Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Interviu la finalul lucrărilor cu sculptorul Constantin Țînteanu
(Urmare din ediția 22.03.2023)
O infinitate de chipuri
R.: Domnule Țînteanu, iată-ne în fața lucrării dvs. finalizate. „Turnul” dvs. a fost înălțat. Mâna neștiută și-a încheiat opera. Cum vi se pare lucrarea ei?
C.Ț.: (zâmbind) Dacă e să laud mâna neștiută, aș spune că e o lucrare foarte bună. Dar mai bine nu o laud deloc, cu toate că sunt mulțumit de ea, îi las pe alții s-o facă. Mi-aș fi dorit să am măcar încă o săptămână la dispoziție pentru lucru.
R.: E drept, a fost cel mai scurt timp de până acum…
C.Ț.: … dar am avut noroc de o vreme extraordinar de bună, și acest aspect a însemnat un mare avantaj pentru noi. Plus echipa. Am sculptat alături de doi artiști deosebiți, foarte interesanți în tot ceea ce fac. A contat enorm această tovărășie.
R.: Ați realizat un lanț al prieteniei, cum îi place să spună domnului Maxim Dumitraș…
C.Ț.: … și niște verigi (râsete, bună dispoziție)
R.: Da, este unul dintre motivele domniei sale… Până la urmă, putem să considerăm încheiată lucrarea sau ați lăsat-o neterminată, după modelul Leonardo da Vinci? Și în acest din urmă caz, v-ați situa într-o descendență ilustră.
C.T.: (cu un surâs complice) Aș fi mers mai departe, chiar dacă și stadiul acesta mă mulțumește suficient de mult încât s-o declar încheiată. A fost un parcurs dificil, deoarece proiectul este destul de ambițios pentru timpul foarte scurt pe care l-am avut la dispoziție. Dar unde ne oprim? E întrebarea pe care am mai pus-o: când se termină lucrarea? Aș vrea să cred că se va termina de fiecare dată altfel în sufletul privitorului. Fiecare o va continua poate în imaginație sau va încerca să-i dea o explicație. Astfel, ea va căpăta o infinitate de chipuri. Și așa mi-ar plăcea să fie această lucrare, care cu siguranță va avea o continuare într-o alta, care va duce ideea mai departe. Aceasta este și frumusețea jocului, cum s-ar spune.
Cabinetul de curiozități 
R.: Realizăm că în intervențiile dvs., inclusiv în interviurile pe care ni le-ați oferit, reveniți constant asupra acestei idei. Dacă am citit bine, ați avut și o expoziție intitulată „Cabinetul de curiozități”, cu specificația „Cabinetul unde fiecare înțelege ce vrea”. Dar se pare că nu este vorba doar de o expoziție purtând acest titlu, ci chiar ați amenajat un astfel de cabinet. Poate chiar la Galeriile dvs., Karo, din Bacău?
C.T.: Au fost de fapt mai multe expoziții: „Theatrum mundi” de la Galeria Romană, „Cabinetul de curiozități” de la Galeriile Karo (ambele de grup), apoi două personale Ion Grigorescu, tot la Karo, și anume „Podul lui Ion Grigorescu”, urmat de „Cabinetul de curiozități Ion Grigorescu”, și în sfârșit trei personale, cu lucrările mele din acest ciclu: „Vita statera” la Muzeul de Artă Comparată Sângeorz-Băi, „Autoportretul memoriei/Cabinet de curiozități” de la Palatele Brâncovenești Mogoșoaia, „La final nici măcar nu contează” de la Muzeul Bistrița. Cabinetul este pentru mine în primul rând o stare de spirit. Mă fascinează eroii acestuia, oameni care au avut nebunia de a încerca să aducă universul pe care îl cunoșteau în interiorul a patru pereți. Evident că era o variantă limitată, aproximativă, eronată în mare măsură, dar cu atât mai ieșită din comun. Căci acolo puteai găsi cornul de inorog alături de minerale sau animale împăiate, dinți de rechin despre care se credea că sunt gheare de dragon, artefacte aduse de pe noile continente abia descoperite, fosile rămase de la Potop, instrumente științifice dar și automatoane care dădeau iluzia vieții, ierbare, bezoare folosite ca antidot în cazul otrăvirii, cataloage detaliate cu monștri de tot felul, crocodilul împăiat atârnat obligatoriu de tavan. Și multe, multe altele, tot ce vă trece dar mai ales ce nu vă trece prin cap. Și astfel se inventariază minunata creație a lui Dumnezeu, într-o încercare utopică fără sorți de izbândă, la fel ca toate marile vise ale omenirii care au urmat. Astăzi „Cabinetul de curiozități”, obiect al activității mele din ultimii ani, conține un paradox: este demodat și actual în acelați timp. Deși se raportează în primul rând la colecțiile enciclopedice din secolele 16-17, precursoare ale muzeului modern, el face referire și la unele manifestări proprii artei contemporane, cum ar fi de pildă instalația.
