Tabăra Sculptură

Interviu cu Ștefan Canurschi, consătean cu poetul Vasile Voiculescu (II)
(continuare din ediția de ieri, 4 iulie 2024)

Cioplitorul adolescent

R.: Dvs. de la ce ediție ați participat la Tabăra de Sculptură de la Măgura?
Ș.C.: De la prima.
R.: Cine v-a dus de mână?
Ș.C.: Eram la liceu. Adolescent. Și în vacanță am aflat că în zonă urmează să se întâmple ceva, dar nu știam precis în ce loc. Pe vremea aceea nu erau așa multe mașini. Lumea călătorea cu trenul. În gară, i-am văzut pe artiști coborând din tren. Unde s-or fi ducând ăștia? – m-am întrebat. M-am luat după ei și am ajuns aici.
R.: V-a luat vreun artist sub aripa lui?
Ș.C.: Gheorghe Coman mi-a zis: ”Băi, dacă vrei să rămâi, poți să rămâi cu noi. Le mai ajuți pe fetele astea, pe Liana Axinte, pe Adina Țuculescu, la degroșat”. Și am rămas aici, la prima ediție. Apoi, am revenit, an după an.
R.: Ați fost cioplitor?
Ș.C.: În 1970, am lucrat împreună cu mai mulți cioplitori din Ciuta la degroșat, ridicatul și montatul lucrărilor pe socluri.
R.: Trebuie să fi trudit nițel…
Ș.C.: Cam. Mai ales că, în acele vremuri, cel puțin la noi, nu existau scule electrice pentru sculptat. Cioplitul se realiza cu dalta și ciocanul sau cu țiul. Exista și un cioplitor care se pricepea la fierărie. Acesta, cu niște instrumente primitive, dimineața repara și ascuțea dălțile și târnăcoapele.

Recunoștință

R.: Pentru că tot vorbirăm despre recunoștință, să știți că noi avem motive să vă fim recunoscători și din alt motiv. Dvs. ați participat și la prima ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală de la Ploiești, unde ați avut o realizare importantă. În ce a constat aceasta?
Ș.C.: Realizarea importantă a fost participarea la turnarea unui film…
R.: Ați fost și operator, nu?
Ș.C.: … despre activitatea sculptorilor participanți la prima ediție a Taberei de la Ploiești. Da, am fost operator.
R.: Eu consider că a fost o realizare importantă.
Ș.C.: Dacă spuneți dvs…
R.: O afirm, cu deplină convingere.
Ș.C.: Mă bucură faptul.

Muzeul părăsit  

R.: Și uite-așa, una peste alta, Măgura Buzăului adăpostește cea mai mare tabără de sculptură din țară, de fapt, un muzeu în aer liber unic în Europa! Motiv de încântare pentru locuitorii județului Buzău. Recunoașteți?
Ș.C.: Recunosc. După cum se poate vedea, nimic nu apare așa, din senin, pe un teren arid, nu “pică” din cer. Tocmai de aceea, sculptorul Gheorghe Coman, împreună cu redactorul de la ziarul ”Vocea Buzăului” de-atunci, au înființat un muzeu al pietrei, unde au strâns toate lucrările vechi de piatră care mai existau în zonă, lucrări cioplite de către meșterii locali: cruci, stâlpi și scări de casă, monumente funerare, ghizduri de fântână, trepte, obiecte gospodărești, toate vechi, de prin anii 1800.
R.: Rămășițele…
Ș.C.: Da, tot ce-au găsit. Le-au adunat în acest muzeu și le-au așezat într-o anumită ordine, formă, ca să le pună în evidență valoarea. În felul acesta, se demonstra că noul muzeu de sculptură contemporană de la Măgura are la bază sute de ani de sculptură țărănească tradițională. După Revoluție, “Muzeul pietrei vechi” a fost părăsit, vegetația a invadat totul, “turiștii” au devastat, localnicii au furat și totul s-a terminat. Au fost recuperate câteva cruci (cu scriere chirilică până la anul 1900), care au fost amplasate în vecinătatea Mănăstirii Ciolanul.  Păcat că s-a distrus, era foarte interesant.

Dumnezeu și Carpații

R.: Și nu se mai poate face nimic?
Ș.C.: Nu, din păcate.
R.: Ei, am întrebat și eu cu speranța unui – improbabil – răspuns afirmativ. Pentru că dacă a fost devastat, prăduit… Apropo: dvs. ce simțiți când vă plimbați printre sculpturile acestea?
Ș.C.: Te simți ca și la vulcanii noroioși. Când ajung acolo, parcă sunt alt om… Parcă sunt altfel… Zona este fantastică. Se spune că Dumnezeu când a pus Carpații pe globul pământesc, Carpații nu mai intrau, erau mai lungi decât globul. Și atunci a luat Carpații, i-a pus pe genunchi și i-a îndoit. I-a îndoit și i-a pus aici. Și dacă iei o nuia de alun, de orice esență, și o îndoi, apar tensiuni. Așa și cu Carpații: când i-a îndoit Dumnezeu ca să-ncapă aici, la curbură, au apărut tot felul de tensiuni: vulcanii noroioși, cea mai lungă mină de sare din lume etc. A apărut chihlimbarul, care înseamnă lumina. Lumina cine este? Dumnezeu. Uraniu, ape sulfuroase… Orice găsești aici.

”Peleșul” de la Cetățuia 

R.: Vă încărcați bateriile, cum se spune.
Ș.C.: O, daaa…! Pentru că și din punct de vedere energetic zona este fabuloasă. Acest lucru se datorează în principal pădurilor de foioase (stejar și fag) ce se găsesc în zonă. Frumusețea ținutului l-a atras chiar și pe regele Carol I, care a dorit să construiască Castelul Peleș aici, pe culmea dealului Cetățuia. Faptul că Valea Prahovei era mai dezvoltată, iar numărul boierilor mai mare, l-au determinat pe rege să  construiască castelul la Sinaia.
R.: Ați ratat. Trebuia să ”plantați” mai mulți boieri în zonă și să comercializați mai multă piatră. Dar suntem chit. Prahovenii v-au luat Peleșul, voi le-ați luat – câteva decenii mai târziu – tabăra de sculptură.
S.C.: (zâmbind) Mda, se poate spune și așa.

”Duhul pietrei” 

R.: Ați lucrat multă vreme ca operator TV?
Ș.C.: Din 2000 până recent.
Ș.C.: Ați filmat minunile de-aici?
Ș.C.: O, desigur! Începând din anul 2004. După 2005, am realizat, împreună cu regizorul Cătălin Apostol (prezent și astăzi aici), mai multe documentare în acest ținut miraculos al Buzăului. Printre reportajele realizate în zonă se află și “Duhul pietrei”. Filmul prezintă munca din carierele de piatră: cum se scoate piatra, cum este transportată cu carul cu boi… Sunt prezentați ultimii cioplitori de la Ciuta, avem interviuri cu ei, filmare la Tabăra de Sculptură de la Măgura, interviu cu sculptorul ploieștean Gheorghe Coman și soția sa, prezentare a “Muzeului pietrei” sau ce a mai rămas din el. Filmul a devenit istorie. Muzeul pietrei nu mai există, cioplitorii din Ciuta nu mai sunt, sculptorul Gheorghe Coman a trecut “în umbra crucii” împreună cu soția, și nici eu (care am apărut în acest film) nu mă simt prea bine!
R.: Spuneți că filmul a devenit istorie. Ce să înțelegem? Mai există filmul?
Ș.C.: Singurul care mai păstrează o copie a acestui reportaj difuzat în cadrul emisiunii “Dincolo de hartă”, realizat la TVR, sunt eu. Poate facem o vizionare in cadrul Cenaclului ”I.L. Caragiale” de la Ploiești.

Brâul și hora cu Adrian Păunescu și Nichita Stănescu 

R.: Neapărat. Vă garantez asta. Abia aștept! Ați fost și la alte  ediții ale taberei?
Ș.C.: Cât am putut. Nu la multe, dar cam la toate vernisajele.
R.: Ce amintiri aveți de la vernisaje?
Ș.C.: Ooo, numeroase! An după an, veneau la încheiere artiști foarte cunoscuți, oficialități și alte personalități. Îmi aduc aminte, spre pildă, că la încheierea unei ediții – cam pe la 1980 – au venit poeții Adrian Păunescu, însoțit de câțiva membri ai Cenaclului ”Flacăra”, și Nichita Stănescu. Dansam brâul și încingeam hore cu ei până-n zori. Se cânta, se recita… La o altă ediție, a venit Anda Călugăreanu, iar la ultima, în 1985, Sofia Vicoveanca. Din păcate, primii trei amintiți nu mai sunt printre noi. Au fost și alți artiști, dar nu-i pot aminti pe toți aici.
R.: Viață intensă…
Ș.C.: Foarte intensă. Dar și satisfacții spirituale, după cum ușor se poate bănui. Știe toată lumea ce fel de creatori și interlocutori erau Păunescu sau Nichita, ca să mă refer doar la ei. 

Întoarcerea la sursă  

R: V-ați trăit toată viața pe meleagurile astea?
Ș.C.: Aici am crescut. mai târziu, a trebuit să plec. Să plec la școli, la munci și unde viața te duce. Dar am căutat să nu mă îndepărtez prea mult de… sursă, ca să zic așa. Mai veneam acasă la sfârșit de săptămână. Dar pe unde-am fost, ca-n gară am stat, ca-n sala de așteptare, așteptând să vină ziua pensionării ca să mă întorc aici. De fapt, nici n-am mai avut răbdare să aștept până să ies la pensie. Pe la 50 și ceva de ani m-am întors. M-am pensionat anticipat, cu toate neajunsurile care decurg de aici. Nu mai am nevoie de pensie, cât oi mai trăi n-o să mor de foame. Lasă că mă descurc aici.
R.: Sper să vă descurcați până la adânci bătrâneți.
Ș.C.: Să vă audă Dumnezeu! 

Despre bucurie

R.: Ce sentimente vă încearcă în clipa asta?
Ș.C.: Tot marele poet Vasile Voiculescu spunea despre “bucurie” că este ”cel mai mare mister sufletesc. Nu o simți nicăieri și e in tine!”. ”Bucurie” pe care am simțit-o și eu în aceste zile de toamnă, când m-am întâlnit în ”poienile rotate ale Taberei de Sculptură de la Măgura” cu oameni dragi sufletului meu: sculptorii participanți la cea de a V-a ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentala Contemporană de la Ploiești: Maxim Dumitraș, Petre Mogoșanu, Constantin Țînteanu. Deopotrivă m-au bucurat întâlnirile cu Alice Neculea – comisarul taberei, cu dumneavoastră și alți colegi din presa prahoveană, prieteni, colaboratori de la TVR, regizorul Cătălin Apostol…

Dorința lui Ștefan Canurschi

 R.: Viitorul sună bine?
Ș.C.: Cred în viitor, chiar dacă vremurile sunt grele, cu pandemii, crize… De-ar fi să mă refer doar la Tabăra de Sculptură de la Ploiești: dacă există continuitate, perseverență și rigurozitate în selecția artiștilor participanți la această manifestare artistică, succesul este garantat, iar Tabăra de Sculptură Monumentala din Ploiești o să devină un reper important in cultura și arta prahoveană și națională. Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în “dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.

Noua Șeherezadă

R.: Da, sunt lucrări care se iubesc între ele…
Ș.C.: Cam asta este povestea! Așa, la o țuică, am la povești… de nu mă mai opresc!
R.: Poate cu alt prilej vom aborda și alte subiecte. Dar ideea cu țuica este fermecătoare. Spun asta după ce ne-ați servit o mostră înainte de plecare.
Ș.C.: Aia pe care v-am servit-o nu-i cea mai cea. O să desfac una de colecție, la mine acasă, când m-oi porni pe povestit… Nu mă mai opresc.
R.: Venim, venim!
Ș.C.: Vă aștept și în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!
R.: Abia așteptăm să ne povestiți până adormim! Și apoi iar. Sunt convins că o surclasați și pe Șeherezada.
(Sfârșit)

                                        Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Încheiem cu finalul reportajului ”Poarta lui Dumnezeu” semnat de Cătălin Apostol în ”Formula AS”.

(Ștefan Canurschi): ”Aproape nimic nu mai e cum a fost, de parcă tot ce-a trăit el cândva n-a fost decât un vis frumos. ”Peste tot văd un alt decor, şi asta mă întristează, pentru că văd cum se duce o lume şi eu rămân tot mai singur în lumea asta a mea. Nici cât negru sub unghie nu-mi pare rău că am ales să mă întorc acasă, ba dimpotrivă, mă simt un om fericit. Dar două frici am avut de când mă ştiu. Una era să nu mor în altă parte decât acasă, aici, la Pârscov. Şi a doua, să nu ajung să n-am ce povesti nepoţilor mei.
Se pare că sunt rezolvate amândouă, o să mor aici, aşa cum mi-am dorit, şi am ce povesti lui Vlăduţ, nepoţelului meu, la fel cum îmi povestea şi mie bunicul. A apărut însă o altă teamă care mă încearcă: o să-l mai intereseze pe el poveştile mele? O să mai intereseze pe cineva toate poveştile astea?” A lăsat totul şi s-a întors acasă, împreună cu so­ţia lui. Femeia i-a înţeles întotdeauna poezia din suflet şi a fost alături de el. Trăiesc amândoi din pensii modeste, dar nu sunt deloc nefericiţi. Din pu­ţi­nul lor se gospodăresc foarte bine, ba chiar le ajunge şi pentru cei şase căţei şi cele cinci pisici care s-au pripăşit la ei în ogradă. În unele dimineţi, Ştefan îşi face gimnastica în curte, îmbrăţişează bă­trânul brad, mănâncă ceva, şi-apoi pleacă la drum. Undeva pe-aici, prin munţii ăştia mereu misterioşi.

În memoria lui Ștefan (Fane) Canurschi, prieten devotat, care ne-a părăsit de curând

Tabăra de Sculptură de la Ploiești – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Tabăra de Sculptură de la Măgura – Buzău

 Locul în care nu poți să fii dezamăgit

       ”Îl cheamă Ştefan Canurschi, are 63 de ani, sprâncenele stu­foase şi o barbă lungă şi albă ca omătul. Oamenii locului îi spun dom’ Făniţă şi îl privesc cu res­pect, dar şi cu o oarecare mirare, ştiind că a renunţat la viaţa de la oraş doar pentru obiceiul de a hălădui toată ziua prin pădurile neumblate ale Buzăului. Vânjos ca un urs, cu privirea pătrunză­toare şi puţin cam aspră, cu felul lui neaoş de a spune ceea ce simte sau gândeşte, stârneşte une­ori nedumerire sau poate chiar teamă. Pentru cine are însă răbdare să-l cunoască, este pâinea lui Dumnezeu. Din păcate, trădările şi deza­mă­girile s-au cam ţinut lanţ în viaţa lui, iar asta l-a cam înstrăinat de lume. ”Totuşi, eu zic că Dum­nezeu nu degeaba mi-a dat şi asemenea momente în viaţă. Toate decepţiile astea s-au adunat în mine şi, până la urmă, şi ele m-au convins să mă întorc acasă. Aici n-are cine să mă mai dezamă­gească”. Așa scria în reportajul său, sub titlul ”Poarta lui Dumnezeu” – publicat în urmă cu opt ani în săptămânalul Formula AS -, regizorul și publicistul Cătălin Apostol.

Cei care l-au cunoscut știu bine că Ștefan Canurschi era un artist. Cioplitor, sculptor,  fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat inclusiv cu regizorul Cătălin Apostol), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui ”Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi. A fost, de fapt, cel mai bun Moș Crăciun” pe care l-a cunoscut Ploieștiul. De ceva vreme, lucra la o carte pentru copii.

