close

Social

CreștinătatePromovateSocial

Boboteaza/Epifania

Epifania

Epifania sau Teofania (din grecescul theophania, însemnând “apariția / arătarea lui Dumnezeu”) este unul dintre Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit pe 6 ianuarie. Este praznicul care dezvăluie Sfânta Treime lumii, prin Botezul Domnului (Matei 3,13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3,21-22). Este cunoscut în popor și cu numele de Bobotează.

Botezul lui Hristos
În această zi se prăznuiește botezarea Domnului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul în râul Iordan și începutul propovăduirii timpurii a lui Hristos. Praznicul Epifaniei marchează sfârșitul sărbătoririi Crăciunului, care începe de la 25 decembrie și se încheie pe 6 ianuarie. În cadrul slujbei acestei sărbători, în această zi se face slujba de sfințire a Aghiasmei Mari, care este folosită de preoți pentru a binecuvânta casele credincioșilor.

Sărbătoarea se numește a Teofaniei deoarece la botezul lui Hristos Sfânta Treime a apărut lumii pentru prima data – glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat și stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh se pogoară asupra Lui în chip de porumbel.

Epifania
Această sărbătoare mai este uneori numită și Epifania. Unii consideră că acest nume ar fi preluat din vocabularul catolic, făcând referire mai degrabă la sărbătoarea catolică din aceeași zi care comemorează venirea magilor la Pruncul Iisus. Totuși, termenul de „Epifanie” apare și în cadrul slujbelor ortodoxe.

Inițial exista un singur praznic creștin la care se sărbătorea arătarea lui Dumnezeu lumii, în forma umană a lui Iisus din Nazaret. Acesta includea sărbătoarea Nașterii Domnului, Închinarea Magilor și toate evenimentele din copilăria lui Hristos, cum ar fi Tăierea împrejur a Domnului și Întâmpinarea Domnului, împreună cu botezul Lui în Iordan de către Ioan. Fără îndoială că această sărbătoare, la fel ca și Paștile și Cincizecimea, a fost înțeleasă ca o împlinire a unei sărbători evreiești precedente, în acest caz Sărbătoarea Luminilor.

Sărbătorirea
Slujba Botezului Domnului este organizată în același fel cu aceea a Nașterii. Istoric vorbind, slujba Crăciunului a fost stabilită mai târziu.

Se citesc Ceasurile și se face Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare; în ajunul sărbătorii se face slujba Vecerniei. Privegherea este alcătuită din Miezonoptică și Utrenie.

Liturghia începe cu psalmi de slavă și laudă, în locul celor trei Antifoane obișnuite. Versetul botezului de la Galateni 3,27 înlocuiește din nou Trisaghionul.

Câți în Hristos v-ați botezat,
în Hristos v-ați și-mbrăcat
Aliluia!
Evanghelia citită la toate aceste slujbe vorbește despre Botezul Domnului în râul Iordan. Apostolul care se citește la Sfânta Liturghie vorbește despre consecințele arătării Domnului ca Epifanie.

Deoarece principalul eveniment al sărbătorii este sfințirea mare a apei, ea urmează Sfintei Liturghii a ajunului și Sfintei Liturghii din ziua praznicului. Totuși, în cele mai multe parohii, aceasta se face doar atunci când sunt prezenți cea mai mare parte a credincioșilor. Sfințirea atestă faptul că omenirea și întreaga Creație au fost făcute pentru a se umple de prezența sfințitoare a lui Dumnezeu.

Ajunul praznicului este zi de ajunare, chiar post negru, în orice zi ar cădea.

Tradiții de Bobotează
Conform unei vechi tradiții, în ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, episcopul sau preotul (în sate) face slujba de sfințire a apei pe malul celui mai mare râu sau fluviu din acel loc. După sfințirea apei, episcopul sau preotul aruncă în apa râului o cruce mare (în secolele trecute aceasta era uneori dintr-un metal prețios). Un număr de bărbați mai destoinici pornesc apoi să recupereze crucea, căutând-o în apele înghețate. Primul care o găsește primește binecuvântarea preotului sau a episcopului. În vechime, cel care găsea primul crucea și o aducea la mal primea și daruri de la domnitorul țării și era ținut la mare cinste de către ceilalți. Tradiția s-a păstrat până în ziua de astăzi.

Imnografie
Tropar, Glasul 1:

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne,
închinarea Treimii s-a arătat;
că glasul Părintelui a mărturisit Ție,
Fiu iubit pe Tine numindu-Te,
și Duhul în chip de porumbel a adeverit
întărirea cuvântului.
Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule,
și lumea ai luminat, slavă Ție!
Condac, Glasul al 4-lea:

Arătatu-Te-ai astăzi lumii
și lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi,
care cu cunoștință Te lăudăm.
Venit-ai și Te-ai arătat,
Lumina cea neapropiată.

(Wikipedia)

mai mult
PromovateSocial

Întrebări despre vaccin

question

Întrebări despre vaccin

1 – Vaccinul nu împiedică transmisia virusului, doar reduce gravitatea bolii în cazul în care te infectezi. Dacă te vaccinezi o faci așadar pentru tine și nu pentru alții.
2 – Într-adevar, durata imunizării este necunoscută
3 – vaccinul dezvoltat până în prezent nu este efficient împotriva noii tulpine. El va trebui adaptat.
Întrebare: în acest caz, e indicat să facem ambele vaccinuri?…Și dacă apare o noua tulpină…, câte vaccinuri vor trebui făcute!?

(Marcela Feraru)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

BUCURAȚI-VĂ! S-A TERMINAT 2020

biserica457

 

Dragii mei,

Se termina un an în care dupa cca 30 de ani după perioada comunistă, am fost din nou încercați.
Anul 2020 a fost anul încercarii PALIDE a credinței noastre.
Prin comparație cu sfinții închisorilor si cu creștinii practicanți de atunci AM FOST PENIBILI. Ca să fiu îngaduitor.
NU AM CREZUT NICIODATĂ Că DRACU VA PUTEA SĂ NE TAIE PUNȚILE ÎNTRE NOI ATÂT DE SIMPLU.
Vai de credința noastra!
Am văzut ierarhi mascați făcând pe ei de frică în fața autoritatilor si lăsând turma în ceață. Cu câteva laudabile excepții.
Am văzut preoți slujind cu manusi chirurgicale.
Am văzut teologi susținând ca HRISTOS EUHARISTIC este contagios. ANATEMAAAA!!!
Am vazut “creștini” cărora le-a fost și le este frică să se împărtășească de teama bolii. Dacă nu credețu că înn Potir este TRUPUL SI SÂNGELE LUI HRISTOS apucați-vă de yoga sau de Reiky, fraților!
Văd creștini convinși că aproapele lor este cel prin care vine moartea.
Am văzut în continuare Bisericile nevizitate chiar și după ce s-a dat drumul oficial. Toți și-au văzut de “treburi” dupa ce urlau că vor slujbe la biserică.
Am văzut cât de ușor au făcut cu noi ce au vrut niște CETĂȚENI  ROMÂNI ca ARAFAT, WERNER, LUDOVIC și alții asemenea.
Și la finalul anului am văzut cum lumea a votat niște SATANIȘTI NEOMARXIȘTI care nu vor să jure pe Biblie. Asta dupa ce aceștia și-au bătut tot anul joc de Biserică.
Păi ce să zic?
Credeți că am făcut voia Domnului? Mai avem noi obrazul să-i cerem Lui Dumnezeu să faca voia noastră când vom avea nevoie?

Pentru unii a fost un bun prilej de a mărturisi, de a se ruga mai profund, de a dobândi HAR. Ferice de aceștia!
Aceștia au înțeles că fară sacrificiu, mărturisire, curaj și încredere în Hristos suntem niște impostori duhovnicești.
Este IMPOSIBIL să sporim duhovnicește în condiții de confort!
Creștem intelectual sau moral, dar nu dobândim Har.
Ne-a dat Hristos ocazia să dobândim mult Har anul ăsta. Practic ne-a dat mură în gură și n-am văzut.

Dar nu vă faceți griji! O să vină din ce în ce mai multe ocazii. Trecem la nivelul superior!
Urmează 2021 – anul vaccinarii!

Hristoase, Dumnezeul nostru, luminează-ne și întarește-ne pentru ce o să vină asupra noastră!
Fă-ne Biserica Ta, fă-ne mădularele Tale!

(Cătălin Rusu)

mai mult
PromovateSocial

UN CRĂCIUN DIN VIAŢA MEA

tren21

Nu o să uit niciodată Crăciunul din acel an.

Aveam paisprezece ani, Maria, sora mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de 5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun, preotul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică.
A cerut ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.

Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel, puteam economisi 300 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară mai puteam economisi 100 lei.
Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea.
Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică noi și încă 80 de membri, iar mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că preotul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.

Cu o zi înainte de Craciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa învăţaserăm noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu.
Am venit acasă cu 800 lei. O bancnotă de 500 lei si trei bancnote de 100 lei. Niciodată nu avuseserăm atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare.

A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi. Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână eram bogate. Când s-a facut colecta, mama a pus bancnota de 500 lei, iar noi fiecare câte una de 100 lei.

Pe drum spre casa cântam de bucurie. La amiază mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiti. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine. Dar pe la ora 15 a venit la noi preotul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis.
În plic era o bancnotă de 500 lei, trei bancnote de 100 lei si 40 de bancnote de 10 lei. În total 1.200 lei.

Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
Nouă ne părea bine că suntem bogaţi față de alţii – că aveam cartofi. Apoi ştiam că suntem bogaţi că aveam o mama grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii.
Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci.

Text preluat de la Ela Rădoi

mai mult
PromovateSocial

O propagandă furibundă pentru vaccinare

vacc

Vad o propaganda furibunda in favoarea vaccinarii in Romania, atat din partea medicilor cat si a jurnalistilor.

Eu va sfatuiesc sa fiti putin mai rezervati. Nu sa propovaduiti abstinenta, dar entuziasmul asta e neproductiv. Doar ceva mai multa rezerva, ar fi atitudine de bun simt. Pentru ca, totusi, nu avem suficient recul pentru a judeca in absolut efectele vaccinului. Si daca in viitor se intampla, Doamne fereste, o catastrofa, s-ar putea sa aveti mustrari de constiinta. Imi sare in ochi diferenta de abordare intre presa franceza si cea romana.

((Marcela Feraru)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Constantin Galeriu: Profilul preotului care a oficiat primul parastas pentru eroii din ‘89

PrGaleriu2

Vorbea despre jertfă și înțelegea perfect suferința, dar mai mult decât atât, o justifica în logica iubirii.

„Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă”, scria părintele Galeriu într-o scrisoare-testament vorbind despre jertfa tinerilor care au strigat în ’89 „Vom muri și vom fi liberi”.

Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! Creaţia e întemeiată pe jertfă. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.

Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul.

A fost pe front în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a cunoscut închisoarea și munca silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost bătut și jefuit de Securitate, iar evenimentele din decembrie ’89 l-au găsit în stradă alături de oamenii pe care-i iubea atât de mult.

El este primul preot care s-a rugat atunci pentru victimele căzute în Piața Universității: Părintele Constantin Galeriu – a cărui personalitate rămâne adânc întipărită în memoria Bisericii şi a ţării, ca părinte de familie, ca preot de parohie şi ca profesor de înaltă conştiinţă pedagogică şi misionară, cum a spus Patriarhul Daniel.

La aproape 30 de ani de la evenimentele care au dus la căderea comunismului, propunem un scurt profil biografic al preotului care a oficiat primul parastas pentru eroii din ’89:


Părintele Galeriu s-a născut în data de 21 noiembrie 1918 în satul Răcătău-Răzeși din județul Bacău.

După încheierea studiilor teologice a fost numit preot în județul Prahova, iar din 1974 a devenit slujitor la Biserica „Sfântul Silvestru” din București.

Împreună cu preoteasa Argentina, Părintele Galeriu a crescut şi educat patru copii, într-o perioadă dificilă. După instalarea dictaturii comuniste, a fost permanent urmărit şi supravegheat de autorităţi, fiind chiar întemniţat pentru o vreme.

Familia

A cunoscut-o pe Argentina, o fată orfană de 18 ani, în timp ce era cântăreț la Biserica Zlătari. Părintele era student și avea 25 de ani.

Întâlnirea a fost una așezată, cum se făcea în acele vremuri, în casa unei familii apropiate de biserică. Argentina nici nu știa inițial motivul pentru care a fost chemată.

„Mi-a plăcut nespus că a vorbit foarte frumos despre cum vedea el viaţa şi slujirea bisericii alături de Dumnezeu, cum să-şi împlinească şi să-şi facă datoria un preot. Fiind tânăr, cu mult elan, cu sănătate deplină, cu dor de muncă, vorbea, te electrocuta, parcă nu mai aveai nimic în faţă decât chipul lui. La plecare, totuşi, s-au făcut prezentările, arătând scopul pentru care venisem, iar eu, când am auzit, am roşit până în vârful urechilor”, își amintea prezbitera Argentina în 2009.

„M-a întrebat dacă îmi place viaţa la ţară, întrucât era repartizat în comuna Poienarii Burchii, cătunul Podul Văleni, la un număr de 120 de familii”.

„Întrebarea cea mai grea la care nu am răspuns nimic a fost: «Domnişoară, dar de mine îţi place?». Ce puteam eu să răspund la o asemenea întrebare, văzându-l pentru prima dată, nici prea mult vorbind ca să-mi dau seama. Nu i-am dat răspuns, dar răspunsul meu a fost că am roşit, am tăcut şi am plecat capul ca un semn, din care s-a înţeles mai mult decât dacă aş fi vorbit”.

Prezbitera Argentina care a trecut la cele veșnice la începutul acestui an, își amintește că a stat patru ani la țară, „într-o casă a unui ţăran, cu prispă, fără de lumină, cu grindă în tavan”. A profesat ca învățătoare până a avut primii doi copii, pe Narcis şi Rodion.

„A fost frumos, nu mi s-a părut greu, măcar că războiul venise, era sărăcie, am trăit şi o perioadă de foamete. Dar, fiind un om al cărţii, s-a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbeşte”.

Părintele cu familia s-au mutat de patru ori în perioada în care slujea la Podu Văleni, apoi a fost transferat la oraș unde, spune preoteasa, „parcă era mai greu decât la ţară”, întrucât au urmat perioada de detenție, boli și multe alte provocări.

Amvonul şi Catedra

Din anul 1973 a activat pe rând ca asistent, lector și profesor la catedra de Catehetică-Omiletică a Institutului Teologic Universitar din București. Apoi a continuat ca profesor consultant și conducător de doctorat al Facultății de Teologie Ortodoxe din capitală până la finalul vieții.

„Părintele Galeriu nu a fost profesor în sensul comun, didacticist, ci educator, în toată puterea cuvântului”, mărturisește Pr. Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie din București.

„Pe noi, foştii săi studenţi şi doctoranzi, ne-a scos dintr-o anumită stare, sufocată de rutina scolastică, şi ne-a crescut până la punctul în care noi înşine am fost receptivi şi râvnitori”, scrie același părinte în Ziarul Lumina.

Părintele Galeriu avea un talent strălucit de orator și uimea pe cei care aveau ocazia să-l vadă predicând.

Părintele Nicolae Bordașiu, slujitor al altarului de la Sfântul Silvestru, spunea despre Pr. Galeriu: „În viaţa mea am ascultat mulţi predicatori, dar nici unul nu avea o gestică atât de expresivă şi îţi dădeai seama câtă convingere exprima toată fiinţa lui”.

„Părintele vorbea cu toată fiinţa. La el nu vorbea numai gura şi nu elabora numai creierul, ci părintele vorbea şi cu ochii, şi cu barba, şi cu mâinile, şi cu întreg trupul. Îl vedeai la un moment dat când avea tetrapodul cu cărţile pe el, cu documentarea lui, sărind ca o zvârlugă şi vorbind puternic, gesticulând cu mâinile, accentuând ideile, încât toată lumea era uimită de felul cum vorbea”.

„Era atâta varietate în cuvântările părintelui încât în cadrul aceleiaşi predici care pornea de la o pericopă evanghelică te ştia purta fără să te obosească prin toate ramurile ştiinţelor care aveau oarecare tangenţă cu tema dezvoltată”.

Dascălul și predicatorul Constantin Galeriu avea o serie de ziceri care au rămas ca maxime între ucenicii săi și nu numai. Câteva dintre ele sunt amintite de părintele Vasile Gordon:

  • „Pot să renunţ, dar nu pot să refuz”
  • „Nimic întâmplător, totul proniator”
  • „Nu mă supăr decât pe propriile mele păcate”
  • (către tineri, viitori soţi:) „Feciorie până la Altar, fidelitate până la moarte”
  • „Binele face puţin zgomot, zgomotul puţin bine”
  • „Cu reteveiul se aruncă numai în pomul care face roade” ș.a.

Viața cetății

În acelaşi timp, părintele profesor a fost mereu prezent şi în viaţa cetăţii, tainic şi discret în vremea dictaturii, la vedere după evenimentele din decembrie 1989, astfel că „slujba de apostol şi-a făcut-o deplin”, cultivând un dialog permanent viu atât cu teologi, cât şi cu oameni de cultură laică, altfel spus, cu Biserica şi cu societatea, cu vârstnicii şi cu tinerii, nota Părintele Patriarh despre marele duhovnic.

A fost membru al „Uniunii Preoţilor Democraţi”, iar pe 1 septembrie 1945 și a justificat acest lucru prin manifestul „Misiunea noastră”.

Deşi la început ar părea condamnabil pentru adeziunea sa la gruparea preoţilor ce trebuia să susţină zisele formaţiuni democratice, prin manifestul său, Constantin Galeriu nu abdică în nici un fel de la crezul pastoral care trebuie să-l domine pe orice slujitor al altarului, scrie istoricul Adrian Nicolae Petcu în Ziarul Lumina. El caută puncte comune între manifestarea politică şi necesităţile societăţii de păstrare a principiilor morale în tiparul creştin.

Potrivit aceluiași istoric, Părintele Galeriu scria despre „dragostea între clasele sociale”; că „preotul trebuie să împace doctrinele de partid şi să le subtilizeze în spiritul evanghelic, ceea ce înseamnă politica lui Hristos”; că „Biserica trebuie să încreştineze partidul, să tempereze excesul şi pofta de violenţă”; că „preotul este factor de legătură între clase, între intelectuali, muncitori şi ţărani”, iar „intelectualii adevăraţi nu se mai lasă înşelaţi de eroarea materialistă”, fiind de datoria lor „să colaboreze cu preoţii la predicarea religiei morale” şi că sunt „nebuni cei ce încearcă să creeze o lume nouă prin nimicirea celei vechi”.

Astfel, în viziunea părintelui Galeriu, „prin puterea misiunii creştine socialismul materialist se va subtiliza, încreştina”, ceea ce înseamnă „falimentul materialismului”. Era un discurs curajos într-un context politic încă dezorientat după schimbarea de la 23 august 1944 şi presiunile crescânde venite dinspre factorul sovietic.

A fost prezent la demonstrațiile din 1989 și a oficiat primul parastas pentru cei ce au fost uciși la București. Apoi, în timpul manifestațiilor violente din iunie 1990, Părintele Galeriu a avut un alt moment de implicare socială care a rămas în istorie. S-a rugat împreună cu cei peste 50.000 de manifestanți din Piața Universității, rostind rugăciunea „Tatăl Nostru”.

Duhovnicia

Tot apropiații părintelui spun că el suferea tăcut și profund împreună cu toți cei care veneau la el, pentru toate necazurile lor.

„Dacă el vine la mine, este fiul meu!”, aceasta era atitudinea cu care îi primea pe toți.

„Suferea în tăcere”, evocă tot părintele Bordașiu. „Suferea cu cei săraci pentru că nu putea să aline atâta durere câtă vedea la cei necăjiţi, mai ales când mergea în vizite pastorale sau ajungeau la dânsul diferiţi sărmani”.

Nu mulți știu că a avut printre fiii săi duhovnicești persoane cu suferințe din cele mai grele, printre care persoane dependente de droguri.

„Suferea de nedescris când avea de lucru cu tinerii care se drogau. Încerca să-i convingă pe cei aduşi fie de părinţi, fie veniţi din proprie iniţiativă. Şi nu erau puţini cei care-l vizitau, ştiindu-l un mare duhovnic. Stătea uneori de vorbă ceasuri întregi cu câte un tânăr din acesta pierdut şi când constata că mesajul nu a avut ecou în sufletul lui, fiindcă cel aflat în faţa lui fie se revolta sau nu primea ceea ce i se oferea, atunci suferinţa părintelui era nemărginită. Dar nu dezarma niciodată. Relua cu acelaşi tânăr discuţia şi tot nu se descuraja”.

Părintele a trecut la cele veșnice în ziua de 10 august 2003 la București.

