Tabăra Sculptură

La inițiativa Asociației culturale 24PHarte, între 16 octombrie și 6 noiembrie 2022, are loc în Parcul Municipal Ploiești Vest, a V-a ediție a Taberei naționale de sculptură monumentală contemporană.

Conform regulamentului, sculptorii care doresc să participe la eveniment trebuie să transmită regulamentul semnat, cu specificaţia „am luat la cunoştinţă şi accept condițiile organizatorilor” la adresa de e-mail a Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” ploieşti- secretariat@casadecultura.ro , până la data de 10 octombrie.

Documentele necesare înscrierii sunt următoarele:
-Schița lucrării de artă care va fi realizată în cadrul evenimentului.
-Fotografii ale lucrării de artă realizate din unghiuri diferite, dimensiunile, proiectul schiţei bazei (soclului) din beton armat pentru instalarea definitivă.

Puteți găsi regulamentul AICI.

Evenimentul face parte din realizarea proiectului Muzeul de Sculptură Monumentală in aer liber aflat sub înaltul patronaj al Ministerului Culturi și susținut de Primăria și Casa de cultură ale municipiului Ploiești, in colaborare cu asociația 24PHarte, inițiatoare a proiectului.

Pe 28 Septembrie 2022, doamna Anca Tănăsică (director Parcul Municipal Ploiești Vest) împreuna cu doamna Alice Neculea (comisar de tabăra), domnul Marian Dragomir ( directorul casei de cultura Ploiești ), Mara Maria Mihai și Ana Raisa Manole (editori 24PHarte) și domnul Florin Manole (vicepreședinte 24PHarte), au stabilit amplasamentului final al lucrărilor din Parcul Municipal Vest.

In zilele ce urmează doamna director a parcului se va ocupa de amplasarea sculpturilor pe soclu. Dânsa susține realizarea celei de a V-a ediții a taberei de sculptură monumentală. Evenimentul face parte din realizarea proiectului Muzeul de Sculptură Monumentală in aer liber aflat sub înaltul patronaj al Ministerului Culturi și susținut de primăria și casa de cultură a municipiului Ploiești, in colaborare cu asociația 24PHarte, inițiatoare a proiectului.

Text si fotografii de Ana Raisa Manole si Mara Maria Mihai

Pe 28 Septembrie 2022, Doamna Anca Tănăsică (director Parcul Municipal Ploiești Vest) împreuna cu doamna Alice Neculea (comisar de tabăra), domnul Marian Dragomir ( directorul casei de cultura Ploiești ), Mara Maria Mihai și Ana Raisa Manole (editori 24PHarte) și Domnul Florin Manole (vicepreședinte 24PHarte), au stabilit amplasamentului final al lucrărilor din Parcul Municipal Vest.

In zilele ce urmează doamna director a parcului se va ocupa de amplasarea sculpturilor pe soclu. Dânsa susține realizarea celei de a V-a ediții a taberei de sculptură monumentală. Evenimentul face parte din realizarea proiectului Muzeul de Sculptură Monumentală in aer liber aflat sub înaltul patronaj al Ministerului Culturi și susținut de primăria și casa de cultură a municipiului Ploiești, in colaborare cu asociația 24PHarte, inițiatoare a proiectului.

Text si fotografii de Ana Raisa Manole si Mara Maria Mihai

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

 Sonia State:

 ”Întotdeauna am gândit: sculptorii au altă simțire, au altă vibrație”

       Cu doar o zi înainte de încheierea celei de-a IV-a ediții a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești, am remarcat mulți vizitatori curioși să vadă ce au lucrat sculptorii. Printre aceștia, o doamnă bondă, care studia cu mult interes fiecare lucrare. Aveam impresia că am mai zărit-o și la alte ediții. Nu ne-am înșelat. Doamna mai venise în parc, văzuse ”crescând” operele artiștilor, dialogase cu ei și… parcă ne aștepta. Dialogul următor s-a realizat spontan, doamna având obișnuința dialogului, întrucât – cum vom afla mai târziu – lucrează la o instituție de cultură din Ploiești. Așadar:

 Elogiu răbdării

 Reporter: Stimată doamnă, te poți rătăci ușor în parcul ăsta care are nu știu câte hectare. Mă bucur că ne-am întâlnit!

Sonia State: Și eu mă bucur că v-am întâlnit. Este foarte frumos afară și – într-adevăr – avem un parc minunat, neapreciat cum se cuvine, din păcate, dar arată din ce în ce mai bine.

R.: Judecând după calitatea lucrărilor care s-au realizat în acești patru ani, ar trebui să fie din cale-afară de apreciat. Care să fie secretul acestei imobilități?

S.S.: Păi… părerea mea este că aceste lucrări ar trebui văzute și apreciate de mai mulți oameni. Oamenii nu prea apreciază lucrările de artă. Asta este părerea mea. Vin în parc, le privesc, dar nu înțeleg foarte bine ce reprezintă fiecare. Nici nu au răbdare să contemple și să judece. Răbdarea este – cred – esențială. Le privesc în treacăt și trec mai departe. Dar asta este atitudinea majorității în zilele noastre.

R.: În anii precedenți, câțiva artiști au spus că pe ei îi bucură varietatea interpretărilor, percepțiilor, perspectivelor. Mă refer la vizitatori. Acesta ar putea să fie un fapt pozitiv, mai degrabă.

S.S.: Da, putem privi și așa, ca pe un fapt pozitiv. Numai că lumea interpretează de multe ori greșit, să știți, arta noastră! Nu vede dincolo. Vede o sculptură: da, eh, o sculptură. Pentru majoritate nu reprezintă prea mult. Cel puțin lucrările acestea – care sunt un pic abstracte, s-o recunoaștem – presupun un anumit antrenament al spiritului, nu sunt la îndemâna tuturor. Nu au răbdare. Încă spun chestia asta, lumea nu are răbdarea de a zăbovi mai mult în fața unor astfel de lucrări.

Despre un anumit fel de oameni

R.: Dar cum apreciați iniativa realizării acestei Tabere Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană?

S.S.: Din punctul meu de vedere este un lucru foarte bun. Bun pentru Ploiești, bun și pentru oameni, care au posibilitatea să vadă și altfel de opere de artă. Și altfel de sculpturi, nu numai de artă figurativă, și nu neapărat simple.

R.: Ați avut privilegiul de a-i vedea pe artiști la lucru chiar în ziua montării lucrărilor. Ce impresie v-au făcut artiștii prezenți la această ediție?

S.S.: Sunt foarte impresionată de oamenii aceștia calzi, care încearcă din răsputeri să aducă ceva nou. Am fost la toate edițiile și, într-adevăr, sculptorii sunt alți oameni. Întotdeauna am gândit: au altă perspectivă, au altă vibrație.

R.: Cuvinte calde, simțite, vibra

nte. Cum vă numiți, stimată doamnă?

S.S.: Sonia State mă numesc.

R.: Doamnă, sperăm să vă întâlnim, și la edițiile viitoare ale Taberei de Sculptură. Vă mulțumesc!

S.S.: Și eu sper să mai vedem încă multe tabere frumoase.

                                                                                                                                                                                                                                      Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

Mihaela Popescu Taulet – scriitoare:

 ”Este o realizare foarte importantă a acestui oraș”

         Cu doar o zi înainte de încheierea celei de-a IV-a ediții a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești, am remarcat mulți vizitatori curioși să vadă ce au lucrat sculptorii. Ne-a atras în mod deosebit atenția o doamnă distinsă, delicată, care studia cu mult interes fiecare lucrare.

Reporter: O delicată vizitatoare. Cum vă numiți, doamnă?

Vizitatoarea: Numele meu este Mihaela Popescu Taulet. Sunt în calitate de musafir la al patrulea eveniment, dacă am înțeles bine. Am participat la primul, de asemenea impresionant, și sunt foarte bucuroasă, pentru că, fiind născută la Ploiești, văd că sunt inițiative culturale și mișcări culturale extrem de puternice. Toate exponatele sunt impresionante, au o consistență spirituală puternică. Și este un lucru foarte bun că sunt expuse într-un parc și pot fi văzute de oricine: oameni simpli, intelectuali, oameni bogați, copii, bătrâni. Deci, este o realizare – consider – foarte importantă a acestui oraș, extrem de importantă, care demonstrează că în această țară cultura nu se poate opri niciodată.

R.: Ați revenit după trei ani. De ce după trei ani?

Mihaela Popescu Taulet: Pentru că, din motive familiale, am fost plecată din țară. Și de fiecare dată când când am venit, am participat la multe acțiuni culturale în Ploiești. Acum m-am restabilit în țara mea, așa că am șansa să particip la și mai multe.

 Locul de veci al lui Leonardo da Vinci

 R.: Ați văzut – prin străinătate, pe unde ați umblat dvs. – replici – să le spunem – ale acestui parc, ceva asemănător?