”Cel mai mare lucru este când nu ai nimic şi dăruieşti. Fie şi căldură sufletească. Atât de bine te simţi. Bucuria copiilor este molipsitoare, e imposibil să nu te impresioneze. Mai ales când mai vine câte unul, se aşază pe genunchiul meu şi-mi spune că nu-şi doreşte daruri scumpe, ci sănătate sau un cadou simbolic.
Cum să nu-ţi crească inima? Moş Crăciun este deja o marcă, probabil cea mai puternică, pe care nici măcar un război sau o revoluţie n-ar reuşi s-o şteargă. Am observat că micuţii vin grăbiţi până la uşă, dar când ajung în prag şi dau cu ochii de costumul roşu rămân încremeniţi de emoţii”, mărturisea Ștefan Canurschi, cu ani în urmă, într-un interviu pentru „Adevărul”.

Familia a transmis următorul mesaj: ”Cu multă tristețe și multă iubire, ne luăm rămas bun de la Ștefan, Ștefăniță, Nea Fane, soț, tată și bunic, Moș Crăciun și prieten drag pentru mulți dintre voi.
După aproape un an în care s-a luptat să trăiască „cu inima cât un purice”, așa cum îi spunea, aseară a obosit și s-a dus să se culce acasă la el, la Pârscov.
Dumnezeu să-l ierte și să-l țină în brațe cu aceeași iubire cu care el a iubit viața x un infinit!”

     Interviul care urmează a fost realizat în toamna lui 2022 la Tabăra de Sculptură de la Măgura – Buzău și s-a dorit doar o deschidere spre un șir de convorbiri și de reportaje video pe care urma să le purtăm pe plaiurile natale ale carismaticului nostru interlocutor. Dar ”Fane” s-a grăbit…

”Hai să facem și noi un muzeu în aer liber aici, la Măgura!”
Interviu cu Ștefan Canurschi, consătean cu poetul Vasile Voiculescu (I) 

       Interlocutorul nostru este mândru că e de la Pârscov, consătean cu medicul, prozatorul și poetul Vasile Voiculescu. Cum mândru este că s-a scăldat în aceeași apă cu ilustrul scriitor: apa Buzăului. ”Apă istorică, menționată încă de la 376 într-un document grecesc și în care a fost martirizat Sfântul Sava, zis Gotul, singurul râu din țară în care a fost martirizat un sfânt.”, ne lămurește interlocutorul. Și adaugă: ”Atunci a fost atestat numele de Buzău”.
Pârscoveanul ne-a mai citat din poetul consătean: “Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că este cel mai mare noroc din viața mea!” și socotește că același noroc l-a avut și el: să se nască la țară, să se bucure de viața rurală trăită în copilărie, ritmată de anotimpuri și <<însăilată cu datini, străvechi obiceiuri… pe cununa anului>>”.

Piatra de calcar și calitățile ei

Reporter: Domnule Canurschi, sunteți o istorie vie a Taberei de Sculptură de la Măgura Buzăului. Vă identificați cu istoria acestui parc. Cum a început totul?
Ștefan Canurschi: Ideea realizării acestui muzeu de sculptură în piatră aici, pe dealul Cetățuia de la Ciolanul, a aparținut sculptorului ploieștean Gheorghe Coman, susținut de sculptorul Gheorghe Apostol. Acesta a apelat la experiența sculptorului George Apostu care tocmai se întorsese din Iugoslavia, unde participase la un eveniment similar. Astfel, s-a pus piatra de început al acestui act de cultură și artă. Printre cei care au participat la această primă ediție se numără și Cristian Breazu, Napoleon Tiron, Mihai Buculei, Aurelian Bolea…                                  Un factor determinant care a dus la apariția acestei tabere de sculptură la Măgura-Buzău a fost piatra de calcar, renumită încă din vechi timpuri pentru calitățile ei, și tradiția de veacuri a cioplitului in piatră. Locuitorii acestor ținuturi își duceau traiul de pe o zi pe alta,  prin vânzarea obiectelor realizate in piatră (monumente funerare, cruci, stâlpi, trepte de casă, scări, ghizduri de fântână, teici pentru hrana animalelor și altele).                                              

Talianu și Brâncovenii

R.: Piatra aceasta atât de valoroasă trebuie să fi avut cioplitorii ei. Cine erau aceștia?
Ș.C.: Acesta este un alt argument. Totul a început și datorită faptului că în zonă erau cioplitori în piatră, care erau aduși de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. În momentul în care s-a început cu stilul brâncovenesc, cu arcadele sale trilobate din piatră, coloanele cu balustrade, cu foișor, capiteluri înflorate și alte elemente florale, vegetale, zoomorfe și antropomorfe, au adus din Italia meșteri pe care i-au cazat aici în zonă și îi puneau să lucreze coloane de case, tot ce aveau nevoie. Localnicii au furat meseria de la meșterii italieni. Unii dintre aceștia nici nu s-au mai întors în Italia, au rămas pe-aici. Îmi amintesc că unul se numea chiar Talianu, așa îi spuneau localnicii. Oamenii locului au deprins meșteșugul acesta și au trăit din meșteșugul acesta.

R.: Așadar, încă un motiv pentru a le fi recunoscători Brâncovenilor.
Ș.C.: Desigur. Familia Brâncovenilor a rămas în istorie și datorită construcțiilor de palate și biserici realizate în stilul care ulterior i-a purtat numele (vezi Palatul Mogoșoaia, Vechiul Palat Mitropolitan, Biserica Fundenii Doamnei din Dobrotești, Biserica Mănăstirii Stavropoleos, mănăstirile Antim, Cotroceni, Sinaia, Horezu și atâtea altele). Stilul brâncovenesc se caracterizează prin elemente de pietrărie prelucrate artistic. Printre ornamentele reprezentate în piatră se întâlnesc – cum spuneam – elemente zoomorfe și motive vegetale (vreji, flori cu petale mari, struguri etc). Meșterii și localnicii, în general, apreciau mult stilul arhitectural brâncovenesc. 

Adoptații Ciutei

R.: Presupun că au fost aduși meșteri din Italia pentru că stilul brâncovenesc a importat sau împrumutat trăsături predominant din arhitectura italiană, începând chiar din perioada Renașterii.
Ș.C.: Așa este. Pe lângă alte trăsături inspirate din tradiții locale, orientale, occidentale. Meșterii pietrari italieni care urmau să realizeze aceste construcții în stil brâncovenesc s-au stabilit – cei mai mulți dintre ei – în satul Ciuta, pe Valea Buzăului, care i-a… adoptat. Aceștia scoteau piatră din carierele din zonă, o prelucrau împreună cu localnicii și o foloseau la realizarea acestor edificii ale boierilor Brâncoveni. Cum spuneam, mulți dintre meșterii pietrari italieni nu s-au mai întors acasă. Ei au rămas în zonă, lucrând alături de cioplitorii și meșterii locali, învățând unii de la alții tehnica prelucrări pietrei.

Elogiu boilor 

R.: Unde vindeau produsele din piatră, realizate cu atâta trudă și meșteșug?
Ș.C.: Toamna, mergeau cu aceste produse la Călărași. Acolo era un mare târg. Umpleau căruțele cu boi cu aceste cruci și cu alte lucrări și le duceau la târgul de la Călărași. Acolo le vindeau la troc. Dădeau – să zicem – cruci și luau grâu, porumb… Se întorceau acasă în pragul sărbătorilor de iarnă. Apoi, petreceri, veselie…
 R.: Ați spus căruțe trase de boi? Nu de cai? Păi cât dura până ajungeau la destinație?
Ș.C.: Transportul produselor din piatră la diferite târguri din partea de sud a țării se făcea cu căruțe trase de boi. Drumul dura chiar și două săptămâni! În zonă, localnicii foloseau ca animal de muncă boul, pentru că acesta era puternic și făcea față la munca grea din pădure și la scosul pietrei din carieră.
R.:  Prin urmare, boii au avut și ei rolul lor și merită toată recunoștința noastră.
Ș.C.:  (zâmbind) Indiscutabil.  Eu aș aduce chiar un elogiu boilor care au trudit la acea vreme la Ciuta, Măgura și împrejurimi. Se spune – pe bună dreptate – despre cai că au jucat un rol important în istorie. Aici, la noi, și boul.                       

Pionierii 

R.:  Iar primăvara o luau de la capăt…
Ș.C.: După care venea primăvara, când începeau din nou să lucreze pentru a duce iarăși, în toamnă, lucrări la Călărași, la târg, ca să le vândă.
R.: Să revenim la pionierii Taberei de Sculptură de la Măgura. Detaliați puțin!
Ș.C.: Artiștii care veneau încoace la acea vreme colaborau cu cioplitorii de-aici, de la Ciuta. În felul acesta, au văzut potențialul zonei. George Apostu, printre cei mai mari sculptori ai noștri, după Brâncuși, ajungând odată la Măgura pentru a lua piatră de aici, după ce – cum spuneam la început – tocmai venise de la un simpozion din Iugoslavia, i-a plăcut zona, i-au plăcut meseriașii, a văzut că se poate face ceva. Și s-a raliat ideii susținute de Gheorghe Coman și Gheorghe Apostol, sculptori despre care am amintit la început: ”Hai să facem și noi un muzeu în aer liber aici, la Măgura! E piatră bună acolo, facem o tabără de creație!”. Și așa a început prima ediție. Chiar George Apostu a fost directorul taberei. Problema organizatorică a preluat-o Gheorghe Coman, un mare sculptor din Ploiești, care s-a implicat mult.

R.: Gheorghe Coman a făcut pasul hotărâtor, inițiind demersurile necesare. Dar dvs., buzoienii, ați fost norocoși.
Ș.C.: ???
R.: Ideea unei mari tabere naționale de sculptură monumentală îl vizitase pe Gheorghe Coman, sculptor ploieștean, de mai multă vreme. El ar fi dorit să se facă în Prahova. A fost susținut, într-adevăr, în demersul său de alt sculptor foarte important,   Gheorghe Anghel. Doar că… nu a găsit înțelegere din partea autorităților locale din județ de la acea vreme.
Ș.C.: Înțelegere pe care a găsit-o, în cele din urmă, la autoritățile buzoiene.
R.: Exact. Știu toate acestea de la doamna Alice Neculea, comisarul altei tabere de sculptură monumentală, de la… Ploiești, ajunsă – după cum bine știți – la ediția a V-a, aflată în plină desfășurare (faptul se petrecea la sfârșit de octombrie 2022 – n.r.)
Ș.C.: O cunosc bine pe doamna Neculea, care este și director adjunct al Muzeului de Artă din Ploiești, și sunt convins că știe ce spune. Iată că, până la urmă, și Ploieștiul figurează pe harta marilor tabere de sculptură! 

Poienile cu sculpturi 

R.: Cu o întârziere de aproape o jumătate de secol. Dar e bine și așa. În fond, până la urmă, vom avea două tabere prestigioase.
Ș.C.: Să fie într-un ceas bun și să aibă cel puțin tot atâtea ediții cât tabăra de la Măgura!
R.: Că bine ziceți! Câte ediții ale taberei s-au strâns la Măgura și când a avut loc prima ediție?
Ș.C.: Au organizat 16 ediții, cu 16 sculptori, în fiecare an. S-au strâns 256 de sculpturi. Lucrările rămâneau aici, ei plecau și veneau alții și alții. Și-așa au ajuns să umple poienile acestea cu lucrări.
Prima ediție a fost în 1970. Au fost cioplitori de bază și artiști deosebiți care au lucrat aici. Pe lângă cei nominalizați mai devreme, i-aș mai aminti pe Bata Marianov, Liana Axinte, Adina Țuculescu, fiica pictorului Ion Țuculescu, Gheorghe Patrichi, Lehel Domokos…
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția de mâine, 5 iulie 2024)

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Scurt interviu cu Vlad Mateescu, directorul Filarmonicii ”Paul Constantinescu” Ploiești 

Reporter: Stimate domnule director, n-ați lipsit de la nicio ediție a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană din Parcul de la Ploiești Vest. Asta înseamnă că sunteți un susținător aprig al proiectului și un admirator al lucrărilor realizate aici.

Vlad Mateescu: Nu știu dacă un susținător aprig, dar vă mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Însă, așa cum am mai spus, iubesc arta, iubesc cultura, fac parte dintr-un domeniu cultural – fiind director al Filarmonicii ”Paul Constantinescu” – și mă onorează acest parteneriat pe care îl avem cu Casa de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești.

R.: Ce v-a impresionat mai mult la această ediție?

V.M.: Aș vrea să felicit în primul rând organizarea, inițiativa celor de la Asociația 24Pharte, inițiativă lăudabilă, care ușor-ușor capătă expunere la nivel național și face ca orașul Ploiești să fie pus în timp pe o hartă europeană, pe o hartă a celor mai importante evenimente artistice, a celor mai importanți sculptori, a celor mai importanți artiști, care sunt invitați aici, la Ploiești. Și, firește, lucrările realizate de cei trei sculptori care au creat la această ediție, artiști remarcabili, toți beneficiind și de recunoaștere internațională. 

”Este foarte importantă continuarea acestor evenimente”

R.: Suntem asigurați de de susținerea dvs. permanentă?

V.M.: Pentru noi nu poate fi decât o onoare să contribuim la această inițiativă, iar dacă putem să ajutăm, să ne implicăm în calitate de parteneri, cu mare drag o vom face de fiecare dată.

R.: Sper ca aceste cuvinte ale dvs. să dea un impuls acestei inițiative și să asistăm și la edițiile viitoare.

V.M.: Nu știu neapărat cât va fi un impuls, cât este foarte importantă inițiativa și mai ales continuarea acestor evenimente, finanțarea acestor evenimente. Și încă o dată spun: toți partenerii sunt foarte importanți. Faptul că există această susținere a Primăriei și a Consiliului Local din Ploiești contează enorm. Pentru că, fără continuitate, lucrurile nu s-ar putea realiza la acest nivel.

                                                                                Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană (Ediția a V-a) – Ploiești 2022

Interviu la final cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu 

Minunile lui Mogoșanu

R.: Citeam undeva că Petre Virgiliu Mogoșanu face minuni din marmura de Thassos. Constatăm că și din marmura de Rușchița, spre încântarea noastră.
P.V.M.: Mulțumesc pentru aprecieri, dar e ceva ce ține de tehnică.
R.: Ne-ar interesa și procesul tehnologic.
P.V.M.: Da. Este un lucru bun. Cu cât cunoști mai bine tehnica, cu atât ajungi mai repede la final, sau la ideea pe care vrei s-o reprezinți. Până la urmă, procesul tehnic este totuși o… tehnică. Este destul de important, dar nu atât de important precum conceptul lucrării, filosofia lucrării. Dar toate împreună se completează și cred că este bine să deții controlul asupra tuturor acestor elemente.

R.: Vorbiți-ne atunci despre ce este mai important: despre conceptul lucrării. Care a fost gândul care v-a animat?
P.V.M.: Conceptul acestei serii de lucrări la care lucrez în ultima perioadă se referă la ideea de mișcare a materiei în spațiu, în univers. Or, după cum știm, orice fel de materie își schimbă forma, își schimbă dimensiunile. Aceste schimbări le vedem sau nu în funcție de compoziția materialelor. Așa îmi imaginez eu aceste mișcări: ca și cum am pune o cameră de luat vederi ca să vedem o bucățică din orice fel de materie vreți, să zicem o bucată de piatră, pentru câteva milioane de ani, continuu. Iar această imagine s-o compresăm în câteva secunde și să vedem aceste transformări. Așa ceva se întâmplă în lucrările mele. Am niște linii, traiectorii, care reprezintă aceste mișcări, aceste forțe care pleacă din interiorul materiei spre exterior. Vizitatorul e pus în fața unei enigme. Poate să privească lucrarea și să-și imagineze toate aceste linii care duc la infinit, care desenează spațiul, care pot să reconfigureze totul împrejur, în funcție de direcția volumelor, liniilor sau mișcarea imaginară pe care o reprezintă acestea.

