Mi-au fost colegi, când debutam ca profesor de muzică instrumentală la Liceul Pedagogic iar mai apoi la Liceul de Artă din Ploiești. Mi-au fost și prieteni buni – în acele vremuri complicate, grele, tulburi – cu care-mi petreceam ore întregi în atelierele lor și da, și prin cârciumi pitorești sau terase ploieștene, alături de marea boemă a orașului, ascultând prin mahalale muzica în ritm de tango sau lăutăresc de țambal, acordeon, contrabas și vioară. Au fost mari maeștri ai artelor vizuale. Am învățat de la ei (aidoma unui adevărat discipol) multe din tainele acestora. Oameni dintr-o bucată, dascăli uluitori. Au rămas pentru totdeauna în inima mea, așa. Oameni.
Dan Strâmbu, născut în Făgăraș la 3 septembrie 1938. Maestru în xilogravură cu o operă bogată, cu lucrări în țară și peste hotare. Puține lucruri se mai știu, azi, despre el. A plecat la stele discret, în 2016, așa cum a trăit și a creat, în întreaga sa viață.
Sergiu Rugină, s-a născut în Răpujneți la 19 august 1931 și a luat calea Marii Treceri în anul 1997. Am scris cândva despre domnia sa: „În sufrageria sa, pe pereți, se aflau icoane vechi, bizantine. Propriile sale picturi erau încărcate de forța rafinării divinului prin ecourile lui Andrei Rubliov. Nu picta tablouri, se ruga, pictând. Nu desena, zămislea. Nu mă privea obosit, niciodată. Mă privea cu lumină. Pentru că picta cu lumină. Astfel de pictori au fost, odată. Cine-și mai amintește de ei? Unde s-au dus sanctuarele lor? Cine mai ascultă, fie și în gând, ecoul vocilor lor? Răpujneți, satul în care s‑a născut pictorul Sergiu Rugină, nu mai există nici măcar în hărți.”
În tot acest timp, eu – cel foarte tânăr; ce știam despre viață, pe-atunci? – când cu prozele mele scurte prin cenacluri de provincie sau de București, când cu chitara sau pianul, când vorbindu-le elevilor mei de liceu la orele de estetică despre câte-n lună și-n stele dar mai ales despre minunea Dumnezeiască ce se cheamă artă.
photo © Ioan Mihai Cochinescu
