”Hai să facem și noi un muzeu în aer liber aici, la Măgura!” (I)

În memoria lui Ștefan (Fane) Canurschi, prieten devotat, care ne-a părăsit de curând

Tabăra de Sculptură de la Ploiești – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Tabăra de Sculptură de la Măgura – Buzău

 Locul în care nu poți să fii dezamăgit

       ”Îl cheamă Ştefan Canurschi, are 63 de ani, sprâncenele stu­foase şi o barbă lungă şi albă ca omătul. Oamenii locului îi spun dom’ Făniţă şi îl privesc cu res­pect, dar şi cu o oarecare mirare, ştiind că a renunţat la viaţa de la oraş doar pentru obiceiul de a hălădui toată ziua prin pădurile neumblate ale Buzăului. Vânjos ca un urs, cu privirea pătrunză­toare şi puţin cam aspră, cu felul lui neaoş de a spune ceea ce simte sau gândeşte, stârneşte une­ori nedumerire sau poate chiar teamă. Pentru cine are însă răbdare să-l cunoască, este pâinea lui Dumnezeu. Din păcate, trădările şi deza­mă­girile s-au cam ţinut lanţ în viaţa lui, iar asta l-a cam înstrăinat de lume. ”Totuşi, eu zic că Dum­nezeu nu degeaba mi-a dat şi asemenea momente în viaţă. Toate decepţiile astea s-au adunat în mine şi, până la urmă, şi ele m-au convins să mă întorc acasă. Aici n-are cine să mă mai dezamă­gească”. Așa scria în reportajul său, sub titlul ”Poarta lui Dumnezeu” – publicat în urmă cu opt ani în săptămânalul Formula AS -, regizorul și publicistul Cătălin Apostol.

Cei care l-au cunoscut știu bine că Ștefan Canurschi era un artist. Cioplitor, sculptor,  fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat inclusiv cu regizorul Cătălin Apostol), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui ”Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi. A fost, de fapt, cel mai bun Moș Crăciun” pe care l-a cunoscut Ploieștiul. De ceva vreme, lucra la o carte pentru copii.

”Cel mai mare lucru este când nu ai nimic şi dăruieşti. Fie şi căldură sufletească. Atât de bine te simţi. Bucuria copiilor este molipsitoare, e imposibil să nu te impresioneze. Mai ales când mai vine câte unul, se aşază pe genunchiul meu şi-mi spune că nu-şi doreşte daruri scumpe, ci sănătate sau un cadou simbolic.
Cum să nu-ţi crească inima? Moş Crăciun este deja o marcă, probabil cea mai puternică, pe care nici măcar un război sau o revoluţie n-ar reuşi s-o şteargă. Am observat că micuţii vin grăbiţi până la uşă, dar când ajung în prag şi dau cu ochii de costumul roşu rămân încremeniţi de emoţii”, mărturisea Ștefan Canurschi, cu ani în urmă, într-un interviu pentru „Adevărul”.

Familia a transmis următorul mesaj: ”Cu multă tristețe și multă iubire, ne luăm rămas bun de la Ștefan, Ștefăniță, Nea Fane, soț, tată și bunic, Moș Crăciun și prieten drag pentru mulți dintre voi.
După aproape un an în care s-a luptat să trăiască „cu inima cât un purice”, așa cum îi spunea, aseară a obosit și s-a dus să se culce acasă la el, la Pârscov.
Dumnezeu să-l ierte și să-l țină în brațe cu aceeași iubire cu care el a iubit viața x un infinit!”

     Interviul care urmează a fost realizat în toamna lui 2022 la Tabăra de Sculptură de la Măgura – Buzău și s-a dorit doar o deschidere spre un șir de convorbiri și de reportaje video pe care urma să le purtăm pe plaiurile natale ale carismaticului nostru interlocutor. Dar ”Fane” s-a grăbit…

”Hai să facem și noi un muzeu în aer liber aici, la Măgura!”
Interviu cu Ștefan Canurschi, consătean cu poetul Vasile Voiculescu (I) 

       Interlocutorul nostru este mândru că e de la Pârscov, consătean cu medicul, prozatorul și poetul Vasile Voiculescu. Cum mândru este că s-a scăldat în aceeași apă cu ilustrul scriitor: apa Buzăului. ”Apă istorică, menționată încă de la 376 într-un document grecesc și în care a fost martirizat Sfântul Sava, zis Gotul, singurul râu din țară în care a fost martirizat un sfânt.”, ne lămurește interlocutorul. Și adaugă: ”Atunci a fost atestat numele de Buzău”.
Pârscoveanul ne-a mai citat din poetul consătean: „Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că este cel mai mare noroc din viața mea!” și socotește că același noroc l-a avut și el: să se nască la țară, să se bucure de viața rurală trăită în copilărie, ritmată de anotimpuri și <<însăilată cu datini, străvechi obiceiuri… pe cununa anului>>”.

