„Lovinescu nu aduce o simplă schimbare de formulă, ci aduce o schimbare revoluţionară…”
Fragment din discuția care a avut loc în Aula Magna a Universității „Babeș-Bolyai“, în încheierea simpozionului „Un veac de sincronism”. Au participat: Ioan-Aurel Pop, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai“, președinte al Academiei Române, și Daniel David, profesor la Universitatea „Babeș-Bolayi“ și rector al acestei universități. Moderator: Sever Voinescu.
S. V.: Domnule profesor Ioan-Aurel Pop, cum a fost sincronismul românesc în veacul acesta? De departe, s-ar spune că a fost un proces cu hopuri: un impuls de sincronism, după care decenii de îngheţ, după care iar un impuls.
I.–A. P.: Poate că Giambattista Vico ar fi zis „corsi e ricorsi”. Eu sînt fascinat de Lovinescu! El a fost în esenţă un literat, a condus cenaclul Sburătorul, dar era cunoscut în ţară ca un literat nu foarte confortabil și de aceea nici n-a fost receptat cu amabilitate de toată lumea. Cînd a publicat Istoria civilizaţiei române moderne, istoricii au fost reticenţi, conform obiceiului nostru de a nu primi cu deschidere ceva ce vine din afara domeniului nostru. Şi nu numai că au fost reticenţi, l-au şi criticat destul de serios. Mi-aduc aminte de critica lui I.C. Filitti, care a fost una la obiect, pe puncte, am spune: că nu l-a citat pe el într-un loc, că nu a văzut contribuția lui dincolo, că nu i-a valorificat o descoperire care privea, de altfel, un detaliu minor din nu ştiu ce perioadă. Sigur că, acum un veac, graniţele între discipline nu erau aşa de clare ca acum, dar tot e fascinant că Lovinescu a scris această carte de istorie a civilizației care a stîrnit ecouri din partea multor oameni de cultură din diverse discipline. Se vede că statutul de profesor de liceu reprezenta ceva înalt în societatea românească de atunci. (…)
Chiar dacă nu a inventat termenul de „sincronism”, Lovinescu l-a folosit cel mai mult şi, prin el, termenul a căpătat statut în cetate în cultura noatră. Dar ideea adaptării noastre la civilizaţia occidentală e veche. (…)
La sfîrşitul volumului III al Istoriei civilizației…, Lovinescu scrie: „Latin şi deci cu virtualităţi sufleteşti ale tuturor popoarelor latine, poporul român, şi prin poziţie geografică, şi prin condiţii istorice, şi prin religie, a fost fixat de la început într-un mediu de formaţie răsăriteană”. Cu asta ne plasează în obiectul cercetării lui şi definește tema celor trei volume care este lupta între latinitate şi bizantinism, unii ar putea să zică slavonism. Această confruntare a marcat cultura românească, zice el, de la 1800 încoace. Pentru că noi sîntem un popor atipic, latin. Atipic în sensul că, spune el în concluzii la un moment dat, ce să caute un popor latin în Răsăritul Europei? Toată lumea ştie că latinitatea e occidentală. De cînd s-a risipit latinitatea răsăriteană, şi asta s-a întîmplat demult, noi am rămas, cum a zis Iorga, o „insulă de latinitate într-o mare slavă” sau „o enclavă latină la porţile Orientului”. Cum adică avem pretenţii de occidentali noi, care sîntem răsăriteni pînă în măduva oaselor? Lovinescu analizează aceste lucruri cu migală, cu multe cunoştinţe istorice și, o spun răspicat, istoricii care l-au criticat n-au avut dreptate decît în mică proporţie. În ceea ce mă privește, eu sînt convins că el n-a vrut să scrie o istorie propriu-zisă, o istorie a civilizaţiei româneşti, ci a vrut să scrie o istorie a culturii româneşti, încercînd să arate că ne-a mers bine atunci cînd ne-am apropiat de Occident, iar referirile lui un pic de dinainte de 1800 vizează perioadele scurte cînd am avut treziri spre Occident.
Acum eu, ca istoric, vă spun că ne-am apropiat de Occident într-o formă sau alta cam de la Renaştere încoace, şi cel mai important savant care a demonstrat acest lucru mai tîrziu – şi care este un pre-iluminist – e Dimitrie Cantemir, care a fost categoric un european. O să mă întrebaţi: dar de ce s-a dus Cantemir la curtea ţarului Petru? Adică în plin Răsărit? Dintr-un motiv foarte simplu, tot occidental: Cantemir a vrut să vadă cum ţarul Petru, care umblase incognito prin toată Europa, va aplica modelul occidental într-o ţară răsăriteană. Şi a asistat la acest proces care a avut loc pînă cînd boierimea rusă i-a pus capăt. Cantemir a văzut şi cum ţarul le-a tăiat bărbile, şi cum i-a pus la muncă, şi cum s-a răţoit la ei, şi cum a făcut din nimic, în mlaştini, un oraş ca Sankt Petersburg, și a rămas profund impresionat. Cantemir a asistat la un experiment istoric. Eminescu îl acuză pe Cantemir că, invitîndu-l pe ţar la Iaşi, i-a trezit gustul pentru Moldova. Ceea ce nu e chiar departe de adevăr, fiindcă Neculce zice că, atunci cînd a văzut ţarul biserica Trei Ierarhi a rămas cu gura căscată, privind-o şi de aproape, şi de departe. E adevărat că momentele de apropiere faţă de Occident au fost rare, dar cînd au fost au arătat calea de urmat.
De aceea, mă mir că termenul de sincronism e folosit aşa de tîrziu, dar direcţia occidentală au arătat-o mişcarea de la Junimea și revista Convorbiri literare în secolul al XIX-lea. Lovinescu n-a venit decît cu nişte precizări de secol XX.
Din păcate, în cultura română, care a oscilat între autohtonism şi europenism, şi din păcate pentru Lovinescu, autohtonismul s-a afirmat plenar, major şi zgomotos înainte de Marea Unire şi a cîştigat prin Marea Unire. Am rămas cu obsesia că noi trebuie să fim „prin noi înşine”, să facem singuri ce avem de făcut, nu au contat marile puteri, că marile puteri au recunoscut ce a hotărît poporul român, de fapt. La 1920, marile puteri au recunoscut hotărîrile de unire ale românilor și atunci a venit apa la moară pentru autohtonişti. În plus, autohtoniştii noştri sînt nume mari, de la Eminescu pînă la Iorga şi chiar pînă la Blaga. Deci autohtoniştii au cîştigat. Era normal ca, după Marea Unire, să ne „luăm seama”, cum se zice în Ardeal, să stăm un pic liniştiţi. A apărut curentul de la Sburătorul, a apărut Lovinescu şi lîngă el şi alţii, care au încercat să ne arate ce înseamnă europenitatea pentru noi şi ce a însemnat apropierea de Europa. Vă atrag atenţia că tot atunci a apărut şi Declinul Occidentului a lui Spengler. De regulă, noi, cînd ne-am apropiat de lucrurile bune în istorie – acum glumesc! –, ne-am apropiat cînd lucrurile bune erau la apus, în decădere. Dar pentru noi, pentru români, cred că apariţia acestei cărţi a fost o binecuvîntare.
S. V.: Domnule profesor Daniel David, dacă din punct de vedere istoric sincronismul nostru a mers în valuri, „corsi e ricorsi” – ne-am năpustit, ne-am oprit, ne-am năpustit, ne-am oprit –, din punct de vedere psihologic, sincronizarea cum a curs?
D. D.: Înainte să răspund la asta aș vrea să punctez fundamentele abordării lui Lovinescu, astfel încît să ştim despre ce discutăm şi la ce ne raportăm. că nu fiecare este neapărat un cititor fidel al lui Lovinescu. După mine, scrierea și publicarea celor trei volume, în 1924-1925, trebuie să fie văzute în context internaţional. Aveam un nou stat, România Mare. La nivel internaţional începeau să se construiască instituţii precum Liga Naţiunilor şi altele de acest fel, după Primul Război Mondial. Eram în plină dezvoltare după cea de-a doua revoluţie industrială, cînd apărea producţia de masă, cînd apărea economia globală. Dar în România, Lovinescu se confruntă cu un aşezămînt cultural foarte puternic, fondat de Maiorescu. După Unirea Principatelor era nevoie de o şcoală care să ajute la construirea culturii naţionale, iar Maiorescu şi junimiştii asta fac: pornesc din literatură ca să ajungă la cultură, iar teoria fundamentală a lui Maiorescu şi a acelei şcoli era teoria formulată mai simplu ca fiind a „formei fără fond”, adică instituţiile pe care le avem şi pe care vrem să le construim în noua ţară trebuie să vină din fondul pe care-l avem în această ţară. El vorbeşte mai ales de fondul legat de civilizaţie, nu neapărat de cultură. Adică de viaţa materială, nu neapărat de viaţa spirituală. Aceasta era, practic, perspectiva majoră.
Lovinescu nu aduce o simplă schimbare de formulă, ci aduce o schimbare revoluţionară. El spune, ajutat de contextul internaţional, că instituţiile noastre şi modernizarea ţării trebuie să se realizeze punînd forma la început, prin teoria imitaţiei, iar în a doua etapă forma va trebui adaptată specificului naţional, şi aşa vor rezulta instituţii funcţionale şi care ne şi ajută în conexiunea internaţională. Lovinescu a fost perceput adesea greşit pentru că multă lume uită că el vorbea de o a doua etapă fundamentală a sincronismului, adică de adaptare. Multă lume reduce sincronismul la imitaţie. După mine, Lovinescu produce o schimbare culturală majoră, fundamentală, provocînd establishment-ul cultural instaurat de Maiorescu, de junimişti. Lovinescu atacă, practic, pîrghiile de putere din ţară. De aceea poate n-a intrat nici în Academie, de aceea n-a ajuns să aibă o poziţie în universităţi, de aceea Iorga nu-l prea iubea. (…)
Acestea fiind spuse, mă întorc la întrebare, iar răspunsul direct şi simplu este că nu ştiu. Nu ştiu, pentru că eu, cînd am scris Psihologia românilor, în 2015, am avut o cu totul altă abordare în comparaţie cu celelalte lucrări dedicate psihologiei românilor. Adică eu am scris o lucrare de psihologie colectivă cu o metodologie modernă. Cînd vorbesc de trăsături psihologice nu mai analizez fapte sociale sau fapte culturale sau producţii artistice, ci le măsor cu probe riguroase. Cînd vreau să văd creativitatea unui grup, fac teste de creativitate, fac teste de inteligenţă, lucru pe care Drăghicescu sau chiar Rădulescu-Motru nu le aveau la îndemînă. Şi atunci ce pot să spun este ce s-a întîmplat cu psihologia românilor de prin anii 2000, fiindcă doar de atunci avem măsurători și evaluări bazate pe acest gen de probe. Pentru ce a fost înainte, din păcate, n-avem date. Ce pot spune, așadar, este că, începînd cu anii 2000, vedem o sincronizare puternică a ţării cu zona vestică, mai ales cu spațiul UE, cu o accelerare după 2007 cînd am aderat la UE și cînd, vrînd-nevrînd, am preluat o mulţime de instituţii prin reglementările europene. (…) Analiza gradului de modernizare a României ne arată clar că ne apropiem de trecerea de la o societate tradiţională la o societate modernă. (…)