M.P.T.: Din nefericire, pot să vă spun că, deocamdată, nu am văzut așa ceva. Spaniolii au ceva asemănător, se apropie oarecum de ceea ce vedem aici. În Franța, unde mi-am trăit o bună parte din ultimii ani, nu au așa ceva. Au, desigur, mari muzee. Dar nu un muzeu de sculptură contemporană în aer liber. Există un parc lângă Castelul Amboise, locul de veci al lui Leonardo da Vinci, unde sunt expuse reproduceri după toate lucrările marelui artist renascentist, dar nu unul în care să se creeze, de la an la an, lucrări noi, realizate de artiști diferiți.

R.: Deci noi, ploieștenii, suntem la înălțime! Mulțam fain!

M.P.T.: Este un eveniment care ar merita, din punctul meu de vedere, să fie larg mediatizat.

R.: S-ar impune. Doamnă – cum s-ar spune -, mulțam fain pentru vizită! Și vă mai așteptăm.

M.P.T.: Cu multă plăcere. Pentru că mi-a fost dor.

                                                                                                                                                                                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

Cristina Neacșu:

Respect și plecăciune

             Cu doar o zi înainte de încheierea celei de-a IV-a ediții a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești, am remarcat mulți vizitatori curioși să vadă ce au lucrat sculptorii. Printre aceștia, o doamnă brună, distinsă, care a dialogat cu toți cei trei artiști. Ne-am apropiat curioși și sfioși, cu speranța că va dialoga și cu noi. Speranță îndreptățită. Distinsa doamnă s-a arătat foarte binevoitoare. A rezultat următorul scurt dialog.

 Afecțiune

 Reporter: Stimată doamnă, sper că nu v-ați rătăcit în imensitatea asta!

Cristina Neacșu: Nu, am venit cu mare bucurie în Parcul Vest, pentru că am vrut să văd finalizate aceste trei sculpturi care au fost realizate la această a patra ediție a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană care se organizează aici. Prin aceste sculpturi, parcul devine un punct de reper pentru cei care iubesc sculptura și care iubesc arta în general. Practic se deschide o fantă către publicul larg prin această artă monumentală de care noi n-am prea avut parte în ultima perioadă.

R.: Sunteți din Ploiești?

C.N.: Da.

R.: Aveți o afecțiune deosebită pentru parc, remarcăm. Ați fost la toate cele patru ediții?

C.N.: Nu, din păcate. Am văzut sculpturile apărând an de an, iar anul acesta s-a nimerit să fiu chiar în perioada când se elaborau aceste sculpturi.

 Sculptură ”galactică”

R.: Ce impresie aveți despre lucrările de la această ediție. Ați avut fericitul prilej de a-i cunoaște și pe artiști la lucru.

C.N.: Da, sculptorul care locuiește în Roșia Bihor, Dan Daniel parcă se numește…

R.: Da. A fost și la prima ediție.

C.N.: Este doctorand în sculptură sau doctor în sculptură.

R.: Văd că sunteți informată. Am observat că ați vorbit cu artiștii. Da, Dan Daniel este doctor în Arte Vizuale, în genere.

C.N.: Mi-a plăcut foarte mult ”cosmosul” său, sculptura sa ”galactică”, materializată aici printr-o Galaxie Suveică. Parcă așa se numește lucrarea lui.

R.: Exact. Inițiativa cum o vedeți?

C.N.: Extraordinar de bună. Și practic, în fiecarea an, ediție după ediție, se îmbogățește Ploieștiul. Eu am în vedere aspectul cultural și constat că nivelul culturii în Ploiești este extraordinar de ridicat. Vorbim și despre teatru, despre Filarmonică, despre artă în general.

R.: Veniți mâine la închidere?

C.N.: Încerc, încerc. Sper să ajung.

R.: Vă așteptăm cu mult drag. Vă mulțumim.  

C.N.: Și eu vă mulțumesc.

 Sentimente care vor dăinui

 R.: Și totuși aș vrea să vă mai întreb ceva: aveți un cuvînt pentru artiștii care au lucrat la ediția a patra a taberei?

C.N.: Pot să zic două cuvinte: respect și plecăciune pentru tot efortul pe care l-au depus în elaborarea acestor lucrări și pentru gândul lor de a stăpâni piatra, dând sentimente și putere pietrei, sentimente care vor dăinui peste timp, iar cei care vor vedea aceste sculpturi vor avea răgazul să se bucure – la început pentru o clipă, mai încolo pentru mai mult– pentru ceea ce s-a realizat în acești ani, în aceste tabere.

R.: Minunate cuvinte. Sper să avem parte de cât mai multe ediții.

                                                                                                                                                                                                                                                        Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

”… dar starea asta de neliniște te ajută să creezi”

Interviu la lucru cu sculptorul Dan Daniel

 Reporter: Sper că nu deranjez prea tare.

Dan Daniel: A, nu, nu! Deloc!

R.: Mi-era teamă să nu vă accidentați.

D.D.: O, nu! Se mai întâmplă…

R.: Sunteți foarte montat, foarte pornit să terminați treaba.

D.D.: Da, e adevărat. Începe să prindă viață, volum, și asta mă bucură enorm de mult, așa, ca un copil…

Schimbare de proiect sau anti Michelangelo

 R.: Spuneați că ați avut unele nereguli cu blocul de piatră…

D.D.: Da, inițial, după cum era macheta pe care v-am prezentat-o înainte, ea era în profil pătrat, de 60 pe 60, ori piatra, când a fost adusă, na(!)… Așa am înțeles, că n-au găsit chiar ce solicitasem eu.

R.: Nu corespundea dimensiunilor prevăzute de dvs.?

D.D.: Nu, deloc. Asta care a fost adusă aici are 60 pe 30, pe doi metri jumate. Ceea ce

m-a obligat să schimb un pic proiectul.

R.: Deci nu vă alegeți singuri blocurile de marmură sau de granit?

D.D.: Normal așa ar trebui, numai că mai există și excepții…

R.: Michelangelo, de pildă, n-avea încredere în nimeni. Își petrecea ani întregi în carierele din Carrara pentru a dibui blocurile potrivite.

D.D.: Asta-i adevărat. Așa ar trebui. Și noi ar trebui să mergem în carieră, să alegem personal blocul, eventual să fie tăiat la dimensiunea potrivită.

R.: Dar nu s-a-ntâmplat…

D.D.: Nu s-a-ntâmplat, dar nu-i nicio problemă, ne adaptăm.

R.: Artiștii contemporani sunt mai flexibili.

D.D.: Da, nu-i neapărat ca un ajutor, dar îmi dă libertatea de a merge mai departe, de a realiza o altă operă de artă față de ce am prezentat în proiect.

R.: Paradoxal, deși nu ați intrat în posesia blocului de marmură dorit, ci a unuia subdimensionat, afirmați că aveți mai multă libertate.

D.D.: Da, ne lasă să recreăm, s-o regândim, s-o ducem la un alt nivel. Asta era și ideea simpozionului de sculptură. De a crea liber, fără să-ți impună cineva o idee anume – gata, numai pe-asta trebuie s-o faci! Nuuu, să vină de la tine! De-aia și răgazul care ne este dat – o lună de zile –, ca să avem timp să creăm. 

Nobila stare

R.: Nici atât.

D.D.: Acuma, deh! În limita posibilităților. Dar e foarte bine. Mai e destul de mult de lucru, dar eu cred că o să meargă foarte bine. Sunt bucuros. Mai ales că, la finalul ediției, o să am a doua operă de artă în acest parc minunat. (Dan Daniel a participat și la prima ediție a taberei de la Ploiești – n.r.)

R.: Suntem încântați. În ce stadiu al lucrărilor vă aflați acum?

D.D.: Undeva la 70 la sută. Sunt destul de aproape de final, dar mai e mult de lucru.

R.: Detaliați puțin!

D.D. (indicând pe lucrare): Forma mare… Am reușit să să o scot spre final, dar deocamdată, după cum vedeți, mai este încă de degroșat partea asta. După care mai am de șlefuit aici. O să intru, o să fac o cavitate care va comunica cu partea cealaltă. Chiar o să fie destul de mult de lucru la cavitatea asta.

R.: Căutăm să ne imaginăm cum va fi. Spuneți!

D.D.: După ce o să ajungă cam cum e aici, urmează șlefuirea și lustruirea. Alea-s procese finale, dar sunt cele mai importante, cele care dau o stare nobilă lucrării.

R.: Și parcului. Abia așteptăm să ne vedem încununați de noblețe.

D.D.: Și eu abia aștept. Parcă nu mai am somn noaptea. Partea asta de final e cea mai frumoasă, pentru că atunci te bucuri cel mai mult de lucrare.

Mai e puțin, mai e un pic…

R.: Am auzit că v-ați culcat pe la 4 dimineața. Un artist bântuit.

D.D.: Am avut o stare așa, mai de neliniște, dar starea asta de neliniște te ajută să creezi. Te-ajută să vezi lucrurile așa cum urmează să fie. Vezi în… viitor.

R.: Titlul lucrării rămâne cel pe care l-ați stabilit inițial: Galaxia Suveică?

D.D.: Da, desigur.

R.: Mai e puțin până o lansați spre… galaxii.

D.D.: Mai e foarte puțin, dar mai trebuie să muncim.

R.: Bine. Succes!

D.D.: Mulțumesc frumos și vă așteptăm din nou mai spre final.

R.: Vom reveni sigur. Nu vă mai reținem. Spor la treabă!

D.D.: Mulțumesc frumos! Vă aștept!

      Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

”Voi promova acest fenomen cât voi trăi”

Interviu cu Ana Raisa Manole, Community Manager al Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești

O fată frumoasă, care contempla îndelung operele expuse în Parcul cu sculpturi situat în zona de vest a Ploieștiului. Visătoare, gânditoare… Mă gândeam cât de bine ar fi ”dat” fata pe micul ecran. Privesc spre Dan, operatorul TV. Acesta – înțelegând ce vreau – aprobă printr-o înclinare a capului. N-am rezistat tentației, ce să mai… Am așteptat un oarecare timp până când fata s-a întors și a început să pășească pe una dintre aleile parcului. Am urmat-o, ne-am apropiat discret și i-am făcut propunerea de a-i lua un interviu. S-a arătat dispusă, dar ne-a rugat să mai așteptăm puțin, pentru că mai are de rezolvat unele chestiuni. Nicio problemă. Aveam ce să facem, pentru că ne aflam în ultima zi a ediției, mai aveam destul de lucru și era multă agitație în parc. Bine că am aranjat.

Fata s-a ținut de cuvânt și, după o (scurtă) vreme, ne-a acordat interviul promis.

Reporter: V-am prins! Sunt sigur că sunteți o admiratoare a Parcului și a sculpturilor expuse aici. Greșesc?

Ana Raisa Manole: Nu, nu greșiți! Sunt o admiratoare și o susținătoare a proiectului. Cred cu tărie că arta trebuie să fie aproape de om. Iar după cum ne invadează în fiecare zi anunțuri publicitare, ar trebui să ne lăsăm invadați și de artă. Și cred că inițiativa ar trebui să se extindă dincolo de perimetrul acestui parc: în parcurile din oraș, pe străzi, bulevarde și așa mai departe.

R.: Cum vi se zice?

A.R.M.: Ana Raisa Manole. Ana, în forma prescurtată.

R.: V-ați implicat personal în acest proiect?

A.R.M.: Da, pentru că am crezut că fenomenul trebuie să ajungă și la tineret prin intermediul rețelelor de socializare, fie că vorbim de Facebook, de Instagram și celelalte.

R.: Aveți și o funcție oficială în cadrul proiectului?

A.R.M.: Da. Community Manager i se spune, dar – ca să evităm un ”englezism” – puteți să consemnați că sunt responsabil  de rețelele de socializare ale Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești.

Reziliență vs. pandemie

R.: Iată că am mai învățat ceva: ce este un Community Manager și ce face el!

A.R.M.: Da, un Community Manager este – cum am spus – responsabil de rețelele de socializare, însă și de conținut în general, interesat și preocupat ca acesta să ajungă la cât mai mulți oameni. Dorința noastră este să atragem nu numai persoane din România, dar și de peste hotare, să le trezim interesul pentru acest fenomen.

R.: Asta înseamnă – presupun – că veți avea grijă ca și interviul pe care îl realizăm acum ”să se extidă dincolo de perimetrul acestui parc”,”să ajungă la cât mai mulți oameni” și ”să ”trezească interesul pentru…”

A.R.M. (zâmbind): Oooh, fiți încredințat! Mai încape vorbă?

R.: Cum vi se pare această ediție? Reușită, mai puțin reușită…

A.R.M.: Având în vedere că avea ca idee principală ”Reziliența”, cred că și-a îndeplinit scopul. Am avut mai puțini artiști, dar cu pandemia  asta răscolind sufletele oamenilor și bugetele administrațiilor n-ai fi crezut că o să fie de impact, însă arta a triumfat și ne-a cucerit, ca la fiecare ediție.

Un miracol al omenirii

R.: Dar lucrările?

A.R.M.: Foarte diferite una de cealaltă. De exemplu, lucrarea lui Dan Daniel, Galaxia Suveică, mi-a atras atenția – mai ales povestea din spate – și mi-am dat seama că asta fac artiștii: sunt capabili să găsească frumusețe în niște lucruri ordinare, banale, și să le transforme în ceva transcendental. Pentru ei și pentru privitori, vizitatori, admiratori. Nu trebuie să fii neapărat expert ca să admiri relația aceasta dintre artist și operă. Abstracția pe care o propune autorul te determină să-i speculezi semnificația, deci te face să gândești. Simți cum opera îți… vorbește, ți se adresează. Arta este un miracol al omenirii. Este singurul lucru în care se investește atâta talent, muncă, timp și alte resurse, iar ca să te bucuri de ea nu trebuie să dai nimic la schimb. Tot arta îți oferă oportunitatea de a-ți forma o părere, o concepție, o gândire, dorința și puterea de a admira sau a critica, de a-ți lărgi orizontul, îți dă ție frumusețe și te fortifică în spirit. Puține pe lumea asta se înfăpruiesc și se hrănesc reciproc dintr-un astfel de schimb. Toți cei trei artiști au fost minunați!

R.: Emoționant! Intenționați să militați în continuare pentru acest proiect? 

A.R.M.: Mă voi implica în acest proiect cu toate puterile mele. Dacă voi fi sănătoasă, sper să particip la zece sau – de ce nu? – o sută de ediții. Oricâte vor fi. Voi promova această inițiativă cât voi trăi.

R.: O sută de ediții mi se pare convenabil. Parcă ne simțim și noi mai în siguranță, că avem parteneri puternici și destoinici.

A.R.M.: Sentimentul este reciproc.

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Puteti vizualiza filmul documentar in intregime aici. 

Interviu la lucru cu sculptorul Vlad Dumitriu

Artistul lucrează din plin, în echipament complet. Reporterul se apropie pe furiș, pâș-pâș, pentru a nu-l tulbura pe sculptor, foarte concentrat, în pofida zgomotului produs de freza mânuită cu dibăcie. Nu fără stângăcie, reușeșete să se strecoare sub brațele artistului, riscând o accidentare (Faptul se poate observa pe documentarul realizat de TVR). Artistul îl observă pe reporter, se oprește din lucru, zâmbește îngăduitor. Reporterul își recapătă suflul și zice:

R.: Plecăciune, maestre!
V.D.: Bună ziua!
R.: Sper că nu deranjez foarte tare.
V.D.: Nu.
R.: Suntem curioși să aflăm în ce stadiu al lucrării vă aflați. Dacă-mi amintesc bine: Ochiul – Poarta Sufletului.
V.D.: Da, Ochiul – Poarta Sufletului. Stadiul este destul de avansat. Sunt pe ultima dintre cele trei fețe vizibile principale ale lucrării și sunt și pe această față într-un stadiu destul de avansat. Mâine, din cîte știu, ar urma să vină macaraua și voi așeza lucrarea în poziția în care va fi expusă și voi putea să lucrez la detalii mici, ajustări. Probabil că voi mai avea de șlefuit anumite suprafețe pentru efecte. Încet, încet, voi contura varianta finală, definitivă a lucrării.

Deschideți Poarta Sufletului!

 R.: Timpul a fost destul de bun în perioada aceasta.
V.D.: Da. Și am tras tare, în primele două săptămâni, mai ales. Vremea a fost foarte bună, așa, mai spre vară, în anumite zile, și am reușit să avansăm. Chiar toți trei am reușit să avansăm bine cu lucrările și suntem într-un stadiu bun. Acum s-a răcit un picuț, dar…
R.: Oricum, un stadiu mulțumitor. Ați reușit să ne întredeschideți poarta sufletului, să ne faceți cu ochiul, ca să zic așa.
V.D.: Încerc să fac acest lucru.
R.: Timpul a fost destul de bun în perioada aceasta.
V.D.: Da. Și am tras tare, în primele două săptămâni, mai ales. Vremea a fost foarte bună, așa, mai spre vară, în anumite zile, și am reușit să avansăm. Chiar toți trei am reușit să avansăm bine cu lucrările și suntem într-un stadiu bun. Acum s-a răcit un picuț, dar…
R.: Oricum, un stadiu mulțumitor. Ați reușit să ne întredeschideți poarta sufletului, să ne faceți cu ochiul, ca să zic așa.
V.D.: Încerc să fac acest lucru. Lucrarea este de fapt o metaforă a naturii umane. Încerc să surprind cele două laturi: latura pământeană, care este poate mai glumeață, mai vioaie, umană, și partea divină. Pe această latură a lucrării încerc să redau partea divină, ochiul interior mai degrabă, iar pe cealaltă parte sunt ochii noștri, așa cum ne salutăm cu ei în viața de zi cu zi.
R.: Promitem să revenim la final când, sunt sigur, vom găsi poarta sufletului larg deschisă.
V.D.: Vă aștept. Cu brațele deschise și cu poarta sufletului deschisă, astfel încât să o simțiți.
R.: Vă mulțumim și… așteptăm. Cele bune!
V.D.: Vă mulțumesc și eu! Toate cele bune!
R.: Promitem să revenim la final când, sunt sigur, vom găsi poarta sufletului larg deschisă.
V.D.: Vă aștept. Cu brațele deschise și cu poarta sufletului deschisă, astfel încât să o simțiți.
R.: Vă mulțumim și… așteptăm. Cele bune!
V.D.: Vă mulțumesc și eu! Toate cele bune!

