Gând trist, de dimineață cenusie. Ziarist despre ziariști.
de Cristian Botez
Unii ziaristi sunt rataciti prin presa de vreo 27 de ani.
Stau si-acum intr-o gara trista si pustie, prin care arareori trece cate-un tren schiop. Stau calare, garboviti, pe-o valiza veche de carton, lipita, pe ici-pe colo, cu scoci vechi, innegrit pe margini de colb si funigine, si nu stiu nici acum de unde vin si incotro se duc. Au aceiasi pantofi scalciati si pantalonii trasi la spate spre calcaie, de li se intrevede linia dintre buci, privirea scarbita de nereusite.
Si parca aud un vuiet de departe, dintr-o urbe mare, miez de tara, Capitala. Si nu stiu, mintea grea de nedorite-aduceri aminte si tulbure nu-i ajuta sa-nteleaga. „Ce e? E de bine? E de rau? Ne cheama in redactie, ca pe vremuri? Aveam masina mea de scris, cea vechea mea prietena, Olympia. Aveam salarii si publicam. Orice.” Dar vuietul se stinge ca zborul unei pasari de campie, obosita si pierduta. Si omul nostru, vechiul ziarist, atins pe fata, in cute-adanci, de dezamagiri, de amintiri pe care stie ca nu le mai poate invia, de vise scapate printre degetele-i crapate si noduroase, spalate tot mai des de sarea lacrimilor scurse-n pumni, isi muta privirea de-a lungul linilor de fier, spre orizontul tulbure, scrutandu-i adancimea prafuita si rece, acum, dupa un tren. Oricare. Ultimul de-ar fi, sa fie!
