Episcopul Atanasie Anghel Popa
Notă: textul de mai jos nu este tocmai o biografie a Episcopului Atanasie Anghel ci reproducerea capitolului intitulat EPISCOPII TEOFIL SEREMI (1692-1697) şi ATANASIE ANGHEL (1698-1713) din cartea „Catolicism şi Ortodoxie”.
Textul complet de la aceasta sursa: https://www.bru.ro/blaj/lista-episcopilor/ps-atanasie-anghel-popa/
La 26 iunie 1686, prin tratatul de la Viena, Transilvania a acceptat protecţia Casei de Habsburg, iar împăratul recunoaşte pe principele calvin Apafi. În primăvara anului 1688, când reprezentanţii Transilvaniei au semnat declaraţia de fidelitate şi supunere faţă de împărat, provincia avea – din punct de vedere religios – caracter protestant, de nuanţă calvină, aceasta datorită, cu deosebire, faptului că, în ultimele opt decenii, principii care au stăpânit-o au fost adepţi fanatici ai calvinismului. Pe lângă cele trei Biserici protestante, libere şi privilegiate, calvină, luterană şi unitariană, mai existau, încă, cea catolică, rămasă atât de slăbită în urma Reformei şi cea românească, orientală, impilată şi abia tolerată. Deşi legal şi formal religia catolică era între religiile recepte, Episcopia catolică de Alba Iulia fusese desfiinţată din 1566, catedrala ocupată de reformaţi, averile confiscate şi călugărtii obligaţi să părăsească ţara. Catolicii nu aveau episcop şi nici cel puţin un vicar. Prigonit şi lipsit de orice sprijin al statului, Catolicismul a fost redus la câteva parohii secuieşti. Disciplina clerului catolic, rămas fără autoritate superioară, a lăsat foarte mult de dorit, preoţii violând cu deosebire disciplina celibatului. Conducătorii Transilvaniei voiau să menţină în continuare această stare de lucruri şi sub habsburgi, cerând autonomia completă a provinciei în frunte cu principe calvin şi cu respectarea drepturilor Bisericilor, aşa cum se găseau ele pe timpul lui Gabriel Bethlen, ba mai mult, în afară de asigurarea dată de împărat, drepturile provinciei să fie puse şi sub protecţia unor state protestante: Anglia, Suedia, Danemarca, Prusia, Olanda şi Elveţia. Moartea lui Mihai Apafi I la 15 aprilie 1690 şi numirea de către turci, în locul urmaşului şi fiului acestuia, Mihai Apafi II, a lui Emeric Tököly, acesta cu curuţii săi şi având alături pe turci – şi silit de aceştia – , şi pe Constantin Brâncoveanu, înfrânge la 11 august oştile imperiale la Tohan-Zărneşti, iar la 8 octombrie turcii ocupă Belgradul.
Sub această presiune, prin diploma de la 16 octombrie 1690, nevoit să accepte condiţiunile puse, împăratul declară că orice încercare, din orice parte ar veni, de a modifica situaţia de drept şi, mai ales, cea reală a Bisericilor din Transilvania este în prealabil neavenită. Toate bunurile Bisericii catolice: biserici, şcoli, moşii, care i-au fost luate în cursul vremii şi date reformaţilor (calvinilor) ori alteia dintre confesiunile protestante, rămân şi în viitor în posesia acestora. Numai după ce Tököly a fost alungat din ţară şi stăpânirea habsburgilor s-a consolidat, îndrăznesc şi catolicii să-şi pretindă drepturile. Împăratul, prin diploma din 4 decembrie 1691, cere dietei să le rezolve problemele. Dieta întrunită pe ziua de 15 martie 1692 la Sibiu, a început tratative cu catolicii, dar nu au ajuns la nici un rezultat. În lipsa înţelegerii între confesiuni, guvernul a hotărît să supună rezolvarea cauzei deciziei împăratului. Rezoluţia imperială s-a dat la 9 aprilie 1693, când Leopold I a emis Diploma suppletorium de negotiis religionis, care asigură celor patru confesiuni recunoscute, deci în egală măsură şi catolicilor, liberul exerciţiu al cultului şi respectarea tuturor drepturilor, libertăţilor şi privilegiilor de care se bucură şi celelalte religii recepte, apoi, cedarea pentru catolici a bisericii reformate şi a colegiului unitarian din Cluj, a bisericii catedrale din Alba Iulia, precum şi cumpărarea, pe seama lor, a domeniului Mănăştur, pe care-l vor folosi pentru nevoile lor şcolare şi bisericeşti şi în fruntea Bisericii catolice din Transilvania să fie aşezat un vicar apostolic înzestrat cu toate puterile unui episcop – însă catolicii nemulţumiţi cer episcop cu puteri depline, pe care împăratul îl aprobă şi numeşte la 10 ianuarie 1696.