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu la lucru cu sculptorul Valentin Vârtosu

Reporter: Merge treaba?

Valentin Vârtosu: Merge treaba. (se aude foreza)
R.: Constat că lucrați pe trei blocuri odată. Parcă am citit undeva că Bernini lucra pe trei blocuri odată. V-ați inspirat din stilul de lucru al ilustrului înaintaș italian?
V.V.: Poate Bernini a lucrat pe trei blocuri odată, dar eu lucrez separat. Pe unu, pe altul și încă pe altul…
R.: … dar cam în același timp…
V.V.: Poate că… Cine știe?
R.: Va fi un ansamblu monumental?
V.V.: Nu cred că e un ansamblu monumental. Este o lucrare alcătuită din trei părți. Asta pe care o vedeți este baza, asta-i mijlocul și am o piesă care e aproape gata: cea de sus. Deci o lucrare construită din trei elemente, care vor constitui un întreg.

 Dorumetru pentru Nichita 

R.: Ați optat pentru un titlu?
V.V.: Da, e un titlu. Fiecare lucrare are un titlu.
R.: Da, dar știu că artiștii mai schimbă pe parcursul lucrului. Le vin tot soiul de idei. Știu asta din anii precedenți. Unii ajung și la trei-patru titluri până la final.
V.V.: Poate să se întâmple și în felul ăsta. Venind la dvs., aici, în Ploiești, știam că voi lucra un dorumetru – am explicat în interviul precedent pe care mi l-ați luat ce este – care face parte dintr-o serie mai largă de lucrări cu acest generic, dar acest dorumetru este, de fapt, dedicat lui Nichita Stănescu. Așa l-am și numit: ”Dorumetru pentru Nichita”.
R.: Foarte interesant.
V.V.: Da. Simt că Ploieștiul pentru mine e Nichita, Nichita e Ploiești. Și Ploiești Nichita e țara noastră, e România. Și în acest context vine și lucrarea mea.
R.: Trebuie să recunosc că sunt foarte emoționat. Ați spus că Nichita este Ploieștiul, deci mă văd și pe mine inclus în ecuația asta.
V.V.: Așa este. Așa simt eu acest oraș: Orașul lui Nichita. Aici s-a născut poetul. Am mai lucrat și alte piese inspirate din Nichita, din poezia lui, din stilul lui de-a fi, din viața lui. Printre care o ploaie. O am la Ungheni. Acolo s-au organizat mai multe simpoziopane de sculptură, unde am participat și eu. Una dintre lucrări chiar așa se numește: ”Ploaia”. Vreau să vă spun ceva. Cu drag, s-a întâmplat o poveste… (pe gânduri) Eu doar am ascultat ce era bine să fac…
R.: Și noi vă ascultăm…
V.V.: Eu am oferit premii pentru câte doi tineri artiști plastici, un El și o Ea, vreme de zece ani de zile, la Gala Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova, de la Chișinău.
R.: Frumos.
V.V.: Am alte două piese care poartă același titlu, inspirate din ”Ploile” lui Nichita, pe care le-am dăruit unei perechi de tineri artiști plastici la una dintre edițiile UAP…
R.: Din ce în ce mai frumos.
V.V.: … și erau construite așa, din spițe de bicicletă. Eu merg tot timpul cu bicicleta, și cumva am făcut trimitere către șuvițele de ploaie care leagă cerul și pământul.

Virtuosus 

R.: Premiile le-ați oferit în nume personal?
V.V.: Da, premiul avea și o denumire, cu trimitere și la numele meu: ”Virtuosus” îi zicea.
R.: Vi se potrivește mănușă. Un Virtuos Vârtos sau un Vârtos Virtuos, nu?
V.V.: Da. Amuzant.
R.: De când datează iubirea dvs. pentru Nichita?
V.V.: Cred că de-atunci când am aflat și am înțeles câtă bucurie a avut Nichita pentru frumoasa noastră limbă română. ”Dumnezeiasca limbă română”, cum îi spunea el. La o anumită vârstă, la o anumită perioadă, începem să înțelegem câteva lucruri. Așa mi s-a întâmplat mie, mai ales după ce l-am descoperit pe Nichita Stănescu. Am înțeles multe grație lui. Am înțeles, de pildă, ce este ploaia.
R.: L-ați cunoscut personal? El a făcut numeroase drumuri la Chișinău.
V.V.: Știu. Nu l-am cunoscut personal, dar am fost la întâlnirile cu el. Zicea că atât de lung este drumul de acasă până acasă.
R.: Da, ne-amintim foarte bine de asta. ”Am ajuns de acasă acasă”, spunea. În ce stadiu se află lucrarea dvs.?
V.V.: Într-un stadiu bun. Mă simt bine. Ce mi se-ntâmplă merge, cu Doamne-ajută, bine, doar că trebuie să mai stai așa lângă piatră, s-o mai asculți, să te mai bucuri…
R.: Mi-a venit o idee. Știți că Nichita are un Muzeu Memorial care ființează în casa părintească, unde a copilărit. Ce-ar fi – mă gândesc și eu, așa – ca pe viitor să realizați o lucrare ca aceasta, poate un ansamblu monumental, chiar în curtea casei sale?
V.V.: Oooh! Mi-ar plăcea foarte mult.
R.: E o idee?
V.V.: E. Zic eu că e o idee bună. Dar lucrurile se așază în afara noastră. Da. Cum o să deie Bunuțu, cum zic eu.
R.: Vă mulțumesc, maestre, și vom mai vorbi la finalul lucrărilor. Spor la treabă!
V.V.: Mulțumim! Doamne-ajută!

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Nu există patriotism fără patrimoniu. Proiectul cultural “REZILIENȚA – concept simbolic și inspirativ ca etapă decisivă privind fondarea Muzeului de Artă Contemporană în Aer Liber”, începând din Anul de grație 2021, cu prilejul ediției a IV-a a Simpozionului Internațional de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești, se desfășoară sub patronajul Ministerului Culturii.

În continuarea seriei documentarelor despre acest proiect cultural, prezentate inclusiv la Televiziunea Națională, regizorul Cătălin Apostol a realizat anul acesta filmul “Simfonia pietrei”.
Proiectul este sprijinit de Primăria Municipiului Ploiești și inițiat de Asociația Culturală 24Pharte.

Nu există patriotism fără patrimoniu.

Vizualizați documentarul la acest link.

Centrul de presă 24pharte

Interviu cu Alice Neculea, comisarul Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești

Acțiunea se petrece în Parcul de Sculptură Monumentală Contemporană  (cunoscut de ploieșteni mai mult sub denumirea improprie de ”Parcul Industrial Vest” sau, uneori, ”Parcul Municipal Vest”), în timpul desfășurării ediției a IV-a a Taberei (Inter)Naționale de Sculptură…, a cărei titulatură dă și numele parcului. Reporterul o așteaptă – înfrigurat și îngrijorat – pe doamna comisar al taberei. Își privește antebrațul, cam pe locul unde ar trebui să fie un ceas de mână. Constată că n-are ceas. Își scoate mobilul, se uită iar să vadă cât e ceasul. De data asta are mai mult succes, rostește ora din vârful buzelor (”unșpe și șapte”) și introduce mobilul la loc, în buzunar. Stă ca pe ace. Zice:  

Reporter: Sunt tare emoționat acum. Sunt în așteptarea unei preaadorate doamne. Eu, unul, o admir din cale-afară, întrucât este omul care s-a implicat masiv în realizarea fiecărei ediții a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești. Suntem, deja, la a patra ediție, dar… văd că întârzie. Dar ce femeie este aceea…. Se zice că nu este  femeie adevărată aceea care nu întârzie. Așa o fi, da-mi dă emoții foarte, foarte mari! Sper că e bine, că nu s-a-ntâmplat vreo… Haaaa! Uite că viiine! (într-adevăr, doamna comisar venea pe o alee dinspre pavilionul parcului) Ah! Of, of, of! Mi-ați pus la grea încercare răbdarea…
Alice Neculea: E cam friguleț! Am întârziat nițel, dar cred că mă-nțelegi. Scuză-mă, dar s-au adunat foarte multe pentru o singură zi!
R.: Zâmbetul dvs. mă răsplătește din cale-afară! Aveți un zâmbet cuceritor. Soția mea  are un zâmbet asemănător… Ce mai faceți, doamnă comisar? Cum vă simțiți?
A.N.: De simțit mă simt bine și… mă rog! Treburile cu organizarea. Încercăm să ducem la bun sfârșit ce am început. 

