La fel ca roadele pământului care ajung la limanul datului lor sub soarele blând de sfârșit de august, limba română reprezintă rodul cel mai de preț al istoriei și culturii noastre.
Pe 31 August 2026, în atmosfera vibrantă a unei noi ședințe de cenaclu dedicate Zilei Limbii Române, seara a debutat sub semnul bucuriei reîntâlnirii cu talentatul poet Ioan Vintilă Fintiș, președintele Asociației „24 PH Arte” și al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești – acest spațiu de efervescență culturală.
Întâlnirea a oferit celor prezenți privilegiul de a intra în dialog cu magicul său univers liric și dar și cu creațiile originale ale colegilor, care celebrează forța cuvântului, reafirmând rolul cenaclului de citadelă a spiritului românesc.
În acest cadru festiv, cele „11 Minute de Istorie” au fost și de această dată interesante și captivante. Prof. Emilia Luchian a prezentat limba română ca pe un organism viu și o arhivă discretă a experiențelor culturale. Expunerea a subliniat modul în care lexicul conservă istoria, identitatea și nuanțele sufletești ale comunității.
Lectora a arătat, cu argumente pedagogice, cum poate fi privită limba română ca ceva care știe, poate, mai multe despre noi decât știm noi despre ea. Limba construiește o lume în care nu suntem întotdeauna stăpânii a ceea ce ni se întâmplă; faptele vin spre noi, ne ating, ne cuprind și apoi pleacă.
Lectora folosește exemple semnificative pe tot parcursul expunerii pentru a-și susține tezele. Ea a explicat că limba română permite rearanjarea cuvintelor pentru a schimba accentul emoțional, oferind vorbitorului o libertate aproape plastică. Nuanțele se ascund adesea în cuvinte care nu pot fi traduse în întregime într-o altă limbă (cum sunt dor, doină, miorița), în timp ce diminutivele modifică încărcătura afectivă a discursului (exprimând tandrețe, ironie sau complicitate) și adaugă o notă personală felului în care privim ceea ce numim. Limba noastră poate fi precisă și analitică, dar are și capacitatea de a exprima stări difuze, greu de prins în noțiuni rigide. De asemenea, ea poate construi subtextul necesar pentru umorul fin sau pentru o ironie pe care o recunoaștem imediat.
Cuvintele sunt unelte de comunicare, dar și lentile prin care o comunitate își privește existența, ajutând-o să supraviețuiască prin miracol secole de-a rândul. Prețiozitatea cuvintelor este dată de trăirile închise în ele ca într-un chihlimbar. Pentru un istoric, cuvintele devin adevărate instrumente ale întâlnirii cu alte civilizații. Istoria nu se ascunde doar în manuale și tratate, ci și în cuvântul rostit, uneori chiar la masa de mic dejun. „Cea mai discretă arhivă nu este totdeauna biblioteca, poate fi și bucătăria”, a punctat lectora, enumerând proveniența unora dintre cele mai folosite cuvinte din sfera culinară: pâine, brânză, telemea, cafea. Lectora a subliniat că multe cuvinte își retrag sensul vechi, în locul acestuia apărând unul nou, încărcat de alte experiențe și judecăți (cum s-a întâmplat cu termenii țăran sau boier). Schimbarea vine din nevoia de expresivitate sau din slăbirea forței unui cuvânt (de exemplu: oribil, prost, mândru). Limba română nu seamănă cu o casă în care fiecare fond sau influență își are propria cameră separată; cuvintele se amestecă, se schimbă, intră în uz, rămân sau pleacă. Utilizarea reflexivului impersonal, diminutivele, ironia și umorul ne-au ajutat ca popor să trecem prin evenimente istorice grele fără a le transforma în tragedii absolute. Omul a învățat astfel să îndulcească sensul lumii și să facă loc speranței.
Aflat, de asemenea, în programul ședinței și pe afiș cu o „teologhisire” misterioasă despre care nu dezvăluise nimic dinainte, Florin Manole și-a început alocuțiunea pornind de la grecescul „naosologhia”, ce definește „templul cuvântului” (naos = templu, logos = cuvânt). Acesta a amintit că, în perspectivă teologică, cuvântul vine din primul moment în care Dumnezeu i se adresează omului, iar pentru a primi răspuns creează în acesta un loc de întâlnire, un naos care îi dă omului posibilitatea de a fi în legătură directă cu Divinitatea. Prin urmare, naosologia este opusul religiozității, adică a ceea ce a devenit omul după cădere: idolatru, apoi religios, uitând de unde a plecat. Venirea Mântuitorului a determinat depășirea acestei religiozități, aducându-i aminte omului că are în el acel spațiu sacru. Limba este privită, din acest punct de vedere, ca loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu.