În tot acest timp cât Transilvania trecea prin aceste frământări politico-religioase, Biserica românească, deşi nu făcea parte din cultele recunoscute, fiind numai tolerată, din unele puncte de vedere avea o situaţie mai bună decât cea catolică. Înainte de toate avea episcop care-i hirotonea preoţii, îi sfinţea mirul, antimisele şi lăcaşurile de cult, avea mănăstiri şi, atât preoţii cât şi credincioşii puteau locui pe întreg cuprinsul ţării, În schimb, însă, din alte puncte de vedere situaţia ei era mult mai grea decât a celei catolice.. „Ea nu dispunea de numărul însemnat de fruntaşi mireni, bogaţi, culţi şi cu înalte situaţii în viaţa publică a ţării, care s-o ocrotească şi să lupte cu hotărîre pentru drepturile şi libertăţile ei cum avea catolicismul şi, ceea ce e mai grav, Biserica întreagă, cu toate instituţiile şi ierarhia ei, se găsea sub teroarea protestantismului calvinesc. Conducătorul adevărat al ei era superintendentul calvin, fără a cărui autorizaţie vlădica nu putea sfinţi preoţii, nu putea pedepsi pe cei vinovaţi, nu putea vizita bisericile şi nu putea soluţiona nici o cauză bisericească mai importantă. Hotărîrile sinoadelor româneşti trebuiau supuse aprobării superintendentului calvin şi vlădica era dator să participe cu un număr de preoţi la sinodul calvinesc şi să-i supună spre revizie hotărîrile propriului sinod şi ca să-şi însuşească aici cunoaşterea credinţei celei adevărate.” Mai erau obligaţi românii să renunţe la ritul Bisericii, fiind contrar concepţiilor reformate, să recunoască între Sfintele Taine numai Botezul şi Cina Domnului, să elimine cultul Sfinţilor, icoanelor, ceremoniile de la înmormântare şi cu deosebire să înveţe Catehismul calvinesc. Pentru toate acestea, mai ales în timpul din urmă preoţimea română a fost impusă la o excesivă contribuţie de război, secătuind-o de bani, cereale, fân, carne, vin etc. sărăcind-o cu totul.
În acelaşi timp în ţinuturile vecine Transilvaniei, supuse şi ele aceluiaşi împărat, pentru preoţii români, „sacerdos nationis Valachorum”, din protopopiatul Satu Mare care, urmând pilda rutenilor, s-au unit cu catolicii în 1689, s-a propus să fie scutiţi de sarcinile iobăgeşti ca şi preoţii catolici şi să nu fie constrânşi a da dijme preoţilor necatolici. Pentru rutenii trecuţi la unire a fost numit episcop Ioan Camillis. La 23 august 1692 a apărut importanta diplomă a împăratului Leopold I, care stabileşte scutirile şi drepturile preoţilor ruteni care s-au unit sau se vor uni cu Roma. Cei ce sunt fiii aceleiaşi Biserici – se arată în diplomă – şi au acelaşi conducător spiritual, indiferent de neamul din care fac parte, toţi trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi. Aflând că unii domni de pământ tratează pe preoţii uniţi ruteni ca pe iobagi, punându-i la munci alături de servitori, îi arestează, îi bat şi-i batjocoresc în tot chipul atât pe ei cât şi Biserica lor şi lucrurile sfinte, dispune ca pe viitor preoţii uniţi şi bunurile Bisericii Unite să se bucure de aceleaşi drepturi care sunt garantate preoţilor şi Bisericii Catolice. Mai dispune să li se dea uniţilor ruteni terenuri pentru biserici, pentru case parohiale, cimitire şi şcoli, iar copiii de preoţi să fie socotiţi ca născuţi din părinţi liberi şi să nu fie ţinuţi în iobăgie. Exprimă nădejdea că nu numai rutenii, ci şi alte neamuri se vor întoarce la Biserica lui Cristos Catolică. În anul următor – 1693 – împăratul pune în vederea consiliului de război să dea dispoziţii tuturor comandanţilor de trupe să ia măsurile ce se cuvin împotriva acelora care nu vor respecta scutirile şi privilegiile acordate preoţilor ruteni uniţi cu Roma.