O simbioză desăvârșită între natură și artă 

R.: Ați început bine.
A.N.: Am început bine. Începutul a fost în anul centenar al Marii Uniri, în 2018, la inițiativa Asociației 24 PH ARTE, sub organizarea Casei de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești, și, bineînțeles, cu susținerea Primăriei și a Consiliului Municipal. Atunci a fost prima ediție. A urmat a doua, o ediție internațională, la care am avut invitați zece artiști, dintre care șapte străini. Când am ajuns aici, atunci, în 2018, și am găsit parcul ăsta atât de vast, atât de generos, întins pe multe hectare, dar care era cam sărăcuț și… mai are de crescut, toată lumea a sesizat că este un spațiu minunat și ar fi foarte potrivit și frumos să fie umplut cu lucrări de artă. Atunci ne-a venit ideea aceasta, a realizării aici, într-un singur spațiu, a acestui parc de sculpturi, ca un muzeu în aer liber de sculptură monumentală contemporană, cu mai multe lucrări adunate în același loc, pentru că astfel au cu totul alt impact, devin mult mai atractive. Când vezi multe lucrări de artă toate la un loc, zăbovești mai mult asupra lor, treci de la una la alta, te oprești la fiecare, contempli, îți atrag atenția. Dacă sunt izolate, puse în mai multe locuri, la mare depărtare unele de altele, ele se pierd. Când va crește și vegetația, va fi o simbioză desăvârșită între natură și artă. Vor conviețui frumos împreună lucrările de sculptură cu copacii, cu vegetația din parc. Am observat în acești trei ani că oamenii sunt atrași de aceste lucrări. Vin după-amiaza în parc, în weekend… De câte ori ne văd ni se adresează, ne pun multe întrebări, ne spun ce idee minunată am avut. Deci lumea este încântată, a început să se obișnuiască cu această idee și să viziteze parcul, ceea ce este un lucru bun și ne bucură mult.

Repetabila ”povară” 

R.: Ce este un comisar de tabără și cu ce se îndeletnicește el?
A.N.: Comisarul se ocupă de aspectele organizatorice specifice unui simpozion de sculptură.
R.: Ca de pildă…
A.N.: Pornind de la selecția artiștilor – alături de comisia de selecție -, până la evaluarea lucrărilor (pentru că, printre altele, sunt și expert și evaluator de artă), în cadrul comisiei de evaluare, și predarea lor către Primăria orașului. Între timp, supervizează selecția materiei prime, amenajarea spațiului de lucru (împreună cu personalul de la Parcul Municipal Vest), întocmește lista cu necesarul tehnic pentru pregătirea zonei de lucru, pentru lucrul propriu-zis. Supraveghează operațiunile tehnice necesare în perioada desfășurării taberei, coordonează întreaga activitate a artiștilor pe tot parcursul acesteia, se asigură că activitatea sculptorilor se desfășoară în parametri optimi, intermediază comunicarea între artiști și organizatori și semnalează acestora orice problemă apărută în legătură cu buna desfășurare a taberei; confirmă finalizarea lucrărilor și realizarea lor conform contractelor încheiate. Și încă alte multe și mărunte în vederea soluționării tuturor problemelor mai mici sau mai mari care pot să apară pe parcursul simpozionului, totul cum trebuie și când trebuie.
R.: Și mai dă câte un interviu reporterilor uimiți. La grea povară v-ați înhămat, doamnă comisar!
AN.: Când faci cu mult drag un lucru, nu-i atât de mare povara. N-aș vrea – în niciun caz – să se creadă că sunt singura care trudește la acest proiect. Organizatorii au, desigur, rolul lor important. Toți! Comisarul fiind, însă, cel care mediază între cei implicați.
R.: Și asta an după an…
A.N.:  Cam așa… 

3 sau împreunarea cerului cu pământul 

R.: Am înțeles: sunteți mulțumită de ceea ce s-a realizat și ați realizat până în prezent.
A.N.: Suntem mulțumiți, sigur că suntem mulțumiți, pentru că sunt lucrări încântătoare, de mare valoare. S-au strâns deja 24. Cu cele de anul acesta, vor fi 27. Dar în timp, când se vor aduna și mai multe, o să fie și mai frumos totul.
R.: Doar că anul acesta au fost mai puține lucrări…
A.N.: Mai puține lucrări și mai puțini artiști pentru că este un an dificil pentru toată lumea. Pandemia asta ne-a dat puțin peste cap pe toți. Am reușit, anul trecut, să organizăm a treia ediție, iar anul acesta pe-a patra, o ediție mai ”de avarie”, dar vom duce lucrurile la bun sfârșit și va fi totul în regulă.
R.: Mă consolez cu gândul – din câte am citit – că 3 este numărul cerului, doi este numărul pământului… Asistăm la o împreunare a cerului cu pământul în această tabără. Cifra 3 este o cifră a totalității, a desăvârșirii, la care nu mai este nimic de adăugat. Deși… recunosc că, anul trecut, cu șapte sculptori, am avut aceeași senzație: a desăvârșirii.
A.N.: Sigur că numerele au magia lor. Și numărul 7, și numărul 10, și numărul 3. Important este ca lucrurile să continue, indiferent de numărul artiștilor care vor participa. 3 este un număr poate cam mic pentru un simpozion de sculptură, dar este foarte bine și așa, pentru că ți-am zis: e un an dificil, cu condiții deosebite.
R.: Înțeleg că artiștii vor primi și un bonus la tabăra asta.
A.N.: Da. La fiecare ediție, într-una dintre duminici, – pentru că le trebuie și lor un pic de pauză, de recreere -, mai spre finalul simpozionului, îi ducem într-o excursie. De obicei mergeam la Sinaia, la Bușteni, dar ei cunosc acum zona. Anul acesta vom merge la Casa Domnească de la Brebu, care este o bijuterie, iar după aceea la Câmpina, la Muzeul ”Nicolae Grigorescu”. Muzeul ”Iulia Hașdeu” este, din păcate, în renovare, dar o să-i plimbăm așa nițel ca să vadă casa lui Nicolae Grigorescu și alte locuri frumoase și atractive în zona asta din apropierea Ploieștiului.

Sub patronajul Ministerului Culturii

R.: Avem speranțe că lanțul edițiilor Taberei când naționale, când internaționale de sculptură contemporană nu va fi înterupt? Că vor fi 10, că vor fi trei, că vor fi șapte artiști?
A.N.: Da. Cred că avem toate speranțele să continuăm acest proiect, pentru că am găsit, până la urmă, înțelegere peste tot. Colaborările de anul acesta cu cei care organizează și cu cei care finanțează acest proiect au fost încurajatoare. Oamenii au înțeles, cred, importanța acestei tabere și sunt convinsă că ea va continua și la anul, și în anii care vor urma, pentru a duce la bun sfârșit acest proiect, mai ales că anul acesta am reușit să-l punem sub umbrela Ministerului Culturii, în sensul că Ministerul Culturii ne-a acordat patronajul pentru proiectul în întregime. Așa că el va continua. Sunt convinsă.
R.: Doamnă comisar, suntem încântați de ceea ce auzim și vă declar Regina Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești. Sunt convins că vă veți implica și la edițiile următoare cu toate energiile dvs.
A.N.: Sigur. Vă mulțumesc pentru gândurile bune, mai ales că suntem ”cu mâinile curate” (asta ca să mai și glumim!), apropo de ”comisar” și de filmele de succes ale lui Nicolaescu din anii 70. În ceea ce privește această titulatură de ”comisar de tabără” (că tot mă întrebași, la început), poate ar trebui schimbată cu cea de ”curator”. Și numele de ”tabără” ar trebui înlocuit cu cel de ”simpozion”.
R.: (zâmbind) Și noi vă mulțumim din suflet. Pentru că, să știți: suntem curați și la suflet!
A.N.: Altfel nu se pot face lucruri bune, decât și cu această curățenie a sufletului.

                                                                          Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu sculptorul Dan Daniel

Reporter: Bine ați revenit la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești!
Dan Daniel: Mă bucur că sunt din nou alături de voi și că am fost invitat la a patra ediție… Poate știți de mine de la prima ediție a taberei.
R.: Știm, cum să nu știm! Cine v-ar putea uita? V-am admirat mult lucrarea de-atunci, ”Panta Rhei”. Mai știm și că – pe lângă faptul că aveți un talent uriaș – sunteți și un tip studios. Ați studiat mult.
D.D.: Mă flatați. Ca sculptor, am studiat licența, masteratul și doctoratul. Am terminat Arte Vizuale. Tema pentru doctorat este ”Sculptura în Marmură – istorie, tehnica și practică”. Marmura pentru mine a devenit o mare dragoste. Chiar dacă acum, la ediția a patra, folosim granitul ca rocă pentru sculptură, tot sunt apropiat de piatră, care e vie, chiar dacă pentru mulți e doar o piatră. Dar ea, în sinea ei, e dătătoare de viață, ne ajută, ne sprijină. Încă din antichitate e folosită – la construcții, în arhitectură, în diverse decorațiuni. Pe mine m-a cucerit. De mic copil încercam să construiesc diverse lucruri. Cum sunt copiii… Se joacă cu noroi, cu pământ, cu frunze, cu tot felul de pietre. Când am înaintat spre adolescență, mi-am dorit foarte mult să continui joaca asta din copilărie. Spre norocul meu, m-a descoperit un profesor, profesor doctor, Dumitru Șerban, care mi-a dat un impuls să merg mai departe. Doctoratul, clar, m-a ajutat enorm, mi-a oferit posibilitatea să studiez mai mult, să merg pe acest drum.