I.–A. P.: Izvoare statistice n-avem decît din epoca modernă. Asta înseamnă să nu mai studiem trecutul? Oamenii au trăit aici de sute de mii de ani, pe ei trebuie să-i studiem cu ceea ce avem. Şi aici intervine pluridisciplinaritatea. Să luăm ce ne spun psihologii, ce ne spun istoricii, ce ne spun filologii, ce ne spun fizicienii, chimiştii. Astăzi, arheologia e o ştiinţă care îmbină vreo 15 discipline. Deci trebuie să ne mulţumim cu ce avem. Dar aţi pomenit cuvîntul imitaţie. Ştiu că lumea priveşte cu dispreţ acest lucru, dar să băgăm de seamă că Lovinescu zice: „Imitaţia e prima formă a originalităţii”. Are dreptate. Eu vă spun, ca istoric, de ce. Cînd s-a schimbat lumea, obosită de o mie de ani de Ev Mediu, ideea de bază era să revenim la ce a fost bine, adică la Antichitate, adică la clasicismul greco-latin. Şi cum facem asta? Imitîndu-l! Şi primii titani ai Renaşterii, la ale căror opere noi ne uităm cu admiraţie, asta fac. Statuile lui Michelangelo şi picturile conteporanilor săi sînt, de fapt, Praxiteles şi Phidias, sînt imitaţii perfecte ale corpului omenesc după principiul renascentist că trebuie să aducem un elogiu omului pe care-l plasăm în centrul universului. Ei au imitat Antichitatea. Originalitatea adevărată a renascentiştilor vine în ultima fază, cînd se topeşte Renaşterea şi trece în alte curente. Deci nu e chiar aşa rușinos să imiţi, dacă ştii că imitaţia e prima treaptă a originalităţii. Eu cred că, pentru Lovinescu, a fost mai simplu să afle problemele legate de psihologia popoarelor din scrieri pe care el le-a citit şi în care a aflat că spiritul concurenţial, individualist, competiţia pentru eficienţă sporită, economia de piaţă, băncile, moneda au adus prosperitate lumii şi că de la 1500 încoace a început expansiunea europeană şi că modelul occidental s-a extins şi a adus lumii prosperitate. În Răsărit ce era? Avem multe scrieri despre Răsărit. În Răsărit era rugăciune, linişte, letargie, isiham, ideea că „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, numele Lui fie binecuvîntat”, „dacă aşa e lumea, ca lumea sîntem noi” etc. Românul n-a produs nu pentru că n-ar fi putut să producă pentru piaţă, ci pentru că tot ce producea în plus îi prisosea în raport cu nevoile stomacului său, îi era luat de alţii. Ca să-şi plătească domnii birul, ca să-şi răscumpere domniile, năvăleau în sate şi luau tot ce era în plus, așa că românul s-a învăţat să producă atît cît e necesar ca să nu moară de foame el şi familia lui. Lovinescu ştia aceste lucruri şi a zis: noi trebuie să mergem după modelul european de succes, nu după al nostru care e frumos, e plin de poezie, că scrierile noastre, pînă în secolul al XVII-lea inclusiv, toate au fost religioase, minunate, dar nu acesta este modelul după care trebuie să mergem înainte. El zice că, de la 1453 încoace, s-a văzut că modelul răsăritean e perdant în lume. Modelul răsăritean era perdant din punct de vedere al eficienţei. Civilizaţiunea occidentală s-a dovedit de succes.
D. D.: De ce crezi că Maiorescu şi junimiştii, care fuseseră și ei școliți în străinătate, n-au avut aceeaşi opţiune pentru sincronism? Ei au dat fondului o forţă mai mare decît formei, ba chiar au avut oarecare repulsie la ideea că forma poate să primeze în raport cu fondul. Erau oameni deştepţi, care ştiau ce se întîmplă în Europa de Vest, şi totuşi n-au avut deschiderea pe care a avut-o un Lovinescu.
S. V.: Şi aş vrea să completez întrebarea cu o observație: totuşi, Lovinescu este foarte polemic cu paşoptiştii, care şi ei propuneau o formulă de sincronizare. Adică simţim că Lovinescu zice: singura formulă validă de sincronizare este aceasta pe care o livrez eu. Cei de dinainte or fi vrut ei sincronizare, dar n-au înţeles ce e de făcut. Chiar aşa a fost?
