close
PersonalitățiPromovateTabăra Sculptură

Ștefan Canurschi: ”Muzeul de Sculptură Contemporană de la Măgura are la bază sute de ani de sculptură țărănească tradițională” (II)

Interviu cu Ștefan Canurschi, consătean cu poetul Vasile Voiculescu (II)
(continuare din ediția de ieri, 4 iulie 2024)

Cioplitorul adolescent

R.: Dvs. de la ce ediție ați participat la Tabăra de Sculptură de la Măgura?
Ș.C.: De la prima.
R.: Cine v-a dus de mână?
Ș.C.: Eram la liceu. Adolescent. Și în vacanță am aflat că în zonă urmează să se întâmple ceva, dar nu știam precis în ce loc. Pe vremea aceea nu erau așa multe mașini. Lumea călătorea cu trenul. În gară, i-am văzut pe artiști coborând din tren. Unde s-or fi ducând ăștia? – m-am întrebat. M-am luat după ei și am ajuns aici.
R.: V-a luat vreun artist sub aripa lui?
Ș.C.: Gheorghe Coman mi-a zis: ”Băi, dacă vrei să rămâi, poți să rămâi cu noi. Le mai ajuți pe fetele astea, pe Liana Axinte, pe Adina Țuculescu, la degroșat”. Și am rămas aici, la prima ediție. Apoi, am revenit, an după an.
R.: Ați fost cioplitor?
Ș.C.: În 1970, am lucrat împreună cu mai mulți cioplitori din Ciuta la degroșat, ridicatul și montatul lucrărilor pe socluri.
R.: Trebuie să fi trudit nițel…
Ș.C.: Cam. Mai ales că, în acele vremuri, cel puțin la noi, nu existau scule electrice pentru sculptat. Cioplitul se realiza cu dalta și ciocanul sau cu țiul. Exista și un cioplitor care se pricepea la fierărie. Acesta, cu niște instrumente primitive, dimineața repara și ascuțea dălțile și târnăcoapele.

Recunoștință

R.: Pentru că tot vorbirăm despre recunoștință, să știți că noi avem motive să vă fim recunoscători și din alt motiv. Dvs. ați participat și la prima ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală de la Ploiești, unde ați avut o realizare importantă. În ce a constat aceasta?
Ș.C.: Realizarea importantă a fost participarea la turnarea unui film…
R.: Ați fost și operator, nu?
Ș.C.: … despre activitatea sculptorilor participanți la prima ediție a Taberei de la Ploiești. Da, am fost operator.
R.: Eu consider că a fost o realizare importantă.
Ș.C.: Dacă spuneți dvs…
R.: O afirm, cu deplină convingere.
Ș.C.: Mă bucură faptul.

Muzeul părăsit  

R.: Și uite-așa, una peste alta, Măgura Buzăului adăpostește cea mai mare tabără de sculptură din țară, de fapt, un muzeu în aer liber unic în Europa! Motiv de încântare pentru locuitorii județului Buzău. Recunoașteți?
Ș.C.: Recunosc. După cum se poate vedea, nimic nu apare așa, din senin, pe un teren arid, nu „pică” din cer. Tocmai de aceea, sculptorul Gheorghe Coman, împreună cu redactorul de la ziarul ”Vocea Buzăului” de-atunci, au înființat un muzeu al pietrei, unde au strâns toate lucrările vechi de piatră care mai existau în zonă, lucrări cioplite de către meșterii locali: cruci, stâlpi și scări de casă, monumente funerare, ghizduri de fântână, trepte, obiecte gospodărești, toate vechi, de prin anii 1800.
R.: Rămășițele…
Ș.C.: Da, tot ce-au găsit. Le-au adunat în acest muzeu și le-au așezat într-o anumită ordine, formă, ca să le pună în evidență valoarea. În felul acesta, se demonstra că noul muzeu de sculptură contemporană de la Măgura are la bază sute de ani de sculptură țărănească tradițională. După Revoluție, „Muzeul pietrei vechi” a fost părăsit, vegetația a invadat totul, „turiștii” au devastat, localnicii au furat și totul s-a terminat. Au fost recuperate câteva cruci (cu scriere chirilică până la anul 1900), care au fost amplasate în vecinătatea Mănăstirii Ciolanul.  Păcat că s-a distrus, era foarte interesant.