Înțelesuri noi sau ameliorarea stresului
R.: Cum e cu instalația asta, că am tot auzit de ea? Și domnul Maxim Dumitraș spune că a înființat un muzeu în Sângeorz Băi, gândit sub formă de instalații plastice, un „performance”. Este un nou concept sau o nouă tendință în arta contemporană?
C.T.: E foarte simplu: cabinetul însuși prin amenajarea sa este o instalație, așadar cei vechi au inventat acest fel de prezentare, numai că nu au știut ce lucru important au descoperit. Este meritul suprarealiștilor lui André Breton de a pune instalația acolo unde îi este locul și totodată de a scoate din uitare cabinetul de curiozități. Astăzi, aproape orice aducere de obiecte într-un loc oarecare este gândită ca instalație, ca sumă a raporturilor de tot felul ce apar din interacțiunea lucrărilor unele cu altele dar și cu mediul ambiental, lumina, sunetul, chiar și cu publicul vizitator aș spune.
R.: Tulburător! Să ne mai referim puțin la Cabinetul de curiozități. Cum funcționează acesta și ce impact are?
C.T.: Fiind puse într-un spațiu restrâns, obiectele aglomerate își pierd unele semnificații, căpătând în schimb înțelesuri noi. Se nasc anumite dinamici, tensiuni, apar zonele de interes, un număr de exponate domină, celelalte trec în plan secund, având rolul de susținere a întregului. Cu toate acestea, într-o lume saturată de informații, ele vor avea un impact limitat asupra privitorului. Schimbările rapide ce se petrec în mediul înconjurător şi în societatea actuală duc la anxietate. Este posibil ca simpla contemplare a unui cabinet, static prin natura lui, să amelioreze oarecum stresul acumulat. Astfel cabinetul, dincolo de evidentul demers estetic sau științific, poate avea și un efect terapeutic.
Energii subtile
R.: Dar există uimirea, minunarea în fața unui obiect de artă, satisfacția estetică. Acestea nu reprezintă un antidot puternic împotriva stresului, a anxietății?
C.T.: Capacitatea oamenilor de a se mai minuna a ajuns sever limitată. Artistul are o sarcină din ce în ce mai grea în a-i face interesați de mesajul său.
R.: Sper ca dvs. să izbutiți să duceți la bun sfârșit sarcina aceasta. Însăși aranjarea, amenajarea cabinetului mi se pare o muncă de creație. Greșesc?
C.T.: Nu greșiți, nu am cum să vă contrazic. Trecând mai departe la activitatea mea de artist, acolo unde este posibil, încerc să încorporez în construcții resturi din artefacte vechi, recuperate de peste tot. Acestea am observat că își păstrează individualitatea, dar capătă și o viață nouă în contextul produsului final. Sculpturile realizate împrumută din energia subtilă înmagazinată de obiect, odată cu trecerea timpului. În schimb, protejează și salvează acea rămășiță sau urmă care, în alte condiții, ar fi fost pierdută pentru totdeauna.