Un substanțial efort uman 

R.: V-am văzut un pic mai devreme. Păreți foarte încântat de ceea ce ați realizat.
P.V.M.: Da, sunt mulțumit. A ieșit foarte bine lucrarea, exact cum mi-am propus. Ce să mai spun?
R.: Mulțumit și de amplasament?
P.V.M.: Mulțumit și de amplasament. Toate lucrurile au mers bine. Mulțumim organizatorilor, care s-au implicat foarte mult, pentru muncile astea, care nu sunt deloc ușoare și necesită un substanțial efort uman. S-au zbătut foarte mult ca să avem lucrările pe socluri, să putem să facem un vernisaj cu bine, cum se face.
R.: Vizitatorii parcului spun că lucrarea este impresionantă și înțelegem de ce operele dvs. l-au impresionat până și pe orbul argentinian.
P.V.M.: Da, cum am mai spus, intru într-o fază în care nu mă mai pot opri până nu realizez lucrarea așa cum îmi place, așa cum trebuie să fie. Trebuie să te facă să te plimbi în jurul ei și să te întrebi ce va urma după acel plan sau altul. Cam ăsta e modul în care lucrez și nu pot lăsa un plan nefinisat, pentru că trebuie să fie în concordanță cu celelalte suprafețe. 

”Cu mare drag aș reveni la Ploiești” 

R.: Intenționați să reveniți la Ploiești ?
P.V.M.: Da. Cu mare drag aș reveni la. A fost foarte frumos aici. Este foarte plăcut la Ploiești. A fost și timpul bun. Am lucrat bine. Cu toate că în perioada asta ne așteptam să plouă, vremea a ținut cu noi.

R.: Îi urez acum, la final, artistului Mogoșanu, de care ne despărțim cu părere de rău, succes spre noi izbânzi!
P.V.M.: Vă mulțumesc dvs. și organizatorilor pentru efortul pe care-l depuneți (pentru că e un mare efort!) pentru a sprijini simpozionul. Și să continuați, pentru că sunteți pe un drum bun. Aveți destule lucrări în parc, foarte frumoase. Parcul – destul de mare, e loc pentru mai multe, unde puteți invita și alți sculptori, pentru ca fiecare să se bucure că are o lucrare aici. Țineți-o tot așa! Trageți tare și încercați să continuați această manifestare!

                                       Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Interviu la finalul lucrărilor cu sculptorul Constantin Țînteanu
(Urmare din ediția 22.03.2023) 

O infinitate de chipuri

R.: Domnule Țînteanu, iată-ne în fața lucrării dvs. finalizate. „Turnul” dvs. a fost înălțat. Mâna neștiută și-a încheiat opera. Cum vi se pare lucrarea ei?
C.Ț.: (zâmbind) Dacă e să laud mâna neștiută, aș spune că e o lucrare foarte bună. Dar mai bine nu o laud deloc, cu toate că sunt mulțumit de ea, îi las pe alții s-o facă. Mi-aș fi dorit să am măcar încă o săptămână la dispoziție pentru lucru.
R.: E drept, a fost cel mai scurt timp de până acum…
C.Ț.: … dar am avut noroc de o vreme extraordinar de bună, și acest aspect a însemnat un mare avantaj pentru noi. Plus echipa. Am sculptat alături de doi artiști deosebiți, foarte interesanți în tot ceea ce fac. A contat enorm această tovărășie.
R.: Ați realizat un lanț al prieteniei, cum îi place să spună domnului Maxim Dumitraș…
C.Ț.: … și niște verigi (râsete, bună dispoziție)
R.: Da, este unul dintre motivele domniei sale… Până la urmă, putem să considerăm încheiată lucrarea sau ați lăsat-o neterminată, după modelul Leonardo da Vinci? Și în acest din urmă caz, v-ați situa într-o descendență ilustră.
C.T.: (cu un surâs complice) Aș fi mers mai departe, chiar dacă și stadiul acesta mă mulțumește suficient de mult încât s-o declar încheiată. A fost un parcurs dificil, deoarece proiectul este destul de ambițios pentru timpul foarte scurt pe care l-am avut la dispoziție. Dar unde ne oprim? E întrebarea pe care am mai pus-o: când se termină lucrarea? Aș vrea să cred că se va termina de fiecare dată altfel în sufletul privitorului. Fiecare o va continua poate în imaginație sau va încerca să-i dea o explicație. Astfel, ea va căpăta o infinitate de chipuri. Și așa mi-ar plăcea să fie această lucrare, care cu siguranță va avea o continuare într-o alta, care va duce ideea mai departe. Aceasta este și frumusețea jocului, cum s-ar spune.

Cabinetul de curiozități

R.: Realizăm că în intervențiile dvs., inclusiv în interviurile pe care ni le-ați oferit, reveniți constant asupra acestei idei. Dacă am citit bine, ați avut și o expoziție intitulată „Cabinetul de curiozități”, cu specificația „Cabinetul unde fiecare înțelege ce vrea”. Dar se pare că nu este vorba doar de o expoziție purtând acest titlu, ci chiar ați amenajat un astfel de cabinet. Poate chiar la Galeriile dvs., Karo, din Bacău?
C.T.: Au fost de fapt mai multe expoziții: „Theatrum mundi” de la Galeria Romană, „Cabinetul de curiozități” de la Galeriile Karo (ambele de grup), apoi două personale Ion Grigorescu, tot la Karo, și anume „Podul lui Ion Grigorescu”, urmat de „Cabinetul de curiozități Ion Grigorescu”, și în sfârșit trei personale, cu lucrările mele din acest ciclu: „Vita statera” la Muzeul de Artă Comparată Sângeorz-Băi, „Autoportretul memoriei/Cabinet de curiozități” de la Palatele Brâncovenești Mogoșoaia, „La final nici măcar nu contează” de la Muzeul Bistrița. Cabinetul este pentru mine în primul rând o stare de spirit. Mă fascinează eroii acestuia, oameni care au avut nebunia de a încerca să aducă universul pe care îl cunoșteau în interiorul a patru pereți. Evident că era o variantă limitată, aproximativă, eronată în mare măsură, dar cu atât mai ieșită din comun. Căci acolo puteai găsi cornul de inorog alături de minerale sau animale împăiate, dinți de rechin despre care se credea că sunt gheare de dragon, artefacte aduse de pe noile continente abia descoperite, fosile rămase de la Potop, instrumente științifice dar și automatoane care dădeau iluzia  vieții, ierbare, bezoare folosite ca antidot în cazul otrăvirii, cataloage detaliate cu monștri de tot felul, crocodilul împăiat atârnat obligatoriu de tavan. Și multe, multe altele, tot ce vă trece dar mai ales ce nu vă trece prin cap. Și astfel se inventariază minunata creație a lui Dumnezeu, într-o încercare utopică fără sorți de izbândă, la fel ca toate marile vise ale omenirii care au urmat. Astăzi „Cabinetul de curiozități”, obiect al activității mele din ultimii ani, conține un paradox: este demodat și actual în acelați timp. Deși se raportează în primul rând la colecțiile enciclopedice din secolele 16-17, precursoare ale muzeului modern, el face referire și la unele manifestări proprii artei contemporane, cum ar fi de pildă instalația.

Înțelesuri noi sau ameliorarea stresului 

R.: Cum e cu instalația asta, că am tot auzit de ea? Și domnul Maxim Dumitraș spune că a înființat un muzeu în Sângeorz Băi, gândit sub formă de instalații plastice, un „performance”. Este un nou concept sau o nouă tendință în arta contemporană?
C.T.: E foarte simplu: cabinetul însuși prin amenajarea sa este o instalație, așadar cei vechi au inventat acest fel de prezentare, numai că nu au știut ce lucru important au descoperit. Este meritul suprarealiștilor lui André Breton de a pune instalația acolo unde îi este locul și totodată de a scoate din uitare cabinetul de curiozități. Astăzi, aproape orice aducere de obiecte într-un loc oarecare este gândită ca instalație, ca sumă a raporturilor de tot felul ce apar din interacțiunea lucrărilor unele cu altele dar și cu mediul ambiental, lumina, sunetul, chiar și cu publicul vizitator aș spune.
R.: Tulburător! Să ne mai referim puțin la Cabinetul de curiozități. Cum funcționează acesta și ce impact are?
C.T.: Fiind puse într-un spațiu restrâns, obiectele aglomerate își pierd unele semnificații, căpătând în schimb înțelesuri noi. Se nasc anumite dinamici, tensiuni, apar zonele de interes, un număr de exponate domină, celelalte trec în plan secund, având rolul de susținere a întregului. Cu toate acestea, într-o lume saturată de informații, ele vor avea un impact limitat asupra privitorului. Schimbările rapide ce se petrec în mediul înconjurător şi în societatea actuală duc la anxietate. Este posibil ca simpla contemplare a unui cabinet, static prin natura lui, să amelioreze oarecum stresul acumulat. Astfel cabinetul, dincolo de evidentul demers estetic sau științific, poate avea și un efect terapeutic.

Energii subtile 

R.: Dar există uimirea, minunarea în fața unui obiect de artă, satisfacția estetică. Acestea nu reprezintă un antidot puternic împotriva stresului, a anxietății?
C.T.: Capacitatea oamenilor de a se mai minuna a ajuns sever limitată. Artistul are o sarcină din ce în ce mai grea în a-i face interesați de mesajul său.
R.: Sper ca dvs. să izbutiți să duceți la bun sfârșit sarcina aceasta. Însăși aranjarea, amenajarea cabinetului mi se pare o muncă de creație. Greșesc?
C.T.: Nu greșiți, nu am cum să vă contrazic. Trecând mai departe la activitatea mea de artist, acolo unde este posibil, încerc să încorporez în construcții resturi din artefacte vechi, recuperate de peste tot. Acestea am observat că își păstrează individualitatea, dar capătă și o viață nouă în contextul produsului final. Sculpturile realizate împrumută din energia subtilă înmagazinată de obiect, odată cu trecerea timpului. În schimb, protejează și salvează acea rămășiță sau urmă care, în alte condiții, ar fi fost pierdută pentru totdeauna.
R.: Cu ce tip de materiale lucrați? Sau ce tip de artefacte?
C.T.: Lucrez cu materiale cât mai apropiate de starea lor naturală. Prefer să reciclez resturi rămase de la diferite activități utilitare, folosesc elemente din demolări și diverse lucruri abandonate. În călătoriile mele adun lemn pe care îl folosesc apoi la crearea unor sculpturi care vor păstra memoria acelor experiențe.

”Toți oamenii sunt artiști”

R.: Și domnul Dumitraș spune că lucrează cu obiecte cât mai apropiate de starea lor naturală, ba chiar în stare naturală: talăngi, clopote de oi, lemne, fân, crengi, copaci… Sculpturi pe care le ia din natură și le insuflă o altă viață, interioară. Un coleg de breaslă, domnul Alfred Dumitriu, prezent la prima și a treia ediție a Taberei de la Ploiești, afirmă în interviul pe care i l-am luat: „Pentru că, în momentul de față, se cheamă tot sculptură dacă iei niște deșeuri de la o restaurare și le prelucrezi artistic”…… „Când cineva își schimbă casa, scoate parchetul, pune altul, îi rămân niște fâșii de izolație, niște ornamente sau niște șipci, și după aceea le așază, le construiește spațial, creând un dialog de forme, de culori, de orizontale, de diagonale, de nu știu ce. Este o artă perisabilă, dar care îți oferă o mare bucurie când o faci”. O astfel de abordare nu se îndepărtează de modul tradițional de a vedea obiectul sculptural?
C.T.: Trăim în postmodernism, toate s-au făcut, nici măcar nu trebuie să ne mai batem capul cu a inventa ceva nou. Cu atât mai puțin să ne temem că ne-am îndepărtat mai mult sau mai puțin de la canonul clasic. Joseph Beuys chiar declară la un moment dat că toți oamenii sunt artiști; simpla activitate de a spăla rufele într-un lighean, conform lui Ion Grigorescu, este o formă de artă. Important este să fii sincer, să nu pretinzi, să nu te prefaci. Noi nu discutăm aici despre sexul îngerilor, ar fi ridicol. Marcel Duchamp a deschis calea libertății în arta fără îngrădiri, fără opreliști. Limita e doar imaginația și puterea de muncă a fiecăruia. Reversul medaliei este că de multe ori publicul nu poate sau nu vrea să țină pasul cu aceste schimbări, arta a devenit o activitate a celor informați. Desigur, putem să înțelegem și nu ne supărăm, căci, cu egală măsură, apare și întrebarea: câți dintre artiști cunosc, de pildă, fizică moleculară sau matematici speciale? Vremea omului renascentist care le știa pe toate a apus demult.

„Suntem niște pitici care stau pe umerii uriașilor”

R.: Precum observați, fac trimiteri doar la artiști din branșa dvs. care au creat la tabăra noastră de la Ploiești.
C.Ț.: Era de așteptat. Nu pot decât să mă bucur, așa mai aflăm și noi câte ceva despre ei.
R.: Tot domnul Alfred Dumitriu adăuga: „Dacă ritmul vieții și toate schimbările astea care se produc în jurul nostru par a ne îndepărta de modul tradițional de a vedea obiectul sculptural, eu gândesc că nu este adevărat. Este absolut același lucru, numai că e adaptat percepției noi”.
C.Ț.: „Nanos gigantum humeris insidentes” spunea Bernard de Chartres. „Suntem niște pitici care stau pe umerii uriașilor”. ”Dacă vedem mai multe lucruri și mai îndepărtate, nu se datorează perspicacității vederii, nici măreției noastre, ci pentru că suntem crescuți de ei”. Când propunem ceva nou, oricât de revoluționar am crede că ar fi, nu putem face abstracție de Phidias, Michelangelo, Brâncuși sau Giacometti, nimic nu ar fi posibil fără cei de dinainte, ei au arătat calea. Ca să schimbăm paradigma ar trebui să uităm ce a fost înainte, să o luăm de la zero, pentru a face totul altfel. Ca și cum ar fi realizabil sau de dorit… 

Legea prezentului 

R.: Domnul Dumitraș mai spune: E un nou proiect al meu, pe dealul din Dosul Gârciului, unde am un teren de 15 ha pe care l-am moștenit. Acolo mă întâlnesc cu artiștii în fiecare an și încercăm să facem un muzeu de la solid la efemer. Citesc pe Internet (referitor la instalații): ”Opera nu poate fi transportată în alt loc, nici nu poate fi vândută, capătă astfel caracteristicile unei arte efemere. E valabil și pentru ”Cabinetul…” dvs. Lucrați sub semnul (zodia) efemerului când mulți artiști au ambiția, țelul, dorința să realizeze opere care să sfideze timpul, să dăinuie în veac? Nu vă risipiți timpul și energia realizând opere perisabile (efemere), în dauna celor „solide”, pentru eternitate?
C.Ț.: „Vanitas vanitatum et omnia vanitas” spune Ecleziastul. Nu cred în posteritate. Papirusul fragil a supraviețuit mii de ani, în timp ce statui mărețe au fost dărâmate ori topite și transformate în tunuri. Lucrări la modă ajung desuete și cad în irelevanță, oameni importanți azi nu-i mai știe nimeni mâine. El Greco a stat uitat sute de ani, la fel și Caravaggio sau Guercino. Pare de neconceput. Dar prezentul are întotdeauna dreptate, el face legea. Nici un material, oricât de trainic ar fi, nu te ferește de ideologie, fanatism, iconoclasm, vandalism, ignoranță, indiferență, distrugere. Așadar, să ne bucurăm de efemer pentru că este al timpului nostru, singurul care contează, restul este iluzie și ambiție deșartă. Asta nu înseamnă că nu fac și sculpturi în andezit de exemplu, dar ele tot efemere sunt, fiindcă nimeni și nimic nu garantează că vor dăinui ȋn veac.

