close

Cronică

CronicăPromovate

PLATANUL DE POVESTE.

Platan

A fost adus și plantat pe domeniul vornicului Grigore Cantacuzino în anul 1860, nu departe de frumosul palat Micul Trianon, proiectat de arhitectul Ioan D. Berindei pentru Domnița Alice, nepoata boierului Gheorghe Grigore Cantacuzino. Are vreo șapte metri de jur împrejurul trunchiului său, înălțimea de 60 de metri și o coroană impresionantă, cum n-am mai văzut.

photo © 2020 Ioan Mihai Cochinescu

 

Cunosc foarte bine sentimentul de amărăciune legat de faptul că lucrările de reabilitare par a se fi împotmolit, deși, după ani de zile de insistențe, acum e în derulare o finanțare a Institutului Național al Patrimoniului pentru proiectul „Consolidarea, restaurarea şi conservarea faţadelor exterioare ale Palatului Cantacuzino de la Floreşti – Micul Trianon – şi amenajarea demisolului acestuia ca sală de expoziţii / conferinţe / ateliere”. Nu pricep cum de nu înțeleg mai-marii noștri că aici ar putea renaște acele grădini franțuzești, de felul celor de la Versailles, visate de Nababul acum mai bine de 100 de ani, care ar atrage turismul internațional. Cine nu vede cu ochii lui măreția acelui proiect, nu poate înțelege cu-adevărat. Palatul ar putea deveni un fel de Castel Peleș, dacă s-ar dori așa ceva. Mare păcat că nu se fac investiții mai mari și că nu se începe treaba mai cu elan, ca să zic așa.

(Text/foto Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
CronicăPromovate

Vaccinurile contra Covid “anunțate cu precipitare”

vaccination

Lumea științifică franceză este foarte rezervată în privința vaccinurilor contra Covid “anunțate cu precipitare”.

Tehnologia ARN (Acidul ribonucleic este un polinucleotid format din acid fosforic, riboză și baze azotate (citozină, uracil, adenină, guanină)) este revoluționară, dar efectele secundare par destul de violente. Nu avem un recul suficient pentru a evalua efectele în timp. Dacă vaccinul te protejează timp de două săptămâni, factorul eficiență/risc este dezechilibrat… mai ales dacă vaccinul nu împiedică transmisia.

(Marcela Feraru
Paris, Franța)

mai mult
CronicăPromovate

Nu sunt antivaccin

vaccin2

Nu sunt antivaccin. Dimpotrivă, sunt vaccinată de toate cele, că valurile vieții m-au dus și prin Africa.

Dar nu mă pot abține să nu insist asupra faptului că despre Covid realitatea ne-a arătat că nu știm nimic. Și că nu știm noi nu-i bai, dar “specialiștii” s-au înșelat de “n” ori până acum: ba că e sezonier, ba că nu e; ba că masca e bună, ba că nu e; ba că mutațiile au slăbit virusul, ba că l-au făcut mai virulent, ba că nu va fi un val doi, ba că chiar este și mai vine cel puțin unul. Ba că cei care au avut boala devin imuni, ba că imunitatea dureaza doar doua saptamani. Sau 6 luni. Ba că tinerii nu fac forma virulenta, ba că fac, copiii nu se infecteaza, de fapt da, ș.a.m.d.

Deci….de ce să cred toate asigurările pe care ni le dau “specialiștii” că un vaccin obținut în 9 luni (când un vaccin corect verificat se obține în 10 ani) e sigur? Scandalul Mediator (medicament dezvoltat de laboratoarele Servier) ne arată că efectele secundare pot apare chiar și peste câțiva ani.

Eu aștept întâi să se vaccineze “specialiștii” și cei care decid. De exemplu Johannis. Mai vedem după aia.

(Marcela Feraru)

mai mult
CronicăPromovate

Alfama, inima Lisabonei

tramv

In recomandările turistice, Alfama e descrisă ca inima Lisabonei,
cartierul pitoresc, autentic, cu 300 de restaurante și cu seri minunate de fado, cu culori și arome,
cu clădiri “istorice” și străduțe pline de viață.
Gen musai trebuie vazută.

Alfama e fascinantă, dar nu in felul ăla.
Alfama e o lume. Nu e de ajuns să o vezi, trebuie să o simți.
Alfama e frumoasa și dramatică. E vie și tristă. E săracă, dar demnă.
Alfama e o mahala care poartă cu eleganță haine zdrențuite. Nu cerșește, dar primește.
Curiozitatea turiștilor care plătesc 1 euro pe o cafea, se minunează și se holbează prin ferestre murdare in casele și în viețile ei amărâte.
Alfama e autentică, da. Restaurantele sunt bodegi familiale, unde adesea se aduna toată strada. Oamenii ies din casele lor prea mici să stea pe un taburet strâmb, să bea o bere la pahar și să schimbe o vorbă cu vecinii, sub o bucată de cer liber.
Uneori, tarziu in noapte, vorbele aspre, amare, se transforma in cântece.
Fado.
Sunt cântece despre pierderi și dureri, sunt adunate in ele suspine, lacrimi, deznădejde.
Alfama e deznădejdea fiecărei nopți și renașterea fiecărei dimineți.
Oamenii de-aici vorbesc tare și râd mult și asa alungă tristetea zilelor lungi in care, pentru ei, in lumea lor, nu se schimba nimic.
Așa au învățat să se bucure unii de alții.

Alfama tușește tabagic, suna a tablă tâtâtă pe piatra cubică și urla uneori noaptea, ca trezita dintr-un coșmar. Sau plânge ca un copil.

Alfama miroase a igrasie, a tămâie, a flori proaspete și a flori moarte și a detergent ieftin, din spălătoriile comune. Miroase a bodegă dimineața și a mancare gustoasa cu usturoi mult.
Miroase la greu și a hașiș, ca e cartierul general al consumatorilor și dealerilor deopotrivă.
Găști întregi de puști cu șepci și hanorace drept uniformă își petrec timpul prin “buzunarele” străduțelor chinuite, se ceartă mai degraba ca divertisment, că stiu, cu totii stiu că și mâine, și poimaine și săptămâna viitoare se reîntâlnesc la aceeași oră, in același loc. Nu prea pleacă nimeni din Alfama. Unde să se ducă?
Pentru ei, Praca do Comercio, aflată la sub un kilometru distanță, e totuși prea departe.
Dar o privesc de sus, căci Alfama are cele mai spectaculoase view-pointuri din oraș.


