La sediul Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești și cu mărțișoare literare la butonieră, membrii Cenaclului s-au reunit într-o nouă ședință, a cărei protagonistă a fost CATI RODICA ENACHE.
CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul unor expuneri lirice, metaforate după simțirea și talentul fiecăruia: Gheorghe Stănescu (8 Martie, Dedicație scriitorilor), Diana Petroșanu (Iluzie, Marea, Lumina), Ramona Müller (Felie de noapte, Partajul primăverii), Luminița Bratu ( Uros – insula mea plutitoare), Sorana Brucăr (Dalta luminii, De iubire), Emilia Luchian (Pielea de șarpe), Cati Enache (Pe o terasă).
LECȚIA DE POEZIE a dat ocazia unui inedit duel liric, provocat de Luminița Bratu și Emilia Luchian, între Aleksandr Pușkin (Elegie) și George Anca (Poeme ale dodiilor). Nicu Drăgulin, cu talent de scenă, incontestabil, a întregit atmosfera „glossând eminescian” și amintind pe Niculae Alexandru Vest (Vă sărutăm pe inimă, pe mână), un poet ploieștean, acoperit pe nedrept de pânza de păianjen a uitării. Maria Bem (De ziua bărbatului) a încheiat într-o notă amuzantă.
11 MINUTE DE ISTORIE au adus în fața auditoriului, prin intermediul lectorului permanent – profesor Emilia Luchian, Duelul. Apanaj al bărbaților din lumea bună, deciși să-și apere onoarea pătată, acesta străbate secolele istoriei din antichitate până în vremurile moderne, ca un ritual al masculinității, probă de onoare, act de dreptate sau răzbunare, urmând reguli bine stabilite. Era o problemă de onoare, care nu ținea cont de abilitățile celor ce se confruntau. Motivele sau pretextele erau diverse: situații politice, vorbe aruncate, priviri îndrăznețe, femei etc. Dacă la începuturi se desfășurau sub semnul judecății divine, ulterior aceasta este înlocuită cu judecata laică. În Franța Evului Mediu, în timpul domniei lui Filip al IV -lea Cel Frumos, apare primul regulament al duelului judiciar, cu public. În Moldova secolului al XIX -lea, Mihail Sturza face cunoscute regulile duelului într-un opis domnesc, votat de Adunarea Obștească. Un alt domnitor, Alexandru Ioan Cuza, susține duelul de onoare, instituind, însă, sancțiuni, pedepse asupra omorului. Unul dintre cele mai absurde motive de duel, din spațiul mioritic, rămâne cel dintre Carol Davilla și un ofițer care a îndrăznit să fumeze în spital, în timpul internării sale.
CINEMARTOR, ne-a propus și de această dată prin intermediul lectorului permanent, Gabriel Comanroni, o experiență cinematografică deosebită prin filmul „Silence” – “Tăcere” sau „Puterea credinţei”. Acest film copleșitor, despre credință şi religie, al reputatului regizor Martin Scorsese, este povestea a doi misionari portughezi care pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea, în căutarea mentorului lor dispărut, dar şi pentru a răspândi creştinismul. Japonia traversa atunci o perioadă de eradicare a creștinismului, vânând, torturând și forțându-i să renunțe pe adepții acestei credințe. Scenariul, scris de Scorsese împreună cu Jay Cocks, are la bază romanul publicat de Shusaka Endo în 1966, care pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Spectatorii sunt invitați în inima tenebrelor argumentative, legate de practicile religioase, a convingerilor de ordin moral intim… în contrabalans cu cele de natură canonică, dobândite socio-ideologic, în timp. Cineastul italo-american își ține sub tăcere / Silence – ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson. Maestru absolut al filmelor menite să nu fie uitate, căci, orice ar spune pricinoşii, de la Taxi Driver, New York-New York, Raging Bull, Casino – la Gangs of New York, The Departed, Shutter Island, Hugo sau The Wolf of Wall Street, creaţiile lui Scorsese au un stil ce inovează permanent. Puterea de a se reinventa la nesfârşit, rămânând personal, distinct, unic este calitatea geniului artistic. Europenii (spaniolii și portughezii) descoperă ținutul nesigur al Japoniei, care declară creștinismul ilegal, adepții, «kirishitan», convertiți de către misionarii Vaticanului, fiind forțați să se sacrifice și să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, care, copleșit de torturi, a