Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 29 ianuarie 2025)
În prag de revoluție. Maghiară
În ciuda faptului că anii se scurgeau și nimic nu apărea la orizont, „ceva care să ne dea o licărire de speranță în ajutorul din afară…”, cei din Rezistență continuau să spere.
Pesemne că cel care trăsese în Nelu Ilie ținea mai mult la viața lui decât Ilie la a sa, „căci a dispărut fără să mai vină prin zonă”. Nelu va afla mai târziu, la anchetă, că „cel care a tras fusese pădurarul, care, de frică, n-a spus nimănui despre cele întâmplate. Acesta era modul nostru de viață în codru, destul de primitiv, dar tot atât de interesant.”
Impostorii roșii
Tot pădurea era zona în care aveau loc întâlnirile cu liderii din județ și unde se punea la cale strategia de urmat în lupta împotriva impostorilor roșii. Cel care se ocupa cu aranjamentele necesare acestor întâlniri și care servea și drept călăuză era Costea Petre, „un om de un curaj fără de margini și de o perspicacitate fără asemănare.” În ciuda faptului că anii se scurgeau și nimic nu apărea la orizont, „ceva care să ne dea o licărire de speranță în ajutorul din afară, fără de care acțiunile noastre și ale rezistenței în general nu puteau avea sorți de izbândă”, cei din Rezistență continuau să spere. „Doream să ținem trează conștiința națională și o atmosferă comunistă în toate mediile cu putință, printr-o propagandă de la om la omși uneori prin răspândirea de manifeste în satele din județ și chiar în orașe, mai ales în Ploiești”, unde se aflau vârfurile conducerii țărăniste, cele care mai erau în libertate, deoarece unii dintre ei fuseseră arestați după trecerea partidului în ilegalitate.
Imprudența lui Marinaru
Ilie și ai lui erau pregătiți pentru bătălia pe care o așteptau cam de multișor. „Oricând, în orice moment, în cazul unei intervenții din afară, noi puteam conta pe o mișcare internă în cadrul județului, care era gata să preia puterea și să lichideze partidul comunist. În aproape toate comunele aveam nuclee în jurul cărora gravita restul populației, nemulțumită de starea de lucruri impusă de comuniști. Este vorba de o rețea subterană foarte bine structurată, alcătuită din cadrele vechi ale PNȚ cât și din alte elemente care aderaseră la platforma PNȚ din ilegalitate”, notează „Nelu”. Schema acestei rețele a fost întocmită pe hârtie de către Marinaru, în ciuda faptului că Ilie insistase să nu se noteze nimic pe hârtie, „dat fiind pericolul ce ne păștea în cazul în care vreunul dintre opozanți ar fi căzut în mâinile Securității. Mai mult, Marinaru nu s-a limitat să aștearnă pe hârtie doar schema organizației, dar i-a trecut în caietul lui și pe cei care, într-un fel sau altul, „au intrat în contact cu noi, incluzându-i și pe cei care ne ajutau cu alimente sau bani.”
Recunoștință
Ajuns în acest punct al relatării, Nelu Ilie își amintește cu recunoștință de cei care, riscându-și libertatea, ba chiar viața, i-au sprijinit pe opozanții regimului comunist în lupta inegală în care se angajaseră. Schema organizației va fi dezvăluită când vom vorbi despre procesul intentat rezistenților din 1956. Vom aminti aici unele gazde față de care Ilie are o profundă recunoștință „pentru modul în care ne-au tratat și ne-au apărat. Pentru mine, cea mai fidelă gazdă, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a haiduciei de aproape șapte ani, a fost Maria Panait, cumnata surorii mele din Pucheni, care m-a tratat ca pe copilul ei până în momentul arestării. Fiind o femeie bătrână, a scăpat necondamnată, fapt care a avut o rezonanță fantastică în sufletul meu. I-am mulțumit lui Dumnezeu că s-a întâmplat așa. Altfel, aș fi avut-o pe conștiință, pentru că s-ar fi stins în închisoare.”
Suflet de frate sau sabotaje pe calea ferată
Sora sa, Lica, „un suflet mare, un suflet de frate”, îl purta pe Nelu de la o gazdă la alta și se ocupa de aprovizionarea lui. Lica era mai mult decât o gazdă. „Cu toată frica ce o cuprindea uneori, nu m-a părăsit nici o clipă, iar în anchetă l-a luat pe <nu știu> în brațe și în felul acesta a scăpat necondamnată.” Dumitru Pițigoi, un vechi țărănist și un anticomunist fervent, mergea să culeagă informații de la posturile de radio occidentale. Nu a fost arestat, fiind bătrân și foarte bolnav. De asemenea, ginerele său, Mișu Mârza – „pe atunci un tânăr foarte inteligent, muncitor la RMR, o fabrică de reparat vagoane -, care s-a implicat cu tot elenul tinereții sale în mișcarea de rezistență. Reușise să-și închege la RMR un grup de prieteni gata oricând să întreprindă acțiuni de sabotaj. Tot prin el apăreau manifeste la gheștenderul din fabrică. Realizaserăm împreună un dispozitiv pentru sabotaje pe calea ferată. Pentru toate acestea a plătit scump, fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică.
Gazda de siguranță
Pentru că tot vorbim despre gazde, să amintim și de Ștefan Petre, proprietarul casei din câmp, unde aveau loc întâlnirile mai importante ale conducerii organizației PNȚ. „Un om foarte credincios ideilor pentru care luptam noi. Și el avea să plătească cu câțiva ani de închisoare. Apoi, Sile Paraschiv, un băiat tânăr și foarte conștiincios… Am stat în casă la el fără ca cei din conducerea organizației să știe. Era un fel de gazdă de siguranță. El mi-a procurat un buletin de identitate pe care l-am falsificat și de care mă foloseam în deplasările mele. În anchetă a avut o atitudine dârză, fapt pentru care a mâncat multă bătaie, dar a scăpat cu o condamnare mai mică, nefiind încadrat în organizație. Demnă de remarcat este și sora lui, Gica, soția lui Ștefan Petre, care ne aducea de mâncare în pădure. Mai era și Tanti Maria, din satul Odăile, gazda de bază a lui Marinaru, „o bătrână pravoslavnică”. Nu se pricepea la politică, „dar îi ajuta pe cei prigoniți, cum spunea ea, motiv pentru care a scăpat necondamnată.”
Ilie, băiat de curte
Acestea au fost unele dintre gazdele din comuna Pucheni. În comuna Gorgota, Ilie avea, de asemenea, mai multe gazde. Una dintre acestea era Ștefan Nicolae, ginerele lui Dumitru Pițigoi din Pucheni, „un om serios, care știa să păstreze secretul cu sfințenie.” În satul Moara Domnească trăia cumnatul lui Ion, Dumitru Filipescu, împreună cu soția sa, Sultana, sora cea mijlocie a lui Ion. „Casa lor îmi servea drept refugiu când se dădea alarma în Pucheni, fie pentru că apăreau mașinile Securității sau din alte motive.” În Tătărani, era adăpostit la verii tatălui său, unde nu zăbovea prea mult. „Am stat o bună parte din timp și în Boldești, la un negustor, Titi Niculescu, un tip curajos și cu relații, la care am lucrat fără să mă ascund, trecând drept un muncitor și băiat de curte al negustorului. El mă trimitea toamna la lucru în viile inginerului Grigorescu, unde eram ferit de dealurile din Boldești. Am fost găzduit și în Ploiești, pentru perioade scurte, la oameni al căror nume – după zeci de ani – nu mi le mai amintesc, din păcate. Bineînțeles, am stat și acasă la tatăl meu, în comuna Tinosu, unde aveam un adăpost zidit într-o cameră, în care mă ascundeam când venea cineva la părinții mei. Aceștia sunt o parte din oamenii care mi-au apărat viața timp de ani de zile, așteptând, ca și noi, ziua când vom putea acționa pentru a scăpa de pacostea comunistă. Și cum majoritatea celor pe care i-am pomenit mai sus au trecut în viața veșnică, nu pot decât să-l rog pe bunul Dumnezeu să-i aibă în mila Sa, iar celor care mai sunt în viață le sunt veșnic recunoscător.
(continuarea miercuri, 12 februarie 2025)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