R.: Cu ce tip de materiale lucrați? Sau ce tip de artefacte?
C.T.: Lucrez cu materiale cât mai apropiate de starea lor naturală. Prefer să reciclez resturi rămase de la diferite activități utilitare, folosesc elemente din demolări și diverse lucruri abandonate. În călătoriile mele adun lemn pe care îl folosesc apoi la crearea unor sculpturi care vor păstra memoria acelor experiențe.
”Toți oamenii sunt artiști”
R.: Și domnul Dumitraș spune că lucrează cu obiecte cât mai apropiate de starea lor naturală, ba chiar în stare naturală: talăngi, clopote de oi, lemne, fân, crengi, copaci… Sculpturi pe care le ia din natură și le insuflă o altă viață, interioară. Un coleg de breaslă, domnul Alfred Dumitriu, prezent la prima și a treia ediție a Taberei de la Ploiești, afirmă în interviul pe care i l-am luat: „Pentru că, în momentul de față, se cheamă tot sculptură dacă iei niște deșeuri de la o restaurare și le prelucrezi artistic”…… „Când cineva își schimbă casa, scoate parchetul, pune altul, îi rămân niște fâșii de izolație, niște ornamente sau niște șipci, și după aceea le așază, le construiește spațial, creând un dialog de forme, de culori, de orizontale, de diagonale, de nu știu ce. Este o artă perisabilă, dar care îți oferă o mare bucurie când o faci”. O astfel de abordare nu se îndepărtează de modul tradițional de a vedea obiectul sculptural?
C.T.: Trăim în postmodernism, toate s-au făcut, nici măcar nu trebuie să ne mai batem capul cu a inventa ceva nou. Cu atât mai puțin să ne temem că ne-am îndepărtat mai mult sau mai puțin de la canonul clasic. Joseph Beuys chiar declară la un moment dat că toți oamenii sunt artiști; simpla activitate de a spăla rufele într-un lighean, conform lui Ion Grigorescu, este o formă de artă. Important este să fii sincer, să nu pretinzi, să nu te prefaci. Noi nu discutăm aici despre sexul îngerilor, ar fi ridicol. Marcel Duchamp a deschis calea libertății în arta fără îngrădiri, fără opreliști. Limita e doar imaginația și puterea de muncă a fiecăruia. Reversul medaliei este că de multe ori publicul nu poate sau nu vrea să țină pasul cu aceste schimbări, arta a devenit o activitate a celor informați. Desigur, putem să înțelegem și nu ne supărăm, căci, cu egală măsură, apare și întrebarea: câți dintre artiști cunosc, de pildă, fizică moleculară sau matematici speciale? Vremea omului renascentist care le știa pe toate a apus demult.
„Suntem niște pitici care stau pe umerii uriașilor”
R.: Precum observați, fac trimiteri doar la artiști din branșa dvs. care au creat la tabăra noastră de la Ploiești.
C.Ț.: Era de așteptat. Nu pot decât să mă bucur, așa mai aflăm și noi câte ceva despre ei.
R.: Tot domnul Alfred Dumitriu adăuga: „Dacă ritmul vieții și toate schimbările astea care se produc în jurul nostru par a ne îndepărta de modul tradițional de a vedea obiectul sculptural, eu gândesc că nu este adevărat. Este absolut același lucru, numai că e adaptat percepției noi”.
