Ție, Doamne!
de Adrian Frone
Sunt însă gând și nu sunt doar o faptă,
Sunt poate câteodată o vară ratată,
Sunt poate un sentiment prezent,
Ce poate fi chiar și absent din marele context.
Însă nu sunt o acțiune dusă permanent:
Emit idei și largi trăiri, în deveniri,
Mă zbat să nu apar mai altfel decât sunt,
Destul m-au tot hulit cei dincolo rămași,
Crezând că am tradat – pe nimeni n-am vândut!
Doar sufletul mi-e mut de-atâta gratuit venin
Venind chiar dinspre cei pe care i-am iubit…
Și împietrit, de soartă părăsit, adun mereu pelin.
O, Doamne! Spune Tu!Mă îndeamnă dar spre viitor
Sau pierde-mă mereu în teribilele sanțuri de trecut,
Însa nu mă lăsa să fiu mereu lipsit de mâna Ta; ușor,
Și poate de tot nu greu îmi e acum să mă adun, și împlinit,
Să merg în drumul neștiut ce-a dus spre mine și spre Tine:
Îti mulțumesc! Da, mulțumirea mea așa cum e ea,
Să fie hrana Ta din mine – și eu mă voi hrăni cu Tine,
Și-o fi odată loc și de popas în marea-Ți inimă…