Galaxia Suveică

R.: Am citit că prima dvs. expoziție personală se intitula tot micro-Macro Cosmos. Este o temă permanentă la dvs.?
D.D.: Ca sculptor, am gândit mai multe concepte, două cu predilecție. Primul a reprezentat o parte din viața mea. Adică mi-am dorit să călătoresc. Am pornit de la tema călătoriei. Conceptul chiar așa se numește: Călătoria. Prin călătorie am descoperit alte universuri. Și-așa am ajuns să lucrez la un alt concept, care ne leagă pe noi, ca ființe umane, la anumite fenomene care se petrec în Cosmos: galaxii, nebuloase, lumi extraterestre. Am reușit să ajung în micro-Macro Cosmos, adică să descopăr mult mai mult decât credeam vreodată.
R.: Lucrarea de la această ediție ce temă abordează?
D.D.: Conceptul pe care-l studiez acum e legat, într-adevăr, tot de micro-Macro Cosmos, de anumite fenomene care se petrec dincolo de spațiul nostru terestru, unde ne e mult mai greu să privim și să ajungem. Acum, poate da, ar fi bine să vă povestesc despre proiectul pe care l-am propus pentru această ediție. Este vorba despre o sculptură care depășește spațiul terestru. Am revenit la Ploiești cu o lucrare – zic eu – deosebită, în ce mă privește: o galaxie-suveică. Așa se numește.

Copiii lui Dan Daniel

R.: Cum ați ajuns la această temă?
D.D.: Suveică pentru că… În urmă cu șase ani, m-am mutat la țară, ca să fiu mai aproape de natură, mai aproape de oameni, de animale. Acolo am descoperit lucruri minunate, făcute de mâna omului, printre care o suveică. Întâmplător, se aseamănă cu o galaxie eliptică, dar duce cumva și la formele arhaice și obiectele de trai ale poporului român, pornind de la războiul de țesut, care, de-a lungul timpului, ne-a îmbrăcat sau ne-a oferit un acoperământ, ceea ce m-a făcut să studiez problema asta și să realizez această machetă pe care o vedeți aici. Pentru mine, e copilul meu. Sculpturile mele sunt copiii mei, pentru că le creez, le dau o formă, pe unele le duc la un luciu, la o textură anume, și… le trimit în lume. Cum și noi ne naștem, învățăm la școală până la o anumită vârstă, după care încercăm să mergem în lume și să ne facem un rost, să bucurăm oamenii din jurul nostru, la fel, și lucrările mele sunt copii. Vreau să le creez un drum, ca la urmă oamenii să se bucure de ele, să aibă sentimente plăcute. Această lucrare vreau să fie un copil la o dimensiune mai mare, să fie mult mai spectaculoasă pentru privitori.

Antropochene

R.: Ce proiecte aveți?
D.D.: Acum am un început de temă sau de concept care de numește ”Antropochene” sau Omul din Viitor, omul dintr-un viitor postapocaliptic. Cred că nu suntem singuri în Univers. Cred că la un moment dat o să descoperim noi ființe, noi forme de viață. Poate o să reușim să călătorim spre alte galaxii. Încerc să văd în viitor.
R.: Sculptați în vremuri pandemice. Cum reușiți?
D.D.: Știu că este o perioadă mult mai grea pentru România, și nu numai pentru România, peste tot în lume, din cauza pandemiei, dar trebuie cumva să sprijinim cultura. Nu ne putem opri din lucru. Am o vorbă eu, care nu-mi aparține, dar în care cred și pe care am spus-o și la prima ediție: o țară fără cultură este o țară fără identitate. Avem nevoie de identitatea asta culturală.
Reporter: Trăiți prin și din sculptură?
D.D.: Absolut. Chiar dacă am renunțat la viața de la oraș și oarecum m-am izolat în comuna Roșia, județul Bihor. Am căutat să-mi construiesc acolo un atelier. Mai am mult de lucru. Nu am apă acuma, mi-aduce Primăria apă, cu mașina de pompieri. Dar nu mă las bătut. Merg mai departe. Chiar înainte să vin în tabără, am săpat o fântână. N-am reușit s-o termin, dar o să reușesc. Nu cred că există ceva care să mă oprească. Sculptura reprezintă viața în sine. Dar nu doar sculptez, ci inițiez și tabere de sculptură. Mi-a plăcut foarte mult treaba asta. În primii ani de facultate, am organizat tabere la un nivel mic, alături de colegii mei, cu artiști de vârsta mea. Acum îmi doresc nu neapărat să copiez proiectul de la Ploiești, dar doresc să duc ideea asta la mine, acolo, în Bihor. Vreau să organizez un simpozion de felul acesta acolo.

Straița plină sau Simpozionul Porcului Roșu

R.: Organizați și workshopuri. Să spunem mai pe românește: ateliere de creație, seminarii…
D.D.: Lucrez cu copiii și nu neapărat doar cu copiii. Și cu oameni mai în vârstă. (zâmbind) Cu oameni între 3 și 99 de ani. La mine, la țară, fiind zonă turistică, vin foarte mulți turiști, și-atunci îi invit acasă, stăm la o vorbă, le arăt cum se lucrează în marmură sau în alte materiale. Îi chem și la anumite festivaluri, cum ar fi ”Straița plină” sau ”Simpozionul Porcului Roșu” de la Roșia, unde am inițiat mai multe acțiuni de genul ăsta.
R.: Nu v-ați gândit să organizați un workshop și aici? E o idee?
D.D.: Ar fi o idee foarte bună. Chiar mi-ar face mare plăcere.
R.: Ar trebui să propuneți și ideea aceasta.
D.D. Dacă Primăria și Casa de Cultură a Municipiului sau alte instituții pot să ofere cadrul, cu mare drag aș veni. M-am îndrăgostit de Ploiești.
R.: Ce este un land art?
D.D.: Bănuiesc de ce mă-ntrebați. Este un alt tip de activitate care mă preocupă cam de cinci ani. Land art-ul este un gen al sculpturii care îți oferă posibilitatea de a lucra cu natura, cu tot ce ne-nconjoară. Este – aș spune – arta pământului, pentru că se bazează pe materiale din natură. Domeniul exercită o mare atracție îndeosebi asupra copiilor, pentru că le dezvoltă creativitatea.

Îndrăgostit de arhitectură

R.: Sunteți un spirit renascentist, domnule Daniel, întrucât – observ – vă preocupă și arhitectura experimentală.
D.D.: Da, m-am îndrăgostit și de arhitectură. Am organizat și tabere de arhitectură experimentală. Chiar și atelierul și căsuța pe care încerc să le construiesc, vreau să le duc în zona asta a arhitecturii vechi, a caselor tradiționale, care sunt un fel de arhitectură experimentală, pentru că nu merg pe un tipar anume.
R.: Au trecut trei ani de la prima dvs. apariție în parcul de la Ploiești. Cum vedeți parcul și cum vi se par lucrările realizate de colegii dvs. în acest interval de timp?
D.D.: Îl văd într-un mod foarte constructiv. Adică îmbogățit cultural, cu lucrări minunate realizate de artiști din toată lumea. Avem șansa de a cunoaște alte forme de artă, alte civilizații. Numai așa putem evolua. Ceea ce ne va ajuta în viitor.
Este foarte bine că ați reușit să continuați șirul simpozioanelor, în pofida împrejurărilor vitrege. Înțeleg că s-a depus un efort substanțial pentru a se organiza această ediție, dar ați reușit. Felicitări! Important este că există continuitate.
R.: Vă mulțumim din suflet și sperăm să vă vedem și la edițiile următoare, pentru a explora galaxiile lui Dan Daniel, alături de copiii săi.
D.D.: Vă mulțumesc și eu foarte mult. Dacă se poate, cu cel mai mare drag, v-aștept la mine, la țară, la Roșia.
R.: Venim neapărat.

                                                                          Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu sculptorul Valentin Vârtosu

Reporter: Mă bucur să vă cunosc și aș dori să aflu mai multe despre dvs. chiar de la sursă.