Cuvintele unui ucenic apropiat al Părintelui Galeriu, Arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos, pot ține loc de concluzie a acestei încercări de profil:

„A rămas şi va rămâne model de preot adevărat, de profesor de Teologie cu chemare reală, de apostol şi de misionar şi de om al lui Dumnezeu cu adevărat filantrop, în cel mai frumos şi mai concret înţeles al faptei iubitoare, de la care nu a exclus şi nu a îndepărtat, pe cât i-a fost omeneşte cu putinţă, pe nimeni”.

 

(basilica.ro)

 

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Vasile Bănescu: Vaccinarea anti-Covid-19, între ezitare şi speranţă

Vasile-Banescu

Vasile Bănescu, Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, transmite un comunicat de presă refertor la campania de vaccinarea anti-Covid-19:


Vaccinarea anti-Covid-19, între ezitare şi speranţă

Pentru succesul campaniei de vaccinare anti-Covid 19, este necesară informarea corectă a populației cu privire la unele aspecte, precum caracterul voluntar, gratuit și sigur al actului de vaccinare, a faptului că acesta este un drept, și nu o obligație.

În legătură cu „caracterul sigur al actului de vaccinare”, cei care au autoritatea profesională și morală să recomande un vaccin absolut nou şi descoperit recent sunt exclusiv specialiștii din domeniul medical respectiv.

În acest sens, Patriarhia Română salută vestea bună a apariției vaccinului care ar putea diminua și stopa actuala pandemie, însă Biserica nu se poate pronunțîn probleme de ordin strict medical. Cu atât mai mult, în cazul unui vaccin recent care nu a mai fost folosit și despre care specialiștii în domeniu se pronunță ei înșiși în mod gradual sau diferit.

Poziția Patriarhiei Române, care prețuiește știința medicală și multele beneficii ale acesteia, a fost și rămâne una favorabilă vaccinării, subliniind însă constant necesitatea esențială a respectării riguroase a principiilor de natură etică: consimţământul informat al persoanei, descrierea clară a beneficiilor şi a riscurilor, asumarea responsabilității concrete în cazul în care vaccinarea produce efecte adverse asupra sănătății persoanei vaccinate.

În concluzie, vaccinarea trebuie să fie un act profilactic responsabil șîn totală cunoștință de cauză recomandat şi acceptat pe baza unei informări clare şi complete, oferită de autoritățile competente și receptată corect de cetățeni.

În acest mod, teama şi ezitarea vor fi învinse de încredere şi speranţă.

Vasile Bănescu

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române

(Basilica.ro)

mai mult
PromovateSocial

Mă bucur…

Votat

Mă bucur că AUR (Alianță pentru Unirea Românilor) a intrat în Parlament.

Nu că e un partid pe care l-aș vota, nu-i cunosc și nici nu știu precis ce e în programele lor. Dar completeaza spectrul politic dezechilibrat grav până acum și care trebuie obligatoriu ponderat chiar dacă vorbim de un partid naționalist. FN (Frontul Național) e diabolizat în Franța de zeci de ani dar discursul său a deschis dezbateri și a permis avansări necesare în legislație și în mentalități.

Viața democratică se naște din confruntări și cu argumente. Ceea ce am văzut eu în ultimii ani în Romania este un jalnic abandon în fata dictatului extern. Yesmeni/oportuniști de toate culorile, care au predat fără discernamant interesul național. Prezența AUR în Parlament îi va obliga să își pondereze impulsul de a folosi limba pentru a șlefui trotuarul în fața Înaltei Porți, oricare ar fi aia.

(Marcela Feraru)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Nicolae al Mirelor

SfNicolae

Cel între sfinți Părintele nostru Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, a fost arhiepiscop de Mira, în sudul Asiei Mici (Turcia de azi), în secolul al IV-lea.

Venerat pe scară largă, nu numai în Biserica Ortodoxă, ci și în majoritatea confesiunilor creștine, Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiți și mai cinstiți sfinți în popor. Sfântul Nicolae este sfânt ocrotitor al mai multor țări (cele mai notabile fiind Grecia și Rusia) și orașe, dar și al celor ce practică diferite meserii, ca de exemplu marinarii. Biserica face prăznuirea Sfântului Nicolae pe 6 decembrie (data adormirii și praznic principal), precum și la 9 mai (mutarea moaștelor sale) și pe 29 iulie (data nașterii sale).

Viața
Conform tradiției, Sfântul Nicolae s-a născut în provincia Licia (Lichia) din sudul Asiei Mici (Turcia de azi), în orașul Patara. A fost unicul fiu al unei familii foarte înstărite și evlavioase. Data nașterii sale nu este cunoscută.

Copil fiind, a dovedit hărnicie la învățătură și o viață virtuoasă, ceea ce a făcut ca el să crească duhovnicește și în înțelepciune creștină. Nu avea încă vârsta judecății, când el s-a deprins cu rugăciunea și înfrânarea, virtuți ce mai târziu i-au potolit patimile trupului și i-au ușurat desăvârșirea sufletului.

A rămas de timpuriu orfan de ambii părinți. Cel care avea să fie o fală a creștinătății, n-a făcut precum tânărul risipitor din Sfânta Evanghelie, ci, dimpotrivă, într-una din zile, a strâns în fața casei sale pe toți săracii și oropsiții din acel ținut și le-a dăruit toate bogățiile moștenite, pe care el le socotea a fi deșertăciuni, și L-a urmat pe Domnul Iisus Hristos. În auzul evlaviosului Nicolae răsunau cuvintele Mântuitorului: “Vinde toate câte ai și împarte la săraci și vei avea comoară în ceruri” (Luca 18, 22). Și ca să se apropie și mai mult de Acesta, el s-a îndreptat spre Ţara Sfântă, dornic să calce pe drumurile sfințite de pașii Mântuitorului și ai ucenicilor Lui, astfel să se întărească și mai mult în credință.

Tânăr fiind, face mai multe pelerinaje în Palestina și Egipt. Nu se știe dacă a fost ales episcop în cetatea Mira, la cererea credincioșilor, care rămăseseră fără pastor, dar conform tradiției aceasta s-a întâmplat înainte de a fi închis, în timpul persecuțiilor lui Dioclețian; a fost eliberat după urcarea pe tron a Sfântului Constantin. Sfântul mai este cunoscut și ca apărător al Ortodoxiei împotriva arienilor. Conform tradiției, a fost prezent la Sinodul de la Niceea, deși numele său nu apare în documentele din acea perioadă. A trecut la Domnul pe 6 decembrie, cândva între anii 342 și 352.

Multe din detaliile cunoscute ale vieții lui apar abia în surse medievale. Sfântul Metodie, patriarh al Constantinopolului la mijlocul secolului al IX-lea a scris o Viață a Sfântului Nicolae în care notează că sfântul era cunoscut majorității creștinilor, astfel încât e posibil ca această scriere să se fi bazat pe tradiția orală și pe relatările care circulau la acea vreme. Metodie amintește că Sf. Nicolae a fost crescut după cuviință de părinți binecredincioși și povestește cum Sfântul le-a înzestrat pe cele trei fiice ale unui cetățean din Patra care sărăcise, din moștenirea pe care o avea de la părinți.

Prăznuirea sa se făcea deja în vremea împăratului Iustinian, la două secole după moartea sa. După ce a apărut Viața lui, cea scrisă de Metodie, el a fost recunoscut și cinstit în întreaga Europă și mai ales în Italia. Când Mira a fost cucerită de sarazini în anul 1034, multe orașe italiene au început să plănuiască „salvarea” moaștelor sale. În anul 1087, forțe armate din Bari (Italia) au atacat Mira și au luat cu ei moaștele sfântului de la păstrătorii lor greci legitimi. Moaștele Sfântului au fost duse la Bari și așezate într-o biserică închinată Sfântului. Faima sa a crescut. Povestirea conform căreia sfântul salvase niște marinari din Marea Egee de la înec l-a consacrat ca sfânt ocrotitor al marinarilor. Popularitatea sa a crescut în așa măsură în Rusia încât aproape toate bisericile au un colț de rugăciune închinat sfântului Nicolae, și multe îl au pe Sfântul Nicolae ca al doilea ocrotitor (hram).

Minunile
Sfântul Nicolae a făcut multe minuni, așa cum arată istoria vieții sale. A izbăvit de la moarte pe trei bărbați năpăstuiți pe nedrept. Pe când aceștia erau în închisoare, au aflat de timpul când aveau să fie omorâți și au chemat pe sfânt în ajutor; i-au pomenit și de binefacerile ce le făcuse cu alții, cum izbăvise de moarte pe alți trei bărbați din Lichia. Iar Sfântul Nicolae, cel grabnic spre ajutor și gata spre apărare, s-a arătat în vis împăratului și eparhului (administratorul provinciei); pe eparh l-a mustrat pentru că a defăimat în fața împăratului pe cei trei bărbați, iar împăratului i-a arătat și i-a dovedit ca bărbații aceia sunt nevinovați și că din pizmă au fost pârâți că au uneltit împotriva lui. Şi așa i-a izbăvit Sfântul Nicolae de la moarte.

Pe lângă acestea a făcut încă și alte minuni.

Dar Sfântul Nicolae nici după moarte nu și-a uitat turma sa. Că în fiecare zi face cu îmbelșugare bine celor ce au nevoie și-i izbăvește de tot felul de primejdii și nevoi, căci și acum, ca și atunci, Același Dumnezeu lucrează prin sfântul Său minunile Sale cele fără de număr.

Imnografie
Tropar (glas 4)

Îndreptător credinței și chip blândeților,
învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor.
Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte,
cu sărăcia cele bogate.
Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te lui Hristos Dumnezeu
să mântuiască sufletele noastre.
Condac (glas 3)

În Mira Lichiei, Sfinte, sfințitor te-ai arătat:
că Evanghelia lui Hristos, Cuvioase, plinind-o,
și-ai pus sufletul tău pentru poporul tău;
mântuit-ai pe cei nevinovați din moarte.
Pentru aceasta te-ai sfințit, ca un mare slujitor tainic al harului lui Dumnezeu.

Iconografie
Iată indicațiile Erminiei lui Dionisie din Furna pentru iconografia Sfântului Nicolae:

Sfântul Nicolae trebuie zugrăvit “bătrân, pleșuv, cu barba rotundă”, fără mitră și îmbrăcat în felon, nu în saccos, purtând una din următoarele ziceri: “Cela ce ai dăruit nouă aceste rugăciuni obștești și împreună glăsuitoare…” sau (“cuvioșească”): “Unul este Dumnezeu, Tatăl Cuvântului cel viu, ființa înțelepciunii și a puterii, și chipul Celui de-a pururea veșnic” (cf. pp. 151, 310).
La reprezentarea Sinodului I de la Niceea, Sf. Nicolae este reprezentat stând înaintea lui Arie, cu mâna dreaptă întinsă pregătindu-se să-i dea o palmă (p. 218).
La pictura trapezei unei mănăstiri, este reprezentat în registrul al II-lea, sub Cina cea de Taină, împreună cu ceilalți mari Sfinți ierarhi, toți “cu veșminte cuvioșești și cu scrisuri”. Aici, pe înscrisul Sf. Nicolae citim: “Unul este Dumnezeu, Tatăl Cuvântului cel viu, ființa înțelepciunii și a puterii, și chipul Celui de-a pururea veșnic” (p. 239).
Alte reprezentări ale Sfântului (ciclul vieții și al minunilor sale) se găsesc la pp. 173-174 din Erminie.