„Aichmotrypophobia” și „Paraphenalia” 

R.: M-ați întristat nițel, întrucât mi-ați adus aminte că nimic nu dăinuie veșnic. Și nu am în vedere viețile noastre, cât marile realizări artistice. În fond, au dispărut orașe întregi cu realizările lor artistice cu tot. Cât a ajuns la noi din arta marilor sculptori greci antici? În fine… Înlocuiți periodic în Cabinet unele lucrări? Renunțați complet la altele? Aveți spații de depozitare? Întrebăm pentru că un cabinet reprezintă un spațiu închis, redus, care poate să adăpostească  o cantitate limitată de obiecte.
C.Ț.: Nu tot ce fac stă sub semnul cabinetului. Fiecare lucrare este importantă, rodul unei munci susținute și al unei îndelungate perioade de meditație. Unele creații mai vechi le-am canibalizat, dezmembrat și transformat în altele noi. Dar în general nu mai revin asupra lor, spațiul redus de depozitare mă  obligă să fiu foarte selectiv, să evit repetările, să merg, dacă este absolut necesar, pe serii mici. Și pe o finisare cât mai aprofundată, cu atenție la fiecare detaliu.
R.: Vorbiți despre o raportare la obiecte și colecții enciclopedice din secolele 16-17, dar și de reciclarea unor resturi rămase de la diferite activități utilitare, de la demolări… Domnul Dumitraș spune că folosește identitatea omului din acea zonă (Sângeorz Băi, de unde provine artistul) și a obiectului din care s-a hrănit, din care a trăit. Așadar, două tipuri diferite de instalații, de „performance”-uri. Până la urmă, dvs. ce fel de lucrări expuneți în Cabinet? Au titluri? Numiți câteva!
C.T.: „Aichmotrypophobia”, „SPQR”, „Anima”, „Paraphenalia-ustensile de vraci”, „Thames finds”, „Rostrum-peștele fierăstrău”, „Optimus Principi” și multe altele. Sper că v-am trezit interesul.

O stare, o idee, un fel de a fi

R.: Enorm. Care este aria tematică, ce teme abordați?
C.T.: Am abordat teme importante, așa le consider, asupra lor revin atunci când simt nevoia. Fiecare în parte este inepuizabilă. Oricât ar fi de cercetate, tot mai rămân multe de descoperit. Sigla, efigia, fobiile, naturalia, vanitas, artefacta, memoria, familia sunt doar câteva dintre subiectele studiate. Ele se deosebesc, dar au și anumite caracteristici comune, cum ar fi de pildă contemplarea condiției umane, istoria în complexitatea ei, legăturile dintre lucrurile mărunte și viața celor cărora le-au aparținut.
R.: Cabinetul este permanent? Există un program de vizitare, ca la un muzeu?
C.T.: Nu e permanent, el este mai degrabă o stare, o idee, un fel de a fi.

Un loc special pentru artist 

R.: Am citit un răspuns al dvs. dintr-un interviu care începea cam așa: „Nu vreau să calc de două ori în același loc”. Și ne-am îngrijorat puțin, pentru că dorim să vă mai revedem aici, la Ploiești.  Dar credem că este vorba de cu totul altceva. Vreți să ne explicați și să ne liniștiți?
C.Ț.: Da. V-ați dat singur răspunsul. Revin asupra acestei afirmații. Voi reveni și voi călca în același loc. Evident răspunsul se referea la activitatea mea artistică. Nu-mi place să reiau temele sau să fac două lucruri care sunt la fel. Dar, pe de altă parte, sunt un om care mă atașez foarte mult de locuri și cred că acest loc va rămâne unul special pentru mine.   

Marcarea teritoriului 

R.: Poate veți reveni – noi dorim din toată inima – și veți realiza un ansamblu monumental, că tot vorbiți de continuare, după modelul aceluiași prieten și coleg al dvs,. Maxim Dumitraș.
C.Ț.: Da, cred că mi-ar face plăcere, mai ales că am și marcat acest teritoriu. În apropiere nu este nicio altă sculptură. Sunt ca exploratorii care au înfipt steagul în mijlocul pământului virgin, abia descoperit, și după aceea au zis: „Aici e locul!”. Da, cred că este o idee bună. Să vedem ce se va întâmpla în viitor. Cum e cu această tabără, cum se va mai organiza, dacă se va mai organiza… Să sperăm că va fi bine și ne vom întâlni și în anii ce vor veni.
R.: Vă  adoptăm.
C.Ț.: Mulțumesc. Deja s-a constituit aici un nucleu de lucrări foarte bune… Și o spun în cunoștință de cauză. Cred că veți fi invidiați în viitor pentru această realizare și admirați, nu am nici o îndoială. Ceea ce e foarte bine.
R.: Mulțumim și – ca să zic așa – vă lăsăm la voia mâinii neștiute.
C.Ț.: Doamne-ajută!
(Sfârșit)

                                                                             Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

P.S.

R.: Interviul nostru s-a încheiat. Maestre, ca să vă mai șicanez un pic, în semn de prețuire, voi reveni – ca un supliment – asupra unei chestiuni la care ne-am referit în interviurile precedente! Este vorba despre deviza dvs. „Est modus in rebus (Este o măsură în toate)” și de afirmația (când vine vorba de săvârșirea actului artistic) că ”Totul este rațional, intelectual, rece”. Vă mențineți afirmațiile?
C.T.: Principiile și caracterul nu le schimbi ca pe ciorapi în fiecare zi.
R.: O întrebare care, probabil, vă va surprinde: cum apreciați personalitatea scriitorului și omului de cultură care a fost Octavian Paler?
C.T.: Sunt două cărți de căpătâi care mi-au marcat începuturile. ”Antropologie artistică” a lui Gheorghe Ghițescu și ”Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului” de Octavian Paler. Le-am citit din scoarță în scoarță de nenumărate ori, încă le mai am în bibliotecă. Dar pe vremea aceea mă fascina și suprarealismul, mai ales Salvador Dali. Nu mai este cazul acum, când sunt interesat de cu totul alte lucruri. Doar expresioniștii germani, în special xilogravurile lor, mă încântă la fel, dacă nu chiar mai mult decât atunci. Îmi plac oamenii pasionați de istoria artei, măcar și numai pentru acest motiv pot afirma că îl prețuiesc pe Octavian Paler.
R.: Iată ce spunea septuagenarul Octavian Paler, în 1996, în cadrul uneia dintre ”Seratele muzicale” realizate de Iosif Sava la TVR. Trebuie subliniat faptul ne aflăm în fața unui text neelaborat, spus dintr-o suflare, sub semnul… emoției, nu dintr-o carte a scriitorului. 

Octavian Paler: „Cele mai mari regrete ale mele se leagă de greșeli pe care nu le-am făcut, nu de greșeli pe care le-am făcut. Eu am avut mistica înțelepciunii. Mi-am făcut din înțelepciune un mit când eram tânăr, încă adolescent. Ei bine, am înțeles târziu, din păcate, că înțelepciunea este bună pentru vârste cum este vârsta mea de-acum. Înțelepciunea este, în fond, înțelepciunea oamenilor care se cred oameni cu experiență și care cred că experiența lor poate interesa pe cineva. La 18, 20, 30 de ani e ridicol să te lauzi cu înțelepciunea. Astăzi, în modul cel mai sincer, regret că n-am fost destul de nebun. Eu cred că nebunia este cea care a împins sufletul omenesc înainte, care a făcut aventura umană să progreseze. Luați dvs. orice exemplu doriți: din artă, din mitologie, din istorie! Da, nebuniile – dar înțeles nu în sens patologic. Când spun nebunie în acest sens, mă gândesc la Caligula, la Nero, la Hitler… Dar eu mă gândesc la Luther, care era nebun și pe care îl prefer lui Erasm, care era un înțelept. Luther, care a aruncat cu călimara în perete, zicând că acolo vedea imaginea Diavolului, afirmând:  „Nu pot altfel!”. Se poate explicație mai frumoasă pentru a face ceva în viață sau pentru a explica de ce faci un lucru în viață? Refuzi să nu-l faci. „Nu pot altfel!”. Asta explică tot. Eu cred că într-o viață de om – dacă pot spune, la 70 de ani, că am învățat ceva de la viață, ei bine, asta am învățat: că măsura este proastă în viață, că moderația este proastă în viață. Că nu poți să faci nimic important în viață decât dacă pui pe cântar, în talger ceea ce este excesiv în tine. Să trăiești în exces, asta înseamnă de fapt viața. Asta înseamnă nebunia: fără măsură. Ce înseamnă, în ultimă instanță, nebunie? Înseamnă a fi fără măsură.
Vedeți, noi am trăit cu prejudecata – preluată din școală, e adevărat – că înțelepciunea greacă se baza pe cultul măsurii și pe existența acestei măsuri! Ei bine, eu sunt gata să vă demonstrez, oricând doriți dvs., că toate marile figuri ale Greciei antice au fost fără măsură. Fără măsură a fost Icar, în mit, care a zburat dorind să ajungă la soare. Fără măsură a fost Socrate, care n-a vrut să fugă din cetate, deși a fost avertizat să fugă, cum au fugit atâția alții. Într-un fel, și-a condus destinul spre a fi condamnat la moarte. Fără măsură a fost Prometeu, care i-a sfidat pe zei. Toți s-au bazat pe o lipsă de măsură. În fond, care este profesorul de măsură prin excelență? Procust. Procust, care umblă cu cele două paturi ale sale: pe unul îi așază pe cei mai lungi decât patul său, pe altul îi așază pe cei mai scurți decât patul său. Cunoașteți dvs. o echivalență mai exactă a canonului grec decât Procust? Pe Procust ajungem să-l numim de fapt profesor de estetică, nu tâlhar, așa cum îl consideră legenda. O măsură poate să fie odioasă, pe când nebunia, în toate formele ei – ca să nu mai spun câte capodopere au creat nebunii, excesivii, cei care n-au avut măsură, din fericire – e creatoare. Mediocrii sunt cu măsura.”

R.: Aici sunt necesare unele observații, pe care le voi puncta rapid.
Unu. Firește că în cazul unei opere de artă, fie ea oricât de abstractă, artistul trebuie să țină seama de anumite legi (proporții, perspective și câte altele) în realizarea ei. N-o realizezi la întâmplare și cu ochii închiși. Dar rezultatul final trebuie să fie rodul mai degrabă al „nebuniei” artistului, apud Octavian Paler.
Doi. Citez dintr-un interviu precedent cu dvs.:
R.: „Înțeleg că vă încântă varietatea percepțiilor și a perspectivelor.
Constantin Țînteanu: Nu numai că mă încântă, dar mă și stimulează, pentru că aici este vorba de multiplele valențe pe care le are opera de artă. Ce poate fi mai plicticos decât un pat al lui Procust, un fel de șablon, un fel de model impus de artist, ca un dictator. Priviți doar așa și nu altfel, pentru că ăsta-i adevărul! Este adevărul tău ca artist. Dar mâna aceea nevăzută? Care e rolul ei? Deci, să nu cerem mai mult decât ni se dă”.

R.: Constatăm că și dvs. dezaprobați ideea de pat al lui Procust, dar când vine vorba de percepția privitorului în raport cu opera. Problema este că deviza dvs. călăuzitoare, „Est modus in rebus” (Horațiu), are sensul că orice exces este reprobabil. Or, domnul Paler tocmai lipsa de măsură (excesul, nebunia) o (le) elogiază. ”Aceasta face aventura umană să progreseze”, spune. Și o spunea un om de cultură (scriitor, filosof) septuagenar, care regreta că n-a fost nebun (sau suficient de nebun) în viață. Atât.
C.T.: Consider că este forțată comparația. A păstra calea de mijloc nu înseamnă a fi mediocru. Dimpotrivă, excesele sunt mai aproape de firea omului, nu e ușor să le reziști. Rămâne un deziderat atingerea acelui echilibru interior care te va lumina și călăuzi spre ceea ce este cu adevărat important. Cineva îmi făcea apologia drogurilor declarând răspicat că marii creatori au făcut capodoperele sub influența lor, ca și cum altfel nu le-ar fi reușit mare lucru. Oamenii sunt fascinați de extreme, urmăresc filme de groază, citesc despre crime, vor să fie mereu altceva, încearcă să își refuleze frustrările și neîmplinirile evadând în fantezie, într-un alt posibil. Este adevărat că Van Gogh a făcut excese, și-a tăiat urechea, a ars ca o lumânare la ambele capete, dar a fost și foarte nefericit, internat la azil… Dar câți ar vrea să îi trăiască viața, câți ar fi dispuși să plătească prețul pentru marea sa operă? La fel, Toulouse-Lautrec, Amedeo Modigliani, Jules Pascin, Jean-Michel Basquiat. Câți vor să moară de tineri? Să atingi vârsta de 70 de ani e un privilegiu. Octavian Paler, cu tot respectul, nu cred că are dreptate. Marile realizări ale umanității au fost făcute de oameni care au știut adevărata măsură, din haos se naște doar distrugere și neliniște. Artistul nu trebuie să fie un damnat, jertfă pe altarul unei zeițe capricioase cum este Arta, doborât de lipsuri și griji. Prețul este inacceptabil, oricât de ieșite din comun i-ar fi realizările. Are și el dreptul la bunăstare, împlinire, înțelegere, la o viață senină. E adevărat că valoarea se naște din suferință de cele mai multe ori, dar nu trebuie să fie mereu așa, se poate și altfel. Dar pentru asta îți trebuie balanța interioară, Vita statera, să te hrănești din cele bune crescute în lumină. „Est modus in rebus: sunt certi denique fines quos ultra citraque nequit consistere rectum”, spunea cândva Horațiu (Este o măsură în toate: sunt limite dincolo de care nimic drept nu poate fi găsit).”

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Scurt interviu cu Horia-Nicolae Popovici, consilier local al Municipiului Ploiești

Reporter: Domnule consilier, am văzut că faceți numeroase vizite în parcul nostru de sculpturi. Asta înseamnă că lucrul artiștilor prezenți la această ediție, a cincea, a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești vă atrage foarte mult. Greșesc?

Horia-Nicolae Popovici: Nu, nu greșiți câtuși de puțin. Eu vă mărturisesc că nu sunt un specialist în artă, dar sunt un iubitor. De cele mai multe ori vin în calitate de cetățean, de ploieștean,  iubitor de frumos. Mă bucur de aceste lucrări, mă bucur că există acest demers, este lăudabil, mai ales că trăim, cel puțin în ultimii ani, niște vremuri foarte complicate și de multe ori există riscul ca genul ăsta de manifestări să fie împinse în plan secund sau poate – mai grav – ignorate, ceea ce la Ploiești nu se întâmplă.

R.: Am observat că ați conversat nu de puține ori și cu artiștii prezenți la această ediție. Ce impresie vă lasă artiștii?

H.N.P.: Vă dați seama, a fost o experiență intensă și emoționantă pentru mine. Să ai șansa să cunoști un artist – pentru un om care iubește și apreciază arta – este un privilegiu, cu atât mai mult la această ediție a Taberei. Aș dori ca tot mai mulți ploieșteni să se bucure de acest privilegiu, pentru că arta are un caracter deschis, tabăra, în special, are un caracter deschis. Oamenii pot veni, pot interacționa. Este un lucru unic. Dacă stau să mă gândesc bine, mai intensă decât bucuria de a a contempla și admira opera artistului este aceea de a-l cunoaște în persoană și de a-l vedea la lucru. Pentru mine chiar a fost măgulitor.

R.: Care este principalul sentiment care vă încearcă de câte ori veniți aici?

H.N.P.: Admirație.

R.: Avem asigurată și ediția următoare? Nu vă cer să faceți previziuni și proiecte pe termen lung.

H.N.P.:  Eu personal – și vă asigur că le-am spus asta și colegilor mei din grupul politic, și nu numai, din cadrul Consiliului Local al Municipiului Ploiești – consider că trebuie să facem în așa fel încât această tabără să existe nu numai în anul ce va veni, ci și în viitor. Trebuie să creăm aici o tradiție. Și dacă pun accent pe acest ”trebuie”, e tocmai pentru că ne situăm în acest imperativ categoric în care suntem obligați să creăm premisele ca această manifestare să existe. O datorăm comunității de ploieșteni și – de ce nu? – tuturor oamenilor, până la urmă.

