Mărturisiri din Rezistența Anticomunistă (VIII)

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 12 februarie 2025)

În care Ilie e bântuit de gândul sinuciderii 

Eram într-o situație disperată, căci nu concepeam să sufere ai mei din cauza mea. Or, arestarea tatei, surorii și cumnatului m-au nimicit. Mă bătea chiar gândul sinuciderii.” 

Pisica cu clopoței

Timp de aproape o lună a stat Ilie „ca iepurele în culcuș”, dormind puțin ziua, iar noaptea patrulând prin grădină, de unde la orice semnal putea să o rupă la fugă în câmp. Presupunea că Securitatea – informată de Marinaru că deținea asupra sa armament și muniție – va întreprinde o acțiune de anvergură și în forță pentru a-l prinde. Nu se înșela.  

Confirmarea presupunerii sale avea să vină curând. Într-o dimineață, în zori de zi, pe la ora 4, pe strada unde se afla gazda sa, spre ieșirea din sat, „s-a auzit un zgomot infernal de mașini, iar câinii lătrau ca niciodată. Am avut timpul necesar să fug prin fundul grădinii, pierzîndu-mă în câmp, spre pădure. Șansa mea a fost că n-au procedat la încercuirea curții și că au venit precum pisica cu clopoței.” Mai târziu, după eliberarea din închisoare, gazda sa din 1956 îi va relata cum la poartă au apărut patru mașini din care au coborât circa 15 securiști, ofițeri și subofițeri. „Băieții” au înconjurat casa, fiind siguri că Ilie se afla înăuntru. Operația a durat mai bine de două ore, deoarece – știind că Ilie posedă arme – nimeni nu îndrăznea să urce în pod, somând doar de la gura podului. Într-un final, după ce s-a urcat gazda în pod, s-au convins că Ilie nu se află acolo și au trecut la percheziție. „Nu au fost arestate nici gazda mea, nici sora mea. În schimb, de a doua zi, un ofițer de Securitate a stat zi și noapte la părinții mei acasă. Timp de o săptămână, părinții au avut consemn să nu spună nimănui de prezența ofițerului în casă.” 

Despărțirea de cel mai bun amic

După ce a scăpat de „poteră”, Ilie a luat calea spre pădure și la primul puț a aruncat cele trei pistoale pe care le avea asupra sa. Printre acestea, și Browning-ul 6,35, „cel mai bun amic”, care, după cum mărturisea odată Ilie, îi dădea curaj și siguranță în deplasările sale. După aceea s-a dus în pădure, unde a rămas câteva zile, cât să-și revină din șocul prin care trecuse. „Focul se concentrase asupra mea, fiind printre ultimii care trebuia arestați. În această situație mă gândeam să încerc să fug peste graniță, dar știam foarte bine că șansele în conjunctura de atunci erau minime și, în plus, nu eram pregătit pentru o asemenea acțiune. Eram singur, izolat, rupt d eorice relație, în afară d erelația cu Dumnezeu, în care îmi pusesem speranța. A hotărât atunci să meargă la cumnatul său Mitică Filipescu din satul Moara Domnească, cu intenția de a-l trimite pe acesta la Pucheni și la Tinosu „să vadă ce se întâmplă. Așa am și făcut. Cumnatul meu, un băiat bun și mai puțin fricos, s-a dus la Tinosu, eu rămânând la Moara Domnească, la un văr de-al lui. Am aflat mai târziu că – imediat ce a sosit acasă la părinții mei – Mitică a fost arestat împreună cu tatăl meu de către ofițerul de Securitate aflat în casa părinților. Între timp, a fost arestată și sora mea de la Pucheni, care-mi pierduse urma. Situația se complica din zi în zi și lațul se strângea în jurul meu. Eram într-o situație disperată, căci nu concepeam să sufere ai mei din cauza mea. Or, arestarea tatei, surorii și cumnatului m-au nimicit. Mă bătea chiar gândul sinuciderii.”  

Nelu pleacă la Mânăstirea Ghighiu. Spovedania.

În drum spre Valea, pe la asfințit, a ajuns la Mânăstirea Ghighiu. Și cum singura sa speranță rămăsese în Cel de Sus, a intrat în biserică și s-a rugat bunului Dumnezeu, în voia căruia se lăsase. În biserică a întâlnit un preot bătrân, care l-a spovedit și căruia i-a relatat situația în care se găsea. Nelu aflase că unii preoți „făcuseră pactul cu Satana” și îi denunțau pe cei care mărturiseau probleme deosebite la spovedit. „Deși nu-l cunoșteam, acest bătrân mi-a inspirat o încredere oarbă, care m-a determinat să mă spovedesc ca înainte de a muri. După ce m-am spovedit, părintele mi-a ținut o lecție de românism și curaj, încât am plecat de la el senin și gata de a înfrunta moartea. Când am ieșit din mânăstire soarele încă nu apusese și își arunca razele de un roșu aprins spre răsărit. Era o zi frunoasă. M-am oprit și l-am privit îndelung. Mă întrebam cât îl voi mai vedea, dacă îl voi mai vedea vreodată. Apoi, am pornit agale, ocolind orașul prin locuri mai puțin umblate, și am ajuns la Valea Călugărească, la una din verișoarele mele, care, deși foarte speriată, m-a primit pentru câteva zile.” Între timp, Ilie a aflat, prin soțul verișoarei, că tatăl și cumnatul au fost eliberați și că vor să stea de vorbă cu el. A acceptat, deși bănuia că ar fi putut fi o cursă întinsă de Securitate pentru a-l prinde.

Dar cum nu mai întrezărea nici o ieșire, începuse să-i încolțească ideea de a se lăsa prins sau de a se preda, „ca să nu sufere părinții și rudele mele, care nu aveau nici o vină, decât legătura de sânge care-i determinase să mă ocrotească. Și, pe măsură ce schimbam gazdele, îmi dădeam seama că implicam alți oameni nevinovați.”
(continuarea miercuri, 26 februarie 2025)

                                                                                                           A consemnat Leonida Corneliu Chifu