O bună motivație pentru expunerea lui Florin Manole a constituit-o un articol recent din „Weekend Adevărul”. Ancheta, una extrem de amplă și interesantă, analizează transformările profunde prin care trece limba română în era rețelelor sociale și a inteligenței artificiale. Autorul s-a exprimat în clară opoziție față de opiniile formulate în acel text de șase personalități din sferele istoriei, literaturii, artei și lingvisticii: Adrian Cioroianu, Dan Perjovschi, Doina Ruști, Varujan Vosganian, Emanuela Timotin și Bogdan Harhătă. Aceștia consideră că adoptarea anglicismelor și a limbajului din social media reprezintă o adaptare naturală la tehnologie, sprijinită de elasticitatea istorică a limbii.
În eseul său (Eseu Naoslogic), despre care a mărturisit că se află încă în fază de lucru, Florin Manole a combătut atât teza darwinistă a limbii ca organism viu (popularizată istoric de lingvistul german August Schleicher), cât și răspunsurile celor șase personalități intervievate. El a propus în schimb perspectiva naoslogică a limbii ca „casă a ființei”, în sens heideggerian. Limba devine vie exclusiv prin locuire și prin actul autentic al adresării către un „tu”, nefiind salvată de o autoreglare automată, ci de efortul conștient al vorbitorului. Deconstruind această viziune evoluționistă, Florin Manole a șocat oarecum audiența afirmând că sintagma „limba este un organism viu” este un anacronism și un darwinism care trebuie cât mai curând depășit. Degradarea limbii apare, în viziunea sa, prin părăsirea acestui spațiu comun în favoarea unor împrumuturi neasimilate, nu printr-o evoluție biologică firească.
Fraza sa de încheiere a produs o emoție profundă în sală: „De aceea limba română nu va muri din cauza englezismelor. Va muri în ziua în care niciun român nu va mai avea nevoie să-i spună altui român ‘tu’ în românește.”
Cum era lesne de prevăzut, rumoarea și numeroasele comentarii nu s-au lăsat așteptate, înnodându-se de la un coleg la altul într-un fir ce promitea a nu se sfârși prea ușor (Adrian N. Ionescu, Leonida Corneliu Chifu, Adrian-Ilarie Frone ș.a.)
Spiritele s-au calmat treptat, dând voie să iasă la rampă următoarea rubrică, nu înainte ca Florin Manole să anunțe revenirea, în această toamnă, pe firmamentul cultural al orașului a Taberei de Sculptură Monumentală din Ploiești – copilul de suflet al Asociației 24 PH Arte Ploiești, aflată la cea de-a VII- a ediție, cu participarea sculptorilor: Florin Strejac, Ioan Pop Vereta și Eugen Petri.
„Cea mai recentă creație” a invitat, cu bucurie și cât mai aproape de tema ședinței, următorii creatori: Emilia Luchian (Cuibul de cuvânt), Luminița Bratu (Limba română sunt eu), Adrian N. Ionescu (Ca vinul în apa de la Caana Galilelei), Liana Sprânceană (cu un Omagiu adus limbii române și două poeme tip Tonka: Roșu și Vara), Maria Bem (Cea mai frumoasă culoare), Adrian-Ilarie Frone (Canon), Ramona Müller (cu un fragment de nostalgie identitară dintr-una din călătoriile Globetrollerului Rozalindion…) și Irina Elena Ionescu (cu scurte fragmente pline de farmec și aparentă naivitate din Viața Ritiei cu haz și necaz).
Lectura de Cenaclu – partea centrală a întâlnirii, a reprezentat reîntâlnirea mult așteptată cu poetul Ioan Vintilă Fintiș și creația acestuia, care a împărtășit poeme din două viitoare volume aflate deja la tipar (Concert pentru sonet și singurătate și Tristețile cocorului).
Momentul a fost prefațat de o prezentare cu adevărat remarcabilă realizată de Leonida Corneliu Chifu, care a trecut în revistă activitatea literară prodigioasă a poetului – o carte de vizită impresionantă marcată de volume publicate, premii importante și numeroase poeme apărute în reviste de profil, ceea ce majoritatea celor prezenți le cunoșteau și care conferă un respect profund față de autor. Ulterior, în sală s-a auzit distinct vocea masculină, plată, a poetului; o rostire cu puține inflexiuni și accente, dar așezate cu o precizie chirurgicală doar acolo unde era absolută nevoie, pentru a marca mai bine momentul, profunzimea ideii sau intensitatea sentimentului.
Poemele lecturate de Ioan Vintilă Fintiș au dezvăluit asistenței o poetică a profunzimilor, situată la granița fragilă dintre metafizic, oniric și romantismul crepuscular. Purtând amprenta unei originalități inconfundabile, textele sale construiesc punți subtile între sacru și profan, între marea lumină a începuturilor și melancolia asfințitului.
Fie că sunt definite sonete sau nu, atmosfera pendulează între reveria și căutarea unei inocențe arhetipale, versuri de dragoste cu ecouri mitice, uneori Însuși Dumnezeu pare a Se ascunde printre rânduri, alteori par să iasă în evidență vulnerabilitatea asumată și rătăcirea existențială. Poetul rămâne un „înger fără de popas”, un exilat în timp a cărui formă de rezistență este însăși sensibilitatea sa acută sau călătorește asumat și cu uimire către o dimensiune spirituală superioară.