Valentin Vârtosu: Sunt Valentin Vârtosu. Cu multă bucurie am ajuns în Ploiești. Am o stare specială acum, după deschiderea simpozionului, care – din câte am înțeles – s-a realizat cu multe sacrificii. Dar e tare bine că ați reușit să continuați, chiar dacă la ediția aceasta suntem doar trei autori. Sunt venit nu demult de la o tabără de la Voluntari, la care am participat în septembrie și octombrie. Într-una dintre duminici, am făcut o excursie în Parcul din Ploiești. Multe dintre lucrările de-aici îmi sunt cunoscute, îmi sunt cunoscuți autorii. Chiar mă gândeam când am venit: tare mi-ar plăcea să fiu și eu aici, să lucrez și eu o piesă. Mai ales că aș avea alături mulți dintre prietenii mei, din lumea pe care o cunosc. Și iată că s-a-ntâmplat această poveste frumoasă! Avem parte de zile excepționale. Până acum a mers treaba foarte bine. Știu exact cum va arăta lucrarea. Dea Domnul să fim sănătoși și să ajungem la capăt cu bine!

Omul din Soroca sau despre o revoluție în sculptură

R: Am aflat că locuiți în Chișinău. Sunteți reprezentantul Moldovei transprutene la Tabără… Cum vă simțiți în această postură?
V.V.: Arta, ori de la Chișinău, ori de la București, atunci când e suflet în ea, bucură și impresionează la fel de mult. La mine, e bucuria facerii sculpturii. Da, sunt din Chișinău. De fapt, de la Soroca, mai precis din Slobozia-Cremene a Sorocii, dar locuiesc de o bună perioadă de timp, cu familia, în Chișinău. Acolo am atelierul, acolo am viața mea de artist. Mă simt bine, într-o lume plină de prieteni, de colegi.
R.: Afirmați odată că o sculptură nu se face ca o revoluție. Ați fi amabil să detaliați?
V.V.: Da, s-au tot întâmplat revoluții prin Chișinău, că doream și noi să scăpăm de tutela imperiului. Odată, într-o publicație, a apărut o zisă de-a mea, cum că ”sculptura nu se face ca o revoluție”, adică nu ”repejor”, nu așa ca prin ”strechini”, cu agitație, cu violență, ci pe îndelete, cu multă chibzuință, cu multă bucurie și cu multă inimă.
R.: Am înțeles. Dar dvs. intenționați să înfăptuiți o revoluție în sculptură?
V.V.: Cred că fiecare dintre artiști declanșează și construiește o mică revoluție în evoluția sa. Dar, cum spuneam, cu răbdare, cu migală, cu stăruință, cu dăruire.

”Sculptorul din flori”

R.: V-ați autodefinit ca ”sculptor din flori” și autodidact…
V.V.: Da, exact. E o poveste mai veche… ”Sculptor din flori” sunt pentru că n-am parcurs un drum așa cum l-au avut mulți dintre prietenii mei. Este adevărat că am tot mers să dau la facultate, de vreo șapte ori. Nu s-a-ntâmplat să pătrund acolo și, după o vreme, am notat eu undeva, într-un CV al meu… (după un timp de reflecție) Îmi aduc aminte că eram cu un prieten, Ion Zderciuc – care are și el o lucrare aici, realizată la prima ediție, dacă nu mă-nșel – la o expoziție comună în Iași, unde am notat pe un afiș: ”sculptor din flori”. ”Din flori”, pentru că nu sunt construit într-o formulă anume și n-am avut o evoluție asemănătoare majorității colegilor mei, într-un fel de crescendo, ci sunt un autodidact. Este adevărat, pe urmă am urmat și o facultate, și masterul, am și ore de sculptură la școală, cu copii, și anume la Liceul ”Ion și Doina Aldea-Teodorovici”, cu Profil Arte, din Chișinău. Le sunt profund recunoscător domnului director al liceului, Iurie Donțu, și doamnei director adjunct, Lilia Prisăcaru, care s-au străduit mult să mă aducă acolo. E o lume frumoasă, în care mă simt foarte bine. Așa am construit eu lucrurile, ca un sculptor din flori.
R.: Cineva vă mai definea și ca pe un naiv al sculpturii…
V.V.: Da, îmi place să mă desfășor în ”câmpul” ăsta de activitate și creație pe muchie de cuțit, între profesionism și naivitate, de sinceritate, până la urmă, în tot ce faci. De-asta ziceam tot timpul că prima idee care vine e de la Doamne-Doamne și noi, ca oameni, cumva începem prin a o construi, a o așeza așa cum simțim că este mai bine. Prima idee e de la Bunuțu. Și este bine s-o urmezi. S-or întâmpla lucruri frumoase.

Un anumit instrument de măsură

R.: V-am auzit rostind: dorumetru. Maestre, ce este un dorumetru? Sunt convins că operatorul nostru, Doru Iacovescu, va fi numai ochi și urechi…
V.V.: Dorumetru, da… E o poveste de suflet a mea. Se întâmpla în 2005, la Tescani. În urma unei expoziții ”Saloanele Moldovei”, mi-au acordat un premiu și am fost într-o tabără de creație acolo. Pictură și sculptură. Eu am lucrat o piesă numită ”Dorumetru”. De-acolo vine povestea dorumetrului. Zic eu, e un mecanism care măsoară dorul. Și nu unul simplu, ci dorul de țară. Așa cum îl simțim noi, în inimile noastre, cei care suntem în afara hotarelor țării, din păcate… Și tot am lucrat pe acești dorumetri, în diferite construiri, în diferite așezări, care mi-au tot pricinuit alte și alte stări. Intenționez să continui această serie de lucrări inspirate de acel dor veșnic de țara mamă.
R.: Vorbiți-ne și despre lucrarea din parcul ploieștean…
V.V.: Aici lucrez tot un dorumetru. M-am lăsat dus de blocurile de granit. Chiar vorbeam cu un coleg de-al meu, când i-am arătat fotografia celor trei blocuri. Mi-a zis: ”Valentine, ce crezi? Ce vei face? Asta-i piatră de Cosăuți. Te încumeți?”. Cosăuți e un loc acolo, lângă Nistru. Zic ”Da”. Să dea Domnul să fie totul bine. E o stare specială pe care ți-o creează granitul. Marmura e molcuță, e ca o femeie. Granitul e muntele. Însuși muntele. Se construiește o relație specială între autor și granit. Vă voi spune mai multe despre lucrare mai spre final, când va prinde contur și… viață. Mie-mi place. Îmi place cum mă simt eu aici, în Ploiești, cu lucrarea care pe care o fac.

Imago mundi

R.: Vreau lumea într-o imagine. Într-o singură imagine.
V.V.: Da. Ziceați că ați citit undeva, în lume, despre un cactus…
R.: Da, spuneați că ”lumea e un cactus mare”.
V.V.: A fost o perioadă, mai la început, în care am lucrat cactuși, pe care i-am personificat. Am zis că sunt artiști, că sunt bețivii satului, că sunt scribi, că sunt actori. Mi-ar fi plăcut să vedeți aceste lucrări. Sunt lucrări care parcă, după trecerea timpului, nu-ți mai plac la fel de mult ca atunci când le-ai realizat. Astea-s dintre cele care îmi plac mereu.
R.: V-aș ruga să vă referiți și la această ediție a taberei.
V.V.: Cu drag. În primul rând, vreau să zic, încă o dată, că mă bucur foarte mult că sunt aici. Mă bucur că am construit o relație cu piatra. Mă bucură lumea care mă-nconjoară. Și, sigur, echipa. Da, consider că eu și colegii mei alcătuim o echipă. Sunt doi artiști excepționali, un pic mai tineri ca mine, dar – spunea cineva – poate le vei fi de ajutor, să învețe. Învățăm tot timpul unul de la altul, dar starea pe care o transmiți prin opera ta, prin piesa pe care o lucrezi e aceeași, și la o vârstă mai înaintată și la una mai puțin înaintată. E o stare de spirit pe care o poartă orice artist în suflet.
R.: Vă mulțumim din suflet și promitem să ne revedem până la final…
V.V.: Doamne-ajută!

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu sculptorul Vlad Dumitriu

Reporter: Artistul se prezintă…

Vlad Dumitriu: Bună ziua! Numele meu este Vlad Dumitriu. Sunt sculptor. Provin dintr-o familie de artiști, tatăl meu fiind și el sculptor, de asemenea unchiul meu. Poate că cei doi au fost, la rândul lor, influențați de tatăl lor, pictor amator. Am avut un parcurs – zic eu – interesant, în sensul că nu am urmat un liceu de artă, ci unul teoretic, cu profil de matematică-fizică. Am avut chiar succes la olimpiade naționale, la discipline realiste. Însă – cred că și sub influența meseriei tatălui meu -, la un moment dat, cam pe la sfârșitul clasei a X-a (dacă mi-aduc bine aminte), am decis să frecventez atelierul său și am prins drag de această profesie. În cele din urmă, am decis că acesta va fi drumul meu în viață. Am urmat cursurile Universității de Artă din București, am făcut și un master acolo. Acum sunt student doctorand. Am avut o pauză lungă între finalizarea masterului și începutul doctoratului, însă am decis să fac și acest pas. După ce am terminat Facultatea, am revenit la Câmpina, unde, împreună cu părinții mei, am deschis o galerie de artă, al cărei director am fost. Am organizat foarte multe expoziții, în cadrul cărora am promovat artiști din județul Prahova, în special, dar și din alte zone. Din păcate, la un moment dat, a trebuit să reducem activitatea galeriei și, după câțiva ani în care am lucrat ca liber profesionist, m-am angajat ca muzeograf la Muzeul ”Nicolae Grigorescu” din Câmpina, orașul meu natal, unde lucrez în continuare. Am avut, în toamna acestui an, oportunitatea de a participa la această tabără de sculptură monumentală și m-am simțit onorat să pot veni aici, să lucrez alături de alți doi sculptori.

Reporter: Așadar, vă situați într-o descendență ilustră. Pe tatăl dvs. am avut fericitul prilej să-l cunoaștem aici, la două dintre edițiile precedente. Ați amintit că și bunicul era pictor amator. Staturile predecesorilor dvs. nu vă copleșesc?

V.D.: Cred că mai degrabă mă inspiră. Bineînțeles că există o greutate, o presiune care vine dintr-o asemenea descendență, însă cred că sunt mai mari avantajele, dacă știi cum să le gestionezi, cum să înveți din experiența pe care a acumulat-o deja familia ta. Cred că poți să arzi mai repede niște etape. Bineînțeles, beneficiezi și de un cadru care este organizat deja mult mai bine pentru desfășurarea activității. Prin urmare, consider că este, în mod categoric, un avantaj. De altfel, există numeroase exemple, peste tot în lumea aceasta, unde meseriile se transmit din tată în fiu și lucrurile evoluează frumos.

Ochiul – Poarta Sufletului sau piatra stăpîn

R.: Presupun totuși că, la un anumit punct, temele abordate de dvs. și de tatăl dvs. nu sunt comune, se disociază. Tatăl dvs. vorbea despre răsărituri de soare, despre a ști cum să lucrezi cu lumina, despre Marea Armonie. Vlad Dumitriu, din prezentările pe care le-am citit eu despre dvs., are două teme predilecte: Ochiul – Poarta Sufletului și Natura Universală. Lucrarea pe care o veți prezenta aici, în Parcul de Sculptură Monumentală Contemporană, abordează una dintre aceste teme?

V.D.: Da, cu siguranță. Lucrarea pe care am început-o și pe care o voi finaliza în această tabără face parte din ciclul Ochiul – Poarta Sufletului. În momentul în care m-am înscris pentru a participa la tabără, mi s-a cerut să realizez câteva schițe de intenție. Am realizat schițele pornind de la o lucrare – zic eu – interesantă. Se numește Ochi Divin. Este un relief, de fapt, pentru care am primit inspirația într-o frumoasă seară de vară, pe Dealul Muscel, din orașul meu natal. Eram împreună cu iubita mea pe deal și am remarcat un fenomen natural special, pe care nu-l mai văzusem până atunci și nici după aceea nu l-am mai întâlnit. Poate știți că, uneori, la crepuscul, soarele trimite raze printre nori, și pare că parcă sunt desenate pe cer, parcă sunt pictate pe bolta cerească. Însă în acea noapte, luna a reușit să trimită astfel de raze, un fenomen mai rar, și m-a inspirat să fac această lucrare, Ochi Divin, ca și cum de undeva, de sus, suntem priviți și ne este trimisă o lumină, un mesaj. Pornind de la această idee, am realizat și schița pentru această tabără. Dar venind aici și luând cunoștință de piatra care mi-a fost pusă la dispoziție, am schimbat puțin abordarea. De la o abordare verticală, am trecut la una orizontală, pentru că, așa cum spunea Brâncuși (fac o mică paranteză), ”lutul îți este sclav, lemnul îți este prieten și piatra îți este stăpân”. Aici aveam o piatră și a trebuit să o iau de stăpân. Așa că, păstrând tema, mi-am adaptat compoziția la o lucrare cu o dominantă orizontală, pentru că asta mi-a spus piatra că este mai bine să fac din ea. Și asta fac, în acest moment.

R.: Este un ciclu ad infinitum, adică intenționați să realizați Ochi Divini, Ochiul – Poarta Sufletului până la sfârșitul activității dvs.?

V.D.: Cred că da. Este o temă care-mi este foarte dragă. Lucrez la acest ciclu de aproape 20 de ani, încă din 2003 sau 2004, n-aș putea spune exact, dar oricum se apropie de 20 de ani. Într-adevăr, am abordat această temă în tehnici foarte diverse. Cel mai mult modelez în lut sau în ipsos și torn în bronz. Asta este tehnica pe care am abordat-o în cea mai mare măsură în creația mea. Însă, în ultimii ani, am început să explorez și alte materiale. Am lucrat foarte mult cu plasma, în fier și în inox. Am lucrat și în lemn, și în piatră de diverse tipuri, marmură, piatră de Bașchioi, granit. Aproape orice tehnici. Chiar și în pictură.

Despre un anumit sentiment

R.: Afirmați odată că – citez: ”E bine pentru un sculptor să aibă cunoștințe din cât mai multe domenii”…

V.D.: Da, așa este. Cred că pentru a putea transmite cât mai multe lucruri, trebuie să avem în spate o cunoaștere bogată a tuturor aspectelor vieții. Doar în acest fel putem să accedem la o esență plină de însemnătate, de valoare, care să aibă și un mesaj pentru cei care se bucură de ceea ce facem. Și, bineînțeles, cunoașterea cât mai multor domenii sporește cumva complexitatea a ceea ce noi putem crea.

R.: Înțeleg că sculptura este și o poartă către sine, a cunoașterii de sine. Pentru că tot dvs. afirmați că vă aflați într-o continuă căutare de sine, în relație cu Universul și cu Divinitatea.

V.D.: În momentul în care artistul lucrează și se implică fără alte distrageri în procesul creativ, intră într-un soi de dialog cu universul său interior. Această stare este una specială, pe care artiștii și-o doresc foarte mult și care dă naștere celor mai frumoase, celor mai speciale realizări ale lor. Bineînțeles că nu tot timpul reușești să atingi această stare de grație, însă sentimentul pe care-l ai în momentul în care intri în acea transă – putem să-i spunem – este unul extraordinar, ca un combustibil care te alimentează în munca pe care o faci în acele momente.

R.: O întrebare finală, în doi timpi: cum vă simțiți aici și cum vi se pare această inițiativă, a unui parc de sculptură contemporană. Apropo: tatăl dvs., domnul Alfred, spunea că ar trebui să existe cel puțin zece ediții pentru ca parcul să fie ”mobilat” cum trebuie.

V.D.: Da, există o tradiție în organizarea de tabere de această natură pentru minim zece ediții, pentru că în acest fel se asigură un număr de lucrări care să fie reprezentativ și se creează un fel de muzeu în aer liber. Nu poți să faci un muzeu cu 20 de piese. Trebuie să se realizeze 100, poate mai mult. La Măgura – poate greșesc, nu sunt sigur – parcă au fost 16 ediții. Vă dați seama? Așadar, un număr impresionant de sculpturi, este probabil – până acum – cea mai bună tabără de sculptură de la noi din țară. Bineînțeles, mă simt foarte bine în acest parc, sunt onorat să fiu printre doar cei trei participanți din acest an. Așa s-a putut, în condițiile acestea de pandemie. Însă este extraordinar, organizatorii sunt foarte atenți cu noi, ne pun la dispoziție tot ceea ce ne este necesar pentru lucru, pentru toate cele… Este o inițiativă extraordinară împodobirea acestui parc cu sculpturi. Cred că va prinde multă viață cu ajutorul lucrărilor pe care artiștii le fac și le dăruiesc.

R.: Vă mulțumim, și sperăm la cât mai multe ediții ale Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești (măcar 16, ca la Măgura) și – aș zice – cât mai multe ediții ale Ochiului Divin. Este o invitație!

V.D.: Vă mulțumesc! Numai bine!

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Astăzi, 20 Noiembrie 2021, în Parcul Municipal Ploiești Vest, a avut loc închiderea ediției a IV-a a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană.
În parteneriat cu Primăria Municipiului Ploiești, Casa de Cultură ”Ioan Luca Caragiale” a Municipiului Ploiești și UAP filiala Ploiești, Parc Municipal Vest, TCE, SGU, Filarmonica ”Paul Constantinescu Ploiești, teatrul ”Toma Caragiu” Ploiești, la inițiativa asociației 24PHarte și sub înaltul patronaj al Ministerului Culturii a avut loc ediția de anul acesta a Taberei de Sculptura Monumentala cu tema Reziliența – concept simbolic și inspirativ ca etapa decisivă privind fondarea Muzeului de Artă Contemporană în Aer Liber. 

Anul acesta, sculptorii Dan Daniel (Oradea), Vlad Dumitriu (Câmpina) și Valentin Vârtosu (București) au folosit andezit pentru lucrări ce vor rămâne în patrimoniul Municipiului Ploiești.  

La final, inspirați de moment, au recitat poeta Ema Petrescu și sculptorul Alfred Dumitriu.

Proiectul cultural al asociației 24PHarte are ca scop înfiintarea Muzeului de Artă Contemporană în Aer Liber.

Nu există patriotism fără patrimoniu.

Vezi interviu cu Alexandru Petrescu aici.