                                                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Emilia Petrescu – psiholog, scriitoare

Reporter: O doamnă sensibilă. Nu știu dacă ați fost la toate edițiile, dar din cele cinci, eu îmi amintesc să vă fi văzut la vreo trei. Ce anume a determinat interesul acesta al  dvs. pentru Tabăra Internațională de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești?

Emilia Petrescu: Pasiunea mea pentru artă. Acesta este motivul. Și da, am fost la trei ediții, și de fiecare dată am venit cu dorința de a descoperi ceva nou, care să mă inspire pentru poeziile mele. Acum mă uitam la această sculptură, care se numește ”Turn”, și mă gândeam: oare ce a vrut să transmită sculptorul prin această lucrare? Oare ce-mi sugerează mie, ce-ar putea să-mi sugereze? Și mi-au venit câteva idei. Chiar mi-au venit câteva idei. Eu mă gândesc că acest turn poate fi turnul dorințelor. Și mă gândesc că fiecare treaptă se poate parcurge cu mult efort și cu multă voință, așa cum este și în artă. Pentru că, într-adevăr, să poți să ajungi să explici ceea ce dorești, ceea ce se întâmplă în interiorul tău și să reușești să-i faci și pe ceilalți să te înțeleagă și să se bucure odată cu tine reprezintă într-adevăr un mare efort și reprezintă niște pași. Asta îmi vine să spun gândindu-mă la această sculptură și acesta ar fi materialul meu de creație pentru următorul meu poem.

R.: Ați spus că sculpturile din parcul ploieștean reprezintă o materie primă, un material pentru poeziile dvs. Deci sunteți poetă. Ați fi amabilă să vă prezentați?

E.P.: Da, sunt Emilia Petrescu, poetă, scriitoare și psiholog. Mi-a luat ceva vreme să îmbin toate acestea, pentru că mai întâi am fost psiholog și apoi poetă, și așa m-am prezentat. Acum cred că a sosit momentul să mă prezint mai întâi scriitoare și poetă și apoi psiholog.

R.: Și degustător de artă…

E.P.: Sigur că da. Pentru că arta aceasta ne unește pe toți pe un tărâm al bucuriei, și se creează o conexiune puternică între noi toți cei care dorim să aducem o bucățică din sufletul nostru și să ne conectăm la această bucurie. Un tărâm magic în care putem să ne exprimăm așa cum o facem atunci când nu purtăm niciun fel de mască. Exact ca în universul copilăriei.

                                                                                                A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Impresii la încheierea lucrărilor

Simona Popescu, consilier local al Municipiului Ploiești

Fără a mai aștepta întrebarea reporterului, Simona Popescu (Uță) se îndreaptă spre lucrarea abia terminată a unuia dintre cei trei sculptori care au creat în tabăra de la Ploiești. Lucrarea se numește ”Schimbare infinită” și este creația artistului Petre Mogoșanu. Doamna consilier privește lucrarea, o atinge, o admiră, după care se adresează asistenței: 

Simona Popescu: E atâta emoție și viață în acest cub de marmură, încât sunt realmente copleșită. Am încheiat o nouă ediție a Taberei de Sculptură de la Ploiești. Și-n momentul în care se dezvelesc statuile, în momentul în care artiștii își strâng sculele, rămâne doar frumosul, rămâne arta, rămâne expoziția, rămâne ceea ce ne dorim noi să dăruim ploieștenilor: o expoziție, un muzeu de sculptură monumentală într-un oraș gri, în care cultura, din nefericire, este undeva pe un loc nu secundar, ci mult, mult mai jos. A fost un an foarte greu. Un an în care toată lumea a vorbit de război, un an în care toată lumea a fost crispată uitându-se la facturi.

Reporter: Și totuși, printre atâtea neajunsuri, s-a reușit organizarea acestei ediții. Știm că v-ați zbătut mult pentru asta. Mulțumită de rezultate?

S.P.: N-am prea auzit vorbindu-se de cultură în acest an.  Între cât va costa gigacaloria, cât vine factura la curent, câte orașe au mai fost distruse în Ucraina, n-a mai avut nimeni timp să spună: în Ploiești, cu un efort senzațional, și anul acesta au putut veni artiștii. Iar eu nu pot decât să mă înclin, nu pentru că noi cei din administrație am reușit să ținem în viață o tabără, ci mă înclin în fața artiștilor. Și ei au facturi, și ei știu despre război, și pe ei îi doare ce se întâmplă, dar nu și-au pierdut puterea de a visa și de a crea. Ei au fost cei care, atinși de aripa îngerului, de creație, au reușit să se rupă de tot, să stea o lună la Ploiești, în Parcul Municipal Vest, și să ne lase lucrări de marmură. Că se numesc ”Schimbare infinită”, ”Turn” sau ”Cariatidă”, ele sunt doar aspirații. Și după noi nu va mai vorbi nimeni. Nici de război, nici de gigacalorie, nici de facturi. După noi vor rămâne aceste lucrări. Va rămâne marmura, care e veșnic vie, va rămâne frumosul, iar ploieștenii trebuie să accepte că în acest oraș gri avem și lucruri frumoase. Și ducem mai departe, așa cum am reușit s-o facem și anul acesta, ideea de tabără de sculptură. Un loc în care să se adune artiștii și să ne lase nouă, ploieștenilor, în păstrare vibrația și creația lor.

                                                                                                            A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022) 

Impresii la încheierea lucrărilor 

Mihaela Ștefănescu – profesoară de istorie:

”Mi se pare o inițiativă remarcabilă a oamenilor de cultură din Ploiești”

Reporter: De unde veniți?

Mihaela Ștefănescu: Din București. Sunt o prietenă apropiată a organizatorilor Taberei de Sculptură de la Ploiești. Este prima dată când vin la închiderea oficială a Taberei, dar în ultimii ani am trecut în timpul anului și am văzut lucrările. Sunt impresionată.

R.: Cum apreciați inițiativa organizatorilor?

M.Ș.: Mi se pare o inițiativă remarcabilă a oamenilor de cultură din Ploiești. Sper să continue această inițiativă și în anii următori, să devină o tradiție și să fie cunoscută și în alte județe, în Capitală ș.a.m.d., pentru că Ploieștiul are o activitate culturală foarte, foarte intensă. Am fost și săptămâna trecută în Ploiești și am remarcat că erau o serie de evenimente concomitent. Ploieștiul nu este doar un oraș industrial, așa cum se spunea pe vremuri, ci este un oraș în care pulsează o viață culturală foarte intensă.

R.: Câteva impresii…

M.Ș.: Mă bucur că l-am întâlnit pe marele artist Grigore Leșe. Am și reușit să vorbesc cu domnia sa, iar pe sculptori – ce să zic? – i-am felicitat. Niște lucrări remarcabile. Nu sunt specialist în istoria artelor, dar am fost impresionată. Intenționez să vin și la închiderea ediției viitoare.

                                                                                                       A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra internațională de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2023)

Impresii la încheierea lucrărilor 

Grațiela Avram – scriitoare, traducătoare:

Reporter: De unde vă știu eu? Cred că de-aici, din anii precedenți. Ați mai fost la Tabăra de la Ploiești, nu? Ce anume vă mână-ncoace?

Grațiela Avram: Este un parc special, deoarece aici se află 30 de sculpturi naționale și internaționale, ale unor sculptori de renume mondial, un parc deosebit, pentru că a devenit locul de întâlnire al sculpturilor naționale și mondiale. A devenit un parc al creației, al iubirii, un parc al semizeilor, ca să zic așa, un parc al demiurgilor. Știm foarte bine că artistul e cel care creează și recreează lumi. El este precum un demiurg ce-și pune amprenta pe spațiul creat. De aceea, aș vrea ca aici, la anul, să asistăm din nou la o tabără de sculptură internațională, poate cu mai mulți participanți. Să ne bucurăm de aceste statui divine – zic eu – muncite și lucrate cu sufletul și cu inima de acești sculptori minunați.

Reporter: Cui datorăm aceste cuvinte însuflețite și însuflețitoare?

G.A.: Sunt una dintre poetele Cenaclului ”I.L. Caragiale” din Ploiești, scriitor, autor de cărți, Grațiela Avram. Mulțumesc pentru ocazia pe care mi-ați oferit-o.

                                                                                                      A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană (Ediția a V-a) – Ploiești 2022

Interviu la lucru cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu
(urmare din ediția 28 februarie 2023)

Reporter: Domnule Mogoșanu, încă o dată, bine ați revenit! Suntem foarte bucuroși să vă revedem. Să știți că apreciem foarte mult lucrarea din spatele dvs. Ne-ați putea spune despre ce lucrare este vorba?
Petre Virgiliu Mogoșanu: Și eu mă bucur că sunt din nou la Ploiești și să-mi revăd, după câțiva ani, lucrarea realizată la prima ediție a Taberei de Sculptură de la Ploiești, care se numește ”Materie în mișcare”. Este lucrată cu marmură de Rușchița, ca și cea pe care o voi realiza la acest simpozion. Este un concept la care lucrez de câțiva ani. În conceptul meu, gândesc ideea de transformare a lucrurilor, de mișcare a materiei în spațiu, în Univers, gândindu-mă la tot ce înseamnă materie. Aici intervin o serie de factori. Noi putem vedea aceste mișcări sau transformări în funcție de compoziția materialelor. Le putem vedea sau nu. Și aș putea face un raport cu omul, pentru că și omul este materie, se transformă. La fel, omul acționează în funcție de necesitățile existențiale. În fiecare moment devenim altfel, învățând, dar ținând cont de experiența din trecut. Este un raport care are loc în materia organică și anorganică. Sunt niște transformări care au loc tot timpul. 

Linii de Univers

R.: Sintetizând demersul dvs.: în orice fel de materie există niște forțe, tensiuni interioare. Materia își schimbă continuu forma datorită acestor tensiuni. Sunt schimbări pe care le percepem sau nu în funcție de compoziția materialelor. Energii, forțe, tensiuni care tind să se extindă spre exterior…
P.V.M.: … tind imaginar să deseneze traiectorii, linii care pot desena tot Universul. Continuând o linie, aceste tensiuni, aceste forțe, care în sculpturile mele sunt cumva contrare, se intersectează, dar în același timp există și un echilibru între volume. Despre aceste tensiuni vorbesc. Aceste forțe există în interiorul materialelor, ca și în corpul omenesc. În interiorul corpului avem sufletul, de unde pleacă toate gândurile, toate mișcările, toate acțiunile pe care vrem să le înfăptuim. De aceea, pot spune că există un raport între conceptul sculpturii pe care o realizez și corpul omenesc, pentru că este o asemănare. Numai că, în cazul corpului și ființei umane, avem mintea, care ne coordonează mișcările, în funcție de trecut, în funcție de ceea ce s-a-ntâmplat în viața fiecăruia, și fiecare poate să le reorganizeze pentru a nu (re)trăi aceleași momente, dacă au fost neplăcute, sau pentru a organiza altfel mișcările viitoare.
R.: Lucrarea pe care o realizați la această ediție a Taberei vine ca o completare a primei lucrări sau sunt lucrări independente?
P.V.M.: Sunt lucrări independente, dar fac parte din aceeași familie, adică conceptul de transformare a materiei este același. Numai că, lucrând la o formă, am realizat și alte proiecte, care de la o formă la alta merg mai departe. Ca să zic așa, îmi eliberez gândul într-o altă formă, plecând de la o formă deja existentă.

Echilibrul forțelor contrare

R.: Tensiune, Schimbare, Îndoire, Mișcare, Dialog, Echilibru, Transparență. Câteva note definitorii, constante  ale lucrărilor dvs., s-a spus.
P.V.M.: Da, sunt o serie de constante care reprezintă mișcarea și îmi reprezintă lucrările. Cam acesta ar fi principiul după care mă conduc. La fel și lucrările mele: sunt statice, dar în același timp pot fi văzute și ca o formă în mișcare, prin volumele și liniile care conduc privirea într-o direcție sau în alta. De asemenea, sunt niște forțe contrare care se întâlnesc în lucrările mele, care împreună realizează un echilibru sau își găsesc echilibrul în forme, cu toate că lucrarea este mobilă, așa cum am mai spus, la figurat.

Premiul copiilor 

R.: La Bienala Internațională de Sculptură din Argentina, de la Chaco, unde – după cum am amintit cu alt prilej – ați luat Marele Premiu, tot despre schimbare vorbea opera dvs. Este un laitmotiv, nu? Trebuie să precizăm că titlul lucrării, dacă rețin bine, este ”Schimbare infinită”.
P.V.M.: Da, este vorba despre același concept, de mișcare și transformare, în același timp, a materiei. Lucrarea, practic, se mișcă în același context. Linii, volume, care își schimbă forma, imaginar vorbind. Adică privitorul e pus în fața unei sculpturi, și cu cât o contemplă  mai mult, cu cât o studiază mai mult, cu atât poate vedea aceste schimbări, și le poate imagina. În genul acesta de sculptură, aplic tehnica în mare parte, pentru că aceste planuri care imaginar se mișcă prin liniile și volumele lor trebuie să fie în același timp și bine finisate, adică în realizarea lucrării în sine – concept, tehnică și amplasarea în locul definitiv – trebuie să țin cont de aceste detalii. Este un concept artistic minimalist – ca să spunem așa –, dar trebuie să fie în același timp și bine executat ca tehnică.
R.: Nu mi se pare lipsit de semnificație faptul că în Argentina n-ați luat doar Marele Premiu, ci și premiul pentru copii.
P.V.M.: A fost o mare bucurie. S-a decernat pentru prima dată acest premiu al copiilor și am rămas foarte plăcut surprins să-l câștig. Pentru ei, ca și pentru mine, este la fel de important ca premiul întâi.
R.: Cum și-au manifestat copiii bucuria?
P.V.M.: Ei, desigur,  copiii s-au bucurat că am câștigat, pentru că le-a plăcut cel mai mult lucrarea mea. M-au aplaudat, m-au înconjurat, m-au îmbrățișat, m-au întrebat de una, de alta…

Poveste cu un orb

R.: Poate fi atinsă lucrarea dvs.?
P.V.M.: Sigur că da. Poate fi atinsă, și, referitor la asta, aș vrea să vă spun ce s-a întâmplat cu această lucrare în Argentina.
R.: Suntem nerăbdători să aflăm.
P.V.M.: Eram la lucru. Veneau mulți vizitatori să întrebe despre lucrare, despre mine, cine sunt. Foarte curioși, vizitatorii vor să stea de vorbă cu artiștii care participă. La un moment dat, s-a apropiat un domn nevăzător. Era însoțit de un prieten care-l conducea. Am stat de vorbă cu dânsul. Era încântat că am discutat, după care ne-am luat la revedere și a dat să plece. Văzându-l că pleacă, mi-a venit o idee: să-l chem și să-l îndemn să  pună mâna pe sculptură, s-o atingă. Cred că am făcut un gest frumos, pentru că s-a bucurat când l-am invitat, iar când a atins sculptura, a început s-o mângâie și să urmărească forma și liniile. Am simțit pe fața dânsului un sentiment de satisfacție și parcă i-au dat și lacrimile. L-am întrebat ce simte, și atunci mi-a spus ce simțea el despre formă, despre aceste linii, cum se mișcă și nu poți să te oprești pentru că fiecare formă te conduce în altă parte. Aceasta este și ideea. Că o linie conduce la altă linie și un volum te trimite mai departe, să ocolești lucrarea și să-i vezi toate unghiurile. Practic, o lucrare este o infinitate de unghiuri. Cam aceasta a fost povestea cu domnul nevăzător. Mi-a făcut mare plăcere să-l văd atingând lucrarea și că e atât de entuziasmat și emoționat. După care au revenit și au continuat să cerceteze toate lucrările care erau acolo. A fost un lucru extraordinar.
R.: Foarte emoționant, într-adevăr. Maestre, ne-ați deschis… ochii! Suntem copleșiți atât de persoana artistului, cât și de lucrarea sa. Vă mulțumim din suflet!
P.V.M.: Și eu vă mulțumesc.