Cinstirea Sfântului Ierarh Nicolae
În întreaga lume există numeroase biserici cu hramul Sf. Ierarh Nicolae. Printre acestea se numără și următoarele catedrale eparhiale din România:

Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Ierarh Nicolae” a Arhiepiscopiei Râmnicului, din Râmnicu Vâlcea. A fost ctitorită de Sf. Calinic de la Cernica, Episcop al Râmnicului (15 septembrie 1850 – 11 aprilie 1868), între anii 1850-1856.
Catedrala „Sfântul Nicolae” a Arhiepiscopiei Dunării de Jos, din Galați.
Catedrala „Sfântul Ierarh Nicolae” a Episcopiei Covasnei și Harghitei, construită între anii 1929-1936 la Miercurea Ciuc.
Catedrala „Sfântul Ierarh Nicolae”, Episcopia Tulcei. În anul 1862, în timpul stăpânirii turcești, a fost pusă piatra de temelie a construcției acestei catedrale. Actul de fundație a fost pus de Mitropolitul Dionisie al Durostorului, în 1862.
Catedrala „Sfântul Ierarh Nicolae”, Episcopia Devei și Hunedoarei. A fost construită la Deva, în anul 1861, la inițiativa Mitropolitului Ardealului, Sf. Andrei Șaguna.
În Arhiepiscopia Bucureștilor, un număr de 111 biserici îl au ca ocrotior (primul sau al doilea hram) pe Sf. Ierarh Nicolae.

 

Onomastică
Potrivit statisticilor Ministerului Administrației și Internelor, aproape 800.000 de români, majoritatea bărbați, își serbează onomastica pe 6 decembrie. Mai exact, 797.725 de cetățeni români, dintre care 513.595 bărbați și 284.130 femei, poartă numele Sfântului Ierarh Nicolae, conform statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (MAI).

Sfântul Nicolae – Moș Crăciun
În timp, faima sa în nordul Europei ca sfânt episcop a lăsat locul imaginii celui care făcea cadouri copiilor (după cum a făcut cadou bani celor trei tinere fete ca să le izbăvească de vânzare), în general pe data de 6 decembrie. Când imigranții din țările germanice și nordice au început să se așeze pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, imaginea Sfântului Nicolae, Sinterklaas cum îl numeau olandezii, s-a schimbat încet, transformându-l în modernul Santa Claus, Moș Crăciun de la noi, care însă uneori nu mai are decât prea puțin de-a face cu spiritualitatea creștină.

Sursa: Wikipedia

mai mult
Social

Coronavirus: Comisia aprobă al treilea contract pentru a asigura accesul la un potențial vaccin

vaccin_2

Ieri, 7 octombrie, Comisia Europeană a aprobat al treilea contract încheiat cu o companie farmaceutică, Janssen Pharmaceutica NV, una dintre companiile farmaceutice Janssen ale concernului Johnson & Johnson.

De îndată ce vaccinul se dovedește a fi sigur și eficient împotriva COVID-19, contractul le permite statelor membre să achiziționeze vaccinuri pentru 200 de milioane de oameni. Statele membre vor avea de asemenea posibilitatea de a achiziționa vaccinuri pentru încă 200 de milioane de persoane.

Statele membre pot totodată decide să doneze vaccinul unor țări cu venituri medii și inferioare sau să îl redirecționeze către alte țări europene.

Comisia a semnat deja un contract cu AstraZeneca și cu Sanofi-GSK și a încheiat discuții preliminare pozitive cu CureVac, BioNTech-Pfizer  și Moderna.

Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat: „Întrucât coronavirusul se răspândește în continuare într-un ritm îngrijorător în întreaga Europă, este vital să găsim repede un vaccin. Mă bucur că am reușit să ajungem la un acord cu Johnson & Johnson care ne permite să achiziționăm vaccinuri pentru 200 de milioane de oameni. Acesta va fi al treilea contract pe care îl încheiem cu o companie farmaceutică. Scopul nostru este să punem la dispoziția cetățenilor UE vaccinuri sigure și eficiente de îndată ce sunt disponibile.”

Stella Kyriakides, comisarul pentru sănătate și siguranță alimentară, a declarat: „Strategia UE privind vaccinurile se concentrează pe furnizarea unui vaccin sigur și eficient. Astăzi am încheiat cel de al treilea acord privind vaccinurile, extinzându-ne portofoliul de vaccinuri candidat și, prin urmare, sporindu-ne șansele de a găsi un remediu eficient pentru virus. Vor urma și alte acorduri și suntem deciși pe mai departe să căutăm un vaccin eficient și sigur pentru a combate această pandemie mortală.”

Pentru vaccinul candidat împotriva COVID-19, Janssen recurge la platforma tehnologică AdVac®, care a fost utilizată și la dezvoltarea și fabricarea vaccinului recent aprobat al companiei Janssen împotriva virusului Ebola și a vaccinurilor candidat împotriva Zika, VRS și HIV. Vaccinul candidat se află deja în faza III a studiilor clinice.

Decizia Comisiei de a sprijini acest vaccin se bazează pe o evaluare științifică solidă, pe tehnologia utilizată, pe experiența companiei în dezvoltarea vaccinurilor și pe capacitatea de producție datorită căreia să se poată furniza vaccinuri întregii UE.

Context

La 17 iunie, Comisia Europeană a prezentat o strategie europeană de accelerare a dezvoltării, fabricării și punerii la dispoziție a unor vaccinuri eficiente și sigure împotriva COVID-19. În schimbul dreptului de a cumpăra un anumit număr de doze de vaccin într-un interval de timp dat, Comisia finanțează o parte din costurile inițiale suportate de producătorii de vaccinuri sub forma acordurilor de achiziție în avans. Finanțarea acordată este considerată un acont pentru vaccinurile care vor fi achiziționate efectiv de statele membre.

Întrucât costul ridicat și rata ridicată de eșec fac ca investiția într-un vaccin împotriva COVID-19 să fie o decizie cu grad ridicat de risc pentru dezvoltatorii de vaccinuri, aceste acorduri vor permite prin urmare realizarea unor investiții care, în caz contrar, probabil că nu ar fi efectuate.

Comisia Europeană s-a angajat, de asemenea, să se asigure că orice persoană care are nevoie de un vaccin îl poate obține oriunde în lume, nu doar în Europa. Nimeni nu va fi în siguranță până când nu vom fi cu toții în siguranță. Acesta este motivul pentru care, începând cu 4 mai 2020, Comisia a strâns aproape 16 miliarde EUR în cadrul răspunsului mondial la criza provocată de coronavirus, acțiunea de la nivel mondial pentru accesul universal la teste, tratamente și vaccinuri împotriva coronavirusului și pentru redresarea economică mondială, și și-a confirmat interesul de a participa la mecanismul COVAX pentru accesul echitabil la vaccinuri împotriva COVID-19 la prețuri accesibile, pretutindeni pe glob. De asemenea, ca parte a unui efort al Team Europe, Comisia a anunțat o contribuție de 400 de milioane EUR sub formă de garanții, menită să sprijine mecanismul COVAX și obiectivele acestuia în contextul răspunsului mondial la criza provocată de coronavirus.

(ec.europa.eu)

mai mult
PromovateSocial

Prof. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei: Acasă, în Europa, aș vota cu cei care mai știu ce este clasicismul greco-latin, cu cei care apără credința în Dumnezeu și care nu dau foc catedralelor, cu cei care știu că fără carte nu ai parte, care sădesc pomi, care-și fac familii și au copii, ca să ducem lumea mai departe

Ioan-Aurel-Pop-10

Președintele Academiei Române, Prof. Ioan-Aurel Pop, nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind unul dintre cei mai de seamă intelectuali ai vremurilor noastre.

Opiniile sale sunt întotdeauna urmărite cu mare interes de către opinia publică și luările sale de poziție au îndreptățit pe mulți să spere că în fruntea celui mai respectat for românesc, Academia Română, avem un om care-și iubește genuin țara.

Din acest motiv, l-am rugat pe profesorul Pop să ne acorde bucuria unui interviu în exclusivitate, cu nădejdea că ne va lămuri, măcar în parte, asupra unor probleme ce frământă societatea românească. (Sublinierile aparțin redacției)

R3M: Domnule profesor, au trecut mai bine de doi ani de la ultimul nostru dialog jurnalistic. Eram în apropierea Centenarului Marii Uniri, iar acum ne apropiem de ultimul trimestru al anului 2020. Care sunt evenimentele petrecute despre care considerați că au marcat societatea noastră românească în acest interval? 

IAP: Eu sunt istoric al Evului Mediu și sunt în măsură – conform specialității mele – să vorbesc despre vremuri mai îndepărtate. Societatea noastră a fost marcată de multe evenimente, toate cu rădăcini în trecutul mai apropiat sau mai recent. Nu ne-am priceput să facem din Centenarul Unirii o sărbătoare autentică, senină și tonică, îndreptată cu privirea spre viitor.

Evocarea gloriei trecutului nu are niciun rost dacă rămâne la nivel festivist, dacă rămâne o simplă lamentare, dacă nu îndeamnă la acțiuni pozitive. Îi admirăm pe marii oameni care au făurit România Întregită, dar nu facem nimic ca să fim aidoma lor. În anii 2019-2020, nu am reușit să recâștigăm încrederea românilor în principalele instituții ale statului. În țară lucrurile au mers oarecum de la sine, fără nimic spectacular, în spiritul unei rutine de-acum obișnuite, fără perspective clare de schimbare spre bine. Pandemia a transformat această letargie păguboasă într-o adevărată criză.

Pe plan internațional, ne-am ciocnit de o situație-limită, prilejuită de conflictul acut dintre globaliști și naționaliști. Aceștia din urmă au alunecat înspre exclusivism național și, câteodată, chiar spre xenofobie și șovinism, iar globaliștii s-au lăsat contaminați și, uneori, dominați de neomarxism, anarhism, „progresism”, agnosticism, cinism, anticreștinism etc.

Valorile civilizației europene occidentale – expandate pe mai multe continente – sunt, pentru prima oară, după secole, puse sub semnul întrebării, contestate, abuzate și chiar distruse în efigie, adică prin simbolurile lor. Noi, românii, nu am putut rămâne în afara acestor mari provocări. Ne uităm, în plină stare de alertă sanitară, la o lume care nu mai seamănă cu a noastră, cu societatea umană așezată, Este o lume nesigură, labilă, fără încredere în valori, în cinste, corectitudine, în cultul muncii, în virtuțile educației. Am ajuns să credem că vom putea trăi veșnic de-acum încolo în afara socializării directe, naturale și firești, ca niște roboți, ceea ce este foarte grav. De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Este foarte greu de spus!

Ajunseserăm să credem că binele este etern și că noi nu trebuie să mai depunem eforturi pentru perpetuarea acestui bine. Ne-am lăsat amăgiți de iluzii, am pus aparențele înaintea esențelor, formele înaintea fondului, facilitățile înaintea efortului, plăcerea înaintea muncii. Or, de cel puțin două milenii se știe că „natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (nihil homini natura sine magno labore dat). Soluția: să revenim la omenie, adică la esența umană, la acele chestiuni simple care ne fac oameni.

R3M: Pentru că vorbim de 2020, nu putem să nu vorbim de Trianon. Sunt mulți aceia care consideră că statul român, prin decidenții lui, parcă a ignorat centenarul semnării acestui tratat, care a consfințit, până la urmă, o mare victorie a poporului român. Ba chiar Centenarul Trianonului pare că a fost și mai ignorat decât Centenarul Marii Uniri. Unii spun că acest lucru s-a întâmplat pentru că am fi membri ai Uniunii Europene și acest statut nu ne permite să fim patrioți. Este adevărat? Poate fi statul român mândru de moștenirea înaintașilor în Uniunea Europeană?

IAP: Legat de Centenarul Tratatului de la Trianon, sunt mai multe chestiuni de discutat, mai ales în fața unor confuzii create în spațiul public în ultima vreme. Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România a fost luată de majoritatea locuitorilor provinciei, reprezentați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, prin 1228 de delegați aleși și împuterniciți cu drept de vot deliberativ.

În urma acestui act de la 1 Decembrie 1918, s-a realizat efectiv unirea, administrația românească impunându-se peste tot în teritoriul vizat. Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, a consfințit în plan internațional unirea realizată de români în 1918, a fixat frontiera cu Ungaria și a rezolvat alte câteva probleme juridice de detaliu. Prin urmare, ceea ce a înfăptuit poporul român în 1918 a fost recunoscut în plan juridic internațional în 1920. Recunoașterea juridică internă a Marii Uniri a împlinit-o regele Ferdinand și Parlamentul României, la finele anului 1918 și la începutul anului 1919. Singura țară care a pretins și pretinde că smulgerea Transilvaniei din „corpul Ungariei istorice” s-a produs în 1920 este Ungaria, cea care nu recunoaște de facto decizia democratică de unire, adică Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.

Unii români – fără un bagaj serios de cunoștințe istorice – cad în această capcană primejdioasă, conform căreia Transilvania ar fi un „dar” făcut României de către marile puteri învingătoare în Primul Război Mondial. Tratatul de la Trianon are însă importanța lui capitală și se cuvine să fie celebrat mereu în România, fiindcă el dovedește justețea deciziei de unire luate de români. Cu alte cuvinte, ceea ce a fost drept și necesar pentru poporul român, eliberat de sub asuprirea străină, a fost considerat drept și necesar și de către comunitatea internațională. Patriotismul nu ar trebui să aibă vreo legătură cu poziția noastră de membri ai Uniunii Europene, pentru că iubirea locului nașterii este general valabilă pentru toate popoarele. Numai iubindu-ne țara noastră vom avea capacitatea și generozitatea de a înțelege și iubi celelalte țări ale Uniunii Europene.

R3M:Că tot suntem la capitolul patriotism, cum apreciați că s-a schimbat situația românilor din afara granițelor în acest an? În bine sau în mai rău? Știm că Academia Română a trimis o scrisoare instituției omoloage de la Belgrad. S-a primit vreun răspuns și dacă da, care este acela? Care dintre comunitățile istorice din jurul țării noastre se află în cel mai mare pericol?

Situația românilor care trăiesc în afara granițelor României și în preajma acestor granițe s-a schimbat în rău. În Basarabia, regimul comunist al președintelui Dodon reapropie forțat regiunea de Moscova, oprind manifestările de identitate românească și persecutându-i pe promotorii ideilor unioniste. În Ucraina, continuă ofensiva împotriva limbii române și a școlilor românești. În Serbia, o parte dintre români sunt grav discriminați și botezați abuziv vlahi. Aceștia nu se bucură de niciun drept democratic referitor la conservarea identității lor românești. În Bulgaria, comunitatea etnică românească nu este recunoscută și nu beneficiază decât de dreptul de asociere culturală. În Ungaria, românii sunt aproape complet asimilați. Ce să mai vorbim despre românii din Balcani, care fac parte din cele trei ramuri sudice ale poporului nostru (aromâni, meglenoromâni, istroromâni)? Principiul „dezbină și stăpânește” este la ordinea zilei: românii din mai multe locuri sunt împărțiți, în chip artificial, în români și moldoveni, în români și vlahi, iar confuzia voită dintre români și romi este cultivată sistematic în anumite cercuri. Academia Sârbă a dar un răspuns „diplomatic” evaziv, fără legătură cu realitatea.

R3M: Să trecem la un subiect foarte arzător și pe care dvs îl cunoașteți foarte bine: școala și învățământul. Știm că Academia Română a făcut niște propuneri, iar recent a transmis decidenților că procesul de învățare se face cel mai bine după metoda clasică, fără a ignora avantajele tehnologiei. Nu numai atât, dar există numeroase studii din străinătate care demonstrează că procesul educațional nu se îmbunătățește prin digitalizarea sa completă. Și totuși, decidenții români par să țină morțiș să ducă școala în această zonă. De ce oare se întâmplă asta? De ce nu se ține cont de expertiza Academiei și a studiilor din străinătate pe acest subiect? Care este scopul urmărit?

Nu cred că decidenții români nu acceptă ideea fundamentală a necesității învățământului clasic, singura formă firească de educație. Dar, în plină manifestare agresivă a pandemiei, este greu de găsit soluții optime privind educația. Suntem prinși între Scylla și Caribda: amenințarea bolii, pe de o parte și perspectiva inculturii și a barbarizării, pe de altă parte.

Calea de mijloc nu este greu de găsit, dar este foarte greu de aplicat. Oricum, noi nu numai că nu suntem pregătiți să facem școală exclusiv în fața computerului, a tabletei sau a telefonului mobil, dar avem convingerea că acest fel de școală generalizată este sortit eșecului, că el nu poate realiza obiectivele de bază ale educației. Prin urmare, societatea românească ar trebui să-și reunească toate forțele sale intelectuale, pentru a găsi și aplica soluția școlii față în față și a recurge la învățământul online doar temporar și parțial, până la trecerea crizei. Ideea că ne aflăm în etapa menită să facă din educația digitală unica soluție a școlii românești este greșită și periculoasă. Ea alimentează tendința unora de a susține că cetățenii urmează a fi transformați în simplă masă informă de manevră. Dincolo de aceasta, este foarte clar că un popor incult și needucat este ușor de amăgit și de manipulat.

R3M: Vorbeați la un moment dat despre păstrarea ethosului românesc, despre posibilitatea pe care am avut-o noi și alte generații, de a simți și aprecia pământul reavăn dimineața. Mai pot copiii și tinerii să aprecieze aceasta, dacă școala de la sat și în general, viața satului, devine o copie în miniatură a celei de la oraș? Mai putem spera în redresarea agriculturii și a gospodăriei țărănești în condițiile în care pregătim copiii să devină doar ingineri, IT-iști, agenți de vânzări, publicitari sau medici?

În multe țări și mai ales în Occidentul Europei, satul este aproape eradicat. Viitorul societății strict tehnologizate pare să fie aglomerația urbană. Totuși, dezavantajele unei asemenea societăți sunt tot mai mult date în vileag tocmai în comunitățile cele mai urbanizate.

Noi, deocamdată, mai avem sate și, în consecință, mai avem șansa să le conservăm în formele lor tradiționale, adaptând fondul după nevoile civilizației contemporane. Cu alte cuvinte, o casă cu pridvor de lemn, situată într-o curte sau pe o pajiște vecină cu un pământ de arătură ori cu o livadă poate fi făcută să aibă în interiorul ei toate facilitățile moderne, păstrând eventual vatra, lăzile de zestre, pernele și cuverturile țesute la război ori brodate etc.

Salvarea lumii românești nu constă în imitarea neajunsurilor Occidentului, ci în revigorarea agriculturii noastre, a unor meșteșuguri tradiționale, a curățeniei mediului ambiant, a nutriției ecologice, a „cumințeniei pământului”. IT-iștii formează o breaslă și fac o meserie ca oricare alta, dar digitalizarea este o metodă utilă tuturor meseriilor, cum este scrisul, cum este vorbitul. Nu avem cum să fetișizăm aceste lucruri, pentru că ne îndepărtăm de esențele umane, se seva omului, îl rupem pe individ de alți oameni și de natură, ceea ce este diavolesc.

R3M: Putem spune, fără să greșim, că țara noastră trece prin ani grei, din multe puncte de vedere. Ca istoric, ne puteți spune care a fost soluția găsită de strămoșii noștri atunci când au avut de înfruntat căderi mari? Către ce și către cine să ne orientăm? Restrângerea drepturilor și libertăților persoanei pentru ca statul să aibă un spațiu de manevră mai mare reprezintă o soluție?

Eu spun mereu că omenirea (și, implicit, noi, românii) a trecut, de-a lungul istoriei, prin crize teribile, mult mai grele, mai distrugătoare și mai năucitoare decât cea prezentă și a știut să iasă din ele, cu mari sacrificii, dar cu fruntea sus. De ce s-a putut întâmpla acest lucru? Pentru că s-au păstrat nealterate încrederea și speranța.

În momentele cele mai grele, în pofida renumelui nostru de individualiști și cârtitori, românii s-au mobilizat și au acționat solidar. Alteori au aplicat formula capului plecat, ceea ce nu este întotdeauna de rușine. Semeția a însemnat câteodată sinucidere, iar aceasta nu a folosit nimănui dintre cei sacrificați și nici semenilor lor.

Sunt momente în viață când un popor mic iese din necaz prin tratative, prin cedări parțiale care pot fi garanția unor mari împliniri viitoare. Soluția orgoliului și a sfidării este apanajul unor mari națiuni și conduce la neglijarea și sacrificarea celor amărâți.

În Evul Mediu, când eram potopiți de invazii, am dozat destul de bine rezistența și concilierea, fiind gata să luptăm când era de luptat și să cedăm când era de cedat. Un observator italian din secolul al XV-lea spune că românii nu s-au supus niciodată turcilor ca învinși, ci ca învingători. Faptul poate să pară un paradox, dar nu este: când te supui după ce ai obținut o victorie de etapă (nu decisivă), poți să câștigi pacea, ceea ce este mare lucru; dacă te lași bătut până la ultima picătură de sânge, inamicul își va impune cu siguranță jugul lui de fier și te va anihila. Se spune că noi, românii, ne-am cam trădat aliații, ceea ce este adevărat, dar nu am făcut-o mai mult decât alții.

Când o mare putere rupe un pact și trece brusc de partea inamicului de odinioară, se zice că a făcut o mișcare strategică, pe când dacă face asta un popor mic, se zice că a trădat!

Unul din făuritorii României Întregite a spus că în fața înșelăciunii și trădării unor străini, „numai încrederea în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. Dacă dispunem de forța încrederii în noi înșine, dacă ne respectăm și ne iubim țara și poporul din care facem parte, ne vom găsi cu siguranță aliații cei mai potriviți. Dacă ne vom autoflagela în continuare, dacă ne vom blama pe noi înșine, dacă ne vom lua mereu lumea în cap, atunci ne vom distruge singuri și nu vom mai avea nevoie de niciun aliat.

R3M: Și o ultimă întrebare pe care nu o pot evita: cine credeți că va câștiga alegerile din SUA din acest an și dacă ne puteți spune cu cine ați vota dumneavoastră dacă ați putea.

Eu nu știu cine va câștiga alegerile din SUA, pentru că nu sunt Mafalda. Cine crede că istoricii pot prevedea viitorul greșește profund. În cel mai bun caz, unii dintre istorici pot înțelege mai bine prezentul, pe baza experienței trecutului. Eu nu pot vota în SUA, dar aș vota acasă, în Europa, cu dreptatea – dacă aș ști unde s-o găsesc –, cu gloria adevărată a civilizației, cu respectul de sine, cu prețuirea valorilor, contra demolatorilor de statui, a celor care interzic cărți și scriitori, a celor care ard bunuri și jefuiesc magazine, care cred că se poate trăi în societate fără ordine și disciplină; aș vota cu cei care mai știu ce este clasicismul greco-latin și iudeo-creștinismul, cu cei care apără credința în Dumnezeu și care nu dau foc catedralelor, cu cei care știu că fără carte nu ai parte, cu cei care înalță case, care sădesc pomi, care-și fac familii și au copii, ca să ducem lumea mai departe.

R3M:  Un cuvânt de încheiere pentru cititorii siteului nostru, proaspăt lansat, R3media.ro.

IAP: Pot să le urez cititorilor site-ului R3nedia.ro să aibă parte, când vă receptează, de răsfăț intelectual, de știri corecte și verificate, de mulțumire sufletească, de liniște și pace. Într-o lume care cu greu își mai păstrează cumpătul, este greu să existe așa ceva, dar nu este imposibil. Mult succes!

Vă mulțumim!

(r3media.ro)

mai mult
PromovateSocial

Latina în vremea ciumei

latin

De ani de zile, vreo douăzeci, încerc să găsesc argumente într-o bătălie a surzilor: la ce bun limba latină în școala românească? Am trecut, cred, prin toate haltele imaginabile ale gândirii, folosindu-mă de tonuri când avocățești, când exasperate, afectând deopotrivă logica utilitaristă și pe cea a obsesiei noutății cu orice preț.

Poate că, de dragul unei scurte refugieri din calea flagelului curent, ar merita să înșiruim câteva asemenea argumente. În definitiv, e puțin probabil ca anul școlar să înceapă în 14 septembrie, în ciuda anunțurilor triumfalist eronate ale autorităților noastre de stat. Ce altă treabă avem?

Cel mai drag argument lăutărismului academic este, desigur, cel al identității naționale. Facem latină pentru că suntem rrromâni, „de la Rîm ne tragem”, deci să punem mâna din născare pe „In patria nostra multae siluae sunt”, să-i dăm cu declinarea întâi și acolo să rămânem. Tot românul e gata să verse o lacrimă cu gândul la Traian, strămoșul nostru. Dar doar o lacrimă, vorba cântecului. Argumentul e slab, deși e susținut cu predilecție, aproape obsesiv, de foruri foarte înalte ale culturii române. Și e slab pentru că există națiuni romanice cărora, la fel ca nouă, le pasă prea puțin de originea lor lingvistică și națiuni absolut deloc romanice, care cultivă limba latină de multicel. E vorba de ce numea unul dintre profesorii mei iubiți, Dan Slușanschi, „cei șapte sute de ani de-acasă”. Pe care noi nu-i prea avem, pe când alții îi au. Studierea limbii latine în școli ține mai mult decât de originea latină a limbii pe care o vorbește o comunitate, de tradiția culturală a respectivei comunități. La noi, și în vremurile cele mai luminoase ale predării latinei în școli, de exemplu în perioada interbelică, materia a avut destul de suferit. Fâșneți, nu i-am văzut, de fapt, rostul aproape niciodată. La cărămidă-n piept însă suntem neîntrecuți.

Dincolo de îngustimea argumentului național, începe, mult mai prizabil și mai rotund, cel al fundamentului latin al Europei. Pe stindardul acestui front se citește frumosul adagiu al lui Jerzy Kuriłowicz: „Europa se termină acolo unde se termină limba latină”. Îmi aduc aminte de articolul limpede din România Liberă, din anii 90, scris sub acest dicton de un titan al fineții clasiciste de la noi, profesorul I. Fischer. Ideea lui Kuriłowicz este că Europa este în primul rând un teritoriu spiritual, un spațiu de gândire care a produs ideea celei mai dinamice, libere, raționale, echilibrate și transparente forme de civilizație din istorie. Ca orice lingvist, Kuriłowicz era înclinat să creadă că există o legătură de nezdruncinat între gândire și limba matcă ce o exprima și că atitudinea față de aceasta din urmă este testul cel mai elocvent pentru acceptarea sau respingerea celei dintâi. Nu întâmplător o ideologie ostilă ideii europene, cum era cea a URSS, urmărea în primii ani de ocupație a estului continentului nostru de după Al Doilea Război Mondial suprimarea din școli a câtorva materii „nocive”: filozofia generală, logica, latina și genetica. Este cu atât mai surprinzător faptul că, la șaptezeci de ani după celebra directivă NKVD despre care vorbim, Europa dă semne că-și uită ideea care a generat-o și ținut-o în viață, pentru că studierea latinei a fost până de foarte curând supusă la cazne inexplicabile în multe locuri de pe continent. Un reviriment necesar pare să anime acum sistemele de învățământ din Olanda, Franța, Polonia și Germania (și chiar europenii antipozi). Totuși, există și spații excentrice culturii și chiar ideii europene care, cu totul neașteptat, cultivă limba latină. Din câte știu, școlile de elită din Japonia o fac. Și dacă e așa, poate că nici argumentul identității europene nu e suficient pentru pledoaria noastră.

Poate că am avea nevoie de un ce universal. Îl țineți minte, cu siguranță, pe matematicianul Solomon Marcus. Era unul dintre cei care susțineau fervent studierea latinei în școli, pentru că găsea în sistemul însuși al limbii virtuți similare pentru dezvoltarea gândirii cu cele ale disciplinei în care excela, adică matematicile. Nu e singurul pe care l-am auzind spunând asta, dar când argumentul vine de la unul ca el, adică de la cineva care s-a ocupat toată viața, la cel mai înalt nivel de abstractizare posibilă, de legătura tainică dintre limbă și matematică, te afli într-un teritoriu sigur. Dar chiar și așa stând lucrurile, de ce am avea nevoie și de latină, de vreme ce avem matematicile al căror acces la structurile de profunzime ale gândirii pare mai puțin mediat?

Există și alte argumente, de mai mică anvergură, cu care aș putea continua și care zumzăie prin prizărita lume a clasiciștilor și a acelora dintre filologi, puțini, care mai sunt sensibili la subiect: importanța cunoașterii etimologiei diverselor cuvinte din limbile moderne, eventuala ușurință cu care limbile romanice și nu numai se pot deprinde odată asimilată structura limbii latine, folosul evident pentru anumite profesii al cunoașterii latinei (filologi, filozofi, preoți, juriști) etc.

Observați însă că, oricât de generos sau de utilitarist formulate, argumentele de mai sus nu sunt suficiente ca să convingă. În cazul oricăruia se găsește portița unui contraargument: formulele colective, comunitare, identitare, la fel precum cele vizează procese mintale abisale sau gândirea soft a fragmentului nu au portanța necesară.

Singurul argument pe care îl găsesc, astăzi, nu numai viabil, ci de bun simț este cel al formării individului. În definitiv, școala nu este o Cooperativă Agricolă de Producție din care trebuie să iasă atâtea feldere de greu la sfârșitul unui an școlar. Școala este o instituție care formează indivizi. Și e chemată să-i formeze în concordanță cu realitatea, nu cu vreo idee preconcepută, cu ceea ce se cheamă wishful thinking, post-truth și alte fantasme maladive de acest fel. Or, ceea ce umanitatea constată de la începuturile ei sau măcar din vremurile în care s-a apucat să scrie este că realitatea îi e dacă nu de-a dreptul ostilă individului, atunci măcar greu de integrat. Și că, pentru simpla supraviețuire, individul trebuie să găsească o sumă de mijloace deopotrivă tehnice, dar mai ales de natură morală. Ceea ce zidește în individul uman învățarea latinei este o formă de rezistență morală la dificultățile vieții cu care ultimele două generații globale sunt tot mai puțin obișnuite, dar care nu întârzie să se manifeste la scară mare, așa cum se întâmplă, de pildă, astăzi cu pandemia de Covid-19. O mică asceză personală în copilărie ne-ar fi educat pe toți să fim astăzi mai stoici, mai puțin vulnerabili moralmente, mai disciplinați și mai răbdători cu marile provocări ale timpurilor. Învățarea limbii latine este o asemenea asceză, adică etimologic vorbind, un exercițiu de educare a voinței, a răbdării, a intelectului, pe care practicile contemporane de urmărire exclusivă a facilului, a utilului îngust, a plăcerii imediate au evacuat-o în detrimentul speciei înseși. Odată dobândită disciplina învățării aprofundate în general, pentru că acesta e folosul dintâi al studierii limbii latine, toate celalalte avantaje se vor adăuga: accesul direct la marea cultură europeană, înțelegerea fenomenelor lingvistice majore, a chestiunii identitare, corecta interpretare a faptului istoric contigent, stăpânirea logicii clasice și, mai mult decât orice, înțelegerea diversității lumii.

„Words, words, words”, aș zice cu prințul Daniei, când mă uit la halul în care stăm cu latina azi în școala românească. Eliminarea din Programul Cadru pentru învățământul gimnazial a materiei de clasa a șaptea intitulate „Elemente de limba latină și de cultură romanică” era previzibilă după lunga și nefericita carieră a orei stinghere de latină din clasa a opta. Faptul că aceasta e considerată superfluă de o treime din profesorii și părinții chestionați este, în termeni pragmatici, de înțeles. În definitiv, cine s-ar înhăma la învățarea unei limbi dificile, așa cum era până de curând, în anul dinaintea examenului de admitere în liceu sau, așa cum e acum, suspendată într-un an de mijloc, fără continuitate? Apoi, e cu totul himeric să crezi că limba latină se poate studia cu adevărat într-o singură oră pe săptămână. Nu, cu siguranță latina nu se poate învăța astfel, ci altfel.

Iată cum. Să ne punem centurile, poate părea contraintuitiv:

1. Disciplina trebuie să se cheme, din nou, pur și simplu „Limba latină” și să se ocupe numai cu asta, adică cu studierea limbii, nu a istoriei romane, a civilizației antice, a paremiologiei latine, a lingvisticii romanice. Ceea ce făcea complet antipatică materia asta era cantitatea indigestă de balast sapiențial care însoțea în manuale tâmpite niște texte căznite de trei rânduri, rupte din context, irelevante gramatical, grele de moarte, fără cap și coadă. De patruzeci de ani elevii, nu numai cei de clasa a opta, trec la latină prin calvarul acestor metode de tortură mintală.

2. Începutul trebuie să aibă loc devreme, la o distanță suficientă de presiunea obsesivă a examenului de admitere în liceu, la o vârstă cînd elevii sunt suficient de mici ca să li se imprime un ritm de învățare corect (de fapt acesta este scopul ultim) și suficient de maturi ca să se poată dedica unei materii de o atare complexitate. Seculara tradiție din gimnaziile din spațiul german și din cel italian confirmă ideea că vârsta optimă este cea de zece-unsprezece ani, adică din clasa a cincea. Încărcătura suficientă săptămânală este de două ore.

3. Necesară ca aerul este alcătuirea unei programe suple, inteligente, coerente, descărcate de balast, autentice, care să evite glumițele, bancurile, micile coterii. Ea trebuie concepută de specialiști în domeniu, nu dictată unor cadre didactice timorate și fără orizont de foruri supraordonate incompetente, așa cum s-a mai întâmplat, în speranța evidentă a discreditării materiei prin calitatea ei îndoielnică. Există specialiști în domeniu și în afara instituției universitare care a girat până acum manualele școlare, instituție care este în ultimii douăzeci de ani într-un perpetuu declin, minată de nepotism, indecizie și confuzie valorică.

4. Programa trebuie gândită pe măsura minții copiilor. Și ca să nu reinventăm roata, profesorii, părinții și elevii trebuie să afle că există modele excepționale de manuale în spațiul occidental, mai ales în cel german. Asemenea manuale au structura limpede a manualelor de limbi moderne, organizate pe unități didactice egale ca relevanță, dimensiune, ordine. Sunt manuale aerisite, cu texte inteligente, unitare, accesibile, care vehiculează un vocabular statistic esențial și insistă cu adevărat pe lecția de gramatică a zilei, scurtă, unică, inteligibilă și ea. Vin apoi exercițiile de toate felurile, similare cu cele folosite în manualele de limbi moderne, a căror simplă rezolvare nu va consolida numai cunoștințele dobândite în cursul lecției, ci le va face la propriu indelebile. Am avut, în varii ocazii, experiența acestui tip de manuale în calitate de profesor. Bag mâna în foc pentru eficiența, inteligența, simplitatea lor și pentru plăcerea pe care o provoacă celor care le parcurg. În plus, avantajul unui manual bun, simplu și dinamic este că are capacitatea să mobilizeze și cele mai ponivoase energii din rândul corpului profesoral. Nu e puțin lucru.

5. Sunt atât de încrezător în calitatea acestui tip de învățare încât aș propune ca la sfârșitul clasei a cincea să se organizeze o sesiune de evaluare a experienței în care să fie implicați numai elevii participanți, nu părinții, nu profesorii terți, care nu au a se pronunța. Iar celor care au rămas cu o bună impresie să li se dea posibilitatea să continue cu studiul limbii latine în toate clasele următoare. Acesta va fi cu adevărat începutul României educate, adică scoase din marasmul celor șaptezeci de ani de îndobitocire ale cărei victime sunt și părinții lor hipercritici pe nimic.

6. Reforma nu trebuie amânată, pentru că, odată demantelată rețeaua și așa șubredă a profesorilor de latină, este foarte greu de refăcut în condițiile dezastruoase în care se găsește învățământul universitar de limbi clasice, care poartă cea mai mare parte de vină pentru situația generală în care s-a ajuns azi. Or, în ciuda a ceea ce susținea un distins profesor al unei catedre universitare importante de limbi clasice, latina poate fi predată numai de absolvenți de latină, nu de profesori de alte specializări, care, oroare!, ar învăța în rând cu elevii (da, la acest tip de aberații s-a ajuns).

7. Toate eventualele măsuri de reformare trebuie însoțite de ample, inteligente și susținute campanii de informare a publicului în privința oportunității reintroducerii latinei în beneficiul absolut al întregului sistem de învățământ românesc.

Așa văd eu, cu ochi încrezători, lucrurile. Colegii clasiciști de toate statutele, ragfurile și titlurile ar trebui să înțeleagă, în urma acestui articol, că mingea se află în curtea autorităților guvernamentale. Dacă se va mișca ceva sau dacă nu se va mișca nimic, e pentru că minister vult aut non vult.

(Ștefan Colceriu – republica.ro)

mai mult
PromovateSocial

Istoria comunismului prin ochii scriitoarei Annie Bentoiu

Bentoiu

Annie Bentoiu și-a împărțit copilăria între București și Olteniţa. După ce a absolvit școala Centrală de Fete din Capitală, a intrat la Facultatea de Drept unde l-a cunoscut pe viitorul soț, compozitorul și muzicologul Pascal Bentoiu. Ambii au fost dați afară în anul III din cauza taxelor mari pe care regimul comunist le-a stabilit pentru copiii personalităților din România interbelică. Cu idei, prieteni și o dorința permanentă a perfecționării de sine, soții Bentoiu și-au închinat viața artei și descoperirii frumosului în vremurile cenușii ale regimului comunist.

File din viața celor doi au fost prezentate zilele trecute cu ocazia lansării volumului  Timpul care ni s-a dat, apărut la Humanitas. Au luat cuvântul profesorul universitar Ioan Stanomir, profesoara Cristina Cioabă și soprana Ioana Bentoiu, fiica lui Annie și Pascal Bentoiu. La lansarea care a avut loc la librăria Humanitas Cișmigiu, nu s-a vorbit numai despre carte. Invitații au povestit despre chipul pe care regimul comunist l-a imprimat oamenilor, despre problema feminității, iar Ioana Bentoiu a purtat audiența în atmosfera casei părintești.

 

O carte a întrebărilor fundamentale

Cartea surprinde istoria care s-a scurs între anii 1944-1959. Nu este vorba de o carte care prezintă pur și simplu un interval istoric. Fiecare pagină este caracterizată de o profunzime și o așezare în timp și spațiu. Cartea este un eseu confesiv, Annie Bentoiu a scris aceste pagini din sentimentul că cei care au trăit istoria sunt obligați să depună mărturie. Fără doar și poate, cartea intră în ceea ce Monica Lovinescu numea ”etica neuitării.” La fiecare două, trei pagini, cititorul se întâlnește fie cu o întrebare fundamentală, fie cu o afirmație interogativă. De la întrebări de tipul “cum a fost posibil?” la întrebări existențiale de genul “câți au suferit conștient de lipsa de libertate? Câți ar fi știut cu adevărat ce să facă cu ea?” Acestea plasează cartea nu numai în sfera eseului confesiv cât și al celui filozofic, au punctat lectorii evenimentului.

 

Desfigurarea feminității în timpul regimului totalitar

Profesorul universitar Ioan Stanomir a comparat cartea cu o cronică de familie. “Este o carte în timp și despre timp, dar și o carte despre familii și rolul lor în vremurile comunismului. Din acest punct de vedere, dacă o citești înțelegi că ea intră în dialog cu Cronică de familie a lui Petru Dumitriu” a spus Ioan Stanomir. În centrul acestei cărți se află feminitatea. Începând cu autoarea, personajele feminine sunt caracterizate de cultură și feminitate etică. Total opus cu ceea ce se găsea în perioada regimului comunist, când “în locul unei femei demne, educate, curajoase, capabile să aibă o carieră, se ajunge ca în timpul comunismului femeia să fie un obiect care trebuie să dea cât mai mulți copii țării, sub supravegherea securității, să muncească și la serviciu și acasă”.

Cartea lui Annie Bentoiu are calitatea de a vorbi cu claritate despre lucruri complicate, iar acest lucru este datorat talentului literar și curajului autoarei. Necesită multă forță să scrii cu seninătate despre mutațiile produse de regimul comunist. Acest lucru face ca lucrarea să fie atât o lectură ușoară cât și una dificilă. “E ușor de citit și interesantă pentru cei care au o anumită înclinație spre sensibilitate și observații de ordin etic. Și este o carte greu de citit, pentru cei care au o imagine clară și completă despre regimul comunist” a zis Ioan Stanomir.

O carte pentru generațiile viitoare

Profesoara Cristina Cioabă a descris personalitatea lui Annie Bentoiu așa cum a cunoscut-o: “era o ființă care la o vârstă înaintată avea o anumită fragilitate și care emana două stări, o pace interioară aproape desăvârșită și o forță extraordinară.” Cartea a fost pentru Cristina Cioabă un reper de moralitate. Ea spune că în carte cititorii vor găsi episoade absolut memorabile, printre care și cel mai frumos elogiu al prieteniei. “Nu este numai o carte de memorialistică, este și un roman al vieții în comunism. Este o carte care ar trebui să fie introdusă în bibliografia elevilor de liceu. E o carte pentru generațiile viitoare”, a spus Cristina Cioabă.

 

Amintiri din casa soților Bentoiu

Prezentă la eveniment, fiica lui Annie Bentoiu a mărturisit că “această carte este un fel de biografie a mea înainte de a mă naște.” Ioana Bentoiu a spus că mama ei nu a ținut niciodată un jurnal propriu-zis, în schimb avea agende minuscule în care își nota diferite evenimente. “În momentul în care mama a vrut să scrie aceste memorii, a recopiat bătând la mașină timp de zece ani aceste agende, pentru că numai ea putea să le descifreze scrisul”, a povestit Ioana Bentoiu. Scriitoarea Annie Bentoiu își împărțea munca între cele două camere din locuință: în prima scria în română și în alta scria în franceză. Între acești doi poli își ducea viața împreună cu soțul ei. O zi din viața celor doi se împărțea între lectura pe canapeaua din sufragerie, studiul și întâlnirile cu oameni din cercuri artistice. “Tata a trăit din drepturi de autor, iar mama traducea în franceză romane ca Îngerul a strigat de Fănuș Neagu sau Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu. Toată viața au avut ce să-și vorbească” a concluzionat Ioana Bentoiu, adăugând despre mama sa că ”avea o formă de luciditate care se împletea cu o bunătate fără egal”.

(Gabriel Păun – matricea.ro)

mai mult
ActualitateSocial

Cum am pierdut pe drum, în doar 4 ani, criteriile de la Maastricht

treaty

fruntașa țărilor care urmau să adopte moneda unică europeană și respecta integral indicatorii macroeconomici necesari. Acum am ajuns la coada grupului de state din afara Eurozonei în ceea ce privește îndeplinirea cerințelor economice necesare, respectiv cele cinci criterii de la Maastricht.

Reamintim că la aderare ne-am asumat trecerea la euro iar acum suntem doar într-o fază de tranziție, până când nivelul de dezvoltare și echilibrele la nivel macroeconomic ne vor permite acest lucru. Cu observația că mai avem de lucrat și la armonizarea legislației, așa numitul criteriu juridic.

De reținut și faptul că România era în plutonul fruntaș al UE în anul 2016 la situația macroeconomică deoarece respecta 13 din cei 14 indicatori stabiliți pentru tabloul de bord al dezechilibrelor potențiale stabilit pentru statele membre UE, dar ulterior a evoluat în rău la doi indicatori critici.

Astfel, a fost depășită sistematic și semnficativ limita de creștere a costului muncii (15,4% în 2017, 29,6% în 2018 și 24,9% în 2019 față de cel mult 12% permis) și ne-am dus spre limita de -4% din PIB cu deficitul contului curent, luat ca medie pe ultimii trei ani, după -4,4% din PIB în 2018 și -4,6% din PIB în 2019 (contraperformanțe „diluate de rezultatul -2,8% din 2017, care se va înrăutăți cu certitudine în 2020).

Acum patru ani…

Raportul de convergență 2016: „În luna aprilie 2016, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de România a fost de -1,3%, nivel net inferior valorii de referință de 0,7% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor… deficitul bugetar și datoria publică s-au încadrat în nivelurile prevăzute de criteriile de la Maastricht în anul 2015… În perioada de referință mai 2015-aprilie 2016, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 3,6%, valoare inferioară celei de referință de 4,0% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor…Cursul de schimb al leului românesc în raport cu euro a manifestat, în medie, un grad relativ înalt de volatilitate în perioada de referință. La data de 18 mai 2016, cursul de schimb a fost de 4,4990 lei pentru un euro, respectiv cu 1,7% mai depreciat față de nivelul mediu din luna mai 2014. (în mecanismul de testare a stabilității, unde se poate intra doar DUPĂ îndeplinirea celorlalte cerințe și cu aprobarea statelor din Eurozonă, cerința este de +/-15% – n.r.) Legislația românească nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale, interdicția de finanțare monetară și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem. România este stat membru al UE care face obiectul unei derogări și, în consecință, trebuie să respecte toate cerințele de adaptare prevăzute în articolul 131 din Tratat.”

În rezumat, raportul CE 2016 certifica faptul că România a bifat toți cei patru indicatori care puteau fi îndepliniți și avea perspectiva de a intra în mecanismul cursurilor de schimb ERM II ( abervierea este din lb. engleză), pentru a demonstra timp de cel puțin doi ani că poate păstra cursul de schimb în jurul unei parități centrale față de euro care urma să fie stabilită. Cât despre criteriul juridic, acesta putea fi rezolvat pe parcurs, simultan cu plasarea în ERM II.

Încă din 2018 se vedea degringolada…

„Raportul de convergență 2018: În luna martie 2018, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de România a fost de 1,9%, valoare egală celei de referință de 1,9% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor… deficitul bugetar și datoria publică s-au încadrat în anul 2017 ( primul, la limită, însă – n.r.) în nivelurile prevăzute de criteriile de la Maastricht…

Cursul de schimb al leului românesc în raport cu euro a manifestat, în medie, un grad relativ înalt de volatilitate în perioada de referință. La data de 3 mai 2018, cursul de schimb a fost de 4,6658 lei pentru un euro, respectiv cu 3,7% mai depreciat față de nivelul mediu din luna mai 2016.

În perioada de referință aprilie 2017-martie 2018, ratele dobânzilor pe termen lung din România s-au situat, în medie, la 4,01%, valoare superioară celei de referință de 3,2% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor…Legislația românească nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale, interdicția de finanțare monetară și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem.”

Pe scurt, deja pierdusem criteriul ratei dobânzilor pe termen lung, deși depășirea nu era mare. Eram deja la limită cu inflația, după trecerea efectului temporar al scăderilor conjuncturale de TVA care ne-au scos chiar din referința de raportare pe motiv de inflație negativă accidentală, și cu deficitul bugetar iar perspectiva era destul de clară, date fiind tendințele deja conturate și greu de contracarat în absența unor măsuri de temperare a creșterii prea rapide a veniturilor și consumului

Și acum…

Raportul de convergență 2020: „În luna martie 2020, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de România a fost de 3,7%, nivel net superior valorii de referință de 1,8% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor… Privind în perspectivă, există preocupări serioase referitoare la sustenabilitatea convergenței inflației în România pe termen mai îndelungat… Deși, în România, datoria publică s-a încadrat în nivelul prevăzut la Maastricht (cei care au scris că România nu mai îndeplinește nici un criteriu Maastricht, au preluat abordarea formală a unui singur criteriu referitor la finanțele publice per total, compus din doi indicatori, deficitul bugetar și datoria publică – n.r.), deficitul bugetar a depășit valoarea de referință de 3% din PIB în anul 2019, astfel că s-a inițiat procedura de deficit excesiv în luna aprilie 2020, conform căreia această țară trebuie să își corecteze deficitul excesiv până în anul 2022 cel târziu… În perioada de referință aprilie 2019 – martie 2020, ratele dobânzilor pe termen lung din România s-au situat, în medie, la 4,4%, valoare superioară celei de referință de 2,9% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor.

Cursul de schimb al leului românesc în raport cu euro a manifestat, în medie, un grad scăzut de volatilitate în perioada de referință. La data de 31 martie 2020, cursul de schimb a fost de 4,8238 lei pentru un euro, respectiv cu 3,7% mai depreciat față de nivelul mediu din luna aprilie 2018… Legislația românească nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale, interdicția de finanțare monetară și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem.”

Pe scurt, am pierdut pe drum din 2016 încoace criteriile de inflație, deficit bugetar și dobânda pe termen lung, cu ecarturi considerabile față de valorile de referință limită pe care ar fi trebuit să le îndeplinim. Deși, în 2018, aveam toate datele să ne sesizăm și să luăm măsuri, pentru a nu pierde criteriile în care ne-am încadrat cu greu după ieșirea din criză.

Singurul indicator rămas ( încă) la nivelul cerut este cel al datoriei publice. Dar, de la mai puțin de 40% din PIB ne îndreptăm rapid spre 55% în 2021 și riscăm să pierdem pe termen mediu și acest criteriu, potrivit unei recente estimări a CE, care vede pentru finalul acestui deceniu o creștere alarmantă la 90% din PIB.

De reținut și două aspecte mai puțin comentate. Și anume stagnarea în materie de adoptare a legislației, unde, independent de evoluțiile din economie, nu ne împiedica nimeni să îmbunătățim cerințele referitoare la independența băncii centrale, interdicția de finanțare monetară și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem.

Precum și nuanța importantă a gradului scăzut de volatilitate a monedei naționale. Spre deosebire, paradoxal, de volatilitatea relativ înaltă constatată în 2016 sau 2018, deși deprecierea menționată în raport a fost mai mult decât dublă în termeni procentuali față de acum patru ani. Ceea ce reprezintă indirect o notă bună dată politicii monetare, în pofida regimului suboptimal în care a trebuit să opereze, urmare a politicii fiscal-bugetare.

La final, mustrarea la adresa performanței în politicile economice, împreună cu soluția…

Începând din luna iunie 2017, România a făcut obiectul procedurii aplicabile abaterilor semnificative în cadrul componentei preventive a Pactului de stabilitate și creștere și, începând din luna aprilie 2020, constituie obiectul procedurii de deficit excesiv în cadrul componentei corective. În repetate rânduri, autoritățile nu au luat măsuri eficiente de corectare a abaterii semnificative de la traiectoria de ajustare în direcția atingerii obiectivului bugetar pe termen mediu; soldul structural a înregistrat abateri semnificative și în creștere față de anul 2016…Vor fi necesare măsuri semnificative de consolidare care să conducă la corectarea deficitului excesiv și la asigurarea sustenabilității finanțelor publice.

Adică, dacă nu chiar să strângem cureaua, măcar să nu o mai desfacem în așteptarea unei mese copioase dar care ne poate trimite la spitalul macroeconomic. În carantină europeană și cu acces limitat la fondurile pentru dezvoltare ( anunțate a fi în creștere la 80 de miliarde de euro), dacă noi am vrea să marșăm din considerente electorale pe „mâncare”, fără să avem și cu ce achita nota de plată în buzunare.

(cursdeguvernare.ro)

mai mult
PromovateSocial

Cum va fi gestionată situația

covidue

În Mayenne, departament din centrul Franței, numărul de cazuri de infecție cu COVID-19 a crescut în ultimele zile.

Cum va fi gestionată această situație? TOATĂ populația din Mayenne va fi testată. Am spus TOATĂ! Jean Castex (noul prim ministru) a spus de altfel că este exclusă o nouă confinare generalizată.

Adaug că nimeni nu s-a panicat și nici un scenariu apocaliptic n-a fost avansat. Lumea s-a întors la muncă și economia e în stare de funcționare.

(Marcela Feraru, Paris)

mai mult
1 2 3 4 28
Page 2 of 28