Dumnezeu și Carpații

R.: Și nu se mai poate face nimic?
Ș.C.: Nu, din păcate.
R.: Ei, am întrebat și eu cu speranța unui – improbabil – răspuns afirmativ. Pentru că dacă a fost devastat, prăduit… Apropo: dvs. ce simțiți când vă plimbați printre sculpturile acestea?
Ș.C.: Te simți ca și la vulcanii noroioși. Când ajung acolo, parcă sunt alt om… Parcă sunt altfel… Zona este fantastică. Se spune că Dumnezeu când a pus Carpații pe globul pământesc, Carpații nu mai intrau, erau mai lungi decât globul. Și atunci a luat Carpații, i-a pus pe genunchi și i-a îndoit. I-a îndoit și i-a pus aici. Și dacă iei o nuia de alun, de orice esență, și o îndoi, apar tensiuni. Așa și cu Carpații: când i-a îndoit Dumnezeu ca să-ncapă aici, la curbură, au apărut tot felul de tensiuni: vulcanii noroioși, cea mai lungă mină de sare din lume etc. A apărut chihlimbarul, care înseamnă lumina. Lumina cine este? Dumnezeu. Uraniu, ape sulfuroase… Orice găsești aici.

”Peleșul” de la Cetățuia 

R.: Vă încărcați bateriile, cum se spune.
Ș.C.: O, daaa…! Pentru că și din punct de vedere energetic zona este fabuloasă. Acest lucru se datorează în principal pădurilor de foioase (stejar și fag) ce se găsesc în zonă. Frumusețea ținutului l-a atras chiar și pe regele Carol I, care a dorit să construiască Castelul Peleș aici, pe culmea dealului Cetățuia. Faptul că Valea Prahovei era mai dezvoltată, iar numărul boierilor mai mare, l-au determinat pe rege să  construiască castelul la Sinaia.
R.: Ați ratat. Trebuia să ”plantați” mai mulți boieri în zonă și să comercializați mai multă piatră. Dar suntem chit. Prahovenii v-au luat Peleșul, voi le-ați luat – câteva decenii mai târziu – tabăra de sculptură.
S.C.: (zâmbind) Mda, se poate spune și așa.

”Duhul pietrei” 

R.: Ați lucrat multă vreme ca operator TV?
Ș.C.: Din 2000 până recent.
Ș.C.: Ați filmat minunile de-aici?
Ș.C.: O, desigur! Începând din anul 2004. După 2005, am realizat, împreună cu regizorul Cătălin Apostol (prezent și astăzi aici), mai multe documentare în acest ținut miraculos al Buzăului. Printre reportajele realizate în zonă se află și „Duhul pietrei”. Filmul prezintă munca din carierele de piatră: cum se scoate piatra, cum este transportată cu carul cu boi… Sunt prezentați ultimii cioplitori de la Ciuta, avem interviuri cu ei, filmare la Tabăra de Sculptură de la Măgura, interviu cu sculptorul ploieștean Gheorghe Coman și soția sa, prezentare a „Muzeului pietrei” sau ce a mai rămas din el. Filmul a devenit istorie. Muzeul pietrei nu mai există, cioplitorii din Ciuta nu mai sunt, sculptorul Gheorghe Coman a trecut „în umbra crucii” împreună cu soția, și nici eu (care am apărut în acest film) nu mă simt prea bine!
R.: Spuneți că filmul a devenit istorie. Ce să înțelegem? Mai există filmul?
Ș.C.: Singurul care mai păstrează o copie a acestui reportaj difuzat în cadrul emisiunii „Dincolo de hartă”, realizat la TVR, sunt eu. Poate facem o vizionare in cadrul Cenaclului ”I.L. Caragiale” de la Ploiești.

Brâul și hora cu Adrian Păunescu și Nichita Stănescu 

R.: Neapărat. Vă garantez asta. Abia aștept! Ați fost și la alte  ediții ale taberei?
Ș.C.: Cât am putut. Nu la multe, dar cam la toate vernisajele.
R.: Ce amintiri aveți de la vernisaje?
Ș.C.: Ooo, numeroase! An după an, veneau la încheiere artiști foarte cunoscuți, oficialități și alte personalități. Îmi aduc aminte, spre pildă, că la încheierea unei ediții – cam pe la 1980 – au venit poeții Adrian Păunescu, însoțit de câțiva membri ai Cenaclului ”Flacăra”, și Nichita Stănescu. Dansam brâul și încingeam hore cu ei până-n zori. Se cânta, se recita… La o altă ediție, a venit Anda Călugăreanu, iar la ultima, în 1985, Sofia Vicoveanca. Din păcate, primii trei amintiți nu mai sunt printre noi. Au fost și alți artiști, dar nu-i pot aminti pe toți aici.
R.: Viață intensă…
Ș.C.: Foarte intensă. Dar și satisfacții spirituale, după cum ușor se poate bănui. Știe toată lumea ce fel de creatori și interlocutori erau Păunescu sau Nichita, ca să mă refer doar la ei. 