I.–A. P.: Eu cred că aici se vede şi orgoliul lui de creator. Dar să nu uităm că Lovinescu își publică lucrarea în 1924-1925. Dacă ne gîndim la 1848 și la Maiorescu, adică anii 1860, vedem o diferenţă de vreo trei sau patru generaţii. Trei sau patru generaţii înseamnă foarte mult la scara timpului modern. La scara timpului medieval înseamnă puţin, dar la scara timpului modern trei generaţii e mult. Toți aceștia au fost trepte spre modernizare. Toţi paşoptiştii erau bonjurişti, generaţia de studenţi români care i-a cuprins pe Bălcescu, pe Kogălniceanu, avuseseră contact cu Edgar Quinet, cu Jules Michelet, văzuseră cum merge Europa, cum merge lumea. Bălcescu s-a străduit să rupă o bucăţică din stofa tronului regelui Ludovic-Filip al Franței şi s-o aducă acasă, să arate că a făcut revoluţie. Pentru Maiorescu nu mai era destul ce făcuseră pașoptiștii. Maiorescu a venit cu o soluţie, dar să nu uităm contextul: autohtoniştii erau foarte puternici în cultura română. A venit, apoi, generaţia de după Primul Război Mondial, care a fost şi mai radicală în căutarea modernizării. Eu văd în etapele modernizării noastre și nişte trepte de radicalism. Paşoptiştii au fost categoric radicali faţă de boierii îmbrăcaţi încă în veşminte orientale, așa că boierii i-ar fi omorît pe toţi pe loc. Pașoptiștii exilaţi din Ţara Românească n-au primit niciodată învoire să se întoarcă. Bălcescu a murit departe de ţară fiindcă nu i-au permis să se mai întoarcă. În Moldova a fost altceva, pentru că mişcarea a fost de mică amploare. După ei a venit Maiorescu cu Junimea. Se întîlneau în casa Pogor din Iaşi şi vorbeau, dar se și certau și erau destul de răi unii faţă de alţii. Aveau și ei spirit radical. În epoca interbelică, chiar dacă mişcarea de modernizare n-a fost atît de coagulată ca la Junimea, a avut radicalismul ei. Să ne gîndim numai la Tzara și la avangarda românească din vremea aceea.
D. D.: Sînt aceste etape o dezvoltare organică sau schimbări revoluţionare?
I.–A. P.: Nu sînt revoluționare. Mai degrabă, din pas în pas.
D. D.: Nici măcar demersul lui Lovinescu nu ți se pare o ruptură revoluţionară?
I.–A. P.: Nu, pentru că n-a produs nici o schimbare majoră în societatea românească. În mentalitatea unora, da, dar în mentalul social, atunci, nu. Cartea lui nu a scos oameni în stradă.
D. D.: Dar prin mişcare revoluţionară nu înţeleg neapărat asta. Înțeleg că Istoria civilizației… vine cu o abordare care provoacă esența tezei lui Maiorescu prin faptul că dă formei rolul fundamental în modernizare.
I.–A. P.: Chiar dacă neagă pe Maiorescu, este multă continuitate în ce spune Lovinescu. El urcă încă o treaptă, doar. (…)
S. V.: În 2007 am intrat în Uniunea Europeană. Sîntem parte a unei Europe care nu mai are graniţe, economia noastră este parte a unui spațiu economic liber, românii se duc la Paris cum s-ar duce la Slobozia, vasăzică ne-am sincronizat, vasăzică s-a închis subiectul, e o problemă pur istorică, o etapă pe care am parcurs-o, sărind, cum se zice că facem noi: sărim etapele. Iar problema sincronismului e închisă.
I.–A. P.: Eu vă spun, ca istoric, că nu pot fi sărite etapele. Kogălniceanu avea o vorbă: să facem reforme fără pripeală. Asta nu înseamnă că nu s-a pripit, Kogălniceanu a făcut în trei-patru ani, cît a fost prim-ministru, mai multe reforme decît au făcut toţi domnii în o sută de ani înainte de el. Dar el le-a zis „fără pripeală”. (…) Cît despre problema sincronismului, eu cred că nu se va închide niciodată pentru că problema raportului între statele, popoarele mici şi cele mari nu va înceta să se pună. (…)
Textul a fost editat conform necesităților trecerii de la forma orală la forma scrisă.
