close

Cronică

CronicăPromovate

Furtuna in trafic

furtuna

Furtuna in trafic, 33
1. Ștergătoarele nu sunt gândite pentru așa ceva
2. Cerul e mai mult alb, alb ca ziua in amiaza mare
3. Asa lumina fiind, se vede in ce hal toarnă
4. Ora 23 – trafic de ora 19-20
5. Toată lumea claxonează, nu e clar de ce
6. Toată lumea vrea să schimbe banda, deși pe toate benzile se stă
7. Oglinzi laterale sucks
8. Pe cer se împletesc 7 fulgere
9. Urlă ro alert la Cristi
10. Urlă ro alert la mine, eu sun la Erika
11. Toată lumea claxonează, nu e clar de ce
12. Poliția a închis pasaj Unirea. Haos
13. Whatsapp, mesenger, dramatisme, glume
14. Coloane pe străduțe, pomii fac mișcări ciudate
14. La Unirea merg toate fântânile, stropesc și luminează
15. Zboară chestii
16. Curge apa din cer ca la robinet
17. Apa multă pe sosea
18.Toată lumea claxonează
19. Poliția a închis pasajul Mărășești
20. Crengi rupte, obiecte pe mijlocul străzii
21. Accident
22. Alt accident
24. Trei fulgere se împletesc pe cer
25. Tunetele mai degrabă se simt decât se aud. Mașina antifonată bine
26. Panou publicitar pe șosea
27. Fântâna de la Carol se bate cu ploaia, arunca apa invers. Luminează și ea
28. Vorbesc cu Livia
29. Trec prin apa mare, stropesc
30. Alt accident
31. Stergătoarele încep să facă față
32. Două fulgere se împletesc pe cer
33. Și gata. E răcoare, tună in depărtare

(Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

Omul scanat

sca

 

Exemplificare. Ce-i asta!? Cum am ajuns aici?!!!

Ieri am intrat la o cofetărie. Accesul se face pe baza de “QR cod”. Nu e acela care verifică acceptul/passul sanitar. Faci o atingere cu telefonul tau pe “QR codul” localului, care te direcționează către “TousAntiCovid” unde se marchează: ați fost înregistrat ca v-ați aflat în acest loc.
Despuiat de orice considerente colaterale, dați-mi voie să vă întreb: Ce-i asta?! Cum am ajuns aici?!!!

Marcela Feraru, Paris

mai mult
CronicăPromovate

Vasile Alescandri, două sute de ani de la naștere.

Alecsandri

 

Unul din marii noștri creatori, un scriitor și un om care trebuie cunoscut și iubit, așa cum și el a iubit România și pe noi, lăsându-ne moștenirea geniului său creator.

Aici, în fotografie, alături de bunul său prieten Ion Ghica, a cărui corespondență cu Vasile Alecsandri a devenit una din capodoperele literaturii române.

(Mihai Gheorghiu)

mai mult
CronicăPromovate

AZI POMENIREA MS FERDINAND INTREGITORUL (+) 20 IULIE 1927

Ferdinand

 

Astăzi se împlinesc 94 de ani de la moartea Regelui Ferdinand, un Mare roman – Întregitorul Romaniei Mari.
Miercuri, 20 iulie 1927, la Castelul Pelișor de pe Domeniul Regal Sinaia, regele se stingea după o lungă suferință. Ziarul Universul, fondat de Luigi Cazzavillan în anul 1884, a consacrat zeci de pagini funeraliilor marelui rege.
După ceremoniile funerare ale Regelui Carol I, în septembrie 1914, și ale Reginei Elisabeta, în februarie 1916, funeraliile Regelui Ferdinand au fost al treilea eveniment național în care românii și-au condus suveranul pe ultimul drum, în istoria noastră modernă.
A fost unul dintre cele mai intense momente de comuniune între Națiune și Coroană, în care oamenii și-au manifestat discret, dar profund, admirația, respectul, recunoștința și afecțiunea față de regele întregitor de Țară.
Sub acest Rege romanii au reusit sa invinga Germania la Marasesti, Marasti, Oituz.
Vesnica pomenire, Majestate!