Întoarcerea la sursă  

R: V-ați trăit toată viața pe meleagurile astea?
Ș.C.: Aici am crescut. mai târziu, a trebuit să plec. Să plec la școli, la munci și unde viața te duce. Dar am căutat să nu mă îndepărtez prea mult de… sursă, ca să zic așa. Mai veneam acasă la sfârșit de săptămână. Dar pe unde-am fost, ca-n gară am stat, ca-n sala de așteptare, așteptând să vină ziua pensionării ca să mă întorc aici. De fapt, nici n-am mai avut răbdare să aștept până să ies la pensie. Pe la 50 și ceva de ani m-am întors. M-am pensionat anticipat, cu toate neajunsurile care decurg de aici. Nu mai am nevoie de pensie, cât oi mai trăi n-o să mor de foame. Lasă că mă descurc aici.
R.: Sper să vă descurcați până la adânci bătrâneți.
Ș.C.: Să vă audă Dumnezeu! 

Despre bucurie

R.: Ce sentimente vă încearcă în clipa asta?
Ș.C.: Tot marele poet Vasile Voiculescu spunea despre „bucurie” că este ”cel mai mare mister sufletesc. Nu o simți nicăieri și e in tine!”. ”Bucurie” pe care am simțit-o și eu în aceste zile de toamnă, când m-am întâlnit în ”poienile rotate ale Taberei de Sculptură de la Măgura” cu oameni dragi sufletului meu: sculptorii participanți la cea de a V-a ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentala Contemporană de la Ploiești: Maxim Dumitraș, Petre Mogoșanu, Constantin Țînteanu. Deopotrivă m-au bucurat întâlnirile cu Alice Neculea – comisarul taberei, cu dumneavoastră și alți colegi din presa prahoveană, prieteni, colaboratori de la TVR, regizorul Cătălin Apostol…

Dorința lui Ștefan Canurschi

 R.: Viitorul sună bine?
Ș.C.: Cred în viitor, chiar dacă vremurile sunt grele, cu pandemii, crize… De-ar fi să mă refer doar la Tabăra de Sculptură de la Ploiești: dacă există continuitate, perseverență și rigurozitate în selecția artiștilor participanți la această manifestare artistică, succesul este garantat, iar Tabăra de Sculptură Monumentala din Ploiești o să devină un reper important in cultura și arta prahoveană și națională. Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în „dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.

Noua Șeherezadă

R.: Da, sunt lucrări care se iubesc între ele…
Ș.C.: Cam asta este povestea! Așa, la o țuică, am la povești… de nu mă mai opresc!
R.: Poate cu alt prilej vom aborda și alte subiecte. Dar ideea cu țuica este fermecătoare. Spun asta după ce ne-ați servit o mostră înainte de plecare.
Ș.C.: Aia pe care v-am servit-o nu-i cea mai cea. O să desfac una de colecție, la mine acasă, când m-oi porni pe povestit… Nu mă mai opresc.
R.: Venim, venim!
Ș.C.: Vă aștept și în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!
R.: Abia așteptăm să ne povestiți până adormim! Și apoi iar. Sunt convins că o surclasați și pe Șeherezada.
(Sfârșit)

                                        Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

Încheiem cu finalul reportajului ”Poarta lui Dumnezeu” semnat de Cătălin Apostol în ”Formula AS”.

(Ștefan Canurschi): ”Aproape nimic nu mai e cum a fost, de parcă tot ce-a trăit el cândva n-a fost decât un vis frumos. ”Peste tot văd un alt decor, şi asta mă întristează, pentru că văd cum se duce o lume şi eu rămân tot mai singur în lumea asta a mea. Nici cât negru sub unghie nu-mi pare rău că am ales să mă întorc acasă, ba dimpotrivă, mă simt un om fericit. Dar două frici am avut de când mă ştiu. Una era să nu mor în altă parte decât acasă, aici, la Pârscov. Şi a doua, să nu ajung să n-am ce povesti nepoţilor mei.
Se pare că sunt rezolvate amândouă, o să mor aici, aşa cum mi-am dorit, şi am ce povesti lui Vlăduţ, nepoţelului meu, la fel cum îmi povestea şi mie bunicul. A apărut însă o altă teamă care mă încearcă: o să-l mai intereseze pe el poveştile mele? O să mai intereseze pe cineva toate poveştile astea?” A lăsat totul şi s-a întors acasă, împreună cu so­ţia lui. Femeia i-a înţeles întotdeauna poezia din suflet şi a fost alături de el. Trăiesc amândoi din pensii modeste, dar nu sunt deloc nefericiţi. Din pu­ţi­nul lor se gospodăresc foarte bine, ba chiar le ajunge şi pentru cei şase căţei şi cele cinci pisici care s-au pripăşit la ei în ogradă. În unele dimineţi, Ştefan îşi face gimnastica în curte, îmbrăţişează bă­trânul brad, mănâncă ceva, şi-apoi pleacă la drum. Undeva pe-aici, prin munţii ăştia mereu misterioşi.

 

 

 

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.