Piatra de calcar și calitățile ei

Reporter: Domnule Canurschi, sunteți o istorie vie a Taberei de Sculptură de la Măgura Buzăului. Vă identificați cu istoria acestui parc. Cum a început totul?
Ștefan Canurschi: Ideea realizării acestui muzeu de sculptură în piatră aici, pe dealul Cetățuia de la Ciolanul, a aparținut sculptorului ploieștean Gheorghe Coman, susținut de sculptorul Gheorghe Apostol. Acesta a apelat la experiența sculptorului George Apostu care tocmai se întorsese din Iugoslavia, unde participase la un eveniment similar. Astfel, s-a pus piatra de început al acestui act de cultură și artă. Printre cei care au participat la această primă ediție se numără și Cristian Breazu, Napoleon Tiron, Mihai Buculei, Aurelian Bolea…                                  Un factor determinant care a dus la apariția acestei tabere de sculptură la Măgura-Buzău a fost piatra de calcar, renumită încă din vechi timpuri pentru calitățile ei, și tradiția de veacuri a cioplitului in piatră. Locuitorii acestor ținuturi își duceau traiul de pe o zi pe alta,  prin vânzarea obiectelor realizate in piatră (monumente funerare, cruci, stâlpi, trepte de casă, scări, ghizduri de fântână, teici pentru hrana animalelor și altele).                                              

Talianu și Brâncovenii

R.: Piatra aceasta atât de valoroasă trebuie să fi avut cioplitorii ei. Cine erau aceștia?
Ș.C.: Acesta este un alt argument. Totul a început și datorită faptului că în zonă erau cioplitori în piatră, care erau aduși de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. În momentul în care s-a început cu stilul brâncovenesc, cu arcadele sale trilobate din piatră, coloanele cu balustrade, cu foișor, capiteluri înflorate și alte elemente florale, vegetale, zoomorfe și antropomorfe, au adus din Italia meșteri pe care i-au cazat aici în zonă și îi puneau să lucreze coloane de case, tot ce aveau nevoie. Localnicii au furat meseria de la meșterii italieni. Unii dintre aceștia nici nu s-au mai întors în Italia, au rămas pe-aici. Îmi amintesc că unul se numea chiar Talianu, așa îi spuneau localnicii. Oamenii locului au deprins meșteșugul acesta și au trăit din meșteșugul acesta.

R.: Așadar, încă un motiv pentru a le fi recunoscători Brâncovenilor.
Ș.C.: Desigur. Familia Brâncovenilor a rămas în istorie și datorită construcțiilor de palate și biserici realizate în stilul care ulterior i-a purtat numele (vezi Palatul Mogoșoaia, Vechiul Palat Mitropolitan, Biserica Fundenii Doamnei din Dobrotești, Biserica Mănăstirii Stavropoleos, mănăstirile Antim, Cotroceni, Sinaia, Horezu și atâtea altele). Stilul brâncovenesc se caracterizează prin elemente de pietrărie prelucrate artistic. Printre ornamentele reprezentate în piatră se întâlnesc – cum spuneam – elemente zoomorfe și motive vegetale (vreji, flori cu petale mari, struguri etc). Meșterii și localnicii, în general, apreciau mult stilul arhitectural brâncovenesc. 

Adoptații Ciutei

R.: Presupun că au fost aduși meșteri din Italia pentru că stilul brâncovenesc a importat sau împrumutat trăsături predominant din arhitectura italiană, începând chiar din perioada Renașterii.
Ș.C.: Așa este. Pe lângă alte trăsături inspirate din tradiții locale, orientale, occidentale. Meșterii pietrari italieni care urmau să realizeze aceste construcții în stil brâncovenesc s-au stabilit – cei mai mulți dintre ei – în satul Ciuta, pe Valea Buzăului, care i-a… adoptat. Aceștia scoteau piatră din carierele din zonă, o prelucrau împreună cu localnicii și o foloseau la realizarea acestor edificii ale boierilor Brâncoveni. Cum spuneam, mulți dintre meșterii pietrari italieni nu s-au mai întors acasă. Ei au rămas în zonă, lucrând alături de cioplitorii și meșterii locali, învățând unii de la alții tehnica prelucrări pietrei.