                                                                            Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Interviu la lucru cu sculptorul Constantin Țînteanu
(urmare din ediția 27 februarie 2023)

Ca o călătorie, ca viața noastră…

R.: Una dintre expozițiile dvs., care a fost vernisată – dacă am reținut bine – la Muzeul din Bistrița se intitulează ”La final, nici măcar nu contează”. În altă parte afirmați că ”cel mai dificil este finalul”. ”Mai complicată decât orice se dovedește întotdeauna încheierea, capătul drumului”. Dacă la final nici măcar nu contează, de ce vă complicați?
C.Ț.: Aceste lucruri pe care le-am afirmat nu sunt contradictorii, de fapt, se referă la cu totul alte aspecte. Dacă vă referiți la expoziția vernisată anul trecut la Muzeul Bistrița, care se numea ”La final, nici măcar nu contează”, ea pornea de la ideea că important este drumul pe care îl parcurge artistul până la finalizarea lucrării. Acest drum, în fond, este important. Și, până la urmă, nu e vorba neapărat de activitatea artistică, ci de viața noastră, în general. Da, e la fel ca o călătorie, ca viața noastră. Contează foarte mult ceea ce se întâmplă în acest interval. La sfârșit, oricum nu mai contează. Și de ce nu contează la final? Fiindcă odată ce lucrarea de artă este finalizată, ea nu mai este sub stăpânirea, influența artistului, acesta nu mai are nicio putere asupra ei, și oricâte probleme sau gânduri ne-am face noi, nu mai putem să intervenim, nu mai putem să făptuim nimic. De aceea am spus că nu mai contează. Pe de altă parte, afirmam că finalizarea e foarte greu de realizat. Mă refeream la faptul că pentru orice artist este foarte important să știe când să se oprească. Din această cauză, este foarte dificil să știi când lucrarea trebuie lăsată într-un anumit stadiu, să nu mai continui. Pentru că, mergând dincolo de un punct, e posibil să strici lucrarea. Asta am vrut să spun.

Un gol imens și o oportunitate extraordinară 

R.: Am înțeles că aveți un atelier la Râșca, în județul Suceava, unde vă petreceți timpul din primăvară până-n toamnă, exceptând, desigur, deplasările la diversele tabere sau simpozioane, iar iarna vă duceți viața la Bacău, la Galeriile dvs., Karo parcă se numesc.
C.Ț.: Așa este.
R.: În octombrie, chiar înainte de începerea ediției a V-a a taberei noastre, ați avut o expoziție alături de prietenul și colegul dvs. Maxim Dumitraș. Se intitula ”Filling the void” (”Umplerea golului”). Ne gândim că și aici, în parcul acesta, aveți un gol imens de umplut.
C.Ț.: Da, un gol pe care-l umplem cu lucrările noastre, izvorând din sufletul nostru – ca să fiu mai patetic -, dar cred că este o oportunitate extraordinară care ne bucură pe noi toți. Ne place să știm că rămâne ceva în urmă aici, pentru oamenii acestui loc, și că lucrarea mea va sta alături de atâtea altele care s-au făcut și care se vor mai face în viitor. 

Mâna neștiută

R.: Urmărind gândul dvs., am putea afirma că artistul Țînteanu nici măcar nu este autorul operelor sale, întrucât acesta afirmă că ”o mână neștiută așază cum trebuie fiecare părticică. Important este să te lași în voia ei”. Așadar, autorul operelor dvs. este acea mână neștiută.
C.Ț.: (zâmbind) Da, sunt total de acord cu acest fapt. Unii, acea mână neștiută, nevăzută ar numi-o Dumnezeu, alții ar spune inspirație, alții revelație, dar cu siguranță este acea stare de grație pe care nu ne-o putem explica și care, de fapt, ne conduce, iar artistul ajunge să fie, mai mult sau mai puțin, un martor, un intermediar al acestui fenomen care ne uimește și ne bucură în egală măsură. De fapt, asta e plata pe care o primește artistul pentru efortul său și sacrificiile pe care le face.
R.: Spuneați undeva că sculptura este gând, cugetare, înainte de toate, emoțiilor rezervându-le un rol oarecum secundar…
C.Ț.: Este firesc să fie așa, pentru că totul se pornește inginerește. Cu o machetă, cu niște calcule pe zile, ce scule folosești etc. Aici, emoțiile sunt de altă natură. Poate o stare de exasperare, poate o stare de oboseală, dar noi nu suntem impresioniști. Nu putem să fixăm zborul unui gândăcel sau al unei musculițe în marmură.

Rațional, intelectual, rece 

R.: O clipă! Ați fost în excursia oferită de organizatori la tabăra de la Măgura Buzăului. O sculptură expusă acolo, a lui Ioan Deac-Bistrița, se intitulează ”Gândacul amenințător”. Lucrarea a fost prezentată de colegul dvs., Maxim Dumitraș. Deci?
C.Ț.: Cel puțin eu nu-mi propun așa ceva și n-aș putea să realizez genul acesta de manifestări artistice. Îmi susțin cu toată tăria această afirmație, că totul este rațional, intelectual, rece. Emoțiile apar abia la sfârșit, când descoperi, alături de ceilalți, rezultatul unei munci intense de două-trei săptămâni, poate o lună, sau cât durează realizarea lucrării.
R.: Ați vrea să ne vorbiți despre gândul care v-a animat în realizarea acestei lucrări? Să cugetați?
C.Ț.: Nu știu, e o întrebare care pe mine nu mă încântă…
R.: Nu ne-am propus să vă punem întrebări neapărat încântătoare. ”Care-i conceptul?”,  v-au întrebat unii. Sunteți, totuși, și critic de artă.
C.Ț.: Sunt. Dar discut despre alții, nu despre mine. 

”Turn”

R.: Nu insistăm. Cum se numește lucrarea?
C.Ț.: Se cheamă ”Turn”. E din seria ”turnurilor metafizice”. E o filozofare asupra destinului uman, a locului nostru pe această planetă. Are multe sensuri, pentru că eu întotdeauna mi-am propus ca lucrările mele să aibă o infinitate de explicații. De aceea – și am mai spus-o și cu alte ocazii –, în ceea ce privește lucrările mele, fiecare observator are dreptate. Dacă vine un privitor și spune: ”Uite, aceasta eu o văd ca fiind nu știu ce!” – poate un copac, poate un soare -, e perfect adevărat. Dacă cineva vine și afirmă că e ceva metafizic sau ceva transcendent, sau nu știu ce metaforă, e la fel de adevărat. Pentru că, până la urmă, opera de artă se creează în permanență, prin modul în care se raportează privitorul la obiect. Obiectul singur, fără om, nu că nu există, dar n-are viață. Viața i-o dăm noi și raportul nostru cu lucrarea respectivă.
R.: Înțeleg că vă încântă varietatea percepțiilor și a perspectivelor.
C.Ț.: Nu numai că mă încântă, dar mă și stimulează, pentru că aici este vorba de multiplele valențe pe care le are opera de artă. Ce poate fi mai plicticos decât un pat al lui Procust, un fel de șablon, un fel de model impus de artist, ca un dictator. Priviți doar așa și nu altfel, pentru că ăsta-i adevărul! Este adevărul tău ca artist. Dar mâna aceea nevăzută? Care e rolul ei? Deci, să nu cerem mai mult decât ni se dă.

Calm, echilibru, tumult, promisiuni și mister 

R.: Totuși, vorbeați în altă parte despre atingerea acelei ”stări de grație, cu promisiuni și mister”.  Păi asta nu înseamnă emoție mai degrabă?
C.Ț.: Bineînțeles. Nu știu dacă ați observat, dar eu sunt o fire alcătuită din contraste. Pe asta și mizez: pe contraste. Calm, echilibru, tumult, da și nu, negru și alb. E perfect adevărat ceea ce ați afirmat și, până la urmă, asta e frumusețea, de a ne lăsăm duși, purtați, inspirați de această stare de emoție. Dar până la urmă nu poți să te lași pradă emoției în totalitate, pentru că, totuși, trebuie să și controlăm puțin, măcar până-ntr-un punct, ceea ce facem.
R.: Intenționați sau visați să reveniți la Ploiești  și cu altă lucrare în viitor? V-am întrebat și la început, dar vrem să fim siguri că nu v-ați răzgândit.
C.Ț.: De ce nu? Mi-a plăcut destul de mult. A fost foarte bine. În primul rând, sunt mulțumit că am avut această oportunitate de a lăsa o lucrare aici, într-un oraș frumos, pe care nu l-am prea vizitat. Totdeauna am fost în trecere pe-aici. E prima oară când am stat mai mult. Aș fi încântat.
R.: Ne bucurăm pentru faptul de a fi avut șansa să vă cunoaștem.
C.Ț.: Și eu mă bucur că v-am cunoscut.
R.: Mult succes în continuare!

                                                                                   Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană (Ediția a V-a) – Ploiești 2022

Interviu la începutul lucrărilor cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu

Cel de-al treilea venit este Petre Virgiliu Mogoșanu de la Balș. A lucrat și studiat peste 12 ani în Grecia, unde a urmat o Școală de Arte cu nume lung din Atena, și vreo șapte ani în Italia. În Peninsulă, a terminat un masterat la Academia de Arte Plastice din Carrara, unde este celebra carieră. Este prezent pentru a doua oară aici, după ce s-a evidențiat la ediția inaugurală, din 2018.
Tensiune, Schimbare, Îndoire, Mișcare, Dialog, Echilibru, Transparență. Sunt câteva dintre notele definitorii ale operelor lui Petre Mogoșanu.
Vă mai spun că a repurtat un succes fulminant la Bienala Internațională de Sculptură din Argentina, de la Chico, unde s-a lucrat, ca și aici, în fața publicului. Peste 40 000 de spectatori i-au aplaudat triumful. Dar să nu uităm copiii, pentru că artistul a câștigat acolo alte două premii, printre care și Premiul pentru copii, care și-au arătat recunoștința pentru românul nostru aplaudându-l îndelung.
Dar nu numai copiii au a-i fi recunoscători sculptorului balșean, ci și Domul din Milano, căruia i-a fost restaurator.   

 R.: Domnule Petre Virgiliu Mogoșanu, sunteți pentru a doua oară prezent la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești. Ați mai  fost la prima ediție. Cum vi se par lucrările expuse aici în acest interval de patru ani în care ați lipsit?
P.V.M.: Da, au trecut patru ani… Am găsit lucrarea pe soclu. Pentru că atunci când am terminat-o nu au avut timp să facă soclurile. Au pus-o acolo unde am discutat cu organizatorii și e foarte bine amplasată. Mi-a părut bine să o revăd.
R.: Dar lucrările realizate de colegii dvs. în acest interval cum vi s-au părut?
P.V.M.: La fel, și lucrările colegilor de la prima ediție au fost montate. Ceea ce m-a surprins este faptul că sunt câteva lucrări de la a treia sau a patra ediție – nu-mi aduc aminte bine – care nu au ajuns pe pozițiile finale, nu sunt pe socluri. Dar probabil în viitorul apropiat or să le monteze, pentru că n-am avea decât de câștigat, deoarece o sculptură își dezvăluie adevărata valoare când e pe soclu. Atunci se poate înțelege opera și poate fi contemplată. Acestea sunt lucrări valoroase sculptate de artiști cu experiență acumulată în mulți ani de studiu și practică, care au venit din multe părți ale lumii. 

A restaurat Domul din Milano

R.: Sunteți profesor asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova. Există un departament Arte Vizuale în cadrul Facultății?
P.V.M.: Da, există în cadrul Facultății departamentul de Arte Vizuale, pictură și sculptură. Eu sunt asistent la sculptură.
R.: Ați petrecut o mare parte din timp pe-”afară”. Am înțeles că ați lucrat foarte mult în Grecia, la Atena, unde ați urmat și niște studii. Cam câți ani ați lucrat în Grecia?
P.V.M.: Am început sculptura în Grecia. La Atena am renăscut. Am studiat la o școală de arte privată. Am fost și profesor la această școală patru ani. După care am făcut Universitatea de Arte și masterul în Italia, la Carrara, iar la București, de scurt timp, am terminat doctoratul, la Universitatea de Arte.
R.: Am citit că ați lucrat șapte ani la restaurarea Domului din Milano…
P.V.M.: Da. În timp ce eram student, am lucrat într-un atelier de sculptură din Carrara, unul dintre cele mai renumite, în paralel cu Facultatea. Îmi câștigam existența în acest fel, dar realizam și lucrări proprii. În acest atelier făceam lucrări de restaurare prin înlocuire pentru Domul din Milano.

”Libertatea” trebuie să fie păzită zi și noapte 

R.: Dacă am reținut bine, o lucrare de-a dvs.,”Libertate”, o statuie situată în dosul Parcului din Craiova, este păzită zi și noapte de polițiștii locali. Dacă este în nesiguranță, aduceți-o aici!
P.V.M.: (zâmbind) Nu cred. Asta a fost atunci, pe moment, dar nu cred că e o știre reală. În timp ce lucram, am făcut acest simpozion cu alți doi sculptori. Lucrarea era în parc, alături de altele, și până le-au montat la locul definitiv a trebuit să le păzească cineva, să nu fie vandalizate. Cred că știrea e puțin cam ieșită de sub control.
R.: Bănuiesc. S-ar putea să fie o creația unor ziariști zglobii.
P.V.M.: Așa cred.

”Libertatea de gândire stă la baza acestui proces complex” 

R.: Vorbiți în permanență despre o tensiune. În excursia pe care am făcut-o în Tabăra de Sculptură din județul Buzău, de la Măgura, vorbeați cu prietenul și colegul dvs. Constantin Țînteanu despre o energie, o forță, o tensiune care este absolut prezentă în lucrările dvs. Aceasta este nota dominantă a lucrărilor dvs.?
P.V.M.: Da. Aș putea spune și asta. Am pornit de la ideea că în natură au loc o infinitate de fenomene fizice care duc la schimbarea materiei, fenomene pe care le sesizăm sau nu, în funcție de proprietățile materialelor. Același lucru se întâmplă și în cazul ființelor umane. Oamenii gândesc, își schimbă proiectele existențiale în funcție de o multitudine de factori care le influențează mentalul și fluxul emoțional, ceea ce îi determină să acționeze divers, planificat sau imprevizibil. Memoria îi ajută să înțeleagă schimbările, să repete și să analizeze întregul proces cognitiv al devenirii. Libertatea de gândire stă la baza acestui proces complex. Oamenii conduși de instinctul de libertate acționează dând naștere unor momente care uneori devin de importanță istorică. În toate aceste transformări există un impuls care pornește din interiorul nostru. Transformările corpurilor din natură apar datorită faptului că în interiorul fiecărui volum există o forță, o energie, o tensiune și un echilibru care, simultan, vor acționa spre exterior și vor crea o mișcare care este echivalentul vieții. Sculptura evidențiază ideea de forțe contrare, posibile traiectorii și tensiuni conținute în forme care au capacitatea de a reconfigura spații și care definesc lumea și universul. Vizitatorul este pus în fața unei forme care îl invită pentru câteva momente să-și imagineze aceste tensiuni, mișcări conținute în aceste volume aparent imuabile.