C.Ț.: „Nanos gigantum humeris insidentes” spunea Bernard de Chartres. „Suntem niște pitici care stau pe umerii uriașilor”. ”Dacă vedem mai multe lucruri și mai îndepărtate, nu se datorează perspicacității vederii, nici măreției noastre, ci pentru că suntem crescuți de ei”. Când propunem ceva nou, oricât de revoluționar am crede că ar fi, nu putem face abstracție de Phidias, Michelangelo, Brâncuși sau Giacometti, nimic nu ar fi posibil fără cei de dinainte, ei au arătat calea. Ca să schimbăm paradigma ar trebui să uităm ce a fost înainte, să o luăm de la zero, pentru a face totul altfel. Ca și cum ar fi realizabil sau de dorit…
Legea prezentului
R.: Domnul Dumitraș mai spune: E un nou proiect al meu, pe dealul din Dosul Gârciului, unde am un teren de 15 ha pe care l-am moștenit. Acolo mă întâlnesc cu artiștii în fiecare an și încercăm să facem un muzeu de la solid la efemer. Citesc pe Internet (referitor la instalații): ”Opera nu poate fi transportată în alt loc, nici nu poate fi vândută, capătă astfel caracteristicile unei arte efemere. E valabil și pentru ”Cabinetul…” dvs. Lucrați sub semnul (zodia) efemerului când mulți artiști au ambiția, țelul, dorința să realizeze opere care să sfideze timpul, să dăinuie în veac? Nu vă risipiți timpul și energia realizând opere perisabile (efemere), în dauna celor „solide”, pentru eternitate?
C.Ț.: „Vanitas vanitatum et omnia vanitas” spune Ecleziastul. Nu cred în posteritate. Papirusul fragil a supraviețuit mii de ani, în timp ce statui mărețe au fost dărâmate ori topite și transformate în tunuri. Lucrări la modă ajung desuete și cad în irelevanță, oameni importanți azi nu-i mai știe nimeni mâine. El Greco a stat uitat sute de ani, la fel și Caravaggio sau Guercino. Pare de neconceput. Dar prezentul are întotdeauna dreptate, el face legea. Nici un material, oricât de trainic ar fi, nu te ferește de ideologie, fanatism, iconoclasm, vandalism, ignoranță, indiferență, distrugere. Așadar, să ne bucurăm de efemer pentru că este al timpului nostru, singurul care contează, restul este iluzie și ambiție deșartă. Asta nu înseamnă că nu fac și sculpturi în andezit de exemplu, dar ele tot efemere sunt, fiindcă nimeni și nimic nu garantează că vor dăinui ȋn veac.
„Aichmotrypophobia” și „Paraphenalia”
R.: M-ați întristat nițel, întrucât mi-ați adus aminte că nimic nu dăinuie veșnic. Și nu am în vedere viețile noastre, cât marile realizări artistice. În fond, au dispărut orașe întregi cu realizările lor artistice cu tot. Cât a ajuns la noi din arta marilor sculptori greci antici? În fine… Înlocuiți periodic în Cabinet unele lucrări? Renunțați complet la altele? Aveți spații de depozitare? Întrebăm pentru că un cabinet reprezintă un spațiu închis, redus, care poate să adăpostească o cantitate limitată de obiecte.
C.Ț.: Nu tot ce fac stă sub semnul cabinetului. Fiecare lucrare este importantă, rodul unei munci susținute și al unei îndelungate perioade de meditație. Unele creații mai vechi le-am canibalizat, dezmembrat și transformat în altele noi. Dar în general nu mai revin asupra lor, spațiul redus de depozitare mă obligă să fiu foarte selectiv, să evit repetările, să merg, dacă este absolut necesar, pe serii mici. Și pe o finisare cât mai aprofundată, cu atenție la fiecare detaliu.
R.: Vorbiți despre o raportare la obiecte și colecții enciclopedice din secolele 16-17, dar și de reciclarea unor resturi rămase de la diferite activități utilitare, de la demolări… Domnul Dumitraș spune că folosește identitatea omului din acea zonă (Sângeorz Băi, de unde provine artistul) și a obiectului din care s-a hrănit, din care a trăit. Așadar, două tipuri diferite de instalații, de „performance”-uri. Până la urmă, dvs. ce fel de lucrări expuneți în Cabinet? Au titluri? Numiți câteva!
C.T.: „Aichmotrypophobia”, „SPQR”, „Anima”, „Paraphenalia-ustensile de vraci”, „Thames finds”, „Rostrum-peștele fierăstrău”, „Optimus Principi” și multe altele. Sper că v-am trezit interesul.
O stare, o idee, un fel de a fi
R.: Enorm. Care este aria tematică, ce teme abordați?