Elogiu boilor 

R.: Unde vindeau produsele din piatră, realizate cu atâta trudă și meșteșug?
Ș.C.: Toamna, mergeau cu aceste produse la Călărași. Acolo era un mare târg. Umpleau căruțele cu boi cu aceste cruci și cu alte lucrări și le duceau la târgul de la Călărași. Acolo le vindeau la troc. Dădeau – să zicem – cruci și luau grâu, porumb… Se întorceau acasă în pragul sărbătorilor de iarnă. Apoi, petreceri, veselie…
 R.: Ați spus căruțe trase de boi? Nu de cai? Păi cât dura până ajungeau la destinație?
Ș.C.: Transportul produselor din piatră la diferite târguri din partea de sud a țării se făcea cu căruțe trase de boi. Drumul dura chiar și două săptămâni! În zonă, localnicii foloseau ca animal de muncă boul, pentru că acesta era puternic și făcea față la munca grea din pădure și la scosul pietrei din carieră.
R.:  Prin urmare, boii au avut și ei rolul lor și merită toată recunoștința noastră.
Ș.C.:  (zâmbind) Indiscutabil.  Eu aș aduce chiar un elogiu boilor care au trudit la acea vreme la Ciuta, Măgura și împrejurimi. Se spune – pe bună dreptate – despre cai că au jucat un rol important în istorie. Aici, la noi, și boul.                       

Pionierii 

R.:  Iar primăvara o luau de la capăt…
Ș.C.: După care venea primăvara, când începeau din nou să lucreze pentru a duce iarăși, în toamnă, lucrări la Călărași, la târg, ca să le vândă.
R.: Să revenim la pionierii Taberei de Sculptură de la Măgura. Detaliați puțin!
Ș.C.: Artiștii care veneau încoace la acea vreme colaborau cu cioplitorii de-aici, de la Ciuta. În felul acesta, au văzut potențialul zonei. George Apostu, printre cei mai mari sculptori ai noștri, după Brâncuși, ajungând odată la Măgura pentru a lua piatră de aici, după ce – cum spuneam la început – tocmai venise de la un simpozion din Iugoslavia, i-a plăcut zona, i-au plăcut meseriașii, a văzut că se poate face ceva. Și s-a raliat ideii susținute de Gheorghe Coman și Gheorghe Apostol, sculptori despre care am amintit la început: ”Hai să facem și noi un muzeu în aer liber aici, la Măgura! E piatră bună acolo, facem o tabără de creație!”. Și așa a început prima ediție. Chiar George Apostu a fost directorul taberei. Problema organizatorică a preluat-o Gheorghe Coman, un mare sculptor din Ploiești, care s-a implicat mult.

R.: Gheorghe Coman a făcut pasul hotărâtor, inițiind demersurile necesare. Dar dvs., buzoienii, ați fost norocoși.
Ș.C.: ???
R.: Ideea unei mari tabere naționale de sculptură monumentală îl vizitase pe Gheorghe Coman, sculptor ploieștean, de mai multă vreme. El ar fi dorit să se facă în Prahova. A fost susținut, într-adevăr, în demersul său de alt sculptor foarte important,   Gheorghe Anghel. Doar că… nu a găsit înțelegere din partea autorităților locale din județ de la acea vreme.
Ș.C.: Înțelegere pe care a găsit-o, în cele din urmă, la autoritățile buzoiene.
R.: Exact. Știu toate acestea de la doamna Alice Neculea, comisarul altei tabere de sculptură monumentală, de la… Ploiești, ajunsă – după cum bine știți – la ediția a V-a, aflată în plină desfășurare (faptul se petrecea la sfârșit de octombrie 2022 – n.r.)
Ș.C.: O cunosc bine pe doamna Neculea, care este și director adjunct al Muzeului de Artă din Ploiești, și sunt convins că știe ce spune. Iată că, până la urmă, și Ploieștiul figurează pe harta marilor tabere de sculptură! 

Poienile cu sculpturi 

R.: Cu o întârziere de aproape o jumătate de secol. Dar e bine și așa. În fond, până la urmă, vom avea două tabere prestigioase.
Ș.C.: Să fie într-un ceas bun și să aibă cel puțin tot atâtea ediții cât tabăra de la Măgura!
R.: Că bine ziceți! Câte ediții ale taberei s-au strâns la Măgura și când a avut loc prima ediție?
Ș.C.: Au organizat 16 ediții, cu 16 sculptori, în fiecare an. S-au strâns 256 de sculpturi. Lucrările rămâneau aici, ei plecau și veneau alții și alții. Și-așa au ajuns să umple poienile acestea cu lucrări.
Prima ediție a fost în 1970. Au fost cioplitori de bază și artiști deosebiți care au lucrat aici. Pe lângă cei nominalizați mai devreme, i-aș mai aminti pe Bata Marianov, Liana Axinte, Adina Țuculescu, fiica pictorului Ion Țuculescu, Gheorghe Patrichi, Lehel Domokos…
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția de mâine, 5 iulie 2024)

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU