close
ActualitateAgenda culturalăIstoriePromovate

Dincolo de aplauze: Cât cântărește o floare la butonieră? – „Ecaterina Caradja Cantacuzino – O autobiografie”

Am plecat de la Palatul Culturii purtând în suflet reflexia unei lumi care, când exista, știa să poarte demnitatea, generozitatea și sacrificiul ca pe o podoabă firească. Lansarea volumului „Ecaterina Caradja Cantacuzino – O autobiografie” (Editura Litera – colecția Cronici/Biografii, 2026) în prezența luminoasă și fermecătoare a doamnei academician Georgeta Filitti, a descendenților familiei (Brianna Caradja, Max Caradja Johnson) și a altor persoane remarcabile, a fost o seară ca o insulă de frumos într-un cotidian adesea tern, grăbit și nepăsător.

Teancurile de volume s-au topit sub mângâierea unor mâini nerăbdătoare să le deschidă, dornice să descopere povestea unei femei cu origini aristocrate care, trecând prin Raiul și Iadul unei existențe la care nu a visat, și-a permis luxul suprem de a fi „nababul a mii de îngeri cu aripi frânte” și ocrotitoarea unei mii de prizonieri americani de război. A fost, pentru Ploieștiul sub bombardamente, dovada că umanitatea poate trăi printre dărâmături, un model generos, lăsat moștenire posterității de o supraviețuitoare a unei epoci în care alții, din aceeași generație, n-au mai avut dreptul nici măcar să viseze din temnițele în care fuseseră aruncați. Fondurile din vânzarea cărții vor fi folosite pentru restaurarea conacului de la Nedelea și transformarea lui în muzeu.

Ne-a plăcut, ne-am întors fericiți acasă, fredonând muzica interbelică care a acompaniat evenimentul, ducând trofeu cartea – un suvenir prețios al unei seri în care ne-am simțit, preț de câteva ore, mai nobili prin asociere. Apoi am postat pe rețelele de socializare mărturia prezenței noastre acolo, aplauzele sincere, autografele valoroase care, în curând, își vor începe lunga moțăială pe raftul bibliotecii personale. Am privit totul ca pe un film frumos, bucuroși că istoria umbrită a nației noastre și-a scos la iveală, prin acest eveniment, o floare elegantă la butonieră.

Când luminile s-au stins și mirajul serii începea să se risipească, o întrebare discretă, persistentă, și-a făcut loc cu stângăcie. Cum putem noi, cei de astăzi, să împăcăm neajunsurile unei crize economice sufocante, ale unor gafe politice obositoare și, poate mai presus de toate, ale unei crize identitare, cu măreția unei astfel de jertfe? Sunt vremuri care îndeamnă la egoism și la supraviețuire individuală, vremuri în care ne ascundem adesea neputința sau nepăsarea în spatele grijilor zilnice, convingându-ne cu amânări că timpurile eroilor nu au apus, se vor întoarce odată și-o dată. Simțindu-ne prea mici sau prea obosiți pentru a mai jertfi ceva din confortul nostru, fie el și unul fragil, dăm câte un bănuț pe stradă, împărțim câte ceva la biserică… poate mai mergem de sărbători prin cămine de bătrâni.

Dar, așa cum știm, adevărata noblețe nu cere neapărat gesturi monumentale scrise în cărți de oaspeți  și manuale de istorie, ci refuzul de a lăsa cinismul prezentului să ne împietrească inima. Și gândul mă duce, întâmplător, la locul cu umbre triste, aflat doar la câțiva kilometri distanță de centrul orașului (gata de a lua din nou startul unor sărbători colorate, cosmetizate excesiv după moda vremurilor), unde „îngeri fără aripi” ai zilelor noastre își duc neștiutori și neștiuți existența instituționalizată la Complexul de Servicii Comunitare „Sfântul Andrei” din Ploiești. În același timp, umiliții sorții, omeniți doar de asprimea vieții, își caută adăpostul de noapte, în cel mai bun caz, la Centrul Social de Urgență pentru Persoane fără Adăpost de pe Bulevardul Petrolului, dacă nu, prin mansarde sau beciuri de case părăsite.

Câți dintre cei care au adus în sală un aer rafinat în haine alese, s-ar duce cu gândul și sprijinul material dincolo de paginile proaspăt legate, înfruntând propriile strâmtorări, reale sau închipuite, pentru a micșora neajunsul altuia? Dacă totul se reduce la mulțumirea de a fi fost martorii unui moment cultural de ștaif și la orgoliul unui autograf pe o etajeră, oare nu riscăm să transformăm memoria într-un simplu exercițiu de estetică pasivă?

În final, mă întreb retoric: cui i se mai potrivește și ce mai rămâne din ecoul auto-îndemnului testamentar al prințesei: „Să nu se lase!”? Îmi închipui că acest strigăt nu era destinat doar prințesei sau celor din trecut, ci ne aparține într-un fel, paradoxal, și nouă, celor de azi. În mijlocul crizelor care ne încearcă, ne adună sau ne dezbină, „să nu se lase” înseamnă să nu lăsăm omenia din noi să moară. Înseamnă să înțelegem că jertfa nu e o relicvă a trecutului, ci o alegere zilnică, măruntă, vie, de a privi realitatea în ochi și de a refuza, măcar din când în când, indiferența. Dacă ecoul cărții se stinge odată cu așezarea ei în bibliotecă, atunci am asistat doar la o paradă de privilegii estetice.

Adevărata noblețe pe care Ecaterina Caradja a lăsat-o posterității nu se măsoară în blazoane, ci în capacitatea de a privi direct spre suferința de lângă noi și de a refuza să întoarcem capul. Și, zic, să nu-l întoarcem.

Doina Ofelia Davidescu

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.