Doanme ajuta!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CronicăPromovate

Luminița Gheorghiu 1949 – 2021

Luminita Gheorghiu

 

Am cunoscut o pe Luminița Gheorghiu la probele pentru Catrina, rolul pe care avea să l interpreteze magistral în Moromeții. Era după o dramă cumplită, moartea fiicei de 6 ani. În monolog era o bucată de propoziție care suna asa, “… am visat …și acolo la Morgă era o luminiță “. Pe fiica ei o chema chiar Luminița , ca pe ea. În mintea ei s a făcut o asociere de imagini pe care a transmis o și nouă, celor din spatele camerei. Stere Gulea era împietrit. Am simțit cu toții fluxul unei dureri aproape palpabile. Luminița avea să joace în acest film devenit clasic. La filmările din satul Talpa aveam să cunoaștem o actriță impecabilă, un om fabulos, mereu modest, fără să se manifeste într un fel în afara filmării. Discretă, disciplinată, repeta de zeci de ori, un partener elegant pentru ceilalți actori. Nu a mai jucat mare lucru vreo zece ani, că așa e la noi, când reușești ceva, ești pus la colț. Până la Moartea Domnului Lăzărescu. Au urmat roluri memorabile pentru care a fost premiată in festivaluri.
Luminița a mai avut doua fiice. Una a plecat din lumea aceasta, tânără, la vârsta de 30 de ani. A fost urmată de tatăl ei. Acum ceva ani, un prieten mi a spus că marea actriță este bolnavă. Am încremenit. Eu credeam că e nemuritoare, așa cum credem despre marile suflete care populează această planetă.

(Celina Rothar Petrescu)

mai mult
CronicăPromovate

Gellu Naum – Eu am fost legat cu limba de Carpaţi

gellu_lyggia_naum

 

Andrei Şerban: Se întâmpla să mă aflu la Ambasada Franţei printre invitaţi la o recepţie, când Lucian Pintilie m-a luat de braţ şi m-a postat în faţa unui bărbat puternic, care, deşi în vârstă, îşi ţinea statura dreaptă şi demnă ca a unui un star hollywoodian, un amestec de rafinament à la James Stewart cu francheţea şi bonomia lui John Wayne. “Uite, Gellu Naum vrea să te cunoască!” – aşa a început, marcată de întâmplare, o prietenie intensă (am aflat mai târziu că pentru el toate întâmplările aveau semnificaţii adânci). Mi-a spus că auzise de la prieteni că am făcut “o trăznaie nostimă” la Naţional (era vorba de Trilogia Antică) şi părea curios s-o vadă, deşi m-a avertizat ca nu mai fusese la Naţional de mult şi în general nu prea suporta teatrul. Lyggia, soţia lui, a îndulcit avertismentul şi m-a asigurat că vor veni amândoi. I-am invitat bucuros şi au acceptat.(…)

Am fost emoţionat când Gellu, descriind întâlnirea cu André Breton la Paris, facilitată de prietenul lor comun Victor Brauner, zâmbea trist amintindu-şi cât de ironică părea în 1947 declaraţia excentrică a lui Breton că centrul lumii suprarealiste s-a mutat la Bucureşti, exact în momentul când comuniştii au impus realismul socialist ca unică formă de exprimare în artă. Deşi redus la tăcere, marginalizat (trăind doar din traduceri), Gellu a continuat să scrie, susţinut şi încurajat de Lyggia.


Gellu Naum – Eu am fost legat cu limba de Carpaţi

Se întâmpla să mă aflu la Ambasada Franţei printre invitaţi la o recepţie, când Lucian Pintilie m-a luat de braţ şi m-a postat în faţa unui bărbat puternic, care, deşi în vârstă, îşi ţinea statura dreaptă şi demnă ca a unui un star hollywoodian, un amestec de rafinament à la James Stewart cu francheţea şi bonomia lui John Wayne. “Uite, Gellu Naum vrea să te cunoască!” – aşa a început, marcată de întâmplare, o prietenie intensă (am aflat mai târziu că pentru el toate întâmplările aveau semnificaţii adânci). Mi-a spus că auzise de la prieteni că am făcut “o trăznaie nostimă” la Naţional (era vorba de Trilogia Antică) şi părea curios s-o vadă, deşi m-a avertizat ca nu mai fusese la Naţional de mult şi în general nu prea suporta teatrul. Lyggia, soţia lui, a îndulcit avertismentul şi m-a asigurat că vor veni amândoi. I-am invitat bucuros şi au acceptat. Unul din puţinele avantaje pe care le-am avut ca director la Naţional, a fost ca am putut trimite şoferul să-i aducă. Gândindu-mă la vârsta lor şi la vederea slăbită a Lyggiei, când i-am întâmpinat le-am propus să nu urmeze tot traseul procesional al publicului, oferindu-le în schimb nişte scaune improvizate, dar au refuzat. Au preferat să se amestece în mulţimea spectatorilor şi i-am regăsit abia la finalul Electrei. După trei tragedii şi mai mult de patru ore de reprezentaţie, Gellu aplauda în picioare. “M-a emoţionat tare ce am trăit aici. Nu credeam că voi vedea pe scenă împlinit visul lui Artaud. Dublul lui era prezent.” I-am condus acasă împreună cu Dana şi ne-au invitat să rămânem câteva minute la ei. Lyggia a pregătit ceva de mâncare şi am stat de vorbă, cele câteva minute au durat până dimineaţă. Ne simţeam transportaţi în lumi oculte. La plecare, Lyggiei îi părea rău că cineva nu a înregistrat dialogul nostru. A doua zi Gellu m-a sunat plin de elan: “Ai auzit de Raymond Roussel? Neapărat trebuie să dramatizăm Impressions d’Afrique ca să-l pui tu în scena. E urmarea naturală a Trilogiei.”

Nu citisem nimic de Roussel, ştiam doar că Aragon a spus despre el, că e “preşedintele republicii viselor” – o caracterizare intimidantă! Ideea acestui proiect a rămas, din nefericire, nerealizată. Cum nerealizate au fost şi intenţiile mele să montez una din piesele de teatru ale lui Naum, dar m-am bucurat că nume importante ca Esrig, Tocilescu, Măniuţiu sau Ada Milea au eliberat percepţia teatrului lui de comparaţii banale cu absurdul ionescian sau becketian, descoperindu-l spectatorilor în ceea ce are original şi incomparabil.
Am continuat să-i vizităm în apartamentul lor minuscul de pe strada Aviator Petru Creţu (devenită celebră pentru tribul din ce în ce mai mare al celor care-i vizitau) şi vara la superbul lor refugiu de la Comana. Cât timp am mai rămas director la Naţional, când Lyggia ne invita să cinăm, oricât de târziu s-ar fi terminat ziua pentru noi, abia aşteptam finalul repetiţiilor, uneori excesiv de intense, prelungite până în noapte, ca să mergem “la Naumi”. Deşi epuizaţi, odată instalaţi, ne lăsam purtaţi de ei într-o altă lume. Gellu, ghidul profet, ne introducea în labirintul său secret plin de întâmplări şi fapte una mai ciudată ca alta. La început voiam să înţeleg totul cu mintea, dar Gellu nu explica, nu analiza niciodată nimic, descria doar atmosfere şi indirect mă obliga să fiu mai sensibil ca să mă deschid în faţa “misterelor ascunse”. Îmi amintesc câteva pe care le-am notat. Pleca dis-de-dimineaţă şi se urca la întâmplare într-un tren, fără să ştie unde merge, şi cobora cum se nimerea: de exemplu, într-o gară de sat, unde a găsit o piatră anume şi a ascultat-o foarte atent cum îi vorbea. Altă dată s-a întâlnit, tot drumeţind, cu un vultur, cu care a avut o “conversaţie cotidiană”. Iar când un tren s-a oprit în mijlocul câmpului, a coborât şi acolo a găsit un câine alb-argintiu care îl “aştepta”: La marginea pământului scâncea un câine de argint… Am descoperit recent acest vers într-un poem dedicat lui Brauner şi mă întreb dacă are sau nu vreo legătură cu acel câine.

Au fost multe altele, pe care nu are rost să le menţionez aici. Sigur nu am fost unicii privilegiaţi beneficiari ai iniţierilor lui Gellu. Toţi cei care treceau prin Strada Petre Creţu aveau parte de ele. Am regăsit multe poveşti descrise în diferite materiale şi în special în excelentele texte despre Naum ale Simonei Popescu.

Am fost emoţionat când Gellu, descriind întâlnirea cu André Breton la Paris, facilitată de prietenul lor comun Victor Brauner, zâmbea trist amintindu-şi cât de ironică părea în 1947 declaraţia excentrică a lui Breton că centrul lumii suprarealiste s-a mutat la Bucureşti, exact în momentul când comuniştii au impus realismul socialist ca unică formă de exprimare în artă. Deşi redus la tăcere, marginalizat (trăind doar din traduceri), Gellu a continuat să scrie, susţinut şi încurajat de Lyggia. Ar fi fost oare preferabil ca Gellu să fi rămas la Paris? Desigur ar fi trăit şi creat în libertate, dar e foarte probabil că n-ar fi întâlnit-o pe Lyggia. În plus, pentru el rămânerea în ţară nu a fost până la urmă o simplă întâmplare tragică, ci mai mult o opţiune, căci repeta des: “Eu am fost legat cu limba de Carpaţi“.

Gellu vorbea nu doar despre el însuşi, ci şi despre tatăl său, poetul Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărăşeşti. Era mândru să-i fie fiu. Vocea i se îneca povestind cum, deşi grav rănit, tatăl lui a refuzat demobilizarea şi a rămas pe front, unde a luptat până şi-a pierdut viaţa. Când Gellu, tânăr student la Sorbona, a decis să-şi întrerupă studiile ca să revină în ţară la începutul celui de-al doilea război mondial, pentru a cere să fie mobilizat pe frontul de Răsărit, a fost un act de curaj, de recunoştinţă şi datorie împlinită dedicat celui care i-a dat viaţă.

Îl visa des, un vis chinuit în care umbra tatălui fugea în spatele lui, încercând să se agaţe de el. De aceea, Gellu nu putea dormi în întuneric. Dacă Lyggia sau pisica erau lângă el, era liniştit. Singur însă, ţinea lumina aprinsă toată noaptea.

Interesant paradox: ca să-şi învingă teama de întuneric, făcea experimente cu un fel de orbire conştientă. Reveneau în povestiri jocurile inventate împreună cu Lyggia, pe care le-am regăsit descrise aproape identic în Zenobia: “…ea mi-a cerut hârtie şi creion. I le-am dat împreună cu bucata de carton care îmi ţinea loc de masă când voiam să scriu, deoarece în spaţiul nostru mic nu era loc pentru o masă. Apoi am stins lumina din cameră şi de pe coridor şi m-am ghemuit între sofa şi perete, ca să n-o tulbur. Întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze”.

Nu am înţeles niciodată importanţa pe care suprarealiştii o dădeau cuvântului automatic. De ce scriitură sau pictură automatică? Înţeleg dorinţa de a cerceta în întuneric necunoscutul, da a plonja în subconştient, în “domeniul presimţirilor” şi al senzaţiilor. Mintea e duşmanul subconştientului, ea are nevoie de explicaţii logice, de aceea trebuie liniştită ca să devină pasivă. Freud spunea că nu avem timp pentru subconştient, cu alte cuvinte nu vrem să ne trezim. Intenţia suprarealiştilor era să aducă subconştientul în conştient. De exemplu, experienţa unei relaxări organice în natură îi permitea lui Gellu să simtă freamătul vieţii din jur – o impresie a lumii plină de vibraţii. Gellu auzea pădurea, auzea muntele, auzea pământul ca pe un organism viu, rezonant. Chiar dacă o făcea inconştient, aducea întunericul la lumină. Nu găsesc nimic automatic în interesul pentru subconştient. Apreciez foarte mult expresia lui Gellu “înţelegerea drept în inimă“. Ea se referă la inteligenţa sentimentului care nu poate fi automatică.

Odată l-am luat cu noi la Comana pe Biţă Banu, care dorea să-l cunoască pe Gellu. Lyggia, care nu auzea prea bine, l-a poreclit “A sosit Ghiţă Banu” Gellu l-a primit afectuos, şi i-a arătat în grădina lui un cais plin de fructe coapte. I-a spus că odată o ţărancă i-a dat o caisă caldă sfătuindu-l “ia-o iute cât timp are soarele in ea” Cu alte cuvinte când muşti din caisă să fii conştient de energia solară înmagazinată. Sugestia: să primim soarele înăuntru, să înghiţim conştient, nu mecanic cum facem de obicei. Altă dată mi-a spus că într-un vis a simţit că soarele se unise cu luna. Luna simbolizează subconştientul, iar soarele conştientul care aduce lumină. Întâlnirea dintre şarpe şi leu, atât în tablourile lui Brauner cât şi în textele lui Naum (cum observa Iulian Tănase), creează acelaşi raport.

Odată ce am decis să plec din ţară într-un nou exil, cu intenţia din ce în ce mai clară de a demisiona de la Naţional, i-am vizitat la Comana. Gellu asculta nervos, chiar iritat, poveştile mele despre şicane, gelozii şi frustrări de care avusesem parte, despre rea-voinţă şi ură, venind chiar de la unii intelectuali, de la care nu mă aşteptam. “Uneori aceşti barbari intelectuali mă provoacă şi pe mine să urlu ca un lup, cum a făcut săracul Artaud ieşind din spital. Bine faci să pleci până nu te infectează gândacii“. Mi-au revenit des în minte cuvintele lui şi m-am gândit la cât de multe sacrificii a făcut el în viaţă, fiind interzis şi nevoit să scrie pe ascuns în perioada cea mai fecundă a creativităţii sale. Nu a fost recunoscut decât foarte târziu şi regreta că nu a putut să facă în România ce admira că reuşise Breton în Franţa: “să zdruncine vechile şi falsele certitudini – ăsta nu-i puţin lucru!”

Amândoi au refuzat canoanele formelor, s-au revoltat împotriva convenţiilor, au evitat dogmele şi şabloanele, negând constant tradiţia. În clipe de dubiu, când mă întreb dacă mai am ceva nou de spus, îmi revine curajul gândindu-mă la Gellu, care, trecut de 80 de ani, era proaspăt în căutare de nou, mereu în avangarda poeziei.

Lyggia era altfel: “Eu am fost toată viaţa cuminte”. Într-adevăr, ea degaja blândeţe şi acceptare. Această seninătate înţeleaptă, o disponibilitate cucerită în timp, era întreruptă doar când simţea datoria sacră să-l apere pe Gellu şi atunci devenea o adevărată valkyrie. O singură dată, fără să vreau, am supărat-o tare: le-am trimis o carte poştală de la Nisa, unde lucram la un proiect de operă, şi am găsit o formulă (credeam eu glumeaţă) de a-mi manifesta dorul de ei, care suna cam aşa: “Dacă aş putea să vă aduc să cântaţi printre solişti pe scena operei, ce bucurie ar fi…” Atât mi-a trebuit. Lyggia şi-a pus armura şi a ridicat suliţa: “Gellu nu cântă în cor cu nimeni. El e un mare poet şi dacă se urcă pe scenă trebuie respectat cu toată atenţia asupra lui!”. Evident, mi-am cerut scuze.

Ultima oară am văzut-o după dispariţia lui Gellu. Era foarte slăbită. Deşi aproape nu mai vedea, refuza să stea în pat. A ţinut să-mi arate unele dintre desenele pe care Gellu mi le menţionase, din vremea experimentelor când scriau şi desenau în întuneric total. “Când Gellu i-a scris în glumă lui Brauner că tânăra desenatoare era oarbă, Victor chiar a crezut. Şi acum iată că s-a adeverit” mi-a spus trist Lyggia.

Erau foarte puternice desenele şi m-a frapat că fiecare avea un titlu simbolic: Gellu şi Lyggia spărgând întunericul / Adevărata întâlnire, adevărata dragoste / Prin pânza de păianjen a intrat o femee

Femeea care a intrat prin pânza de păinjen stătea în faţa mea acum, fragilizată de vârstă şi boală, dar extrem de senină, pentru că era pregătită să treacă pragul.

Când m-a condus la uşă, m-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit: “Să aveţi şi tu şi Dana grijă de Gellu!”. Ce extraordinar gând, ce grijă angelică pentru el, care murise deja cu trei ani înaintea ei. Nu mai ştiu unde am citit că pe ultimul buletin medical al Lyggiei Naum scria: pensionară, fără telefon. Nu-i de mirare, se ştie că îngerii nu folosesc telefonul!

(Andrei Șerban – agenda.liternet.ro)

mai mult
CronicăPromovate

O CARTE CU ÎNTÂRZIERE

carte232

 

(Blejoi, miercuri, 1 iulie 2020)

Sebastian Ştefănucă mi-a împrumutat o carte remarcabilă, cu adevărat de referinţă pentru antropologia social culturală, mai ales cu aplicaţie pe dimensiunea antropologiei creştine studiată în cazurile diverselor comunităţi ortodoxe, din Europa de Est. Cartea este publicată într-un context academic de mare respiraţie culturală, la prestigioasa editură a Universităţii Berkeley din California (Hann, Chris; Goltz, Hermann (ed.). 2010. “Eastern Christians in anthropological perspective”. Berkeley: University of California Press). Cartea are o poveste a ei, o poveste iradiată dintr-o experienţă de surprindere pe care am trăit-o recent.

Mi-o împrumutase Sebastian prin primăvară, după ce îmi precizase că o comandase pe Amazon din SUA. Îi sunt recunoscător pentru că am început să o citesc imediat, dar nu mi-a trebuit foarte mult să-mi dau seama că nu trebuie să-mi lipsească din bibliotecă această sursă autentică de muncă de teren (fieldwork — termenul este consacrat în antropologia culturală serioasă) aplicată pe studiul comportamentului religios în comunităţi ortodoxe din mai multe state est-europene. Astfel că o comandam pe Amazon pe la sfârşitul lunii aprilie şi, după mai multe atenţionări date furnizorilor că întârzie enorm de mult primirea comenzii, exact în ultima zi a lui iunie a.c. o primeam!… Mărturisesc că-mi luasem deja adio de la ideea că voi mai vedea cartea vreodată. Nu reuşeam să înţeleg cum un sistem comercial aproape perfect cum este reţeaua de distribuţie de carte din SUA este capabil de asemenea erori impardonabile. Aproape că idolatrizasem acest sistem şi, iată, acum cădeam chiar eu victimă erorilor de sistem. M-am gândit chiar că eroarea s-ar putea origina în efectele imediate ale pandemiei covidate care a generat schimbări majore de paradigmă socială şi de comunicare la nivel global, evident şi potenţiale defecţiuni înregistrate în domenii care înainte funcţionau perfect…

Dar iată că, în cele din urmă, cartea a ajuns. Bucuria, ca să fiu puţin hâtru, mi-a fost atât de mare ca şi a păstorului care-şi regăseşte oaia pierdută. Morala: fie pâinea cât de rea, aştept… California…

Cartea este un corpus de lucrări susţinute în cadrul unei conferinţe organizate sub auspiciile Institutului Max Planck pentru Antropologie Socială, în 2005, după ce, aşa cum mărturiseşte Chris Hann, în 2003 departamentul coordonat de el în cadrul acestei instituţii demarase un proiect mai amplu cu scopul investigării schimbărilor intervenite în motivaţia şi natura religioasă în ţările socialiste: „In 2003 my department at the Max Planck Institute for Social Anthropology launched a series of projects to investigate changes in the scope and nature of religion in postsocialist countries. Eastern Christianity has figured prominently in these projects. It quickly became apparent that the literature available in Anglophone anthropology to those working on Orthodoxy and Greek Catholicism in East-Central Europe was poor compared with the comparative literature on Islam available to those colleagues investigating religious changes in Central Asia; it was also poor in comparison with the literature on the other major streams of Christianity.” (Hann; Goltz 2010:ix) Cu alte cuvinte, Chriss Hann recunoaşte că la data referitoare (dar din păcate încă şi în ziua de azi!) literatura de specialitate era foarte săracă în surse serioase de documentare pe bază de fieldwork în comparaţie cu literatura dedicată aceleiaşi teme, dar concentrată pe Islam (dacă aş fi maliţios aş putea numi acest fapt un soi de efect al teoriei huntingtoniene, the crush of civilizations, care presupune că civilizaţia occidentală — bazată pe Romano-Catolicism şi Protestantism se sfârşeşte acolo unde încep Ortodoxia şi… (vai Doamne, ce alăturare!) Islamul). Poate tocmai de aceea, prin conţinut şi formă, cartea vine să umple un gol în literatura serioasă de specialitate.

Nu intru în detalii cu prezentarea conţinutului, mai mult voi dezvolta acest aspect la viitoarea conferinţă a Societăţii Prahovene de Antropologie Generală de la Cheia, din vara aceasta, dar remarc deja nişte tiluri semnificative de contribuţii: Sonja Luehrmann, “A Dual Quarrel of Images on the Middle Volga: Icon Veneration in the Face of Protestant and Pagan Critique”; Stéphanie Mahieu, “Icons and/or Statues? The Greek Catholic Divine Liturgy in Hungary and Romania, between Renewal and Purification”, Anna Poujeau, “Monasteries, Politics, and Social Memory: The Revival of the Greek Orthodox Church of Antioch in Syria during the Twentieth Century” (ştiu că acesta din urmă ar stârni interesul Părintelui Jonathan Hemmings şi al Înaltpreasfinţitului Mitropolit Silouan Oner).

Da, o carte care trebuie citită de sociologi şi antropologi, mai ales de către cei ortodocşi, din scoarţă în scoarţă!…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CronicăPromovate

Bacalaureat 1984

Bac

 

În 1984, cu vreo două săptămâni înainte să dau bacu’, m-am bătut cu frații gemeni Romulus și Remus Gogonea. Unul făcea box, celălalt, culturism. Erau a zecea, dar erau mai solizi decât mine.
Se întâmpla pe scările din aripa veche a Liceului Spiru Haret, din București. Unul din frați s-a ales cu un knock-out, după ce l-am lovit cu pumnul în bărbie, Eu, cu un ochi închis, după o lovitură încasată de la celălalt.
A doua zi, cei doi au fost așteptați în curtea liceului de Gabi “Bețivu” Ghiță(RIP), Geo Dumitrescu zis Azorel și Marius Nițu aka Wolf, care i-au snopit pe frați.
A ieșit urât. Directorul, Țurcanu, a zis că ne exmatriculează și că nu intrăm în bac. A venit și Miliția.
Până la urmă am dat bacul.
7 la Fizică (primul an în care se băgase Fizica la bacalaureat), 5 la Mate(dintr-o zecea nu mă mai interesase această materie) și 10 la Română(singura notă de 10 din 240 de absolvenți ai anului).
În fotografie, eu, cu ochiul vânat și cu o garoafă pe care nu mai știu cui i-am dat-o, Marius Chiru(RIP), Adrian Lascu(acum, director la ROMSTAL) și Șerban Dobrescu aka Doberman(la ENEL).

(Cristian Botez)

mai mult
CronicăPromovate

Eminescu a fost arestat de conjurația austro-ungară pe 28 iunie 1883, pe când încerca sa ia legătura cu emisarul SUA în Balcani, Eugene Schuyler. STUDII

Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884

 

Ziua de 28 iunie in istoria Romaniei este de cel putin doua ori fatidica: reprezinta ziua ultimatumului sovietic asupra Basarabiei, in 1940, cat si ziua in care Eminescu a fost eliminat din viata publica printr-o asa-numita moarte civila, executata in mod eminamente ocult la 28 iunie 1883. Misterele acelei zilei au fost descalcite de eminescologi pasionati, ca Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Constantin Barbu, George Ene sau Dan Toma Dulciu, cercetator acerb, din lucrarile caruia publicam astazi doua studii pe care le consideram extrem de importante pentru a intelege mai bine statura reala a lui Eminescu, luptatorul pentru cauza nationala, Marea Unire, “Dacia Mare”. 28 iunie este ultima zi a marelui nostru inaintas la Timpul. Zi pe care profesorul Nae Georgescu o analizeaza in studiul sau, publicat in exclusivitate de Ziaristi Online si insotit de numeroase documente, sub titlul: Controversele arestarii lui Eminescu in ultima sa zi de la ziarul Timpul: 28 iunie 1883. Nae Georgescu: Cele trei arestari ale lui Eminescu. DOCUMENTE. Este ziua in care Eminescu isi scrie ultimul articol de fond din Timpul, identificat tot de profesorul Nae Georgescu: “Pentru Libertatea Presei“. Este ziua in care, asa cum demonstreaza Dan Toma Dulciu, jurnalistul Mihai Eminescu, membru al Societatii nationaliste “Carpatii”, fost diplomat si chiar cifror la Legatia Romaniei de la Berlin, s-a aflat la Casa Capsa, dar nu pentru a-si agita revolverul, ci pentru a lua legatura cu diplomatului Eugene Schuyler, la randul lui ziarist dar si reprezentat al SUA in Balcani, primul ambasador american in Romania. Amanuntele despre aceste istorii fascinante sunt date in studiile eminescologului Dan Toma Dulciu Eminescu şi meandrele Diplomaţiei si Adevărata cauză a înlăturării lui  Eminescu din viaţa publică, pe care le publicam integral mai jos multumindu-i autorului. (V.R./Z.O.)

Citește mai mult pe Ziaristionline.ro

mai mult
CronicăPromovate

Să cazi în genunchi

genunchi

 

Să cazi în genunchi de durere pentru ţara ta, nu pentru că ti-o cer altii, asta înseamnă să fii generația care a scris istorie.

28 iunie ar trebui să fie zi de doliu național. Ar trebui să fie ziua în care să ne oprim in loc ca sa spunem o rugăciune pentru toti cei care au sfințit acest pământ cu sângele lor.

Au trecut 81 de ani, dar pe noi încă ne doare la fel de tare. Chiar dacă suntem conștienți sau nu, România se va vindeca atunci când Basarabia va reveni acasă.

Și curge Prutul printre noi cu un val de apă, 3 de sânge, iar pe fundul lui încă mai stau înarmate oseminte.

(Ariadna Cîrligeanu)

mai mult
CronicăPromovate

Simona Popa Gyr, fiica poetului Radu Gyr, a plecat la ceruri!

Gyr2

 

„Are tata o fetiță
Luminiță.
Pași de vis și mânușiță
de crăiță.

Când prind umbrele să cadă
în livadă,
păunițe de zăpadă
vin s’o vadă.

Sună merii’n cinstea ei
clopoței,
și albine-aduc cercei
de scântei.

Cântă crinii pe vioare
de ninsoare,
melcii spun istorioare
mici cu soare(…)” (Radu Gyr – „Luminița”)

De astăzi, Luminița s-a stins pentru noi, aprinzându-se în ceruri, acolo unde mama și tatăl său i-au pregătit lăcașul pentru veșnicie.
Simona Popa Gyr, fiica poetului mult pătimitor al temnițelor comuniste, Radu Gyr, a avut un parcurs greu încercat de-a lungul celor aproape 90 de ani de viață pământeană. Urmărită permanent, exclusă din facultate de aceeași bolșevică ce îi ceruse condamnarea la moarte lui Radu Gyr, Alexandrina Sidorovici (soția lui Silviu Brucan), Simona Gyr găsește sprijin la Patriarhia Română, unde se va angaja în corul Patriarhiei. Aici îl întâlnește pe Dinu Popa, cel care îi devine soț și cu care va împărți toate bucuriile și tristețile vieții sale până astăzi, când a hotărât bunul Dumnezeu să o primească în împărăția Sa.
A fost o prezență discretă în viața publică românească de după 1990. Însă și-a asumat – și a împlinit-o exemplar! – misiunea de a publica opera completă a poetului Radu Gyr. Pentru aceasta îi suntem recunoscători până la ceruri și înapoi!
Dumnezeu s-o odihnească cu sfinții Săi!
Adâncă metanie la căpătâiul sicriului celei ce pleacă spre lumi de lumină!

foto: Radu, Flora și Simona „Luminița” Gyr

(Crina Paras)

mai mult
CronicăPromovate

M-a trăsnit

trasnet

 

Repede, s-au adunat norii. am intrat în mașină, deja fulgera și pe o parte și pe alta, jos, violent
Îmi place furtuna,
am pornit cu ochii pe geam, m-aș fi oprit să mă uit, dar era târziu
când am urcat podul, singura mașină fiind,
m-am gândit
ia, că poate mă trăsnește
si-apoi repede am zis, ei, pix, mă trăsnește!?

Două secunde mai târziu,
eram pe coborâre când
o fracțiune de secundă, orbitor și violent, în colțul din stânga sus al parbrizului a lovit lumină.
Zzzzzzz, a făcut mașina, ca-n reclama aia cu Dorel electrocutat și s-a zgâlțâit un pic.
O fracțiune de secundă sau două sau nu știu cât n-am mai vazut nimic,
f… , f… , mergi drept, mergi drept.
Și am amuțit.
M-a trăsnit, pana mea!
N-a fost tocmai distractiv,
data viitoare o să mă gândesc la ceva mai drăguț.

(Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

În 29 de ani, Evenimentul zilei a parcurs împreună cu cititorii drumul de la hârtia tipărită la publicația on-line

Evz1

 

Azi e zi aniversară. E ziua în care mulțumim cititorilor noștri că ne însoțesc cu încredere pe drumul fascinant al informației și opiniei scrise. Dar și lui Ion Cristoiu, mentorul nostru, pentru că a creat acest ziar și o școală de presă pentru tineri.

De 29 de ani, Evenimentul zilei surprinde realitatea românescă și transmite informații din toate mediile.

Era 22 iunie, anul 1992 şi un nou ziar se năştea ca să schimbe, pentru totdeauna, ideea de presă făcută după tiparul „epocii de aur” a lui Nicolae Ceauşescu. Din acea zi, jurnalistul, “făcătorul de gazete” şi scriitorul Ion Cristoiu a schimbat viaţa a sute de tineri. A deschis ușile redacției ziarului Evenimentul zilei – cunoscut în aceea perioadă sub denumirea populară de „Bulina roșie”, din cauza siglei originale ce trona pe frontispiciu. Apoi a apărut „Bulina albastră”, ediția de prânz a Evenimentului zilei. Tirajele au fost uriașe, toți românii citeau aceste ziare fiindcă au simțit noutatea abordării încă de la primele numere.

În iunie 1992 a început istoria frumoasă a acestui ziar. Școală de presă, de gândire bazată pe fapte, și de atitudine. Asta ne-a învățat maestrul Ion Cristoiu. Și continuăm să nu ne abatem de la niște reguli profesionale și principii cu care am pornit pe drumul sinuos al presei.

Am rămas azi doar trei ziariști din cei care, în primii 5 ani, am pus umărul la construirea celui mai iubit ziar din România: Dan AndronicSimona Ionescu și Mirel Curea. Ne-am reunit în urmă cu 10 ani și atunci am reînnodat firul istoriei, al fenomenului media care ne-a marcat existența, indiferent unde am activat după  1997. Următoarele echipe de ziariștii au fost și ele parte a acestui fenomen și au făcut totul ca Evenimentul zilei să rămână în elita presei. Directoratul lui Cornel Nistorescu este semnificativ.

Au trecut aproape trei decenii. Suntem conectați de ani de zile la computere performante, cu conexiuni la internet, iar vechile tipografii au fost înlocuite cu unele rapide, „ecologice” și cu personal puțin.

Telefoanele mobile, ultraperformante, au luat locul pagerelor şi staţiilor de emisie-recepţie de care ne foloseam în anii 90. Scaunele vechi, de lemn, pe care nu apucai să stai pentru că erai mai mereu plecat pe teren, s-au metamorfozat în fotolii ergonomice care țin captivi jurnaliștii câte 10-12 ore pe zi. Informațiile trebuie să circule cu rapiditate, cititorul e avid să citească pe display-ul telefonului său informații de tot felul.

Lumea on-line e fascinația acestui secol și doar cei din „Generația Beatles”, oameni de 70-75 de ani, au nostalgia ziarului pe hârtie. Poate și pentru că nu s-au obișnuit cu noua tehnologie, poate și pentru că au convingerea că slova tipărită pe hârtie face parte din patrimoniul istoric al României.

Evenimentul zilei mulțumește tuturor cititorilor săi, care au regăsit spiritul de odinioară și în varianta electronică a ziarului, fiindcă datorită interesului lor vom rezista schimbărilor impuse de evoluția societății.

(evz.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Strada Grigore Mora 22

Tismaneanu

 

Strada Grigore Mora 22, în pod citeam “Aventurile submarinului Dox”. Tudor (Jebeleanu n. n. ) și Florica locuiau la numarul 36. Vizavi era una din “școlile” de Securitate. Eram vecini cu Ana Toma și Pantiușa. Ei locuiau la nr 24. În fața casei, milițian cu gheretă. Peste ani, a locuit acolo Ioan Ursu. Vizavi, puțin mai încolo, casa familiei Caragea. Îi lăsaseră să locuiască la mansardă. Aveau în curte o bufniță. Peste ani m-am întâlnit cu prințul în studioul Europei Libere din Munchen.

Bonus:

(Vladimir Tismăneanu)

mai mult
1 2 3 4 5 54
Page 3 of 54