C.T.: Am abordat teme importante, așa le consider, asupra lor revin atunci când simt nevoia. Fiecare în parte este inepuizabilă. Oricât ar fi de cercetate, tot mai rămân multe de descoperit. Sigla, efigia, fobiile, naturalia, vanitas, artefacta, memoria, familia sunt doar câteva dintre subiectele studiate. Ele se deosebesc, dar au și anumite caracteristici comune, cum ar fi de pildă contemplarea condiției umane, istoria în complexitatea ei, legăturile dintre lucrurile mărunte și viața celor cărora le-au aparținut.
R.: Cabinetul este permanent? Există un program de vizitare, ca la un muzeu?
C.T.: Nu e permanent, el este mai degrabă o stare, o idee, un fel de a fi.
Un loc special pentru artist
R.: Am citit un răspuns al dvs. dintr-un interviu care începea cam așa: „Nu vreau să calc de două ori în același loc”. Și ne-am îngrijorat puțin, pentru că dorim să vă mai revedem aici, la Ploiești. Dar credem că este vorba de cu totul altceva. Vreți să ne explicați și să ne liniștiți?
C.Ț.: Da. V-ați dat singur răspunsul. Revin asupra acestei afirmații. Voi reveni și voi călca în același loc. Evident răspunsul se referea la activitatea mea artistică. Nu-mi place să reiau temele sau să fac două lucruri care sunt la fel. Dar, pe de altă parte, sunt un om care mă atașez foarte mult de locuri și cred că acest loc va rămâne unul special pentru mine.
Marcarea teritoriului
R.: Poate veți reveni – noi dorim din toată inima – și veți realiza un ansamblu monumental, că tot vorbiți de continuare, după modelul aceluiași prieten și coleg al dvs,. Maxim Dumitraș.
C.Ț.: Da, cred că mi-ar face plăcere, mai ales că am și marcat acest teritoriu. În apropiere nu este nicio altă sculptură. Sunt ca exploratorii care au înfipt steagul în mijlocul pământului virgin, abia descoperit, și după aceea au zis: „Aici e locul!”. Da, cred că este o idee bună. Să vedem ce se va întâmpla în viitor. Cum e cu această tabără, cum se va mai organiza, dacă se va mai organiza… Să sperăm că va fi bine și ne vom întâlni și în anii ce vor veni.
R.: Vă adoptăm.
C.Ț.: Mulțumesc. Deja s-a constituit aici un nucleu de lucrări foarte bune… Și o spun în cunoștință de cauză. Cred că veți fi invidiați în viitor pentru această realizare și admirați, nu am nici o îndoială. Ceea ce e foarte bine.
R.: Mulțumim și – ca să zic așa – vă lăsăm la voia mâinii neștiute.
C.Ț.: Doamne-ajută!
(Sfârșit)
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
P.S.
R.: Interviul nostru s-a încheiat. Maestre, ca să vă mai șicanez un pic, în semn de prețuire, voi reveni – ca un supliment – asupra unei chestiuni la care ne-am referit în interviurile precedente! Este vorba despre deviza dvs. „Est modus in rebus (Este o măsură în toate)” și de afirmația (când vine vorba de săvârșirea actului artistic) că ”Totul este rațional, intelectual, rece”. Vă mențineți afirmațiile?
C.T.: Principiile și caracterul nu le schimbi ca pe ciorapi în fiecare zi.
R.: O întrebare care, probabil, vă va surprinde: cum apreciați personalitatea scriitorului și omului de cultură care a fost Octavian Paler?
C.T.: Sunt două cărți de căpătâi care mi-au marcat începuturile. ”Antropologie artistică” a lui Gheorghe Ghițescu și ”Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului” de Octavian Paler. Le-am citit din scoarță în scoarță de nenumărate ori, încă le mai am în bibliotecă. Dar pe vremea aceea mă fascina și suprarealismul, mai ales Salvador Dali. Nu mai este cazul acum, când sunt interesat de cu totul alte lucruri. Doar expresioniștii germani, în special xilogravurile lor, mă încântă la fel, dacă nu chiar mai mult decât atunci. Îmi plac oamenii pasionați de istoria artei, măcar și numai pentru acest motiv pot afirma că îl prețuiesc pe Octavian Paler.
R.: Iată ce spunea septuagenarul Octavian Paler, în 1996, în cadrul uneia dintre ”Seratele muzicale” realizate de Iosif Sava la TVR. Trebuie subliniat faptul ne aflăm în fața unui text neelaborat, spus dintr-o suflare, sub semnul… emoției, nu dintr-o carte a scriitorului.
Octavian Paler: „Cele mai mari regrete ale mele se leagă de greșeli pe care nu le-am făcut, nu de greșeli pe care le-am făcut. Eu am avut mistica înțelepciunii. Mi-am făcut din înțelepciune un mit când eram tânăr, încă adolescent. Ei bine, am înțeles târziu, din păcate, că înțelepciunea este bună pentru vârste cum este vârsta mea de-acum. Înțelepciunea este, în fond, înțelepciunea oamenilor care se cred oameni cu experiență și care cred că experiența lor poate interesa pe cineva. La 18, 20, 30 de ani e ridicol să te lauzi cu înțelepciunea. Astăzi, în modul cel mai sincer, regret că n-am fost destul de nebun. Eu cred că nebunia este cea care a împins sufletul omenesc înainte, care a făcut aventura umană să progreseze. Luați dvs. orice exemplu doriți: din artă, din mitologie, din istorie! Da, nebuniile – dar înțeles nu în sens patologic. Când spun nebunie în acest sens, mă gândesc la Caligula, la Nero, la Hitler… Dar eu mă gândesc la Luther, care era nebun și pe care îl prefer lui Erasm, care era un înțelept. Luther, care a aruncat cu călimara în perete, zicând că acolo vedea imaginea Diavolului, afirmând: „Nu pot altfel!”. Se poate explicație mai frumoasă pentru a face ceva în viață sau pentru a explica de ce faci un lucru în viață? Refuzi să nu-l faci. „Nu pot altfel!”. Asta explică tot. Eu cred că într-o viață de om – dacă pot spune, la 70 de ani, că am învățat ceva de la viață, ei bine, asta am învățat: că măsura este proastă în viață, că moderația este proastă în viață. Că nu poți să faci nimic important în viață decât dacă pui pe cântar, în talger ceea ce este excesiv în tine. Să trăiești în exces, asta înseamnă de fapt viața. Asta înseamnă nebunia: fără măsură. Ce înseamnă, în ultimă instanță, nebunie? Înseamnă a fi fără măsură.
Vedeți, noi am trăit cu prejudecata – preluată din școală, e adevărat – că înțelepciunea greacă se baza pe cultul măsurii și pe existența acestei măsuri! Ei bine, eu sunt gata să vă demonstrez, oricând doriți dvs., că toate marile figuri ale Greciei antice au fost fără măsură. Fără măsură a fost Icar, în mit, care a zburat dorind să ajungă la soare. Fără măsură a fost Socrate, care n-a vrut să fugă din cetate, deși a fost avertizat să fugă, cum au fugit atâția alții. Într-un fel, și-a condus destinul spre a fi condamnat la moarte. Fără măsură a fost Prometeu, care i-a sfidat pe zei. Toți s-au bazat pe o lipsă de măsură. În fond, care este profesorul de măsură prin excelență? Procust. Procust, care umblă cu cele două paturi ale sale: pe unul îi așază pe cei mai lungi decât patul său, pe altul îi așază pe cei mai scurți decât patul său. Cunoașteți dvs. o echivalență mai exactă a canonului grec decât Procust? Pe Procust ajungem să-l numim de fapt profesor de estetică, nu tâlhar, așa cum îl consideră legenda. O măsură poate să fie odioasă, pe când nebunia, în toate formele ei – ca să nu mai spun câte capodopere au creat nebunii, excesivii, cei care n-au avut măsură, din fericire – e creatoare. Mediocrii sunt cu măsura.”
