezenţă chiar şi a celor care astăzi trec pur şi simplu pe acolo ?

Prezenţa în Piaţă, la data de 21 Decembrie, a însemnat o luptă, mai întâi, cu idea de a fi prezent acolo. Intenţia prezenţei, cu precădere în această zi, simpla intenţie de a fi acolo, fără să luăm în calcul semnificaţia de orice fel, cu atât mai accentuată în timpul dictaturii, poate să nu surprindă astăzi. Însă materializarea intenţiei ca participare era o prezenţă inexplicabilă în raport cu actualitatea momentului, dincolo de încercarea definirii astăzi a locului cu pricina, bine păzit atunci, ca un loc de deschidere, prin alăturarea cu hotelul Intercontinental, un fel de legat al Europei de Vest. Legaţie percepută însă, din instinct de conservare, de către cei “din piaţă”, cu aceeaşi naivitate cu care putea fi înţeles, eventual, mersul politic, inclusive cel extern, al acelor vremi. Naivitate pliată şi pe considerentul că regimul comunist supravieţuieşte sau cade, urmând o raţiune asemănătoare vreunui precedent (Alec Rusell aminteşte în “Financial Times”, vineri, 11 decembrie a. c., în legătură cu finele anului 1989, în Europa, că bravura a abundant la Leipzig, Berlin, Bucureşti şi Praga, unde oamenii au sfidat nu numai poliţia ci şi greutatea istoriei.) ori istoriei, considerată de prea mult timp în România acelor ani, independentă în sine de activităţile cetăţeneşti cotidiene, raţiune definibilă ca ingenuă, cu atât mai mult cu cât revolta şi prezenţa într-un loc public, atunci şi acolo, apăreau majorităţii conaţionalilor ca fiind perfect iraţionale.

Astăzi Piaţa Universităţii, în mod firesc, se confruntă cu prezentul dedus al acelor momente.
Chiar şi cei care au supravieţuit încep, deasemenea firesc, să cedeze acestei determinări a actualităţii. Prin această calmă înduplecare Piaţa îşi impune statornicia de loc privilegiat al cetăţii. În acest fel ea va rămâne deschisă inclusiv celor care au contestat-o, inclusiv detractorilor, din chiar momentul apariţiei ei în istorie ca esenţă a revoltei. Să fie oare determinarea prezentului unica provocare, deşi Piaţa Universităţii apare astăzi mai curând o mărturie a loazirului sau zădărniciei pietonale, pe lângă aceea de martor al memoriei, faţă de care actualitatea are sau nu reacţia amintirilor şi a meditaţiei ?
Acum, dacă ar fi să comparăm Piaţa Universităţii din 21 Decembrie cu Piaţa Universităţii trecerii şi petrecerii timpului ori a meditaţiei şi memoriei, ar fi Piaţa de atunci doar o faţetă a celei de acum ?
Şi dacă locul unei anumite zile, prin cele obişnuite ale cetăţii, poate fi locul oricărei alte zile, cum se face că, privită subiectiv, Piaţa Universităţii apare încă indisolubil legată de obiectivitatea mărturisitoare a ideii de revoltă ? Dacă, prin natura persuasivă a prezentului, vedem în Piaţa Universităţii, astăzi poate mai mult ca oricând, un loc al inutilităţii şi inutilelor sau banalelor activităţi omeneşti, mai putem noi oare defini acest loc ca fiind unul al revoltei şi al comunicării sau al simplei bucurii a jertfei ? Mai putem noi să vorbim despre Piaţa Universităţii aşa încât, împreună cu ziua de 21 Decembrie, să sesizăm o anume semnificaţie şi influienţă ? Este sau mai este oare, Piaţa Universităţii acel reper care să producă sau să iniţieze un anume impuls politic sau civic sau de orice natură socială, personală şi chiar intimă, atunci când evocăm ziua de 21 Decembrie ? Problema este că istoria nu poate evita această zi, câtă vreme suntem de acord că provocarea rămâne valabilă tocmai din pricină că planul politic al realităţii a fost excedat, dacă ne gândim că atunci a fost pusă în mod stringent problema radicală a raportului dintre libertate şi moarte. Aşadar Piaţa Universităţii îşi poate revendica specificul cel puţin printr-un argument ale cărui temeiuri sunt, într-un fel sau altul, Piaţa Universităţii însăşi.
Trebuie să recunoaştem că vorbele evocate indirect mai devreme şi strigate în Piaţa Universităţii, “vom muri şi vom fi liberi”, au un anume mister şi o anume taină ce definesc, suficient de obscur din punctul de vedere al pietonilor, locul ca fiind un spaţiu al libertăţii şi morţii, adică altceva decât simplul loc al bucuriei generale de ocazie sau al revoltei paşnice ori libertăţii de opinie practicate după 1989. De aceea poate şi motivul prezenţei, cum se zice, “în piaţă”, pe 21 Decembrie, comportă la rândul său taina şi misterul lozincii “vom muri şi vom fi liberi”, eludate însă cu meşteşug şi fără comentarii funcţie de interesele unor politici sau din ignoranţă.
Piaţa Universităţii, loc al multor evenimente legate între ele chiar cu cele din 21 Decembrie, evită de la sine acum, în vreme de pace, fără ca neapărat să omită, evocarea libertăţii şi cu atât mai mult, fireşte, pe cea a morţii. Dar nici în 21 Decembrie n-au murit cu toţii tot astfel după cum nici libertatea, în forma ei esenţială descătuşată atunci, nu s-a abătut negreşit asupra noastră a tuturor celor rămaşi în viaţă. În ce priveşte utilitatea sau inutilitatea participării n-a fost până astăzi explicată, ci admirată frugal, uneori luată în seamă, de cele mai multe ori notată.
Cu alte cuvinte, chiar dacă prezenţa din 21 Decembrie în Piaţa Universităţii înseamnă sacrificiu întru credinţă, iar credinţa înseamnă “vom muri şi vom fi liberi”, asta nu presupune, în mod necesar, că prin sacrificiul din acele zile, piaţa, ca eveniment, aduce un plus de înţelegere a ceea ce s-a întâmplat atunci.

3
Aşadar, ce este 21 Decembrie, Piaţa Universităţii ? Fireşte că vorbim aici de o semnificaţie ascunsă în concret, dar care ne scapă tocmai din cauza avalanşei acestui concret. Pentru a devoala semnificaţia trebuie să determinăm faptele. Simpla lor determinare ar fi poate, la rândul ei, o simplă listă cronologică de întâmplări, dacă aceste întâmplări nu ar fi atestate şi legate între ele de o mărturisire zguduitoare. Această mărturisire sunt cuvintele “vom muri şi vom fi liberi”, care s-au făcut auzite într-un loc şi la o dată anume. Pentru a afla ceea ce este ascuns cred că trebuie să pornim de la ceea ce este în lumină şi comun celor liminate de realitate. Respectiv mărturia, locul şi data ca fiind cele concrete ce umbresc semnificaţia, adică semnul ce ni s-a arătat şi pe care, din anumite motive, astăzi poate fi mai puţin decât o amintire.
Vom porni de la strigătul-mărturie “Vom muri şi vom fi liberi!”.
Ce înseamnă “Vom muri şi vom fi liberi” ? Înseamnă a fi liber în locul în care eşti pregătit să mori. Strigătul în piaţă, adică în locul public, presupune libertatea şi eliberarea, în sensul de cucerire a locului. Strigarea lozincii în piaţă ca mărturisire, presupune, printre elementele de opresiune, consecinţele oricărei oprimări, respectiv libertatea sau moartea. Strigătul evidenţiază prezenţa în acel loc al cetăţii de unde cel care strigă fie este alungat, fie este împiedicat să pătrundă. Strigătul în piaţă pregăteşte un loc al comunicării absolute aşa încât moartea să poată lăsa timp anume în vederea desfăşurării destăinuitoare a libertăţii. Strigătul apare astfel ca fiind comunicare şi prezenţă nemijlocită. Motivul acestei apariţii nemijlocite trece ca fiind unul obscur, mai ales că orice loc public este ţintuit în determinări anterioare ce definesc cu claritate şi motivat orice comunicare, apariţie sau strigăt.
Prin însăşi revolta lui, apariţia celui revoltat ţine de un scop genuin asemănător raţiunii, după cum spuneam, văzută de ceilalţi perfect iraţională, a prezenţei sale fizice “în piaţă”. Deasemenea, raportată la nivelul istoriei, această apariţie este determinată şi de o anumită candoare ritualică. În fapt, nefiind altceva decât un act de smerenie, candoarea este manifestarea liberă ce face din cel prezent suportul imediat al strigătului care, în aceeaşi măsură, este o tăcere.
Ritualitatea candorii de expresie publică îl face pe cel prezent să răspundă unui comandament al scopului prezenţei lui în public, în aşa fel încât el comunică cu ceilalţi mai ales prin apartenenţa la condiţia umană în sine, pe care sui generis, o şi defineşte, chiar dacă această definiţie este acceptată sau nu.
Scopul genuin şi candoarea ritualică întemeiază comunicarea.
Ce este atunci comunicarea, dacă specificul ei este definit prin candoare ca liberă cuvântare ? Comunicarea eliberează locul public astfel încât cei care strigă liber devin aparţinători de drept ai locului. Această apartenenţă prin smerenie, în sensul de suport imediat al strigătului, la locul public, ca urmare a eliberării pieţii, se manifestă în chiar locul public. Astfel, piaţa, în virtutea comunicării dintre cei prezenţi, şi ca un efect al acestei comunicări ce frizează condiţia umană, tinde să cuprindă întreaga cetate. Tendinţă ce rămâne să transmită, cel puţin momentan, sentimentul candorii eliberatoare a însufleţirii. Dar sentimentul eliberării, conjugat cu apartenenţa la condiţia celor care au radicalizat strigătul până la lozinca “vom muri şi vom fi liberi”, urmează abia să se confrunte cu capcanele dezbinării şi ale opresiunii din afara pieţii.
Prezenţa celor ajunşi în piaţă este un fenomen de candoare ce descrie condiţia umană şi dă esenţă revoltei ? Sau candoarea este la rândul ei supusă unei anumite ordini prin însăşi comunicarea celor care comunică între ei din felurite motive ? Cu alte cuvinte, prezenţa pe 21 Decembrie, a celor din Piaţa Universităţii, era una esenţială, al cărei fenomen este însăşi viaţa cetăţii de astăzi, sau face parte din simpla desfăşurare politică a vieţii unui popor ale cărui repere esenţiale sunt mereu estompate de cotidian sau de nevoia de a nota evenimenţial în vederea a ceea ce numim istorie ? Adică, 21 Decembrie poate fi asimilat acelei esenţe, asupra căreia o masă de oameni trebuie uneori să se aplece pentru a se legitima ca aparţinând unui loc şi unei limbi, în care să moară şi pe care s-o poată striga ?
Dacă vorbim de un rost al comunicării adăugat prezenţei din 21 Decembrie, altul decât cel previzibil, emoţional, politic sau civic, şi un rod al aceleiaşi comunicări şi prezenţe, atunci determinările locului, lozincilor şi a prezenţei în Piaţă, ţin exclusiv de definirea prin evidenţiere a fiecărei persoane, aşa încât mărturia şi mărturisirea ulterioare să poată fi făcute, după cum spune şi lozinca strigată, cu propriul trup.
Această mărturie trupească ajunge astăzi până la noi, mai cu seamă, prin mijlocirea cuprinderii eliberatoare în care s-au contopit cei prezenţi, aşa încât unii dintre ei, cei sacrificaţi, au mărturisit această cuprindere, acum prezentă, cu propriul trup. Mărturisind astfel fiecărui martor în parte, ca unora cu care au împărtăşit atunci, însăşi mărturisirea strigătului, ca ardoare prin care ni se comunică perpetuu data şi locul mărturiei.
De aceea comunicarea jertfei nu aparţine numai locului. Pentru că locul este definit de fenomenul prezenţei celor care au strigat. Abia acest fenomen cuprinde în sine comunicabilitatea ulterioară a jertfei şi astfel devin posibile locul ca loc public privilegiat precum şi comunicarea acestora.
Legătura dintre prezenţa în 21 Decembrie şi Piaţa Universităţii este mărturisită de fiecare dată cu patetism şi începe de la împărtăşirea condiţiei de revoltă a fiecărui participant care nu este altcineva decât purtătorul de grijă a ceea ce locul va întrupa de acum înainte. Asta se numeşte viul acestui loc la care apelăm tainic, precum tainic este şi motivul prezenţei la locul sacrificiului, a celui care se îngrijeşte ca acest loc să nu fie un simplu loc de trecere. Omul revoltat, cel care strigă, întrupează în condiţia lui muritoare libertatea strigătului său ce deschide îngrijorarea prin care oamenii îşi caută în istorie mântuirea eliberatoare. Astfel ajunge să primească el, în desfăşurarea ei neobişnuită, o decizie, dar nu străină şi de neurmat pentru că este omenească dar totuşi tainică şi de neînţeles pentru că aparţine divinităţii. O asemenea decizie omenească şi divină în acelaşi timp, explicitată printr-o moarte roditoare în strigătul “vom muri şi vom fi liberi”, este şi decizia celor care în 21 Decembrie au hotărât să rămână “în piaţă”. O asemenea decizie, omenească şi divină în acelaşi timp, dezvăluie natura credincioasă a voinţei celor care au rămas. Ce putem spune despre cei căzuţi în piaţă ?
Ei reprezintă credinţa suspendată a acestor zile.
Revenind la motivul prezenţei “în piaţă”, care baleează între “ce căutau acolo ? şi strigătul “vom muri şi vom fi liberi”, acesta apare astăzi, am spus-o deja, mai curând ca ceva obscur şi, deasemenea, ignorat. Aflat în întuneric, motivul e privit peiorativ, ca un efect al întâmplării. Privirea devine mai îngăduitoare odată ce momentul întrebării este depăşit şi realizăm efectele, în cazul în care sunt explicitate cauzal. Cu alte cuvinte, nu mai contează de ce a fost cineva “în piaţă”, impotant este că era cineva acolo. Trebuie să spunem însă că dezinteresul faţă de cauza şi adevărul prezenţei în Piaţa Universităţii are la rândul lui motive mai puţin intense ale vieţii noastre de acum, nu neapărat raportate la motivul prezenţei în piaţă a celor de atunci, cât raportându-le la condiţia de revoltă reală, şi nu ne referim aici la dizidenţa cu voie de la miliţie ori cea zisă rezistenţa prin cultură preferate de noi românii, este adevărat, în plină opresiune a securităţii. Este cunoscut, deasemenea, că singura armă a celor prezenţi în ziua de 21 Decembrie, în Piaţa Universităţii a fost strigătul. “Vom muri şi vom fi liberi ! este o lozincă devenită notorie, dar este cel puţin o impietate a ne întreba sau a cerceta cu tot dinadinsul dacă şi ce s-a strigat atunci şi acolo (asta s-a întâmplat fireşte tot din dorinţa de a legitima zilele şi regimurile politice ce au urmat). De aceea întrebarea dacă s-a strigat, sau nu, “Jos comunismul ! devine aprioric superfluă, în condiţiile în care demonstranţii întrupau, cum ar spune prietenul Nino, celebra specie umană care, prin natura lucrurilor, cuprinde între altele şi comunismul, supus aceloraşi exigenţe pe care strigătul radical al pieţii le-a evocat : libertatea şi moartea.
În fapt, obscuritatea şi ascunsul motivaţiilor acţiunilor omeneşti se opun modului în care viaţa se deschide şi se evidenţiază celorlalţi. Cauzele acţiunilor ţin de natura viului, oricât ar fi de întunecată, pentru noi, rădăcina însăşi a cauzelor şi oricât de luminoase efectele. Cauza, este, monotonă, ce-i drept, dar este o împlinire în sine, un fel de moment al forţei viului.
Prin prezenţa lor revoltată în Piaţa Universităţii, acest moment al forţei viului, întemeiază mărturia ca esenţă a fenomenului “din piaţă”, deci ca martiriu. Pentru că motivul prezenţei “în piaţă”, prin chiar obscuritatea lui, ascunde în trupul prezent, sacrificiul strigătului şi ascunde totodată şi o eliberare întru împărtăşirea cotidiană a unui loc public. Prezenţa revoltată devenită publică este prezenţa credincioasă întru mărturisirea condiţiei muritoare.
De aceea, probabil, după ce Adevărul a luminat în chip nemijlocit lumea, motivaţia oricărei prezenţe întru credinţă ca fixare evidentă a posibilităţii morţii, transcende orice motivaţie.
Astfel, motivul prezenţei “în piaţă” a celor care au murit şi a celor care au rămas în viaţă la 21 Decembrie 1989, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, precum şi esenţa acelei zile sunt de natura îndepărtării.

4
Odată aflată natura motivului putem spune că avem esenţa celor întâmplate în 21 Decembrie. Cu alte cuvinte natura motivului este esenţa.
Esenţa apare în acest caz de natura îndepărtării şi am adăuga, a neobişnuitului şi străinătăţii.
Ce anume era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi ? Condiţia umană devenise astfel, căci datoria omului este nu opresiunea să şi-o apropie până la obişnuinţă şi familiaritate ci propria lui condiţie, ca loc unic de unde are acces la Adevăr. Aşadar, ce era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi ? Piaţa Universităţii desigur, unde condiţia umană se desfăşura la vedere. Acolo era adevărul despre tot ce devenise, după 1947 şi încă mai este şi astăzi românilor apropiat, firesc şi familiar, respectiv maniera criminală a oricărei dictaturi de a se apăra. Acolo era atitudinea legitimă faţă de un regim criminal, atitudine de la care nici un singur politician sau dizident care-şi dă azi cu părerea despre politică, nici măcar unul, nu se poate revendica astăzi. Cu toţii vorbesc de 22 decembrie care nu e decât o zi a răfuielii.

5
Cu o zi înainte avem strigătul întemeietor, strigătul public “vom muri şi vom fi liberi”. Strigătul ce însoţeşte libertatea şi, în aceeaşi măsură moartea. Strigătul care ajunge să cuprindă trupul fiecăruia dintre cei prezenţi “în piaţă”, astfel încât strigătul în sine îl cheamă pe tovarăşul de luptă în vederea împărtăţirii strigătului. Faptul acesta echivalează cu rămânerea pe loc, întru strigăt ! Rămânere aducătoare de moarte. O moarte prin căderea în sacrul acelei zile. Cădere învolburată poate de tinereţe dar într-o astfel de împărtăşire a strigătului, tovarăşul care strigă şi el, îl urmează pe cel care strigă revoltat. Prin această urmare,a unuia după celălalt, cel revoltat regăseşte apropierea – piaţa însăşi – în chiar sânul îndepărtării celei mai aprige. Urmându-se astfel, unul pe celălalt, cei prezenţi întârzie să mai plece.
Strigarea lozincii şi întovărăşirea îl fac mai atent pe luptător odată cu apropierea de moarte. Prin moarte el se apropie de toţi cei care nu sunt în piaţă, de toţi cei care vor urma, de toţi cei care urmează să cunoască din auzite. Strigătul rămânerii între libertate şi moarte aprinde rămânerea pe loc. Din ce în ce mai atenţi la moartea ajunsă, cei tineri ! Însă rămânerea înflăcărată, pentru că are acum în vedere chiar moartea, încremeneşte locului trupul întovărăşirii întru sacralitate. Atunci esenţa revoltei strigătoare şi vii este o împietrită întrupare profetică a sacrului zilei ce lasă la voia întâmplării, ca un belşug vârtos, tinereţea gălăgioasă a tânărului mort.
Revolta devine astfel o îmbogăţire peste noapte a patriei, cu trupuri sacre, neobişnuite, străine şi îndepărtate chiar pentru mamele care i-au născut. Esenţa zilei atunci e bogăţia, depărtarea.
Piaţa Universităţii este locul în care ceilalţi nu au ajuns acolo, pe 21 Decembrie şi de aceea motivul pentru care cei prezenţi, dar şi esenţa celor petrecute acolo, rămân sub semnul îndepărtării. A neobişnuitului şi a ceea ce este străin. Şi totuşi, atunci când, în felul său de risipitor al tinereţii avântate şi de grădină a depărtărilor, acest loc – Piaţa Universităţii – risipeşte spre noi căderea în moarte a celor rămaşi acolo să moară, el ni se destăinuie. Poate astfel atenţia noastră ascultă strigătul despre libertate şi moarte aşa cum noi ascultăm, rămas în memorie, un vers, încercând astfel, pe propria piele, îndepărtarea, neobişnuitul. Căci strigătul este practica singurătăţii la care poţi ajunge prin revoltă. Asta a însemnat şi în PiaţaUniversităţii strigătul, atenţie, la plural, “vom muri şi vom fi liberi”. Pentru noi ceilalţi, practica aceastei singurătăţi revoltate, înainte să fie strigăt de revoltă, survine ca o tăcere poetică. De unde şi imposibilitatea de a defini public altfel decât printr-un moment de reculegere amintirea acelei zile. De unde şi îndreptăţirea zgomotoasă a revoltei.

Florin Manole – Asymetria – revue roumaine de culture, critique et imagination

(asymetria.org)

Lecția de istorie predată de doamna Emilia Luchian ne dezvăluie orașul Brăila prezentat în scrierile literare de către Radu Tudoran, Fănuș Neagu, Perpessicius și Panait Istrati.

Cinefilonul lui Mihai Ioachimescu are ca punct de reper Avocatul Diavolului, un film american din 1997, regizat de Taylor Hackford având în rolurile principale pe Keanu Reeves, Al Pacino, și  Charlize Theron .

Cele mai recente creații aparțin următorilor membri ai Cenaclului I.L. Caragiale: Mihail Ivănescu, Caty Enache, Luminița Bratu, Ionel Simota și Ramona Müller. Unii dintre noi admirăm seria de picturi religioase care aparține lui Mihail
Ivănescu.

Lecția de poezie îl pune în evidență pe Shelly în interpretarea Luminiței Bratu. Emilia Petrescu ne prezintă revista de artă și comunicare Timpul, structurată pe diverse domenii, precum și câteva cărți al cărei autor este, printre care Secretele
Muntelui Sacru.

A fost odată ca niciodată…comunismul este un film experimental, realizat în 2009 de elevi de cls. a VII-a din Drajna, jud. Prahova, în cadrul unui proiect educațional interactiv – Festivalul de Film pentru Elevi (15-17 ani), coordonat de
regizorul Gabriel Comanroni. De la documentare, scenariu, filmare/regie, editare, pelicula a fost lucrată exclusiv de elevi, sub supervizarea regizorului. Este vorba despre un grup de copii care caută răspunsuri la întrebarea ”Ce a fost comunismul?”. Părinții și bunicii sunt destul de reținuți în a le furniza informații.
Ei caută răspunsuri pe internet. Folosind această sursă de documentare, elevii își exprimă total dezinhibat părerile. Dezbaterile finale referitoare la pelicula vizionată pun în evidență tragismul evenimentelor din epoca de aur. Tema complexă a filmului, care este autentic, simptomatic și emblematic se află în antiteză cu spiritul liber al tinerilor. Libertatea este unul dintre cele mai importante drepturi ale omului.

Au mai fost prezenți următorii:
Florin Oprea Sălceanu
Daniela Toth
Cătălin Apostol
Alice Neculea
Chifu Leonida Corneliu
Dan Simionescu

Trebuie menționat că discuțiile legate de filmul lui Gabriel Comanroni au evidențiat dorința membrilor cenaclului de a dezbate, într-o ședință viitoare, un subiect sugerat prin tema propusă de regizorul invitat al serii, respectiv modul în care tinerii percep astăzi ideea de libertate și, de asemenea, cum este percepută perioada dictaturii comuniste din România.

\

Ramona Müller

Sub coordonarea Asociației 24ph Arte
Nu există patriotism fără patrimoniu..

Grănicer la Vama Cuvintelor

Cronică literară a Cenaclului „I.L.Caragiale” Ploieşti (14 noiembrie 2022)

În cadrul rubricii Cine-filonul, Mihai Ioachimescu ne prezintă Principiul dominoului (titlul original: The Domino Principle), care este un film thriller american, realizat în 1977 de regizorul Stanley Kramer. Adam Kennedy a scris scenariul bazat pe romanul său omonim; un film ce poate fi încadrat la genul thriller politic. Gene Hackman e magistral în acest film, interpretând rolul unui condamnat eliberat din închisoare de către o organizație criminală, cu scopul de a se servi de experiența sa în Războiul din Vietnam pentru asasinarea unui adversar. Pelicula cinematografică este susținută de o distribuție de mare talent: Gene Hackman, Richard Widmark, Candice Bergen, precum și Eli Wallach.

Potrivit tematicii alese în această săptămână, reîntoarcerea la origini, Emilia Luchian ne prezintă două legende sortite a ne face să dăm timpul înapoi. Este vorba despre Legenda Lupului Dacic, Lupul Alb al Dacilor Liberi și despre Legenda lui Decebal și a lui Șuier, lupul său, după al cărui cap a fost realizat stindardul de luptă al armatei dacice. Apariţia steagului dacilor este legată şi de o legendă care spune că Decebal ar fi fost salvat de la moarte de un lup, pe care regele dac l-a scos dintr-o prăpastie, pe când animalul era pui şi avea un picior rupt. Decebal ar fi dus acel pui de lup în cetatea Sarmizegetusa şi s-a îngrijit de el. După ce s-a vindecat, regele dac l-a domesticit, iar lupul a devenit mare şi voinic. Atunci când se înfuria, animalul scotea un scheunat subţire, motiv pentru care Decebal i-a pus numele de Şuier. Într-o iarnă, regele dac, împreună cu Şuier, au mers în pădure la vânătoare, însă din vânător, Decebal a devenit vânat. O haită de lupi l-a înconjurat pe regele dac şi pe lupul său domesticit. Şuier a început să se lupte cu animalele sălbatice, dornice de harnă proaspătă, dându-i ocazia lui Decebal să fugă şi să se poată urca într-un copac. De acolo, a început să tragă cu arcul în haita de lupi, care s-a speriat şi a fugit în pădure. Din nefericire, Şuier a murit sfâşiat de lupii sălbatici, însă a reuşit să-şi salveze stăpânul. Când s-a întors în cetate, Decebal i-a cerut unui fierar să-i facă din metal un cap de lup, cu gura căscată, exact ca cel al lui Şuier, iar unui cojocar să coase pe acel cap pielicele de ied, sub forma unei pungi. După ce a prins acel cap de lup într-o prăjină, la bătaia vântului, acesta a început să şuiere şi astfel ar fi apărut steagul de luptă al dacilor. 

Pentru cele mai noi creații literare concură următorii membrii ai cenaclului: Cati Enache (Schimb de idei), Luminița Bratu (Poem în poveste), Ionel Sima (Toamna), Maria Bem (Frunze), Ofelia Davidescu și Mihail Ivănescu.

Noua rubrică Lecția de poezie înșiră o minunată ștafetă între Lumința Bratu (Puţinul meu mi-ajunge – Robert Burn), Emilia Luchian (Omar Kahayam) și Mihai Ioachimescu (1 Cor. 13:4-1).

Ramona Müller povestește colegilor despre Salonul literar ”Geo Bogza” (Maratonul Literar), găzduit de Casa de Cultură din Câmpina. Coordonat de poetul Florin Dochia și directorul Casei de Cultură, Alexandra Toma, maratonul i-a inclus pe poeții Florin Ciocea, Mariana Cîlț, Evelyne Maria Croitoru, Călin Dengel, Livia Dimulescu, Maria Dobrescu, Anda Mihaela Miroiu, Ramona Müller, Maria Nicolai, Coca Popescu, Codruț Radi, Cezara Răducu, Mircea Teculescu, Blanca Trandafir, Diana Trandafir, Ioana Sandu, Daniela Șontică, Ștefan Alexandru Sașa, precum și pe câțiva tineri de la Colegiul Național Nicolae Grigorescu din Câmpina. Surpriza evenimentului a fost recitalul susținut de binecunoscutul interpret de muzică folk, Emeric Imre. Ramona le dăruiește celor prezenți câteva exemplare din ultimele numere ale Revistei Urmuz și Revista Nouă.

Prezentarea continuă cu invitatul serii, scriitorul Christian Mocanu. Originar din Câmpina, județul Prahova, Christian Mocanu are un CV impresionant. Cunoscut autor al unor cărți de versuri cu rezonanță și adevăruri istorice, invitatul nostru ne spune povestea câtorva cărți, impresionante de altfel: Poeme Belagine, Cronica DAVO GHETĂ, O ISTORIE A NEAMULUI ÎN VERSURI ȘI MAGICA GEȚIE. “Toate poemele mele încearcă să fie un cerc și îmi doresc ca ele să nu se sfârșească, pentru că eu nu știu când se termină un poem”. Spiritualitatea Zalmoxiană a influențat lumea mai mult decât am putea crede, mai mult decât lasă să se vadă istoria oficială. Din Arcul Carpatic și până în cele mai îndepărtate zone ale Europei, principiile religiei Zalmoxiene, legile care i-au dat direcția, au hrănit multe generații de oameni… Așa numitele Legi Belagine sau Legile Frumoase sunt amintite de nenumărați învățați, din antichitate și până în Epoca Modernă. Nu întâmplător Pitagora recomanda adesea, acum 2.500 de ani, ca lumea să ia învățătură de la geți… 

Forma poetică aleasă de către autor, cea a rondelului scris într-o ortografie veche, bazată pe principi etimologice, dar și versul metric alexandrin sunt argumente convingătoare ale originalității și acurateții profilului său literar. Parfumul și gustul vechii limbi, astăzi par greu de definit. Evantaiul de comori lingvstice îi ispitește doar pe cei cu adevărat cunoscători ai graiului. Este important ca generația Instagram-ului și a Tik-tok-ului să cunoască și să înțeleagă valoarea slovei românești, desprinsă din lada de zestre a istoriei noastre. Pentru că această limbă este solul pământului fertilizat prin expresii, evenimente și simțiri de mii de ani. Este o lume ce dispare, o lume mai greu de înțeles pentru cei de azi, o lume care se îndepărtează. Pe lângă nevoile materiale (hrană, îmbrăcăminte adăpost), omul mai simte nevoia și de comunicare, în cadrul căreia conținutul, forma și expresia sunt elemente definitorii ale culturii. Matricea etno-socială a fiecărei nații depinde de geneza ei. Cărțile lui Christian Mocanu redau un întreg proces de revalorificare a circuitului vieții în prezentulmnostru viu, ele constituindu-se ca un adevărat îndreptar de minte, inimă și aleasă purtare pentru cei tineri, pentru cei care vor și pot să se întoarcă la picătura de apă vie a izvorului națiunii noastre. Greu de descris emoția la auzul relatării că volumul O Istorie a Neamului în versuri, scris cu ocazia Centenarului, un adevărat AND al culturii și spiritualității românești a fost tratat cu indiferență și toate exemplarele au fost aruncate la Schmelz (gunoi, rebut –lb. germană). Greu de înțeles este și faptul că unor asemenea publicații valoroase nu li se face publicitate.

MAGICA GEȚIE este este o ofrandă adusă strămoșilor noștri. Fiecare poezie este însoțită de fotografia unui obiect din piatră sau ceramică, vechi de mii de ani. Acestea provin din diferite culturi (Gumelnița, Cucuteni, Vădastra, Hamangia). Destul de conservator, pentru poetul nostrum, gustul nedezmințit al originalității trebuie transmis prin forța creatoare a obiectului, a simbolului și a limbii scrise și vorbite din generații. Succesiunea ireversibilă a vârstelor până în trecerea în neființă ne convinge pe noi, unii dintre români, că avem nevoie de tradiții și identitate, chiar dacă adoptăm elementele civilizației moderne. Incompetența, impostura și trădarea de neam sunt vectori activi în condițiile actuale – politice și sociale. Christian Mocanu rămâne un grănicer pentru vama scrisului românesc.

GÂNDITORUL
Pe scaun și cu capul între mâni
visà bărbatul de la Hamangía ,
alături de femeia lui cu sâni
ce‘și aşteptau menirea și magia…

Împovărat de griji și nori hapsâni ,
spre viitorul ce’şi mascà regía ,
pe scaun și cu capul între mâni
visà bărbatul de la Hamangía…

Văzând cam ce’i așteaptă pe Rumâni,
sub cine ‘o să geamă Rumânía
căzu pe gânduri mii de săptămâni
bărbatul dezvălit la Hamangía

pe scaun și cu capul între mâni…
(Christian Mocanu)

*cronică şi fotografii: Ramona Müller
**sub coord. Asoc. “24pharte” ~ Nu există patriotism fără patrimoniu; preşedinte Ioan Vintilă Fintiş; secretari literari Ramona Müller şi Ana Lucreția Nedelcu.

Poștașul Cuvintelor printre vagoanele vieții

(cronica şedinței de cenaclu din 31 oct. 2022)

Ultima zi a lui Brumar, printre frunze desperecheate de trunchi și dovleci rotunzi sau sculptați, ne poartă pașii la Filarmonica „Paul Constantinescu”. Aici, simfonia toamnei ascute simțurile cuvintelor.

Mihai Ioachimescu ne prezintă, în cadrul rubricii Cine-filonul, pelicula cinematografică Cercul poeților dispăruți. Scenariul original este semnat de Tom Schulman pentru filmul Dead Poets Society -1989, în regia lui Peter Weir, cu Robin Williams si Ethan Hawke în două dintre rolurile principale. În 1990 Cercul poeților dispăruți a câștigat un Oscar pentru scenariu, premiul BAFTA pentru cel mai bun film al anului, premiile Cesar si David di Donatello pentru cel mai bun film străin, adunând în total 13 distincții si 14 nominalizări. Filmul relevă modelul profesorului care vede și înțelege ceea ce este ascuns în fiecare elev și se dedică pentru valorificarea potențialului tinerilor. Atunci când carismaticul profesor John Keating ajunge să predea la o școală traduțională de băieți, metodele sale neconvenționale de predare aduc un aer proaspăt sistemului. Keating reușește să își inspire studenții să își urmeze pasiunile, să-şi assume propria identitate asume și să accepte provocările, chiar dacă multe dintre situații contravin tradițiilor.

Tainele tuaregilor din Africa ne sunt dezvăluite de către Emilia Luchian. Tuaregii, „cei abandonaţi de zei” din deşertul Saharei, şi-au păstrat stilul de viaţă de-a lungul anilor. Detaliile cu adevărat facinante legate de cultura acestora stau însă în drepturile şi libertăţile de care se bucură femeile. Acestea, deşi trăiesc într-un trib islamic, au voie să umble cu feţele descoperite şi să aibă mai mulţi parteneri sexuali înainte de căsătorie. Spre deosebire de celelalte popoare musulmane, în cultura tuaregilor bărbaţii sunt cei care îşi acoperă faţa, nu femeile. „Femeile sunt frumoase. Ne dorim să le admirăm chipurile”, a fost explicaţia pe care a primit-o Butler. Datorită stilului lor de viaţă libertin, femeilor li se permite să se căsătorească mai târziu decât în alte triburi. Până atunci, sunt curtate de bărbaţi cu poezii, aceştia petrecând ore în şir „meşterind” la poemele care îi vor ajuta să câştige inima alesei lor. Şi femeile, la rândul lor, sunt învăţate de mame să le scrie poezii elogioase viitorilor soţi. Spre deosebire de alte culturi, femeile nu îşi pierd puterea şi drepturile în faţa bărbaţilor atunci când se căsătoresc. De fapt, ele deţin casa şi animalele, care sunt o resursă nepreţuită pentru tuaregi.

Cele mai recente poeme sunt citite de către Lumința Bratu, Așer Negoi, Ionel Sima și Ramona Müller. Ofelia Davidescu ne încântă cu o proză scurtă.

Noua rubrică Lecția de poezie ne reîntoarce la forma primă a conținutului poetic, lucru pus în evidență de către Luminița Bratu (Vasile Voiculescu) și Mihai Ioachimescu (Psalmul 55).

În continuare, Ramona Müller ni-l prezintă pe invitatul serii, George Tei. Cunoștințe vechi, cei doi se știu de la debutul Ramonei la Buzău din 2016. Poetul George Tei s-a născut în București în 1946, în cartierul Tei-Toboc. Are 6 strănepoți și 8 nepoți derivați din cei 4 copii. Absolvent al Școlii Profesionale de construcții-montaj, Ion Gheorghe , pe numele său adevărat, va acumula 41 ani de activitate ca lucrător la Poșta Română. Din aceștia, peste 27 ani a lucrat pe vagoanele poștale. Prin octombrie 1983, după operația de menisc la genunchiul meu drept, începusem să mâzgălesc hârtia. Cineva m-a îndrumat către cenaclul literar „Camil Petrescu”, care își desfășura activitatea în interiorul bibliotecii cu același nume, din cartierul bucureștean Drumul Taberei – Favorit. Mentorii cenaclului erau Valentin Deșliu și Nicolae V. Coban, ne mărturisește invitatul nostru. Îndemnat de mentorul său, Valentin Deșliu, Ion Gheorghe își alege pseudonimul de George Tei. Crede în prietenia adevărată și are numeroși scriitori și actori de renume în lista lui de prieteni.

A publicat mai multe cărți de poezie: „Fratele meu geamăn” – rondeluri (1995), cu o prefață a acad. Al. Balaci; „Lasă-mi dragostea” (1998), „Nu cer să mă iubiți” – rondeluri (2001), „Anna Perena” (2001), „Marsupiul îngerilor” – acrostihuri (2004), „Bolnav de timp” – selecție din cărțile publicate (2007), „Miza pe 1″ (2008), ”Niciodată Cuvintele” (2011), ”Muntele din mine” (2013), ”Remember” (2016), ”Scrisori către tine”(2020) etc. Deține numeroase premii naționale și regionale pentru poezie. Ramona Müller menționează faptul că știe, din surse personale și sigure, că multe dintre volumele poetului George Tei se găsesc în rafturile bibliotecii Familiei Regale.

În ciuda cârlionților albi și a bărbii ninse, George Tei este un poet fără vârstă. Sonetul este prințul moștenitor al liricii din Cartierul Tei. Cu un vădit simț al valorii recunoscute, dar și al modestiei, ne povestește numeroase fragmente din viața personală și literară care îi definesc orizontul de trăire și marchează nostalgia timpului.

Mă împrietenisem cu medicul care m-a operat, doctorul Iulius Schreithofer. Clujean. Lucra pe atunci la Spitalul CFR 2. După un timp a hotărât să se-ntoarcă definitiv în orașul natal. Dar înainte de plecare i-am făcut o invitație la masă. Cum nu se găseau de niciunele – era o artă să faci o masă – abia am convins-o pe nevastă-mea să imprumutăm niște bani și am comandat mâncarea de la un restaurant. Seara i-am scris o poezie soției mele, pentru că m-a înțeles. A doua zi, când eram cu toții așezați la masă, am ridicat primul păhărelul de coniac și am anunțat că am ceva de spus. Am citit poezia. Prietenul Iulică mi-a spus:”Bravo, George, ai talent!”. Autorul ne declară cum a încercat și încearcă să pătrundă în interiorul instituțiilor de învâțământ bucureștene sau din țară prin diferite forme sau proiecte, convins fiind că literatura contemporană are un rol definitoriu în dezvoltarea personalității.

În prezent este redactor-șef la Revista de cultură Contrast literar. Din colectivul de redacție mai fac parte Cornel Păunescu, Andra Duminică și Eugen Cristea. Membrii cenaclului s-au bucurat din plin de revistele primite în dar. La invitația poetului, fiecare dintre colegii noștri alege un număr al paginii cărții, din care să citească George Tei. Atmosfera caldă și prietenească dezleagă cuvintele și sentimentele în propria lor cale. Fie că este vorba despre Rondelul mioritic, Rondelul lucrătorilor de poștă, Rondelul alb sau de sutele de sonete adunate în ciorchini de sentimente, poezia lui George Tei dăruiește Întreaga veșnicie din cuvinte. „Eu sunt creat de Dumnezeu să ard mai mult sau mai puțin în fiecare” afirmă George Tei, poet remarcabil al culturii contemporane.

Prezența sa ne-a încântat și considerăm că vitalitatea și spiritualitatea autorului sunt componente de bază cuprinse în propriul filon literar.

Înmulțindu-se în grabă, transformându-se-n suspine.

Cu tăcerea de te lauzi, crezi că viețile-s cuvinte

În această lume crudă ce se laudă pe sine/

Dacă nu îți aperi timpul care, încă, nu te minte

Cine să îți creadă versul și căderile în tine?

Viitor rămas în urmă și trecut cătând  ʹnainte…

                                          Sonet XI-George Tei

*cronică şi fotografii: Ramona Müller

**sub coord. Asoc. “24pharte” ~ Nu există patriotism fără patrimoniu; preşedinte Ioan Vintilă Fintiş; secretari literari Ramona Müller şi Ana Nedelcu

La Herculaneum – Ercolano îi zic acum italienii – am avut așa hal de emoții că am zis “bine că n-am mâncat nimic azi, că vomitam.”

Am zis cu voce tare și a sunat ciudat, parcă eram o mironosiță de-aia afectată că a văzut schelete și care se plânge că în următoarele ore nu mai poate să bage o pizza, pasta, ceva. N-am mai explicat. Nu eram în stare.

Intram dintr-o casă în alta, îmi venea în continuu să ating pereții și să mângâi podeaua, mozaicurile perfecte de acum 2000 de ani,
(de acum 2000 de ani!!!)
am făcut-o de câteva ori și nu m-am simțit mai bine, m-am simțit mai rău, copleșită, cu puls 200, tot timpul aveam inima în gât și stomacul tot în gât și capul în norii de peste Vezuviu, am băut întruna apă, obsesiv-compulsiv, m-am împiedicat de 100 de ori, de o sută de ori mi-am șters lacrimile pe sub ochelarii de soare, am respirat bucăți de lemn, trepte de scară, tocuri de uși, mobile cu suprafața arsă de lavă, am înțeles în sfârșit de ce toate vilele aveau bazine centrale de marmura, în interior, pe care le credeam de decor – ele corespundeau luminatoarelor din acoperiș și în zilele ploioase colectau apa, m-am uitat fix, fix, minute în șir la culoarea sau desenul de pe un perete, ca să-mi intre clar în memorie, să nu le pierd niciodată, m-am așezat pe o bordură înaltă, lângă o “basilica” aproape intactă și n-am mai vrut să plec.

Spre deosebire de Pompei, care a fost acoperit de cenușă la erupție și-a fost mult mai serios distrus,
Herculaneum a fost îngropat sub 30 de metri de lavă.
Lavă care a venit lent, intr-un oraș deja pustiit, unde deja oamenii muriseră sufocați, deshidratați,
lavă care l-a cuprins, l-a cotropit, stradă cu stradă, clădire cu clădire, a intrat prin case pe ferestre, pe uși sau s-a scurs pe sub acoperișuri, până l-a înghițit, l-a “capsulat” și-apoi s-a stins în mare.

A fost descoperit întâmplator, 1700 de ani mai târziu și aproximativ un sfert din suprafața lui a fost excavată. Deocamdată.

Allora bene, questa è Ercolano.

Oana Costea

Ieri, 30 Octombrie 2022, am fost sa ne împărtășim, Paula, prietena mea din Cordoba și Aneta Paulina, fata mea, la Parohia Ortodoxa “Trei Ierarhi”, din Ibiza.

Ibiza în noiembrie e un vis, iar prietena mea, a acceptat cu bucurie vizita la biserica noastră. Ea este catolica, și  isi iubește tradițiile învățate in familie, în special de la bunica ei Paula.

A plans de emoție ascultând cântarea preotului și a cântăreților bisericești. A aprins lumânări pentru  vii și pentru morți, în special pentru bunica Paula. A spus ca a simțit umanitatea și i-a plăcut ca cei mici erau lăsați sa zburde prin biserica și sa se învârte pe lângă strana preotului.
Mereu și-a imaginat comunitatea noastră ca una închisă însă s-a simțit bine primită.
Ne-am împărtășit, am stat la parastas și am primit pomana. Cozonaci, coliva, pâine și vin, Paula le-a primit cu bucurie și smerenie pe stomacul gol.
Am sărbătorit moartea și viața împreună, în cetatea din Ibiza.

Text si fotografii de Ana Raisa Manole

O mică și cochetă sală de teatru de numai 150 de locuri dintr-un Montmartre al anilor ’20 a devenit în anii ’80 proprietatea celebrului cineast francez Claude Lelouch, pe care-l admiram atât de mult în studenție, la vremea realizării filmului meu „Nunta” ce-mi însoțea lucrarea de licență pentru absolvirea Conservatorului bucureștean.

Teatrul acesta de cartier, cu o istorie zbuciumată, numit inițial „Théâtre Lepic” și situat în cel mai înalt loc al Parisului pe Butte Montmartre a devenit în anul 1954 „Théâtre du Tertre”, iar mai apoi, aproape distrus, a fost reconstruit în 1980 de către regizorul Claude Lelouch sub un nume nou, „Ciné 13 Théâtre”, cu ocazia turnării filmului său „Édith et Marcel”, ce avea nevoie de un decor în stilul anilor 1920. În 2018, Salomé Lelouch, fiica cineastului, înconjurată de o echipă de actori tineri, a răscumpărat numele cel vechi al așezământului, rebotezându-l „Théâtre Lepic”.

Regizând până în prezent – de-a lungul unei vieți tumultoase – în jur de 50 de filme, Claude Lelouch, azi în vârstă de 84 de ani, este autorul neuitatelor pelicule din anii ’60, „Un homme et une femme”, „Vivre pour vivre”, (ambele premiate cu Oscar-uri) „Les Misérables” (1994) și altele. Plus recentul „L’amour c’est mieux que la vie” (2021), cu premiera în acest an. După turnarea filmului său „Édith et Marcel”, cineastul a transformat clădirea micului și bătrânului teatru din Montmartre într-o sală de cinema în care își proiecta pe-atunci, în avanpremieră, propriile filme.

photos © Sidonia Călin & Ioan Mihai Cochinescu

Cele mai recente căderi ale frunzelor lirice și împliniri tomnatice prin poeme sunt revitalizate de către Luminița Bratu, Doina Ofelia Davidescu, Maria Bem, Ramona Müller, Ionel Sima și Mihail Ivănescu.

Sunt trecute sub microscopul rezolvării câteva probleme administrative care țin de structura organizatorică și funcțională a cenaclului. Mihai Ioachimescu ne prezintă, în cadrul rubricii Cinefilonul, pelicula Pisica albă, pisica neagră, realizată în anul 1998. Conceput inițial ca un documentar despre muzica lăutărească, primul film făcut de Emir Kusturica după ce și-a anunțat retragerea din industria filmului ca urmare a scandalului în care a fost implicat proiectul său anterior, “Underground” (1995), “Pisica albă, pisica neagră” (1998), denumit inițial “Musika Akrobatica”, a ajuns să reprezinte, după decizia acestuia de a-i adăuga drept fir narativ o poveste reală auzită în vecini, o comedie ficțională parodică, fără prea mari implicații politice și
fără un mesaj clar, cu un ritm alert dictat de cel al muzicii pe care e bazat. Matko (Bajram Severdzan), un pungaș de mîna a doua, trăiește alături de fiul său de șaptesprezece ani, Zare (Florijan Ajdini), pe malul Dunării. După ce una dintre afacerile sale eșuează, el ajunge să îi datoreze o sumă mare de bani gangsterului Dadan (Srdan Todorovic). Neavînd cum să o plătească și nevoind să aibă probleme cu acesta, Matko îi propune lui Dadan să îl căsătorească pe Zare cu sora acestuia, Afrodita, o femeie pitică de care știe că-și așteaptă în zadar bărbatul visurilor. În ciuda protestelor lui Zare, care e îndrăgostit de Ida, și a dezinteresului manifestat de Afrodita, cei doi bat palma, iar nunta are loc. Și e o nuntă cu mare fast!

La lecția de istorie a Emiliei Luchian aflăm că maasai sunt crescători de vite, importanța bărbatului masai fiind măsurată de numărul de animale pe care le are și de numărul copiilor. Dacă are puțin din ambele, atunci este considerat sărac. Ei au rezistat întotdeauna încercărilor guvernelor din ambele țări de a adopta o viață mai sedentară. Și înainte, în epoca colonială, au
rezistat întotdeauna sclaviei. Societatea Maasai este una predominant patriarhală, iar deciziile sunt luate de bărbați, uneori cu sprijinul sau sfaturile bărbaților mai în vârstă. Obiceiurile oamenilor sunt transmise din generație în generație pe cale orală, iar infracțiunile sociale acceptă pedeapsa fizică sau plata în condimente, adică cu vite, dacă scuzele nu sunt acceptate sau cererea
de a face pace nu se realizează. În ceea ce privește religia mărturisită de maasai, aceștia sunt monoteiști, cred într-un singur zeu pe care îl numesc Enkai sau Engai. Este o ființă a naturii duale. Așa cum există un Engai Na-nyokie, un Dumnezeu Roșu răzbunător, există un Engai Narok, un Dumnezeu Negru, care este tipul bun din poveste. Există și un totem: Oodo Mongi sau
Vaca Roșie și Orok Kiteng sau Vaca Neagră; și, de asemenea, un totem animal care este leul.

Florin Manole deschide noua rubrică a cenaclului Lecția de poezie, ca un fel de reîntoarcere în trecut și la esență pornind de la conceptele lui Sorin Dumitrescu referitoare la poemele iconiceale lui Nicihita Stănescu. Astfel, Psalmul 44 apare ca o provocare la (re)învățare.

Gabriel Comanroni ne prezintă filmul documentar Marian Zidaru – Artistul ca apostol, un video suport realizat în 1993, pe vremea când era student. Scenariul și regia îi aparțin lui Gabriel Comanroni. Pelicula reflectă mișcarea religioasă și estetică a perioadei respective, promovată de pictorul și sculptorul Marian Zidaru. Pentru acesta din urmă temele simbolice și misterul dramatic îl conduc (la debutul său) către o ideologie religioasă în care el însuși el însuși își stabilește repertoriul și discursul artistic. Noțiunea de Noul Ierusalim nu este un loc, nu este o construcție, ci o stare. Artistul, ca prototip de existență, trebuie să reașeze cultura pe criterii morale și să aibă fața curată. În artă este necesar să fii mereu tânăr, deoarece tinerețea este starea de spirit fidelă în omogenitatea creației (ex. Chipul lui Iisus). Obiectul de artă ți se dezvăluie mai mult direct proporțional cu aderența legitimată de creator prin concept, compoziție și tehnică.
Reprezentările lui Marian Zidaru te îmbogățesc vertical. Aportul vizual al semnelor- carte, litere, cruce- accentuează drama umană în procesul metamorfozării. În 1994 filmul a fost difuzat pe TVR 2 de către Ruxandra Garofeanu. Ulterior, în 1995 a apărut și pe canalele RTL și Pro7. În prezent, Marian Zidaru este un sculptor plin de forță, cu un dinamism propriu și rafinat.

Mulțumim tuturor celor prezenți!
Cronică: Ramona Müller
Poze: Ramona Müller & Emilia Luchian

***sub coordonarea Asoc. “24pharte” ~ Nu există patriotism fără patrimoniu”. Preşedinte:
Ioan Vintilă Fintiş. Secretari literari: Ramona Müller & Ana Nedelcu

LECTURĂ LA BEC, CU ECONOMIE. 28 februarie 1985, mai pe-nserat, la Palatul Culturii din Ploiești. În cenaclul „I.L. Caragiale”. Așa stă scris în jurnalul meu de-atunci. Pe-un ger de crăpau pietrele afară și un frig tot cam așa și-n interior. Caloriferele oprite. Lumina palidă a unui bec cu neon și cu mare economie. Cu paltoane, pulovere groase și chiar șepci îmblănite. Dar o căldură de-a dreptul solară în suflet, lecturi și dezbateri de cenaclu.

În imagine, de la stânga la dreapta: poetul Ion Stratan, poetul Florin Dochia (pe-atunci, din fericire, director al Casei municipale de cultură) și cu voia dumneavoastră chiar eu, în seara ce-mi era dăruită cu generozitate, citindu-mi micile proze în fața aprigilor confrați poeți, prozatori, dramaturgi, critici literari, muzicieni, actori, artiști. Am mai vorbit despre ei și voi vorbi mereu cu bucurie și admirație. Căci eram „mânați în luptă” de drag de literatură și uneori, nebunește, chiar mai mult, pe-acele vremuri de răstriște.

Text/foto © 1985, 2022 Ioan Mihai Cochinescu