În aceste împrejurări, la 18 decembrie 1692, guvernatorul Banfi numeşte în fruntea Bisericii Româneşti din Transilvania ca episcop pe Teofil, dar în aceleaşi condiţiuni de calvinizare în care au fost numiţi şi antecesorii săi pe timpul domniei fanaticilor principi calvini. De aceea unii dintre români, din părţile Sătmarului, Băii Mari, Crasnei etc., urmând exemplul rutenilor, au aderat şi ei la unire, preoţii lor recunoscând jurisdicţia episcopului greco-catolic al rutenilor, de Camillis. La 21 martie 1695 episcopul raporta congregaţiei „De propaganda Fide” că a izbutit să aducă la unire 40 de preoţi români din părţile Bihorului şi Crasnei. În anul următor îl roagă pe cardinalul Kolonich să-i extindă jurisdicţia şi asupra altor ţinuturi româneşti: Solnoc, Chioar, Maramureş ş.a. Peste 140 din aceste parohii româneşti care, împreună cu cele rutene, au format dieceza greco-catolică de Muncaci, vor fi dezmembrate de la această eparhie abia în anul 1853, odată cu înfiinţarea episcopiei Gherlei, căreia îi vor fi repartizate prin bula papală Ad Apostolicam Sedem.
Sarcinile tot mai grele puse asupra românilor din Transilvania, a Bisericii şi a clerului românesc, precum şi aceste antecedente rutene de adeziune la Biserica Romei, cu păstrarea ritului, sărbătorilor, posturilor, icoanelor, cultului morţilor etc. au pus pe gânduri pe episcopul Teofil şi fruntaşii preoţimii române. „Istoria unirii – spune Nicolae Iorga – pe care au întunecat-o şi complicat-o patimi, uşor de înţeles, dar dăunătoare statornicirii adevărului istoric, e nu se poate mai simplă, precum simple erau împrejurările şi simplă firea poporului a cărui aristocraţie de popi foarte puţin cărturari, a luat în mai multe rânduri, sub doi vlădici, unul după altul aceleaşi măsuri pe care le poruncea vremea… În vecinătate erau Domni de acelaşi neam, care erau deprinşi să se amestece în afacerile Bisericii din Bălgrad… Un cuvânt venit de la Iaşi şi Bucureşti nu mai putea ajuta nimic… Două lucruri se puteau face: să se urmeze vechile legături cu calvinii sau aceasta să fie lepădată pentru a face o alianţă religioasă cu noul domn al ţării. De calvini erau sătui românii… Starea peste tot a românilor din Ardeal era cea mai proastă… Preoţii stăteau şi ei pe marginea sălbăticiei. Erau câte şase într-un sat… Numai potcapul de culoare albastră pentru popii de rând, neagră pentru protopopi, îi deosebea de ceilalţi săteni. Arau, semănau şi culegeau ce li se îngăduia… Ei atârnau mai mult de domnul locului decât de protopop sau de vlădică. Se mai putea găsi cineva care să ţie, acum când puterea trecuse în mâinile altora, la calvinismul superintendenţilor şi domnilor rămaşi atunci când principele dispăruse?… Era deosebire de purtare între catolici şi calvini, care trebuia să măgulească pe fraţii noştri chiar şi în afară de făgăduieli. Calvinii ŤCraiuluiť băteau din picior, catolicii împăratului făceau propuneri, cei dintâi ameninţau cu temniţele şi bătăile, aceştilalţi făceau să se zărească începutul unei ere de libertate şi lumină”.
Iezuiţii care vor acţiona între români vor trebui să ţină seamă, în opera lor misionară, de unele norme fixe stabilite de Sfântul Scaun pentru misionarii care activau în lumea orientală, încă din 1669 prin Congregaţia de Propaganda Fide, în Monita ad misionaries in partibus orientalibus:
- unirea trebuie să se facă în credinţă;
- semnul văzut al acestei uniri este recunoaşterea papei ca şef suprem al Bisericii lui Hristos în lume, fiind urmaşul direct al Sf. Apostol Petru, căpetenia Apostolilor;
- respectarea ritului şi disciplinei Bisericii orientale, a posturilor, sărbătorilor, obiceiurilor, ceremoniilor, rugăcinilor etc.;
- să nu îndemne pe orientali să treacă la ritul latin şi a nu se îngădui astfel de treceri fără autorizaţia specială a Sfântului Scaun.
Punctele dogmatice care vor trebui să fie respectate vor fi cele fixate la 1439 prin sinodul de la Florenţa: primatul papal, purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul-Filio\ue, existenţa Purgatoriului şi valabilitatea pâinii nedospite, a azimei, ca materie a Euharistiei.
În limitele acestor norme au început iezuiţii din Alba Iulia discuţiile de unire cu conducătorii Bisericii româneşti din Transilvania.
Sursa si continuarea textului: https://www.bru.ro/blaj/lista-episcopilor/ps-atanasie-anghel-popa/