R.: Aici sunt necesare unele observații, pe care le voi puncta rapid.
Unu. Firește că în cazul unei opere de artă, fie ea oricât de abstractă, artistul trebuie să țină seama de anumite legi (proporții, perspective și câte altele) în realizarea ei. N-o realizezi la întâmplare și cu ochii închiși. Dar rezultatul final trebuie să fie rodul mai degrabă al „nebuniei” artistului, apud Octavian Paler.
Doi. Citez dintr-un interviu precedent cu dvs.:
R.: „Înțeleg că vă încântă varietatea percepțiilor și a perspectivelor.
Constantin Țînteanu: Nu numai că mă încântă, dar mă și stimulează, pentru că aici este vorba de multiplele valențe pe care le are opera de artă. Ce poate fi mai plicticos decât un pat al lui Procust, un fel de șablon, un fel de model impus de artist, ca un dictator. Priviți doar așa și nu altfel, pentru că ăsta-i adevărul! Este adevărul tău ca artist. Dar mâna aceea nevăzută? Care e rolul ei? Deci, să nu cerem mai mult decât ni se dă”.
R.: Constatăm că și dvs. dezaprobați ideea de pat al lui Procust, dar când vine vorba de percepția privitorului în raport cu opera. Problema este că deviza dvs. călăuzitoare, „Est modus in rebus” (Horațiu), are sensul că orice exces este reprobabil. Or, domnul Paler tocmai lipsa de măsură (excesul, nebunia) o (le) elogiază. ”Aceasta face aventura umană să progreseze”, spune. Și o spunea un om de cultură (scriitor, filosof) septuagenar, care regreta că n-a fost nebun (sau suficient de nebun) în viață. Atât.
C.T.: Consider că este forțată comparația. A păstra calea de mijloc nu înseamnă a fi mediocru. Dimpotrivă, excesele sunt mai aproape de firea omului, nu e ușor să le reziști. Rămâne un deziderat atingerea acelui echilibru interior care te va lumina și călăuzi spre ceea ce este cu adevărat important. Cineva îmi făcea apologia drogurilor declarând răspicat că marii creatori au făcut capodoperele sub influența lor, ca și cum altfel nu le-ar fi reușit mare lucru. Oamenii sunt fascinați de extreme, urmăresc filme de groază, citesc despre crime, vor să fie mereu altceva, încearcă să își refuleze frustrările și neîmplinirile evadând în fantezie, într-un alt posibil. Este adevărat că Van Gogh a făcut excese, și-a tăiat urechea, a ars ca o lumânare la ambele capete, dar a fost și foarte nefericit, internat la azil… Dar câți ar vrea să îi trăiască viața, câți ar fi dispuși să plătească prețul pentru marea sa operă? La fel, Toulouse-Lautrec, Amedeo Modigliani, Jules Pascin, Jean-Michel Basquiat. Câți vor să moară de tineri? Să atingi vârsta de 70 de ani e un privilegiu. Octavian Paler, cu tot respectul, nu cred că are dreptate. Marile realizări ale umanității au fost făcute de oameni care au știut adevărata măsură, din haos se naște doar distrugere și neliniște. Artistul nu trebuie să fie un damnat, jertfă pe altarul unei zeițe capricioase cum este Arta, doborât de lipsuri și griji. Prețul este inacceptabil, oricât de ieșite din comun i-ar fi realizările. Are și el dreptul la bunăstare, împlinire, înțelegere, la o viață senină. E adevărat că valoarea se naște din suferință de cele mai multe ori, dar nu trebuie să fie mereu așa, se poate și altfel. Dar pentru asta îți trebuie balanța interioară, Vita statera, să te hrănești din cele bune crescute în lumină. „Est modus in rebus: sunt certi denique fines quos ultra citraque nequit consistere rectum”, spunea cândva Horațiu (Este o măsură în toate: sunt limite dincolo de care nimic drept nu poate fi găsit).”