Regina de nimeni știută
Iubito diseară vom merge la bal
Cu trăsura trasă de nevăzute stele
Te voi săruta pe gura ta de cristal
Și pe coapsele aproape rebele
Tu vei fi regina de nimeni știută
Te voi încorona cu vaste simfonii
Vom trece apoi de apa nevăzută
Noi cum Eva și Adam iar vom fi
Nu mai păcătui acolo-n grădină
Domnul parcă e ascuns în sonete
Hai să plutim prin marea lumină
Coroană să-ți fiu la tine în plete
Iată acum s-a făcut foarte târziu
Cine sunt și cine ești nu mai știu
***
Eu am fost o plângere
Pe vremea aceia erau niște păsări
Pe care le țineam în brațele mele
Cum pe niște instrumente
Subtile
Și voi vă uitați și mă îmbrățișați
Eu tot o plângere am rămas
Înger fără de popas
Noaptea care plânge cu ger
A început să ningă fantastic de trist
Te privesc pe fereastra cu fotografii
Se pare că dincolo eu încă mai exist
Că apusurile de soare încă sunt vii
Adu cu tine săniile de melancolie
Aici nu mai este decât alba tăcere
Zăpada mirată imaginează o poezie
Scrisă pe cer de nevăzutele sfere
Iubito gândești figuri de zăpadă
Pe un câmp învelit cu un alt cer
Și nimeni nu poate să-l mai vadă
Este noaptea care plânge cu ger
Să mergem acum tăcuți și mirați
Împreună către îngerii frați
***
În noaptea aceea eram vântul
Care se-mbrățișase cu niște nori
Norii cântau
Eu te mângâiam cu o privire
Care nu știu de unde venea
Parcă era fericirea mea
Cocorii plăngeau
Azi noapte am visat că au înfrunzit niște nori
Și m-am mirat crezând că sunt cocori
Trupul meu la pian cânta
Cocorii plângeau
Și eu parcă nu știu în care infinit
Mi se păream că mult mă muream
Și deodată a început să ningă
M-am întrebat atunci
De ce au început cocorii să plângă
Atunci dânșii mi-au dăruit
Nișe aripi care păreau
De îngeri
Eram călător prin nevăzut
Eram călător prin nevăzut
De foarte multă vreme
Căutam o fereastră
Albastră
Și dânsa nu mai era
Atunci m-am întrebat
Doamne eu ce să fac
Așteaptă cocorul
Dincolo de aplauzele colective, finalul ședinței a fost marcat de valul de entuziasm și de aprecierile calde ale colegilor, care au ținut să vorbească despre statura literară și umană a invitatului de onoare. Maria Bem, Gabriela Petri, Ramona Müller, Luminița Bratu, Dan Constantin, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu au subliniat, prin intervențiile lor, rolul esențial pe care poetul l-a avut în dinamica grupului artistic. Ioan Vintilă Fintiș a rememorat cu plăcere momente frumoase din trecut. S-a vorbit cu emoție despre forța discretă a mentoratului său, despre generozitatea cu care a sprijinit condeie și despre capacitatea de a coagula energii artistice diverse în jurul cenaclului și al asociației timp îndelungat. Un moment special al discuțiilor l-a constituit evidențierea colaborării organice dintre arte, fiind salutată prezența sculptorului Eugen Petri, cel care a asigurat cu atâta sensibilitate grafica volumelor aflate la tipar, și nu numai, transformând cartea într-un obiect de colecție unde forma și textul se completează perfect. În mod deosebit, un text plin de miez a fost adus de Adrian N. Ionescu, a cărui intervenție a constituit un scurt și memorabil titlu (Băiatul acesta îmi bagă sângele în ecuație) dedicat operei sărbătoritului, o sinteză critică ce a pus în lumină exact unicitatea structurală a omului și versului fintișian.
La finalul acestei cascade de mărturii sincere, ecourile teoretice și lirice s-au topit definitiv în aplauze la scenă deschisă. Membrii și oaspeții prezenți au răsplătit astfel nu doar tehnica impecabilă a versificației, ci și prezența prețioasă a poetului Ioan Vintilă Fintiș – un creator și un mentor care continuă să țină deschise porțile templului cuvântului nostru românesc. A fost o seară regală, o adevărată sărbătoare a spiritului, care va rămâne mult timp ca un reper în memoria afectivă a comunității noastre literare.
Au participat: Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Ramona Müller, Gabriela Petri, Irina Elena Ionescu, Ariadna Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Adrian-Ilarie Frone, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Dan Manoliu, Dan Constantin.
Invitați: Tania și Marian Radu
Fotografii: Doina Ofelia Davidescu, Liana Sprânceană
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș
