Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Interviu la lucru cu sculptorul Constantin Țînteanu
(urmare din ediția 27 februarie 2023)
Ca o călătorie, ca viața noastră…
R.: Una dintre expozițiile dvs., care a fost vernisată – dacă am reținut bine – la Muzeul din Bistrița se intitulează ”La final, nici măcar nu contează”. În altă parte afirmați că ”cel mai dificil este finalul”. ”Mai complicată decât orice se dovedește întotdeauna încheierea, capătul drumului”. Dacă la final nici măcar nu contează, de ce vă complicați?
C.Ț.: Aceste lucruri pe care le-am afirmat nu sunt contradictorii, de fapt, se referă la cu totul alte aspecte. Dacă vă referiți la expoziția vernisată anul trecut la Muzeul Bistrița, care se numea ”La final, nici măcar nu contează”, ea pornea de la ideea că important este drumul pe care îl parcurge artistul până la finalizarea lucrării. Acest drum, în fond, este important. Și, până la urmă, nu e vorba neapărat de activitatea artistică, ci de viața noastră, în general. Da, e la fel ca o călătorie, ca viața noastră. Contează foarte mult ceea ce se întâmplă în acest interval. La sfârșit, oricum nu mai contează. Și de ce nu contează la final? Fiindcă odată ce lucrarea de artă este finalizată, ea nu mai este sub stăpânirea, influența artistului, acesta nu mai are nicio putere asupra ei, și oricâte probleme sau gânduri ne-am face noi, nu mai putem să intervenim, nu mai putem să făptuim nimic. De aceea am spus că nu mai contează. Pe de altă parte, afirmam că finalizarea e foarte greu de realizat. Mă refeream la faptul că pentru orice artist este foarte important să știe când să se oprească. Din această cauză, este foarte dificil să știi când lucrarea trebuie lăsată într-un anumit stadiu, să nu mai continui. Pentru că, mergând dincolo de un punct, e posibil să strici lucrarea. Asta am vrut să spun.
Un gol imens și o oportunitate extraordinară
R.: Am înțeles că aveți un atelier la Râșca, în județul Suceava, unde vă petreceți timpul din primăvară până-n toamnă, exceptând, desigur, deplasările la diversele tabere sau simpozioane, iar iarna vă duceți viața la Bacău, la Galeriile dvs., Karo parcă se numesc.
C.Ț.: Așa este.
R.: În octombrie, chiar înainte de începerea ediției a V-a a taberei noastre, ați avut o expoziție alături de prietenul și colegul dvs. Maxim Dumitraș. Se intitula ”Filling the void” (”Umplerea golului”). Ne gândim că și aici, în parcul acesta, aveți un gol imens de umplut.
C.Ț.: Da, un gol pe care-l umplem cu lucrările noastre, izvorând din sufletul nostru – ca să fiu mai patetic -, dar cred că este o oportunitate extraordinară care ne bucură pe noi toți. Ne place să știm că rămâne ceva în urmă aici, pentru oamenii acestui loc, și că lucrarea mea va sta alături de atâtea altele care s-au făcut și care se vor mai face în viitor.
Mâna neștiută
R.: Urmărind gândul dvs., am putea afirma că artistul Țînteanu nici măcar nu este autorul operelor sale, întrucât acesta afirmă că ”o mână neștiută așază cum trebuie fiecare părticică. Important este să te lași în voia ei”. Așadar, autorul operelor dvs. este acea mână neștiută.
C.Ț.: (zâmbind) Da, sunt total de acord cu acest fapt. Unii, acea mână neștiută, nevăzută ar numi-o Dumnezeu, alții ar spune inspirație, alții revelație, dar cu siguranță este acea stare de grație pe care nu ne-o putem explica și care, de fapt, ne conduce, iar artistul ajunge să fie, mai mult sau mai puțin, un martor, un intermediar al acestui fenomen care ne uimește și ne bucură în egală măsură. De fapt, asta e plata pe care o primește artistul pentru efortul său și sacrificiile pe care le face.
R.: Spuneați undeva că sculptura este gând, cugetare, înainte de toate, emoțiilor rezervându-le un rol oarecum secundar…
C.Ț.: Este firesc să fie așa, pentru că totul se pornește inginerește. Cu o machetă, cu niște calcule pe zile, ce scule folosești etc. Aici, emoțiile sunt de altă natură. Poate o stare de exasperare, poate o stare de oboseală, dar noi nu suntem impresioniști. Nu putem să fixăm zborul unui gândăcel sau al unei musculițe în marmură.
Rațional, intelectual, rece
R.: O clipă! Ați fost în excursia oferită de organizatori la tabăra de la Măgura Buzăului. O sculptură expusă acolo, a lui Ioan Deac-Bistrița, se intitulează ”Gândacul amenințător”. Lucrarea a fost prezentată de colegul dvs., Maxim Dumitraș. Deci?
C.Ț.: Cel puțin eu nu-mi propun așa ceva și n-aș putea să realizez genul acesta de manifestări artistice. Îmi susțin cu toată tăria această afirmație, că totul este rațional, intelectual, rece. Emoțiile apar abia la sfârșit, când descoperi, alături de ceilalți, rezultatul unei munci intense de două-trei săptămâni, poate o lună, sau cât durează realizarea lucrării.
R.: Ați vrea să ne vorbiți despre gândul care v-a animat în realizarea acestei lucrări? Să cugetați?
C.Ț.: Nu știu, e o întrebare care pe mine nu mă încântă…
R.: Nu ne-am propus să vă punem întrebări neapărat încântătoare. ”Care-i conceptul?”, v-au întrebat unii. Sunteți, totuși, și critic de artă.
C.Ț.: Sunt. Dar discut despre alții, nu despre mine.
”Turn”
R.: Nu insistăm. Cum se numește lucrarea?
C.Ț.: Se cheamă ”Turn”. E din seria ”turnurilor metafizice”. E o filozofare asupra destinului uman, a locului nostru pe această planetă. Are multe sensuri, pentru că eu întotdeauna mi-am propus ca lucrările mele să aibă o infinitate de explicații. De aceea – și am mai spus-o și cu alte ocazii –, în ceea ce privește lucrările mele, fiecare observator are dreptate. Dacă vine un privitor și spune: ”Uite, aceasta eu o văd ca fiind nu știu ce!” – poate un copac, poate un soare -, e perfect adevărat. Dacă cineva vine și afirmă că e ceva metafizic sau ceva transcendent, sau nu știu ce metaforă, e la fel de adevărat. Pentru că, până la urmă, opera de artă se creează în permanență, prin modul în care se raportează privitorul la obiect. Obiectul singur, fără om, nu că nu există, dar n-are viață. Viața i-o dăm noi și raportul nostru cu lucrarea respectivă.
R.: Înțeleg că vă încântă varietatea percepțiilor și a perspectivelor.
C.Ț.: Nu numai că mă încântă, dar mă și stimulează, pentru că aici este vorba de multiplele valențe pe care le are opera de artă. Ce poate fi mai plicticos decât un pat al lui Procust, un fel de șablon, un fel de model impus de artist, ca un dictator. Priviți doar așa și nu altfel, pentru că ăsta-i adevărul! Este adevărul tău ca artist. Dar mâna aceea nevăzută? Care e rolul ei? Deci, să nu cerem mai mult decât ni se dă.
Calm, echilibru, tumult, promisiuni și mister
R.: Totuși, vorbeați în altă parte despre atingerea acelei ”stări de grație, cu promisiuni și mister”. Păi asta nu înseamnă emoție mai degrabă?
C.Ț.: Bineînțeles. Nu știu dacă ați observat, dar eu sunt o fire alcătuită din contraste. Pe asta și mizez: pe contraste. Calm, echilibru, tumult, da și nu, negru și alb. E perfect adevărat ceea ce ați afirmat și, până la urmă, asta e frumusețea, de a ne lăsăm duși, purtați, inspirați de această stare de emoție. Dar până la urmă nu poți să te lași pradă emoției în totalitate, pentru că, totuși, trebuie să și controlăm puțin, măcar până-ntr-un punct, ceea ce facem.
R.: Intenționați sau visați să reveniți la Ploiești și cu altă lucrare în viitor? V-am întrebat și la început, dar vrem să fim siguri că nu v-ați răzgândit.
C.Ț.: De ce nu? Mi-a plăcut destul de mult. A fost foarte bine. În primul rând, sunt mulțumit că am avut această oportunitate de a lăsa o lucrare aici, într-un oraș frumos, pe care nu l-am prea vizitat. Totdeauna am fost în trecere pe-aici. E prima oară când am stat mai mult. Aș fi încântat.
R.: Ne bucurăm pentru faptul de a fi avut șansa să vă cunoaștem.
C.Ț.: Și eu mă bucur că v-am cunoscut.
R.: Mult succes în continuare!
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
