Băi, ce mi-ar plăcea să vă spun ceva cu sens, plin de miez și de simțire, să vă dau pe spate. În schimb, o să vă alegeți cu niște bolboroseli din astea, de confesional. Așa că pregătiți patrafirele, că încep.
”Duminica alegerilor” (pentru cine a deschis mai târziu televizoarele, duminică am avut o jumătate de zi de introspecție și analiză, fără anestezie sau stimulente și au rezultat niște epifanii mici și nedureroase. Sau or fi fost niște AVC-uri în rafală, rămâne de văzut), deci duminică am analizat și constanta iritantă a vieții mele, care a fost și este excesul de trebuie. În contextul alegerilor mele, dacă ”trebuie să” nu răspunde logic la întrebările cui sau de ce, pot să nu dau doi bani chiar dacă mă mai și doare.
Trebuie să te trezești /de ce/ să nu întârzii la școală=fair enough. Trebuie să te măriți /de ce/ că așa se face=nu, mulțumesc. Trebuie/cui îi trebuie/la vecini, la rude sau nu ne e clar =fuck off.
Lucrurile mi s-au arătat așa încă din copilăria mică, atunci când am decis că țin cu Steaua și nu cu Rapid. Blocul în care locuiam era populat preponderent de ceferiști și la întrebarea tu cu cine ții, am răspuns fără să mă gândesc, cu Steaua. Și mai eram și mândră. Că așa auzisem eu în casă, de Ion Ion și Sameș, de Anghelini și Iordănescu, cum repuneau ei de la marginea careului în ritmul lent al comentariului menit să nu deranjeze prea mult siesta microbistului.
Se pare că nu trebuia să țin cu Steaua, că ăla care m-a întrebat, și care naiba știe de unde avea el o cărămidă în mână, mi-a aruncat-o fix în burtă. Fie vorba între noi, cărămizi putea avea oricine în zilele alea de glorie, în care țara-ntreagă era și-n sărbătoare, dar și-n șantier pe temeiul construirii socialismului și a omului de tip nou.
Deci trebuia să țin cu Rapid. Jură-te! Nu m-am dus la mama să plâng sau să-l pârăsc, pentru că ai mei nu interveneau în războiele mele și, oricum, o dreptate din asta venea și cu o sumă de repercusiuni asupra mea. Cărămidarul a fost monitorizat atent până mi-a venit apa la moară și l-am învățat să bată step pe scări cu patinele cu rotile, proces în care și-a vătămat o gleznă și a adus-o și pe mă-sa la ușa maică-mii.
Maică-mea, că tot a venit în discuție, era inventatoarea lui trebuie să. Deținea patentul și marca înregistrată. Aici, rog psihologii din listă să stea pe deontologie și să-și retragă sondele, că simt. Luați cu pop corn. Deci, maică-mea. Ce mamă nu visează ca odrasla de sex feminin să arate și să se poarte ca o păpușă în vitrină? Puține, la vremea aia. Exasperată, după multe încercări nereușite de a-mi fixa cu lipici permanent codițele în poziția presetată, de a-mi curăța fustăloaiele alea din catifea grena de nisip, noroi, frunze sau mai stiu eu ce, mă bagă în ședință.
Parentingul vremii permitea doar modul papuc la fund sau, dar foarte rar, discurs explicativ pe ton sfătos, mustind de exemple bune. Și vorbea ea de ceva vreme, cu mine-nțepenită pe canapea, despre niște prințese (băga-v-ați prințesele undeva, cu toate atrocitățile alea diafane de întâmplări prin care treceau până dădea cu happy end). Eu, probabil eram absorbită de vreo gaura-n ciorap. S-a folosit de momentul în care a intrat frate-miu în cameră si a mai luat o gură de aer până-i mai vin idei. Ăla s-a sprijinit de tocul ușii, dornic să fie parte din proces și a urmărit cu interes scena, intuind în ce moment al vieții sunt. A mai urmat o tură de exemple cu fetițe curate, îngrijite și de succes și când am considerat că pot să-i curm agonia, m-am dat jos de pe canapea spunandu-i, da, dar eu nu vreau să fiu așa. Frate-miu a început să râdă și am mai auzit în timp ce mă îndepărtam, cum o pseudo îmbărbăta: ți-am zis s-o lași așa? o știi ea ce face.
Alegerea mea, încă din etapa aia de viață, a fost că dacă mie nu-mi trebuie și nu rănesc fizic pe cineva în proces, putem să uităm și să mergem mai departe. Pentru că mereu vor fi unii care ar vrea să faci sau să fii într-un fel care să le fie confortabil lor.
Mâine vă scriu despre sex.
Pese: nu despre asta vă scriu, dar măcar v-am atras atenția.
Marian Luiza Ostaficiuc