Natura și tensiunile ei sau triumful de la Chico 

R.: Tulburător. Trebuie să recunosc că ne-ați pus serios pe gânduri, domnule Mogoșanu. Promitem să reflectăm asupra spuselor dvs. Sigur că acest efort al dvs. se materializează și în anumite realizări și recunoașteri. Nu de multă vreme ați câștigat cu o lucrare, ”Natura și tensiunile ei” (iarăși tensiunile!), Marele Premiu la Bienala Internațională de Sculptură din Argentina, urmat de un sud-coreean și o nemțoaică. Vreți să ne vorbiți puțin despre asta? Am înțeles că este vorba despre un premiu însemnat.
P.V.M.: Da, se întâmpla la Chico, în Argentina. A fost o experiență foarte frumoasă, de care m-am bucurat foarte mult, încă de la început, de când am fost selecționat. Totul s-a finalizat cu o mare satisfacție. Mi-am savurat succesul din plin, pentru că am obinut cea mai înaltă distincție, și a fost minunat să lucrez alături de mulți alți artiști remarcabili, prieteni buni, cu care am petrecut trei săptămâni frumoase.

”Îmi place să lucrez piatra” 

R.: Sigur, ați mai câștigat și alte premii însemnate. Am citit în rezumatul tezei dvs. de doctorat, care se intitulează ”Materiale și tehnici tradiționale în sculptura contemporană”, că lucrați mult în piatră. Aici lucrați în marmură, dar ați lucrat și în alte materiale. Ați epuizat întreaga ofertă geologică?
P.V.M.: De fiecare dată când fac o lucrare, întâlnesc noi și noi provocări, trec prin niște etape, descopăr noi metode, la fiecare pas, în timp ce lucrez. Îmi place să lucrez piatra, și cu cât e mai dur materialul, cu atât îmi place mai mult. De fiecare dată e diferit. Chiar dacă consider că știu anumite lucruri, întâlnesc mereu situații noi, pe care le tratez pe moment, fără să am un proiect dinainte stabilit în detaliu, ci rezolv problema pe loc. Astea sunt detalii tehnice, pe care un sculptor le utilizează ca să ajungă la final, să ajungă la forma pe care o dorește. Tehnica este pe planul doi într-o sculptură. Dar e foarte importantă pentru că, în felul acesta, când un artist cunoaște tehnica, poate să ajungă mai repede acolo unde vrea, mai  bine.
R.: Noi vă mulțumim și așteptăm cu nerăbdare să vedem finalizată lucrarea dvs.  

                                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Interviu la începerea lucrărilor cu sculptorul Constantin Țînteanu

Cel de-al doilea născut (după Maxim Dumitraș) dintre cei trei sculptori  care au lucrat la ediția a V-a a taberei de la Ploiești este Constantin Țînteanu. Un artist pentru care sculptura este gând, cugetare înainte de toate. Spirit renascentist: sculptor, galerist, curator, critic de artă (a înființat Galeriile Karo din Bacău). Inițial geolog, nu face o distincție netă între geologie și sculptură. Are un atelier la Râșca, în județul Suceava, unde lucrează din primăvară până-n toamnă.
”Sculptura se autocreează. O mână nevăzută, neștiută, așază cum trebuie fiecare părticică. Important este să te lași în voia ei”, afirmă artistul.
E și cetățean britanic. A trăit ani buni în Marea Britanie. După cum mărturisește, știe pe de rost marile muzee britanice, recunoaște legat la ochi fiecare loc în parte, fiecare încăpere.
Posedă și solide cunoștințe de latină. Deviza sa: ”Est modus in rebus (Este o măsură în toate)”.

Dincolo de voința noastră

 Reporter: Domnule Țînteanu, fiți binevenit la Ploiești! Participați pentru prima oară la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană. Cum vi se pare parcul ploieștean și lucrările realizate până acum de colegii dvs.?
Constantin Țînteanu: Mă simt foarte bine aici, la Ploiești. Este un loc deosebit. Sculpturile colegilor, în mare parte, sunt foarte bune sau chiar excepționale, foarte diverse. Ideea de a face un parc care să găzduiască sculpturi contemporane cred că este foarte bună. Vremea ține cu noi, totul este extraordinar. La superlativ. N-am de ce să mă plâng.
R.: Să credem că ați fi tentat să reveniți oricând, la oricare dintre viitoarele ediții?
C.Ț.: În principiu, da. Deși eu fiind un om foarte atașat de colegi, aș fi interesat  și de participanți. Poate aș avea unele ezitări, funcție de cine participă. Dar în principiu da. Cred că aș reveni cu plăcere, oricând, aici.
R.: Într-un dialog cu un reputat critic de artă afirmați că sunteți o fire fatalistă, resemnată. Lăsați ca această percepție să se vadă și în proiectele dvs.?
C.Ț.: Cred că am fost interpretat greșit în acel interviu, sau probabil m-am exprimat eu greșit. Eu nu sunt resemnat. Nu mă resemnez niciodată. Fatalismul rezultă din acceptarea oarecum detașată a ceea ce se întâmplă dincolo de voința noastră. Este un fel de acceptare a destinului, să zicem așa. Pe de altă parte, lucrările mele sunt foarte, foarte raționale și nu cred că răzbate acest așa-zis fatalism în niciuna dintre reprezentările mele vizuale. Cu siguranță nu.

Patru ipostaze

R.: Am constatat din curriculum vitae și alte materiale, interviuri despre dvs. că sunteți, pe lângă sculptor, curator, galerist, critic de artă. În care dintre aceste ipostaze vă simțiți mai în siguranță?
C.Ț.: Probabil… Iar mă iau de dvs., cu ”a mă simți în siguranță”.
R.: Luați-vă și căutați să-l iertați pe reporter pentru îndrăzneală sau poate… lipsa de inspirație!
C.Ț.: N-am spus asta. Dar, în fine… Nu mă simt deloc amenințat. Eu mă simt foarte bine în oricare dintre aceste posturi și aș putea spune că toate cele patru ipostaze se completează una pe cealaltă. Pur și simplu, ele sunt niște manifestări firești ale personalității mele și n-aș putea să mă manifest fără vreuna dintre acestea pe care le-ați menționat. Dar, într-adevăr, întotdeauna o latură a acestei personalități are întâietate față de celelalte, dar îmi place să cred că toate mă reprezintă.
R.: Dacă sculptorul poate sau nu poate să spună ceva despre lucrarea sa, cum o apreciază  criticul Constantin Țînteanu?
C.Ț.: Criticul o apreciază cum vrea sau crede el, ca orice critic. La fel și publicul, privitorul în general. Din acest motiv, am declarat că sculpturile mele sunt deschise oricărei interpretări, că orice concluzie la care privitorul ajunge este perfect valabilă, și – din punctul ăsta de vedere – nu trebuie să mai dau nicio explicație. Pentru că punctul meu de vedere este particular, la fel de valabil ca al oricăruia. Și cred că e foarte corect să fie așa.

”Doar cei care n-au încredere în ei au un stil șovăielnic”

R.: Vi se pare important ca în viitorul nu prea îndepărtat să fiți recunoscut cel puțin în cele mai importante dintre lucrările dvs., adică stilul ca semnătură?
C.Ț.: Consider că este foarte important ca orice artist să aibă un stil al său. Și, n-o luați ca pe o lipsă de modestie, deja sunt recunoscut, prin ceea ce fac, ca având stilul meu. Nu trebuie să aștept viitorul, pentru că, dacă stăm și ne uităm în urmă, toți artiștii, mai importanți sau mai puțin importanți, dar care totuși au rămas, au avut un stil foarte clar. Deci, cred că fiecare artist are un stil al său. Doar cei care n-au încredere în ei au un stil șovăielnic, balansează într-o parte sau în alta funcție de ceea ce-i impresionează pe moment. Un exemplu bun: colegii mei de la acest simpozion au un stil recognoscibil și foarte valabil, și arată că sunt niște artiști desăvârșiți.

Tragic destin

R.: Cum putem să apreciem starea dvs. de spirit când afirmați, într-un scurt eseu, că artiștii sunt destinați unei vieți la limita sărăciei?
C.Ț.: (pe gânduri)
R.: Vă asumați acest destin?
C.Ț.: Nu-mi asum acest destin, pentru că eu, fiind un om chibzuit și prudent, nu trăiesc din roadele activității mele de artist, dar cunosc foarte multe cazuri de artiști care sunt în această situație, pentru că, din păcate, societatea în care trăim nu este o societate favorabilă artiștilor. Continui să cred – și aș putea să și argumentez – că sistemul în care ne ducem existența e parcă făcut să fie împotriva a tot ceea ce înseamnă activitate în zona artei. Și când spun artă nu înseamnă numai artist vizual, ci tot ce ține de frumos. Și, într-adevăr, e un destin de multe ori destul de tragic și, din păcate, foarte multe talente se pierd din cauza acestei situații. Oamenii sunt nevoiți să se reorienteze profesional, iar noi cu toții suferim și pierdem pe termen lung.
R.: Trist.
C.Ț.: Foarte trist, într-adevăr.
R.: (după un răgaz) Spor la treabă. Vom relua interviul după ce vă veți apuca de lucru.

                                                                                       Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Fiți bine (re)veniți, stimați cititori și vizitatori, în atelierul din Parcul din partea de Vest a Ploieștiului unde continuă proiectul Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber, aflat sub înaltul patronaj al Ministerului Culturii, susținut de Primăria și Casa de Cultură ale Municipiului Ploiești, în colaborare cu Asociația 24PHarte, inițiatoare a proiectului! Aici oricine este oricând bine venit.
Și la această ediție, a cincea, am avut tot trei sculptori. Deh, vremuri grele! Virusul s-a mai potolit, însă a lăsat urme adânci, artiștii fiind printre cei care au avut cel mai mult de suferit. ”Dar suferința naște frumusețe”, afirmă unul dintre artiștii pe care-i veți cunoaște în curând, în paginile publicației noastre. Au demonstrat-o cu prisosință și în parcul ploieștean, prin lucrările pe care le-au realizat.
Mă alină, însă, gândul că, la fel ca anul trecut, și la această ediție au lucrat artiști provenind din toate cele trei provincii românești, toți beneficiind de recunoaștere internațională, operele lor fiind răspândite pe tot mapamondul. Proprietari de galerii, curatori (uneori se curatoriază unul pe celălalt), au numeroase expoziții comune și se sprijină reciproc, mai ales în vremuri de-astea. Vi-i vom prezenta în ordinea venirii pe lume.

Interviu la începutul lucrărilor cu sculptorul Maxim Dumitraș

Primul născut este Maxim Dumitraș, un artist coborât direct din Rai, dar nu orice Rai, ci unul albastru, ca-n visele mele, numit și Raiul lui Maxim sau Maxonia. Acolo vremea e întotdeauna frumoasă, chiar și când plouă (cum o mărturisește artistul), exact ca în parcul nostru. Este fondator și directorul primului Land Art din România și al Muzeului de Artă Comparată din Sângeorz Băi. A realizat chiar un sat artistic, undeva, în Dosul Gârciului.
Este membru al Asociației Internaționale a Artiștilor din Paris. Artist polivalent, a obținut și un mare premiu pentru film.
A trăit mai puțină vreme pe alte meleaguri decât ceilalți doi artiști invitați la această ediție, deși a primit numeroase oferte de a rămâne definitiv. Dar pentru artistul român, care a numărat nu mai puține expoziții și participări la simpozioane și tabere naționale și internaționale, nu există centru și marginea.
Este singurul sculptor prezent pentru a treia oară aici. Artistul remarcabil, bistrițeanul Maxim Dumitraș, Omul din Rai! 

Urmărirea umbrei 

Reporter: Sunt chiar emoționat acum, pentru că vorbesc cu un om care vine din Rai! Un Rai personalizat, Raiul lui Maxim. Cum vă simțiți aici, în Ploiești, în afara Raiului dvs., sau cum îi spun unii – Maxonia?
Maxim Dumitraș: Da, acolo este un spațiu mai special decât aici.
R.: Acesta este mai ”tânăr”. Dar va concura Maxonia, într-o zi.
M.D.: M-aș bucura să fie așa. Aici am venit pentru a realiza un proiect despre umbră, lumină și urmărirea umbrei. Sunt pentru a treia oară la tabără, nu am gândit de la început acest concept, dar în timp s-a materializat. Sunt patru lucrări, de fapt. Una e interiorul albastru, casa cu fereastră prin care, de la răsărit la apus, trece lumina, iar lumina din interiorul personajului, interiorul casei, interiorul ființei lasă – pornind de la cadranul solar – o umbră în mișcare pe o placă, situată în față, pe care se vede drumul luminii și drumul umbrei. La a doua ediție la care am participat, am realizat o verigă, care face legătura oarecum cu interiorul casei, interiorul spiritual, iar acum, în a treia ediție, lucrez la o cariatidă, un fel de personaj, care urmărește și supraveghează umbra și lumina. Deci va fi un ansamblu din trei piese de marmură de Rușchița monumentală, iar a patra piesă, care e cea mai importantă, este o orizontală pe care circulă lumina și umbra.

Albastru de Transilvania

R.: Îmi amintesc că la ediția a doua ne-ați vorbit despre marea șansă care vi s-a oferit de a reveni. Am înțeles că acest proiect al dvs. s-a construit pe parcurs. Ați mai realizat astfel de lucrări și în altă parte?
M.D.: Mai am un ansamblu de vreo șase lucrări, realizat în Egipt, la Assuan, lucrat în granit, care reprezintă un fel de pieta, și niște stâlpi cu niște urme în ei ca niște teci de fasole, din care oamenii sunt plecați și au rămas doar niște desene albastre, cam cum am făcut și aici. Folosesc albastru de Transilvania, plecând de la casele tradiționale din Transilvania, care sunt vopsite în albastru și alb. Este un albastru ultramarin special. Încerc să pun și culoare pe marmură, să lucrez în trei-patru straturi prin patinare. Al cincilea strat îl va crea timpul, natura, în decurs de 50, 100 de ani, nu se știe.
R.: Acest albastru persistă? Știu că grecii colorau toate lucrările lor. Abia romanii au venit cu marmura albă. Sigur, acele imagini s-au șters. Acest albastru al dvs. rezistă?
M.D.: Eu am găsit sculpturi colorate și în Egipt. Aici va rezista foarte mult desenul,  care e mai închis. Sunt trei tonuri de albastru. (Indicând) Acest desen din interior va persista foarte mult timp, iar acesta se va duce în timp. E ca și omul, care e peren, vine, trece… Nu rămâne nicio urmă de albastru. De aceea, în prima fază, când privitorul privește albastrul, i se pare că e puternic, violent. Dar o fac intenționat, pentru că lumina, în timp, ”trage” din acest albastru, îl estompează.

A treia șansă

Reporter.: Iată că vi s-a oferit și o a treia șansă, care – consider eu – este și șansa noastră! Sunteți singurul artist prezent la trei dintre cele cinci ediții, de până acum, ale Taberei de la Ploiești! Asta înseamnă că sunteți iubit aici, iar lucrările dvs. au mare impact. Cum vă simțiți în această postură?
Maxim Dumitraș: Da, este o nouă șansă. Proiectul s-a construit din mers, iar anul acesta cred că a fost cea mai bună ediție pentru mine, pentru că mi-am comandat proporțiile blocului de marmură, dimensiunile, și am lucrat cu mult mai ușor decât la edițiile precedente, când piatra era supradimensionată. A trebuit să mă pliez nițel după piatră, iar anul acesta a fost foarte bine, pentru că am avut o marmură de zece tone, impecabilă, fără nicio fisură. A fost superb. Timpul: minunat. Și cred că va ieși un ansamblu clar, coerent. Și mai cred că va fi una dintre cele mai importante lucrări pe care le-am realizat vreodată.

R.: Că vorbim despre ansambluri monumentale, primul exemplu care ne vine în minte este desigur Ansamblul Monumental ”Constantin Brâncuși” de la Târgu Jiu. Ne bucură faptul că și noi, ploieștenii, vom avea, de acum încolo, un ansamblu monumental, nu numai gorjenii. În timp, vom avea chiar mai multe și realizate de artiști diferiți.
M.D.: Da, e adevărat. Brâncuși e altceva, la mine e altceva. Eu sper să puteți continua,  să realizați și desăvârșiți acest muzeu în aer liber. Este o șansă unică pentru Ploiești, unică în Europa. Dacă se gândește limpede în viitor, pe un proiect de 20-30 de ani, bine chibzuit și temeinic pregătit, nu spontan, și vor fi invitați artiști importanți, veți realiza un lucru cu totul remarcabil. Cred că autoritățile ar trebui să se implice total, să pregătească simpozionul din timp, pentru că anul acesta a fost cu două săptămâni înainte de iarnă, să zicem așa. Un artist foarte bun este foarte ocupat. Lucrează și în străinătate, are un program coerent și nu poți să-l iei din fugă și să speri că în felul acesta vei avea un muzeu impozant la Ploiești.
R.: S-a tot discutat despre asta și s-a tot insistat pe lângă autorități. Faptul că se realizează această ediție se datorează insistențelor unor prahoveni deloc indiferenți la soarta culturii locale. Acum, v-am fi îndatorați dacă ne-ați învăța să urmăm sau măcar să urmărim traseul luminii.
M.D.: Da. (Indicând pe lucrare) Pleacă de la răsărit, trece prin fereastra interioară a casei, a omului, a spiritului, și lasă o urmă pe orizontala din fața lucrărilor. Umbra este o mișcare geometrică, o stare a spiritului, dar ea trece prin diferite efecte ale luminii. Am marcat decorativ în zona albastrului traseul luminii, luminii și umbrei, de fapt. Dar lumina este lucrul cel mai important, care face un parcurs de dimineața până seara pe această formă. 

Despre verigi sau un lanț al prieteniei

R.: La edițiile următoare veți reveni cu lucrări care să poarte asupra altei obsesii a dvs., a altui motiv, cel al ”locuirii”? Spuneați altădată că un alt motiv ar fi cel al ”locuirii”, și porneați de la stupul de albine.
M.D.: Am fost la trei ediții, record absolut, și cred că trebuie să mai lucreze și alții aici. Așa că, probabil, aceasta este ediția mea de adio. Dar pentru a vă răspunde la întrebare: Eu, în toată perioada mea de creație, de 40 de ani, am avut trei teme. Am avut ”locuirea”, pornind de la stupul de albine, despre tot ce se întâmplă în interiorul unui stup de albine: organizarea, tot procesul, care este foarte clar, complex, lung și obositor, și ar fi bine ca oamenii să învețe ceva din asta.
Am făcut și niște forme monumentale din nuiele, am lucrat cu chirpici, cu lut… După care am trecut la ”verigi”. Cred eu că fiecare om este o verigă specială. Fiecare om care dorește binele, formează un lanț al prieteniei când se întâlnește cu alți oameni. Am foarte multe lucrări pe motivul verigilor, în toată Europa, iar utopic îmi pun problema că aceste verigi se vor întâlni cândva și, da, vor forma un lanț al prieteniei.
A treia temă este o sculptură de tip hai-ku, o sculptură în care încercuiesc golul, care, prin ochiul privitorului, devine plin. Sunt niște realizări unice, cred, în sculptura mondială. Eu, în land art-ul meu, îmi cresc sculpturile. Plantez copacul de mic, intru în dialog cu el și în 15 ani realizez o sculptură căreia, după aceea, îi dau o altă viață, interioară. Da, lucrez și 15 ani la o sculptură! Acolo unde trăiesc eu, în Maxonia,  am în proces de lucru vreo 60, pe care le cresc. Nu poți să te grăbești cu copacul, e ca un dialog cu omul. E interesantă această muncă. Când eram copil, mergeam în pădure și căutam forme care seamănă cu ceva, iar acum aceste forme mi le construiesc de mici. Le consider ca pe niște sculpturi Zen, care e un anumit tip de tendință în sculptura contemporană. Am avut și câteva expoziții interesante pe această temă.
R.: Maestre, poate ne veți vorbi și despre asta până la finalul lucrărilor. Deocamdată, vă mulțumim că ne-ați sădit lumina în suflete! 

                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură de la Ploiești – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Tabăra de Sculptură de la Măgura – Buzău

Interviu cu Ștefan Canurschi, consătean cu poetul Vasile Voiculescu (II)

(continuare din ediția de ieri, 30 ianuarie 2023)

Cioplitorul adolescent

R.: Dvs. de la ce ediție ați participat la Tabăra de Sculptură de la Măgura?
Ș.C.: De la prima.
R.: Cine v-a dus de mână?
Ș.C.: Eram la liceu. Adolescent. Și în vacanță am aflat că în zonă urmează să se întâmple ceva, dar nu știam precis în ce loc. Pe vremea aceea nu erau așa multe mașini. Lumea călătorea cu trenul. În gară, i-am văzut pe artiști coborând din tren. Unde s-or fi ducând ăștia? – m-am întrebat. M-am luat după ei și am ajuns aici.
R.: V-a luat vreun artist sub aripa lui?
Ș.C.: Gheorghe Coman mi-a zis: ”Băi, dacă vrei să rămâi, poți să rămâi cu noi. Le mai ajuți pe fetele astea, pe Liana Axinte, pe Adina Țuculescu, la degroșat”. Și am rămas aici, la prima ediție. Apoi, am revenit, an după an.
R.: Ați fost cioplitor?
Ș.C.: În 1970, am lucrat împreună cu mai mulți cioplitori din Ciuta la degroșat, ridicatul și montatul lucrărilor pe socluri.
R.: Trebuie să fi trudit nițel…
Ș.C.: Cam. Mai ales că, în acele vremuri, cel puțin la noi, nu existau scule electrice pentru sculptat. Cioplitul se realiza cu dalta și ciocanul sau cu țiul. Exista și un cioplitor care se pricepea la fierărie. Acesta, cu niște instrumente primitive, dimineața repara și ascuțea dălțile și târnăcoapele.

Recunoștință

R.: Pentru că tot vorbirăm despre recunoștință, să știți că noi avem motive să vă fim recunoscători și din alt motiv. Dvs. ați participat și la prima ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală de la Ploiești, unde ați avut o realizare importantă. În ce a constat aceasta?
Ș.C.: Realizarea importantă a fost participarea la turnarea unui film…
R.: Ați fost operator, nu?
Ș.C.: … despre activitatea sculptorilor participanți la prima ediție a Taberei de la Ploiești. Da, am fost operator.
R.: Eu consider că a fost o realizare importantă.
Ș.C.: Dacă spuneți dvs…
R.: O afirm, cu deplină convingere.
Ș.C.: Mă bucură faptul. 

Muzeul părăsit

R.: Și uite-așa, una peste alta, Măgura Buzăului adăpostește cea mai mare tabără de sculptură din țară, de fapt, un muzeu în aer liber unic în Europa! Motiv de încântare pentru locuitorii județului Buzău. Recunoașteți?
Ș.C.: Recunosc. După cum se poate vedea, nimic nu apare așa, din senin, pe un teren arid, nu “pică” din cer. Tocmai de aceea, sculptorul Gheorghe Coman, împreună cu redactorul de la ziarul ”Vocea Buzăului” de-atunci, au înființat un muzeu al pietrei, unde au strâns toate lucrările vechi de piatră care mai existau în zonă, lucrări cioplite de către meșterii locali: cruci, stâlpi și scări de casă, monumente funerare, ghizduri de fântână, trepte, obiecte gospodărești, toate vechi, de prin anii 1800.
R.: Rămășițele…
Ș.C.: Da, tot ce-au găsit. Le-au adunat în acest muzeu și le-au așezat într-o anumită ordine, formă, ca să le pună în evidență valoarea. În felul acesta, se demonstra că noul muzeu de sculptură contemporană de la Măgura are la bază sute de ani de sculptură țărănească tradițională. După Revoluție, “Muzeul pietrei vechi” a fost părăsit, vegetația a invadat totul, “turiștii” au devastat, localnicii au furat și totul s-a terminat. Au fost recuperate câteva cruci (cu scriere chirilică până la anul 1900), care au fost amplasate în vecinătatea Mănăstirii Ciolanul.  Păcat că s-a distrus, era foarte interesant.

Dumnezeu și Carpații 

R.: Și nu se mai poate face nimic?
Ș.C.: Nu, din păcate.
R.: Ei, am întrebat și eu cu speranța unui – improbabil – răspuns afirmativ. Pentru că dacă a fost devastat, prăduit… Apropo: dvs. ce simțiți când vă plimbați printre sculpturile acestea?
Ș.C.: Te simți ca și la vulcanii noroioși. Când ajung acolo, parcă sunt alt om… Parcă sunt altfel… Zona este fantastică. Se spune că Dumnezeu când a pus Carpații pe globul pământesc, Carpații nu mai intrau, erau mai lungi decât globul. Și atunci a luat Carpații, i-a pus pe genunchi și i-a îndoit. I-a îndoit și i-a pus aici. Și dacă iei o nuia de alun, de orice esență, și o îndoi, apar tensiuni. Așa și cu Carpații: când i-a îndoit Dumnezeu ca să-ncapă aici, la curbură, au apărut tot felul de tensiuni: vulcanii noroioși, cea mai lungă mină de sare din lume etc. A apărut chihlimbarul, care înseamnă lumina. Lumina cine este? Dumnezeu. Uraniu, ape sulfuroase… Orice găsești aici.

”Peleșul” de la Cetățuia 

R.: Vă încărcați bateriile, cum se spune.
Ș.C.: O, daaa…! Pentru că și din punct de vedere energetic zona este fabuloasă. Acest lucru se datorează în principal pădurilor de foioase (stejar și fag) ce se găsesc în zonă. Frumusețea ținutului l-a atras chiar și pe regele Carol I, care a dorit să construiască Castelul Peleș aici, pe culmea dealului Cetățuia. Faptul că Valea Prahovei era mai dezvoltată, iar numărul boierilor mai mare, l-au determinat pe rege să  construiască castelul la Sinaia.
R.: Ați ratat. Trebuia să ”plantați” mai mulți boieri în zonă și să comercializați mai multă piatră. Dar suntem chit. Prahovenii v-au luat Peleșul, voi le-ați luat – câteva decenii mai târziu – tabăra de sculptură.
S.C.: (zâmbind) Mda, se poate spune și așa.

”Duhul pietrei”

R.: Ați lucrat multă vreme ca operator TV ?
Ș.C.: Din 2000 până recent.
Ș.C.: Ați filmat minunile de-aici?
Ș.C.: O, desigur! Începând din anul 2004. După 2005, am realizat, împreună cu regizorul Cătălin Apostol (prezent și astăzi aici), mai multe documentare în acest ținut miraculos al Buzăului. Printre reportajele realizate în zonă se află și “Duhul pietrei”. Filmul prezintă munca din carierele de piatră: cum se scoate piatra, cum este transportată cu carul cu boi… Sunt prezentați ultimii cioplitori de la Ciuta, avem interviuri cu ei, filmare la Tabăra de Sculptură de la Măgura, interviu cu sculptorul ploieștean Gheorghe Coman și soția sa, prezentare a “Muzeului pietrei” sau ce a mai rămas din el. Filmul a devenit istorie. Muzeul pietrei nu mai există, cioplitorii din Ciuta nu mai sunt, sculptorul Gheorghe Coman a trecut “în umbra crucii” împreună cu soția, și nici eu (care am apărut în acest film) nu mă simt prea bine!
R.: Spuneți că filmul a devenit istorie. Ce să înțelegem? Mai există filmul?
Ș.C.: Singurul care mai păstrează o copie a acestui reportaj difuzat în cadrul emisiunii “Dincolo de hartă”, realizat la TVR, sunt eu. Poate facem o vizionare in cadrul Cenaclului ”I.L. Caragiale” de la Ploiești.

Brâul și hora cu Adrian Păunescu și Nichita Stănescu

R.: Neapărat. Vă garantez asta. Abia aștept! Ați fost și la alte  ediții ale taberei?
Ș.C.: Cât am putut. Nu la multe, dar cam la toate vernisajele.
R.: Ce amintiri aveți de la vernisaje?
Ș.C.: Ooo, numeroase! An după an, veneau la încheiere artiști foarte cunoscuți, oficialități și alte personalități. Îmi aduc aminte, spre pildă, că la încheierea unei ediții – cam pe la 1980 – au venit poeții Adrian Păunescu, însoțit de câțiva membri ai Cenaclului ”Flacăra”, și Nichita Stănescu. Dansam brâul și încingeam hore cu ei până-n zori. Se cânta, se recita… La o altă ediție, a venit Anda Călugăreanu, iar la ultima, în 1985, Sofia Vicoveanca. Din păcate, primii trei amintiți nu mai sunt printre noi. Au fost și alți artiști, dar nu-i pot aminti pe toți aici.
R.: Viață intensă…
Ș.C.: Foarte intensă. Dar și satisfacții spirituale, după cum ușor se poate bănui. Știe toată lumea ce fel de creatori și interlocutori erau Păunescu sau Nichita, ca să mă refer doar la ei.

Întoarcerea la sursă

R: V-ați trăit toată viața pe meleagurile astea?

Ș.C.: Aici am crescut. Mai târziu, a trebuit să plec: la școli, la munci și unde viața te duce. Dar am căutat să nu mă îndepărtez prea mult de… sursă, ca să zic așa. Mai veneam acasă la sfârșit de săptămână. Dar pe unde-am fost, ca-n gară am stat, ca-n sala de așteptare, așteptând să vină ziua pensionării ca să mă întorc aici. De fapt, nici n-am mai avut răbdare să aștept până să ies la pensie. Pe la 50 și ceva de ani m-am întors. M-am pensionat anticipat, cu toate neajunsurile care decurg de aici. Nu mai am nevoie de pensie, cât oi mai trăi n-o să mor de foame. Lasă că mă descurc aici.
R.: Sper să vă descurcați până la adânci bătrâneți.
Ș.C.: Să vă audă Dumnezeu! 

Despre bucurie

R.: Ce sentimente vă încearcă în clipa asta?
Ș.C.: Tot marele poet Vasile Voiculescu spunea despre “bucurie” că este ”cel mai mare mister sufletesc. Nu o simți nicăieri și e in tine!”. ”Bucurie” pe care am simțit-o și eu în aceste zile de toamnă, când m-am întâlnit în ”poienile rotate ale Taberei de Sculptură de la Măgura” cu oameni dragi sufletului meu: sculptorii participanți la cea de a V-a ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentala Contemporană de la Ploiești: Maxim Dumitraș, Petre Mogoșanu, Constantin Țînteanu. Deopotrivă m-au bucurat întâlnirile cu Alice Neculea – comisarul taberei, cu dumneavoastră și alți colegi din presa prahoveană, prieteni, colaboratori de la TVR, regizorul Cătălin Apostol…

Dorința lui Ștefan Canurschi

R.: Viitorul sună bine?
Ș.C.: Cred în viitor, chiar dacă vremurile sunt grele, cu pandemii, crize… De-ar fi să mă refer doar la Tabăra de Sculptură de la Ploiești: dacă există continuitate, perseverență și rigurozitate în selecția artiștilor participanți la această manifestare artistică, succesul este garantat, iar Tabăra de Sculptură Monumentala din Ploiești o să devină un reper important in cultura și arta prahoveană și națională. Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în “dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.

Noua Șeherezadă 

R.: Da, sunt lucrări care se iubesc între ele…
Ș.C.: Cam asta este povestea! Așa, la o țuică, am la povești… de nu mă mai opresc!
R.: Poate cu alt prilej vom aborda și alte subiecte. Dar ideea cu țuica este fermecătoare. Spun asta după ce ne-ați servit o mostră înainte de plecare.
Ș.C.: Aia pe care v-am servit-o nu-i cea mai cea. O să desfac una de colecție, la mine acasă, când m-oi porni pe povestit… Nu mă mai opresc.
R.: Venim, venim!
Ș.C.: Vă aștept și în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!
R.: Abia așteptăm să ne povestiți până adormim! Și apoi iar. Sunt convins că o surclasați și pe Șeherezada.

                                                                                                     Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU