Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 5 martie 2025)
Tehnici de tortură
„Doi haidamaci, de obicei ofițeri anchetatori, ridicau parul și-l puneau sub capete, pe cele două capre, iar individul se răsucea pe par (i se mai spunea și fus), de venea cu capul în jos și cu fundul în sus. Apoi, începea supliciul. Cei doi ofițeri bătăuși, unul deoparte, iar celălalt, de cealaltă parte, luau câte o bucată de cablu și începeau să lovească cu putere torturatul. Și loveau până când oboseau, iar victima urla ce urla până își pierdea cunoștința.”
Ilie observă cum tânărul aviator, informatorul din celula sa, știa mai multe decât el, „căci pe la aviatorul meu trecuseră cei din vârful piramidei organizației noastre. Am aflat mai târziu că acesta era un student condamnat – ca făcând parte dintr-o organizație subversivă – la mulți ani de închisoare. Datorită inteligenței lui, era folosit ca informator de șeful anchetator de atunci.”
Ultimul mohican
Dar ceea ce-l intriga pe Ilie era faptul că aviatorul avea dreptul să stea culcat în pat, în vreme ce el trebuia să stea la marginea patului. În plus, tânărul avea un alt regim alimentar decât al său, „mai bun, mai consistent, mai omenesc.” Ilie avea să stea o perioadă mai lungă de timp cu aviatorul cel isteț, care, „bineînțeles”, îi urmărea firul anchetei, fără a-l sâcâi sau a-l trage de limbă. „Ba, uneori, îmi dădea chiar sfaturi de cum să mă comport în anchetă. Din când în când, era scos el însuși la anchetă și se întorcea bine dispus și cu țigări primite de sus. Era clar că era un informator inteligent, care cred că juca cartea agentului dublu. Nu am ce-i reproșa, întrucât nu mai aveam secrete. Despre activitatea organizației, relații și arme vorbise Marinaru și toți ceilalți care fuseseră arestați înaintea mea. Eram, într-un fel, ultimul mohican.”
Ionescu Virgil, șeful anchetelor. Greva foamei
După ce a oferit primele declarații, în special asupra armamentului, anchetatorii l-aun dus pe Nelu Ilie la Pucheni, cu cătușele la mâini, să le arate puțul unde aruncase pistoalele ce le avusese asupra sa. L-au însoțit atunci două mașini cu specialiști. O parte dintre aceștia aveau să coboare în fântână pentru a scoate pistoalele. Apoi l-au plimbat pe Nelu cu mașina prin Pucheni, să vadă și ei locurile pe und ese ascundeau „bandiții.” Era mai mult un joc, pentru a-i înspăimânta pe țărani, care se uitau ca după urs. „Am trecut și pe la sora mea, care fusese eliberată, dar care era foarte înspăimântată și avea o față ca de mort. Apoi m-au dus din nou la Securitate, unde a continuat ancheta. De fiecare dată când mergeam la anchetă cereau să fiu văzut de medic, deoarece mă durea urechea după prima bătaie. Timp de două săptămâni, am raportat zi de zi. Începea să mă doară capul și-mi curgea puroi din ureche. Am hotărât atunci să fac grev foamei.”, relatează Nelu Ilie. După o săptămână de grevă a fost dus la șeful anchetelor de atunci, căpitanul Ionescu Virgil, căruia i-a dezvăluit motivul pentru care făcea greva foamei. A doua zi doi ofițeri l-au dus pe deținut cu mașina la Spitalul Schuller, la secția ORL, unde medicul i-a curățat urechea și i-a dat tratamentul necesar. „Este drept că m-am vindecat, dar am rămas cu auzul slab și cu un țiuit permanent, care mă supără și azi.”
Sabia și palma
Dar să revenim la anchetă, care, credea Ilie, va fi ușoară de-acum, gândind că toate faptele sunt cunoscute din relatările celor arestați înaintea lui, inclusiv cea a lui Marinaru. „Și totuși, ancheta nu s-a desfășurat cum am gândit. Anchetatorul îmi cerea să vorbesc eu despre activitatea noastră, fără a-mi da vreun indiciu despre ceea ce urmărea el. Or, neștiind ce au declarat ceilalți, luam de fiecare dată poziție negativistă și numai după ce mâncam o bătaie bună și-mi puneau în față probe sau declarații ale altora, recunoșteam și consemnam în declarațiile mele.” Șeful anchetelor, un bun psiholog, realiza că treaba va merge mai greu cu Ilie. Pentru a ușura mersul anchetei, i-a repartizat „un ticălos de anchetator”, pe amintitul Blidaru Nicolae, „o brută care nu știa nici să scrie bine.” Timp de șase luni de zile, nu a existat ședință în care Ilie să nu fi fost bătut. „Nemernicul avea o sabie și o palmă foarte grea, care-i serveau ca instrumente de anchetă. De altfel, venea cu lecția pregătită de șeful anchetelor, el o transpunea numai în declarația mea, pe care o concepea și o scria cu niște hieroglife de te umfla râsul și pe care eu o semnam. De multe ori nu eram de acord cu felul său de a concepe declarația, astfel că Blidaru era nevoit să rupă coala de hârtie și să scrie altă declarație, dar asta mă costa câteva săbii sau palme grele, după care plecam în celulă <bine încălzit>.”
„Capra”. Asasinarea maiorului Constantinescu
În câteva rânduri, când se iveau probleme „mai delicate”, Ilie a trecut și pe la ventilator, unde era vestita „capră”, un mijloc de tortură ingenious, care dădea fiori de moarte arestaților. Mulți au decedat după câteva ședințe pe „capră”. În ce consta această tehnică de tortură? Ilie o descrie: „În încăperea în care se afla ventilatorul de aerisire a culoarelor erau două capre confecționate din lemn, precum caprele de tăiat lemne. Alături era un pat de lemn de vreo doi metri lungime și mai multe bucăți de cablu cu fire metalice prin el. Condamnatului la tortură i se legau mâinile cu sfoară în fața genunchilor și în poziția ghemuit. I se introducea acel par pe sub genunchi, iar doi haidamaci, de obicei ofițeri anchetatori, ridicau parul (i se mai spunea și fus) și-i punea sub capete cele două capre, iar individul se răsucea pe par, de venea cu capul în jos și cu fundul în sus. Apoi, începea supliciul. Cei doi ofițeri bătăuși, unul de o parte, iar celălalt, de cealaltă parte, luau câte o bucată de cablu și începeau să lovească cu putere torturatul. Și loveau până când oboseau, iar victima urla ce urla până își pierdea cunoștința. Atunci, unul dintre ofițeri lua apă cu o cutie de conserve dintr-o găleată ce se afla în apropiere și-i turna muribundului apă pe cap și pe față până se trezea. Urma o scurtă perioadă de liniște, în care canaliile veneau la capătul victimei cu o coală de hârtie și stilou în mână și-i spuneau cam așa: <Vezi ce pățești dacă nu vrei să vorbești? Vorbește, că altfel te omorâm în bătaie!>.” Victima înspăimântată, nemaiputând suporta alte reprize de chin, recunoștea tot ceea ce ticăloții îi puneau în sarcină. Mulți, în special dintre cei mai în vârstă, n-au putut suporta chinurile și și-au dat duhul în beciurile Securității. Unul dintre aceștia a fost maiorul Constantinescu, din satul Puchenii Mici.
(continuarea miercuri, 19 martie 2025)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