Miradouro.
Locurile aproape magice de unde lumea se vede altfel. Doar că e mult de urcat până acolo, trebuie să străbați tot cartierul. Și e abrupt.
Îți iese sufletul.

(Text/foto Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

VINTAGE & HDD

HDD2

Parcă mi s-a făcut dor de o nouă expoziție foto. (taman acum, la vreme de pandemie).

Au trecut 8 ani de la expoziția mea de fotografii și alte întâmplări de desen cu lumină – „Vintage & HDD”, găzduită de Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești. Printre fotografiile de mari dimensiuni de pe simezele de-atunci am așezat și câteva instalații care mă înduioșează și azi prin mesajele lor ludice/naive/inocente.

Una din aceste instalații, pe care-am numit-o „Adam și Eva” (undigital sculpture & HDD), am realizat-o împreună cu sculptorul Nicolae Lupu, căruia îi mulțumesc călduros din nou. Pentru întreaga întâmplare, în frumoasa ei complexitate, le mulțumesc dragilor mei prieteni care lucrează în acest prestigios muzeu național și european de artă precum și tuturor prietenilor care au fost prezenți la vernisaj, într-un număr impresionant de mare.

photo © 2012 Ioan Mihai Cochinescu

mai mult
CronicăPromovate

Prizonieri romani si italieni

prizonieri

“Cine nu putea să meargă, ră­nit, degerat, bolnav, era împuşcat pe loc cu pistolul mitralieră ce atârna de gâtul fiecărui ceasovoi.”

“Tabloul ăsta nu-mi iese din minte. Aşa de sinistru, mormane de morţi peste tot. Eram tânăr sublocotenent de rezervă, promoţia 1941, regimentul 22 Infanterie Târgovişte. După un marş obositor, de circa 600-700 km, pe un drum de stepă şi căldură înăbuşitoare, am ocupat o poziţie pe linia I a frontului la Don, în sectorul Serafimovici – Kletkaia, în noaptea de 14-15 septembrie schimbând o unitate germană. Ziua cea mare, de care ne temeam, şi care marca în­ce-putul marii ofensive sovietice, a fost pe 19 noiembrie 1942, ora 7 di­mi­neaţa, printr-un puternic bombardament de artilerie de circa 1 h, de aveam senzaţia că plutesc în norii de praf şi ceaţă ce se lăsase. Trăiam momente de groază, fierbea şi clocotea pământul. Ostaşii întinşi pe fundul tranşeelor se rugau.

Nu după mult timp vedem în faţa plutonului trei tancuri grele ruseşti, ca nişte monştri de oţel, apropiin­du-se de reţelele noastre. Ne-a îngheţat inima la toţi. Însă, în loc să înainteze în poziţia noastră, virează la stânga, culcând reţelele de sârmă ghimpată, pentru a uşura intrarea trupelor în dispozitivul nostru. Şenilele tancu­rilor de la exploziile minelor antitanc, plantate de nemţi în reţelele de sârmă, se rupeau fără ca noi să fi ştiut. Namilele se învârteau pe loc, pe o singură şenilă, fără să mai poată înainta. O explozie de bucurie ne-a însufleţit. Dar, deodată, vedem înălţându-se din poziţia inamică o rachetă cu mai multe umbreluţe co­lorate dife­rit. Era semnalul pornirii la atac a infanteriei ruseşti.

Din cauza ceţii, vederea ne era limitată, dar auzeam o larmă de nedescris din poziţia inamicului. Peste puţin timp îi zărim pe ostaşii ruşi, hăulind cât îi ţinea gura cântece de stepă, strigând cu vocea răguşită de la băutură: UHA, UHA, UHA! Eram fără muniţie, fără alimente, nemâncaţi de şase zile, fără posibi­litatea aprovizionării pe calea aerului din cauza ceţii care încă persista în întreaga regiune a Donului şi, astfel, în noaptea de 24 spre 25 noiembrie am capitulat.

Eram circa 100.000 de oameni, iar ruşii au început să ne grupeze pe co­loane de prizonieri. Ne-au luat în pri­mire ceasovoii (soldaţi sovietici) se­ver instruiţi de ofiţeri NKVD, care nu aveau voie să lase pe nimeni în urmă. Cine nu putea să meargă, ră­nit, degerat, bolnav, era împuşcat pe loc cu pistolul mitralieră ce atârna de gâtul fiecărui ceasovoi. Aşa s-a desfăşurat calvarul coloanelor de cap­­tivi de război, pe timp de iarnă grea rusească, spre lagărele de tristă amintire din URSS. Lagăre unde fri­gul, foamea, păduchii, tifosul, distro­fia, casexia, muncile inumane au fă­cut ca majoritatea dintre noi, din la­gă­rul Oranki-Manastarka, să îşi gă­seas­că odihna de veci, cu gândul acasă.

Lagărul Oranki era aproape de Munţii Urali. Până în lagăr am mers mai mult pe jos. Ziua mergeam, iar noaptea dormeam în câmp. Eu împreună cu alţi 200 de ostaşi nu am plecat în primele zile, sperând într-un miracol, că va veni contraofensiva să ne elibereze. Dar nu a venit. Am por­nit înspre Oranki, iar drumul pe care mergeam era presărat de morţi. A fost un noroc, într-un fel, pentru că ruşii ne lăsau să ne aprovizionăm cu pături, cu bocanci. Până să ajun­gem în locul de dormit, tăiam la mij­loc păturile şi le băgam pe cap, iar pes­te ele puneam foile de cort. Seara ne adunam câte patru, spate în spate, şi aşa dormeam. De multe ori, dimineaţa, găseai câte un mort din ăia patru. Crăciunul lui ’42 l-am pe­tre­cut într-un sat mare, Libidiansk. Aici, pereţii şi tavanul erau negură de păduchi, a dat şi tifosul în noi. În cele din urmă, ne-au îmbarcat într-un tren, ne-au încuiat bine şi nu ne dădeau apă şi mâncare decât atunci când le venea cheful. Comandantul trenului era un ucrainean înrăit pe ro­mâni. Uneori, când îşi aducea amin­te, ne dădea nişte peşte sărat, dar fără apă. Un kil de apă era mai gro­zav decât foamea pe care o aveam! Am ajuns apoi la Oranki, cel mai mare lagăr de ofiţeri şi deţinuţi poli­tici din Rusia. Era chiar noaptea de Bobotează, chiar de ziua mea, de Sfân­tu’ Ion. La 10 km de lagăr, în Gara Iagoda, o treime dintre noi erau morţi, restul degeraţi. Ne-au luat cu săniile de acolo şi ne-au băgat în baie. Aici am picat toţi când am dat de căldură. Frigul ne topise. Pe atunci aveam 24 de ani.

Prin mai-iunie ’43 a început pro­paganda comunistă. A venit Ana Pauker cu Bodnăraş pentru a forma divizii de voluntari. Însoţiţi de ofiţerii superiori NKVD, ne adunau pe toţi prizonierii în mijloc, ridicau o scenă îmbrăcată în roşu şi îşi începeau pro­paganda de recrutare. Adunau toate brigăzile, de pe unde eram, de la pădure, la drumuri, din grădină, ca să ne propună să ne înscriem în divizii de voluntari. Dacă refuzam, ne spuneau că o să ne putrezească oasele în lagăr. Acum s-au format cele două divizii, “Tudor Vladimirescu” şi “Horia, Cloşca şi Crişan”. S-au înscris mai toţi. Eu am refuzat. Eram un novice, însă mă aflam într-un grup de oameni adevăraţi, cu o reală aversiune faţă de comunişti. Ana Pauker le promitea că vor conduce ţara, şi mai toţi oportuniştii sau cei care se simţeau prea slăbiţi pentru a mai suporta regimul ăsta s-au înscris.

În prima divizie, “Tudor Vla­di­mi­rescu”, s-au înscris mai mult os­ta­şii. Pe ostaşi i-a făcut mai uşor să se înscrie, dar apoi ofiţerii s-au înscris în divizia “Horia, Cloşca şi Crişan”, care a plecat din lagăr în ’44. Divizia “Tu­dor Vladimirescu” a plecat din lagăr în octombrie ’43 pentru antrenamen­te­le şi instructajul cu ofiţerii ruşi de la Gorki. Din când în când, mai veneau ofiţeri bine îmbrăcaţi, foşti prizonieri cu noi în unitate, ca să vadă şi să ne arate cum au ajuns şi ce avantaje au. Unii erau deja comisari politici, tri­mişi de la comisariat pentru fiecare na­ţiune în parte care se afla în lagăr. Ve­neau ca să ne transmită mesaje. Cei din “Horia, Cloşca şi Crişan” erau informatori. Turnau ce se întâmpla în dormitoare, un sistem de turnătorie care s-a format aici. Erau formaţi şi po­litic, şi militar, iar trupele astea au ve­nit în ’44 în România ca să se ocupe de servicii şi să organizeze diviziile din ţară.”

Învăţătorul Ion Anastasescu, veteran de razboi

prizonieri romani si italieni

sursa foto: Dan Stefan🇷🇴️ 🏴

(Sursa: preot Teodor Ciurariu)

mai mult
CronicăPromovate

Atunci când vorbim ca proasta-n târg: lockdown

Prostia-omeneasca

“Cuvîntul nou apărut în limbajul tuturor este LockDown!

Acest cuvînt se folosește doar în închisorile de maximă securitate din Statele Unite și este comanda pe care gardienii o dau deținuților înainte de a începe să împuște!

Lockdown se referă la momentul în care izbucnește vreo bătaie sau altercație între deținuți, iar gardienii intervin în forță pentru calmarea situației!

Deținuții sunt obligați să se arunce pe burtă, cu frunte lipită de pămînt și picioarele desfăcute larg, iar mîinile pe ceafă!

Cine nu se conformează, este împușcat fără prea multe regrete!
Într-o astfel de situație toate căile de acces ale închisorii sunt închise automat!
Controlul gardienilor asupra pușcăriașilor este total și strict!
Cine nu se conformează, este rapid împușcat!

Vă rog să comparați situația descrisă cu ceea ce se dorește a fi implementat la nivel internațional sub pretextul combaterii unei gripe!”

(Luci Ionescu, via Bogdan Stoican)

mai mult
CronicăPromovate

Am făcut școala în comunism

Comunism2

Am avut în fiecare ciclu cate 35 de colegi de clasă. Profesorii nu înnebuneau din cauza asta.

Notele erau de toate felurile, ca sa iei un 9 sau un 10 trebuia sa înveți pe brânci, frate.

Nu am avut niciodată extemporale anunțate. Când profesorul venea cu lucrările corectate, acceptam nota fără crâcnire. Nici nu putea fi vorba despre vreun “domn’ profesor, vreau și eu să’mi mai puneți o întrebare, ca să’mi măresc nota!”.

Toate notele de la lucrări erau trecute în catalog.

Dacă învățai, erai primul în clasă fără să conteze cu ce se ocupa mama sau tata.

Manualele erau baza, nu mergeam la școală ca sa ne dicteze profesorul lecția pe care a “conceput’o” în primul an de meserie.

Dintre absolvenții de gimnaziu foarte puțini erau anafabeți funcțional. La absolvenții de liceu nu se punea aceasta problemă.

(Pan Vio)

mai mult
CronicăPromovate

Cronică literară, 2.11.2020 – Cenaclul I.L. Caragiale, Ploiești

cenaclu_2_noiembrie_2020

Simfonia literară a frunzelor-cuvânt ne-a îndemnat paşii către Filarmonica Paul Constantinescu, în a doua zi a lunii noiembrie.

Şedinţa Cenaclului Literar I.L. Caragiale începe cu evidenţierea Premiului Nobel din Literatură în anul 2020, introducere efectuată de către Marian Zmaranda. El ne citeşte „Confesiune” şi „Sfârşitul verii”, creaţii literare ale americancei Louise Glück, „ o poezie care se constrânge şi care îşi refuză fumuseţi.”

La rubrica „Cel mai recent poem” recită Luminiţa Bratu – „Şah mat în 4 mutări”, Maria Bem – „ De-ale toamnei”, Nicolae Ioan Dragi- „Vise şi fărădelege”, Ramona Müller – „Sideral domesticit” şi Graţiela Avram – „ De rouă”.
Sub bagheta doamnei Emilia Luchian cele 10 minute de istorie ne poartă în vremurile îndepărtate povestindu-ne despre Zamolxis. Deși, a fost în un om înțelept, Zamolxis, a fost sanctificat de urmașii lui. De-a lungul timpului a fost și mai este numit și profet, rege, medic, reformator mitic, mare pontif, etc. A fost numit și sclav al lui Pitagora !!!, dar, nu avem nicio dovadă concludentă că Zamolxis a fost contemporan lui Pitagora, dar nici asupra perioadei în care el a trăit cu certitudine. Discipolii săi sunt menționați de Platon, care relatează concepția zalmoxiană “nu poți să vindeci trupul fără a ține seama de suflet”. Învățăturile cuprindeau și cunoştințe complexe de psihologie, (astronomie, matematică şi medicină). Curajul soldaţilor în luptă era dat de nepăsarea în faţa morţii ştiind că vor ajunge în împărăţia lui Zamolxis. Soldaţii plecau în luptă strigând numele zeului şi mureau zâmbind cu numele aceluiaşi zeu pe buze. Zamolxis este printre altele şi un eliberator, mântuitor, reformator. După ce se retrage dintre oameni în pântecul pământului, ca într- moarte iniţiatică, rămânând trei ani în solitudine şi meditaţie, Zamolxis iese tranfigurat, unindu-se cu scânteia divină din el, asemeni lui Iisus care trăieşte miracolul devenirii “Una cu Tatăl“.
Lectura de cenaclu ne aduce un posibil coleg în rândurile noastre. Eduard Rădună scrie de mai bine de 30 de ani. Poemele prezentate din volumul “Pe ţărmul din clepsidră” se caracterizează printr-o simplitate debordantă a imaginilor şi curgerea firească a versului, care încântă membrii cenaclului. Temele sunt diverse, începând de la geneza poporului român, continuând cu filosofia ancestrală şi, mai apoi, cu realitatea pământească. Zmaranda apreciază modul în care se construieşte osatura unui poem, cu simplitate şi linişte. Gabriela Petri consideră că în poezia lui Eduard Rădună, tema timpului creează un mediu vibrant capabil să reabiliteze fiinţa. De asemenea, timbrul vocal, fără excese, extrem de binefecător, are o muzicalitate fascinantă. Stilul său devine modelaj de cuvânt.

Pe fluviu
Mi-am văzut părinţii murind.
Mi-am văzut prietenul murind.
Visele mi-am văzut murind.
Pe mine m-am văzut murind.
Cugea pe râu, în jos, un grind
Şi grindul se rotea, plutind
Şi malul stâng era tomnatic,
Iar malul drept- pustiu, apatic.
Doar eu un călător extatic,
Preocupat cu infinitul
De pe ostrovul meu eratic.
De vreme ce-ntr-un act dramatic
Luntraşul îşi luase mitul,
Lăsând în urmă răsăritul.

Marian Zmaranda ne prezintă concluziile desprinse din lectura romanului “Eseu despre luciditate”, de José Saramago, continuare a romanului “Eseu despre orbire”.
“ Deși votul în alb este un drept constituțional, iată că el își pierde legalitatea când este utilizat în exces, devenind – în ochii celor care dețin puterea – o mișcare subversivă, o revoltă care atentează la stabilitatea sistemului. Văzându-și autoritatea subminată, sistemul se răzbună și pedepsește, dar o face fără o judecată solidă și irefutabilă. Iată cum democrația își arată colții de dictatură, călcând în picioare dreptatea și libertatea pe care ar trebui să le apere.”

(Ramona Muller)

mai mult
Cronică

CTP își „smulge părul din cap”. Episcopul Hușilor l-a făcut praf!

CTP-evz

Episcopul Hușilor îl desființează pe CTP. PS Ignatie face comparaţie între limbajul gazetarului şi cel al unuia dintre cei mai odioşi torţionari români.

Episcopul Huşilor l-a desfiinţat pe jurnalistul Cristian Tudor Popescu după ce acesta a venit cu critici dure la adresa BOR.

mai mult
Cronică

O cititoare “24PHarte” face o lămurire în legătură cu un articol despre Ciprian Porumbescu

casa-porumbescu-6

 

Prima poza e inainte de a fi arestat.
In poza apare si unchiul sau bunicul (nu mai retin) fostei mele profesoare de pian. Avea pe pianina in original aceasta poza. La fel, daca nu ma insel, au fost facute mai multe poze in acea zi, toate la fel, si trimise familiilor.
Ea era din basarabia iar cand a inceput razboiul a fost urcata in tren si trimisa la Cluj, mutandu-se la Zalau, unde a trait pana prin 2004. Tot ce a urcat cu ea in tren a fost aceasta poza, pianina si o cutie cu partituri.

VegaS

Ciprian Porumbescu – o viaţă plină de căutări, bucurii şi neîmpliniri, curmată mult prea devreme

Ciprian Porumbescu s-a născut la data de 14 octombrie 1853, Şipotele Sucevei (d. 6 iulie 1883, Stupcalui), un talent muzical de excepţie, creatorul primei operete româneşti – „Crai nou”.

Porumbescu a adus în compoziţiile sale, tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care exprimă artistic o serie de trăiri personale, gânduri şi idei, toate încadrate în epoca romantică a genului.

Ciprian Porumbescu, pe numele la naştere Ciprian Golembiovski, a văzut lumina vieţii la 14 octombrie 1853, la Şipotele Sucevei, în Bucovina, într-o casă modestă de ţară, fiind fiul preotului Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Clodniţchi, de origine poloneză, având o soră mai mare, Mărioara.

Familia sa a fost foarte săracă, astfel că Ciprian Porumbescu nu a avut parte de o formare muzicală continuă şi completă, în schimb tatăl său i-a insuflat credinţa şi patriotismul „cu asupra de măsură”.Ciprian_Porumbescu_-_Foto

Fire timidă şi retrasă, dar îndrăgostit de muzică, Porumbescu îl întâlneşte, la vârsta de şapte ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar în casa familiei Golembiovski.

A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi.

În anul 1871 participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !”

Până în anul 1873 a studiat la gimnaziul superior de la Suceava, însă, din cauza sărăciei, stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare şi probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, el fiind foarte preocupat de muzică şi nu de persoana sa.

În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, iar în perioada 1873 – 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuţi, perioadă în care, în 1876, moare mama sa, Emilia.

În 1874 s-a înfiinţat, la Cernăuţi, societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societăţii culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Însă „Arboroasa” nu a fost niciodată privită cu ochi buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor considerate mult prea intens patriotice.

casa-porumbescu-1

În desele vacanţe pe care le petrecea la Stupca, o cunoaşte pe Berta Gordon, o fată înaltă şi subţire, fiică a pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit iremediabil. La scurtă vreme, pentru ca iubirea lor să nu „degenereze”, şi fiindcă familiile celor doi erau de confesiuni diferite, Berta avea să fie trimisă în străinătate, rămânând marea iubire, neîmplinită, a compozitorului.

Ciprian scria despre aceasta: „Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima deschisă…”

În anul 1878, Porumbescu este şi el arestat, alături de alţi tineri, în Procesul „Arboroasa”, fiind închis timp de trei luni la Cernăuţi. Se afla la Stupca, i-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze şi a fost urcat într-o căruţă şi dus până la Cernăuţi, un drum în care apa rece i-a pătruns prin haine.

Însă temniţa în care şi-a petrecut Crăciunul anului 1878 s-a transformat pentru el în drum sigur spre mormânt, fiindcă pereţii reci şi mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză.

Trebuie spus că unul dintre cei mai înflăcăraţi combatanţi în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obţine eliberarea celor întemniţaţi, a fost însuşi Mihai Eminescu. După trei luni – ce folos ? – Ciprian Porumbescu avea să fie eliberat şi achitat de acuzaţiile care i-au fost aduse.

Între anii 1879 – 1881, primeşte o bursă de studiu la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde studiază armonia cu Anton Bruckner şi primeşte noţiuni de muzică corală de la Franz Krenn.

Tot aici a luat lecţii particulare de teoria muzicii, cu compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewski, dirijează corul Societăţii Studenţeşti „România Jună”, iar în anul 1880, scoate o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece, intitulată „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, pe care se află creaţii precum „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. Era prima lucrare de acest gen din literatura română.

În anul 1881, familia sa îşi schimbă numele în Porumbescu, după ce acesta a fost folosit, o perioadă, drept pseudonim.

Între anii 1881 şi 1883, Porumbescu este profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului.

casa-porumbescu-2

La 11 martie 1882, are loc, în sala festivă a Gimnaziul Românesc din Braşov (astăzi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”), premiera operetei în două acte „Crai nou” – prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu şi versurile lui Vasile Alecsandri. Spectacolul cunoaşte un succes fulminant, astfel încât sunt programate alte două reprezentaţii, pe 12 şi 23 martie, în acelaşi an, la Braşov şi o alta la Oraviţa. După aceste spectacole, Ciprian Porumbescu îi trimite o scrisoare tatălui său prin care îşi exprima satisfacţia cu privire la dorinţa sa cea mare ce a fost împlinită:

„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”.

casa-porumbescu-3

La 8 noiembrie 1882, este organizat, la Braşov, un concert în beneficiul lui Ciprian Porumbescu, pentru a fi colctate fonduri pentru tratamentul său în Italia, iar la 25 noiembrie, acesta pleacă la tratament în staţiunea Nervi din Italia.

Starea sa de sănătate nu se ameliorează şi, în plus, dorul de plaiurile natale îl măcina. Într-una din scrisorile trimise din Italia, Porumbescu nota: „O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”.

În februarie 1883, Ciprian se întoarce la Stupca, lângă Suceava, iar la 6 iunie 1883, trece la cele veşnice, în braţele surorii sale şi sub privirile îndurerate ale tatălui său.

Cu ultimele forţe, Ciprian i-a şoptit acesteia: ”Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”. Ultima lui dorinţă, ce se regăseşte în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”, a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc şi versurile “Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.

imnul-unirei

La moartea lui, Berta Gordon îi scria sorei acestuia, Mărioara: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu !”.

Printre cele mai populare lucrări ale sale, sunt „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce dă astăzi imnul naţional al Albaniei – „Hymni i Flamurit”, melodia fostului imn al României, „Trei culori”, valsurile „Zâna Dunării” şi „Camelii”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostaşilor români” şi altele.

În anii 1972-1973, regretatul regizor Gheorghe Vitanidis a realizat filmul artistic „Ciprian Porumbescu”, în două serii, cu Vlad Rădescu în rolul marelui compozitor şi patriot.

Peste ani a rămas, mărturie a trăirilor lui Ciprian Porumbescu, căsuţa din Stupca (azi Ciprian Porumbescu) şi muzeul cu acelaşi nume situat chiar în faţa cimitirului în care acesta îşi doarme somnul de veci. Aici există, bine conservate, toate amintirile acestor plaiuri atât de iubite de compozitor, iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon şi mai ales dragsotea sa pentru muzică şi pentru doina românească…

R.D.

 

mai mult
Cronică

O șuetă cu Mihai Mărgineanu

mihai-margineanu-ardiles

Regretatul meu coleg Mihnea Petru Pârvu de la Evenimentul zilei a stat la o șuetă cu Mihai Mărgineanu, cu vreun an în urmă. Am publicat articolul în ziarul tipărit, pentru că atunci încă existam ca presă tradițională.

Azi, reiau o parte din el din două motive. Primul e cel legat de autor. E parastasul de 40 de zile a lui Mihnea și îl consider ca un omagiu al neuitării pentru un reporter de mare talent.

(Simona Ionescu)


Ardiles din „Las Fierbinți” a lucrat la Evenimentul zilei. Mărturisiri cu Mihai Mărgineanu

Articolul acesta are un schepsis. Adică e publicat cu o intenție. De fapt, cu o dublă intenție, pe care am să o explic. Mihai Mărgineanu, actorul care-l interpretează pe Ardiles din „Las Fierbinți”, are ce povesti.

Am fost colegă cu Mihai Mărgineanu la Evenimentul zilei la începutul anilor 90. Era secretar general de redacție, adică ne desena paginile de ziare, unde și cum să punem articolele. Greu de explicat acum pentru cei care au descoperit doar ziarul tipărit cu ajutorul calculatorului sau ziarul on-line.

Mihai nu a stat foarte mult în redacție. Îl rodea pasiunea lui pentru cântat. Pe care noi, la vremea aceea nu o descoperisem. Dar ne-am trezit cu el artist, un tânăr care avea succes cu muzica lui. Și care azi e o vedetă.

Regretatul meu coleg Mihnea Petru Pârvu de la Evenimentul zilei a stat la o șuetă cu el, cu vreun an în urmă. Am publicat articolul în ziarul tipărit, pentru că atunci încă existam ca presă tradițională.

Azi, reiau o parte din el din două motive. Primul e cel legat de autor. E parastasul de 40 de zile a lui Mihnea și îl consider ca un omagiu al neuitării pentru un reporter de mare talent. Al doilea este legat de personajul Mihai Mărgineanu, un tip interesant, care are ce povesti, iar lui Mihnea Petru Pârvu i-a făcut mare plăcere să stea la taclale cu el.

Iată o mare parte din textul lui!

O șuetă de colecție cu Mihai Mărgineanu pe care „îl iubește femeile” și nu prea

Ardiles din „Las Fierbinți” e un autodidact fermecător. Spontan, șarmant, ai zice că toate muierile se calcă în picioare după el. Mihai Mărgineanu spune că mai degrabă bărbații îl plac mai mult.

Ce e de meserie, la bază, Mihai Mărgineanu? „Ardiles” zâmbește, nostalgic: „Prima meserie a fost de electronist. Da’ n-am devenit inginer, că am picat la facultate cu nota 8.20. A avut viața niște socoteli cu mine… Da’ sunt foarte fericit că am înțeles cum funcționează o diodă și un tranzistor”.

Povestește că a terminat „managementul” la o facultate privată. Dar, ce vroia să se facă când era mic? Că băieții vor să devină pompieri, polițiști, marinari sau aviatori, nicidecum electroniști.

Și, de unde până unde muzică? Cine i-a pus chitara în mână? Iar pică în amintiri. Spune că Cenaclul Flacăra l-a inspirat: „Am fost la câteva spectacole ale lui Păunescu. Erau singurele care se terminau la trei dimineața. Veneam pe jos până în Pantelimon. Atunci am început să cochetez cu chitara. Gagicile te priveau altfel… Și m-a trezit că știu 200 de cântece.

Dar ce fel de muzică e cea pe care o cântă? Se poate încadra într-un anume gen? Că e greu de definit… Se distrează: „Nu sunt afiliat unu-i gen. Că e rock, că e punk, mie-mi iese «șaraiman»”. Cel mai celebru hit al său e „Mă iubește femeile”. Chiar, îl iubesc? Că e mititel și ochelarist?

Se strâmbă de râs: „Nu-i hit-ul meu. E un cântec al lui Iancu Brezoi, de la Iași. L-am preluat din folclorul urban. Cântecul a juns celebru că e simplu… Și, eu am avut o singură dată succes la femei, cu nevastă-mea, care a pus ochii pe mine și mi-a făcut și doi copii”.

Cât la sută din piesele pe care le cântă sunt producții proprii și cât interpretări? Dă din umeri: „N-am nici cea mai vagă idee. Am compus mult… Am șase discuri scoase. Dar pentru «Las Fierbinți» a trebuit să-mi compun singur niște intarsii muzicale. S-a strâns un material destul de mare. Am scos discul «Las Fierbinți» pe care-l fac cadou. Mai am 5000 de bucăți”.

Singurul autodidact din „Las Fierbinți”

La ce emisiuni se uită la televizor? Ce ziare citește, dacă mai citește ziare tipărite? Din spatele său, de pe scenă, bubuie basul. Se încruntă. Dacă spui că ești apolitic ai o problemă. Mă uit la emisiuni politice. Și sunt cel mai șocat de răutatea femeilor din politică! Și mă mai uit la «Las Fierbinți», că abia atunci văd forma finală… Sunt curios să mă văd pe mine că eu nu eram actor. Acolo am învățat cum se dă replica. În afară de mine, în tot serialul, nu e niciun autodidact”.

E pilot pe propriul său avion și va deveni instructor de aviație

Orice om are o opțiune de vot. Cantautorul e de stânga sau de dreapta? Se înfoaie: „ Io sunt de centru-dreapta. Nu mai pot fi nici de stânga total… Da’ stânga trebuie folosită ocazional”.

Trăiește Mihai Mărgineanu doar din muzică sau mai face și altceva? Și dacă da, ce anume? Zice că se poate trăi și din muzică, câtă vreme ai talent și nu „te duci cu capu’”: „Dar mai trebuie să fie ceva… Eu trăiesc și din muzică, da’ și din pilotaj. Am propriul meu avion, un Cessna 172 N. Am aproape o mie de ore de zbor. E ca și cum ai avea în aviația «de linie» 3000. Că noi zburăm jos și pe distanțe scurte”. Spune că, în august, o să termine un modul de instructor și că, probabil, va preda altora din experiența sa. Conchide: „Să faci o meserie dintr-un hobby e idealul!”.

Cât depre „Las Fierbinți”, serialul PRO TV-ului, recunoaște, sincer, că l-a așezat pe o bază solidă a notorietății. Nu că n-o avea dinainte.

Codul de onoare al lui Ardiles

Joacă rolul unui escroc bețivan, Ardiles, în Las Fierbinți. Se regăsește în rolul acela? Și, dacă da, de ce? Scutură din cap, ușor nervos: „Nu! Nu mă regăsesc în personaj. Am încercat să-i dau lui Ardiles un pic de principiu… El nu fură mult, nu ia mai mult decât îi trebuie. Are un anume cod de onoare. El nu-și omoară victima”.

Mai are și alte proiecte de seriale TV? Sau de lungmetraj? Mihai Mărgineanu e sceptic: „Nu, dar sunt discuții. Și nu e nimic nici în faza de proiect”.

Prețul lui Mihai Mărgineanu

Poate să spună Mihai Mărgineanu cât este onorariul său pentru un concert? Că artiștii se cam feresc să dezvăluie aspectul ăsta.

La început o dă de gard: „Habar n-am. Eu tai factura pentru trupa mea. Nu cânt la nunți și botezuri. Nu sunt un cântăreț pe care să-l placă toată lumea. Da’ e adevărat că am cântat la câteva nunți, dar au fost personaje… I-am cântat la nuntă lui Oreste, la Vama Veche. A fost o nuntă «bal mascat»”. Spune că cine vrea să vadă cât îl costă un show cu Mihai Mărgineanu găsește repede pe internet prețul corect. La finalul interviului mi-a arătat factura de la concertul pe care urma să-l susțină la Hard Rock Cafe. Ceva peste 11.000 de lei.

Îl iubesc sau nu femeile?

Nevastă-sa nu-i geloasă pe el? Că se presupune că are fane destule? Chiar, are celebrele „troopies” care urmăresc vedetele peste tot? La urma-urmei „îl iubește femiele”, vorba cântecului său? Se amuză și neagă vehement: „Nu! Niciodată! Fetele vin la concertele mele aduse de iubiții lor. Chiar forțate. Da’ noi pentru ele venim, de fapt!”. Povestește că nevastă-sa, Andreea, nu-i geloasă pe el mai mult ca orice altă femeie de pe lume: „Poate doar intrigată. Nici n-a prea mai fost pe la concertele noastre. S-a săturat”.

(autor Mihnea Petru Pârvu – Odihnește-te în pace, băiete!)

(retetesivedete.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Țărani români, soldați eroi veterani din Războiul de Independență (1877-1878)

TaraniRomani

București, ROMÂNIA (10 august 1928).

Țărani români, soldați eroi veterani din Războiul de Independență (1877-1878) în fața Palatului Mitropolitan la aniversarea a jumătate de veac de la istoricul eveniment! Țăranul din mijloc este invalid de război, fără picioare.
Țăranii nu au primit pământ de la rege și guvernanți nici după 1877, nici după marile răscoale din anii 1888 și 1907 și nici după Războiul Balcanic din 1913…

În anul 1907 țăranilor răsculați care având ”mințile rătăcite” au atentat la liniștea statului (a arendașilor străini și a moșierilor autohtoni), li s-a dat în loc de pământ, gloanțe. În anul 1913 în timpul Răboiului balcanic, țăranii noștri soldați văzuseră că în Bulgaria moșiile nu erau atât de întinse și că țăranii lor trăiau mai bine. Și tot nu li s-a dat pământ. Abia după Războiul de Reîntregire (1916-1919) a fost făcută reforma agrară din anul 1921.

(Daniel Siegfriedsohn)

mai mult
CronicăPromovate

SĂ FIM LA DISTANȚĂ (ON LINE)

CR5487

Dragii mei,

Încep să înțeleg si o alta dimensiune a „guvidului”. On line (la distanță).
Vă mai aduceți aminte ce bine era când băncile aveau casierii?
Cineva a zis că nu e bine. NU e bine? Nuuu!

Vă spunem noi. E mai bine fără.
Se lansează lozinca, adică un fel de fluierat pentru curci și imediat toate curcile fac GULU GULU GULU!!
„Ei” ne explicau cât e de binee și curcile făceau ca niște curci.
Mai nou văd că toata lumea ne bagă în buclă mesajul:
“Ca sa nu iei ‘guvudu’ stai on line (la distanță)!”
Adică profesori ‘on line’ , angajati ‘on line’ …..etc.

IA GHICIȚI CARE VA FI PASUL URMATOR! Vă dau un indiciu: ce s-a întâmplat cu casierii de la banci?
Păi de ce să mai avea mii de profesori când poate să fie câte unul pe țarăși pe an de studiu?
Culmea este că profesorii-curci au început să facă zgomot despre ce bine e ‘on line’.

MĂ UIT SIDERAT CÂT DE GREU LE ESTE UNORA SĂ GÂNDEASCĂ DOI PAȘI ÎN FAȚĂ.
Unde vreau să ajung cu asta?
Văd că niște preoți mândri și proști (cum ar zice Pr. Savatie) se adapteaza la slujbe ‘on line’.
Sfințiți părinți, încercați să gândiți un pic! Vă rog eu mult! Dacă nu puteți să-L rugați pe Domnul să va dea 5g de minte.
Credeți că toată propaganda anti Biserică nu are nici un scop?
O să apară un inteligent de la administrție și o să zica: “Uite, noi în mărinimia noastră o să vă asigurăm un sistem de transmitere ‘on line’ a slujbelor. Și credem noi că se poate și spovedania ‘on line’, și botezul ‘on line’ și împartașania la pachet etc.
O să sară curcile și o să zică pe tot ‘onlainul’ că nu mai e nevoie de atâția preoți pentru că se poate ‘on line’. NU?
Ia gata, măi, cu salarille la preoți, învățători, profesori, etc.
Mai țineți minte când sunai la relații clienți și vorbeai cu o persoană? Ce vremuri! Acum e o voce cretină care îți zice să apeși tasta 1, 2 etc.

Deci în curând spovedania va fi asa:
– Ați sunat la Biserica Ortodoxa. Continuarea convorbirii inseamna acceptul dvs. Noi ținem aici secret tot ce ne spuneți dvs (SIGUR!!!) așa că Taina Spovedaniei nu este cu nimic diminuată. Să incepem:
-Daca ați comis desfrânare apasați tasta 1. Așa. Mai departe:
– Daca nu ați ținut post apasați tasta 2
– Daca suteti proști rău apasați tasta #, etc.
Daca doriți administrarea unei alte Sfinte Taine mai stați pe fir până v-o răspunde preotul de serviciu pe țară.
Nu uitați să purtați masca, sa nu sarutați icoane, să vă distanțați de aproapele vostru și MAI ALES SĂ NU CUMVA SĂ VĂ ÎMPĂRTĂȘIȚI ca să nu luați ‘guvidul’. Vă dăm noi …..’on line’.

Hai pa!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CronicăPromovate

Bombardieri sunt cei care au ocupat tranșeele, nu saloanele de frumusețe ale femeilor

Sadoveanu.jr

Prefață – bombardieri sunt cei care au ocupat tranșeele, nu saloanele de frumusețe ale femeilor.

Acesta este sublocotenentul Paul-Mihu Sadoveanu, fiul cel mic al faimosului scriitor.

A decedat azi, 22 septembrie 1944, în luptele de la nord de satul Luna. Erou-erou, nu făcut din peniță. A strigat la soldații săi să cucerească obiectivul, Cota 132, și așa au făcut. Avea doar 24 de ani. Mihail Sadoveanu a primit, a doua zi, telegrama. A intrat într-o cameră și nu a mai ieșit de acolo trei zile.

A patra zi, de dimineață, a spus ca pentru sine: ”Ardealul merita această jertfă”. Pentru că era război, n-au putut să-l aducă la București. Odihnește în cimitirul eroilor din Alba Iulia…

Via, Cătălin Oprișan

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, 21.09.2020 – Cenaclul I.L. Caragiale, Ploiești

C8

Metafora provizorie a toamnei a trecut destul de elegant pe la terasa lui Conuˈ Leonida, înainte de întrebarea cu rol terapeutic: „Şi eu cu cine votez?”

Membrii Cenaclului I.L.Caragiale s-au reunit la ultima strigare literară din acest sezon estival. Preşedintele cenaclului aduce la cunoştinţa celor prezenţi etapa în care se găseşte viitoarea antologie, ce va reuni mai multe secţiuni: poezie, proză, teatru şi eseu.

La rubrica „Cel mai recent poem” recită din noile creaţii autorii: Maria Bem ( „Trăiri”, Între mine şi tine”, „Cărare tu să-mi fii”), Luminiţa Bratu („Tomiris”), Maria Udrea („agăţaţi de efemeritatea vieţii”) şi Ramona Müller („purpuriu ambulant”).

Doamna Emilia Luchian ne prezintă în cadrul celor „10 minute de istorie” viaţa cumanilor. Pornind de la câteva citate ale unor mari scriitori, doamna Luchian ne introduce în lumea poporului migrator care a influenţat comunitatea câtorva teritorii din ţara noastră.

“Lectura sub microscop” ne oferă o investigaţie propusă de Marian Zmaranda asupra cărţii „Eseu despre luciditate” de José Saramago. Saramago revizitează oraşul – unul oarecare, într-o ţară oarecare – în care s-a petrecut misterioasa orbire în masă, în urmă cu patru ani. În oraşul-capitală al ţării un procent covârşitor al populaţiei a votat în alb, fapt care a aruncat guvernul într-o situaţie nemaiîntâlnită. Fără voturi nule sau abţineri, guvernul recurge la subterfugii şi soluţii care încalcă legea. Sute de mii de oameni şi-au exercitat dreptul legal de a nu alege niciuna dintre variantele politice şi sociale, printr-un protest paşnic atunci când au fost chemaţi la vot.

Votul în alb, desi este un drept constituţional el îşi pierde din legalitate atunci când este folosit excesiv, destabilizând sistemul celor care deţin puterea. În asemenea cazuri, este minunat să vezi cum majoritatea oamenilor funcţionează ca un tot unitar, ca un singur organism, ca şi cum întreaga comunitate a fi băut din fântâna lucidităţii. În timp ce sistemul caută un ţap ispăşitor, dorind să se răzbune, democraţia se bazează pe un consens ideologic normal.
Fiind lucruri care se pot întâmpla şi la noi acum, Zmaranda consideră că romanul pune în evidenţă “o frisonantă problemă a democraţiei”.

“Lectura de cenaclu” aparţine poetului Ioan Corin Culcea. Acesta ne prezintă 9 fulguiri poetice din capitolul “ninsori”, spicuite din volumul “adevărul în el însuşi”.

ninsoare 2

sunt fericit şi trist
în faţa poeziei ce mă poate ucide
pe care nu am scris-o eu
dar pe care aş fi dorit să o scriu
şi te iubesc oricine ai fi
drogul meu de fiecare zi
viermele ce mă roade încet
peretele meu alb
în care îmi trudesc rătăcirile

nimic nu e cert
visul e singurul care ne ţine în viaţă
în urmă rămân numai îmbrăţişările electice
care ne-au ars orgasmele la 20 000 de volţi
şi clipele pe care le-am sfârtecat cu dinţii
ispitei înfometate
într-o lume a morţii şi a învierii numai a noastră
pe sub pământ
pe sub asfalt
prin aerul spânzurat
în respirări
în iluzii roşii
fără maluri şi margini

sunt fericit şi trist
că încă mai pot exprima în cuvinte
golul şi plinul
trambulina înaltă de pe care salt în fiecae dimineaţă
cu riscul de a mă sinucide

Marian Zmaranda consideră poezia prezentată ca “fiind una plină de forţă, distingându-se două teme:
– un filon creştin, plin de sensibilitate, mărturisind credinţa în necesitatea actului creator;
– o viaţă urbană, din ce în ce mai puţin confortabilă.

Totodată, evocările puternice ale figurilor maternă şi paternă construiesc o poezie a însingurării, care protestează prin imagini puternice. Dacă poezia nu doare, nu există. Poezia este ca o rană şi este alimentată de vibraţia trăirilor.”
Maria Bem apreciază în textele lui Corin Culcea tăria mesajului şi esenţa metaforelor conceptuale transpusă în viaţa cotidiană. Ramona Müller pune în discuţie modul în care Corin Culcea cartografiază, pe baza unui spectu larg de corespondenţe, sensibilitatea urmată apoi, de un “torent” de elemente dinamice şi precise.

În finalul întrunirii literare, Nicu Drăgulin ne încântă cu două recitări din Mircea Micu şi Reiner Maria Rilke.
“Orice carte există dacă este citită” (Marian Zmaranda)

(Ramona Müller)

mai mult
1 2 3 4 5 46
Page 3 of 46