cedat, negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei. Se evidențiază vizual și simbolic momentul în care trei japonezi convertiţi la creştinism sunt legaţi de stâlpi de lemn, cu funii de mâini şi de picioare, în poziţie cristică, şi lăsaţi să moară sub bătaia valurilor mării, apoi sunt arşi pentru a nu putea fi îngropaţi. Filmul reliefează personajele celor doi misionari portughezi iezuiţi, Rodrigues (Andrew Garfield) şi Garupe (Adam Driver), a îndrumătorului lor Ferreira (Liam Neeson) dar și al „Inchizitorului”, guvernatorul care îi pedepsește, supliciile fiind inspirate de creația scriitorului nipon, Shûsaku Endô. În cea mai mare parte, imaginile sunt dublate de vocea din off a lui Rodrigues, care devine, astfel, protagonist, povestindu-şi călătoria în Japonia. Regia lui Scorsese este mai aşezată, mai pragmatică, fără a renunța complet la celebrele sale tuşe impresioniste – pe măsură ce protagonistul devine tot mai tulburat, se înmulţesc şi halucinaţiile. Un film de vizionat, care pune întrebări despre temele moral-filozofice pe care le lansează. Actorii, un mix de culturi diferite, cu roluri celebre în filmografie, fac față cu brio provocărilor scenariului, regizorului, incontestabili și celebri. Un film anti-western, cu un inedit traseu moral își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea filmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil. 
LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegei noastre, CATI RODICA ENACHE, să ne citească din cea mai recentă creație. Proza propusă, Poate acum, în martie, se instalează cu delicatețe Sub semnul amintirilor, încercând să scoată dintr-un raft vechi pelicula unui film drag, pentru a-l proiecta cu cele mai potrivite cuvinte. Introductio – ul autoarei ne-a pus față în față cu întrebări și frământări, cunoscute: Care este rostul amintirilor?, Pot fi acestea o supapă necesară pentru a suporta prezentul? Validează ele, existența? Sunt o sursă de informație, căutată și apreciată de cei mai tineri? Aflată la vârsta căutării rădăcinilor, autoarea ne propune o formă literară care îmbracă textul prin folosirea alternanței planurilor temporale dar și a alternanței narative. În centrul imaginar al narațiunii, care ia forma unei pânze de păianjen, se află Mamaia Lina și cele opt fiice ale sale, care trebuie crescute cât mai bine, educate, măritate. Gândurile fetiței de altădată (nepoata ce interferează cu universul și poveștile dramatice ale celor mari) sunt prinse în capcana amintirilor. Așa cum, altă dată, madelenele lui Proust declanșează și devin sursa amintirilor autorului, acum, o carte cu versuri de Tudor Arghezi, cu semnătura autorului, primită demult, în dar, constituie un pretext, folosit de Cati Rodica Enache, pentru a da curs amintirilor și așternerii lor, cu emoție, pe paginile unei, sperăm, viitoare cărți. Personajele se dezvăluie unul câte unul, trasând povestea. Se creează un tandem magic-duios, între nepoata de odinioară (azi, bunică) și nepoțica din prezent, a cărei drăgălășenie și naivă curiozitate aduc note de candoare textului, de altfel copleșit de adevărul tragic și necruțător care tulbură destinul personajelor. Fragmentul propus spre lectură a emoționat, a trezit nostalgii personale, fiind bine primit de auditoriu. Discuțiile și aprecierile nu s-au lăsat așteptate, relevând: importanța familiei unite în fața greutăților și provocărilor neașteptate – cărora trebuia să le facă față vrând-nevrând, trăirile intense, rezonanța regăsirii în poveste, revigorarea atmosferei prin existența micuței Serena și a dialogului cu bunica, într-un prezent, care transformă oamenii și faptele într-o visare nostalgică a unui timp îndepărtat, care mai rezistă cu greu pe pelicula de celuloid a amintirii.
Au participat: Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Emilia Luchian, Maria Bem, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Diana Petroșanu, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Florin Oprea Sălceanu, Leonida Chifu, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin.
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Cronică și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
